Credinţa. Gr. pistis, încredere, confidenţă, credinţă, precum şi credincioşie, calitatea de a fi demn de încredere. Cuvântul pistis poate denota fie o atitudine a minţii, fie un model de comportament, acesta fiind rezultatul atitudinii. Cele două nuanţe de înţeles sunt strâns întreţesute în întregul capitol, deoarece în fiecare exemplu de credincioşie dat în acest capitol credinţa interioară a dus la fapte corespunzătoare. Se pune accent asupra faptelor care izvorăsc din credinţă.

Capitolul 11 ilustrează din abundenţă principiul expus mai pe scurt în cap. 10, mai ales în v. 35–39, şi anume că cei care aşteaptă venirea Domnului au mare nevoie de credinţă şi credincioşie. Există primejdia ca unii să renunţe la încrederea lor, deoarece se pare că Domnul întârzie să vină. Toţi aceştia au nevoie de răbdare pentru a trăi prin credinţă. Din perspectiva umană, persoanele credincioase enumerate aici n-au primit ce le fusese făgăduit (cap. 11,39) – ci numai le-au văzut de departe (v. 13). Totuşi, toţi aceştia… au fost lăudaţi pentru credinţa lor. Dar acum mai este încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi (cap. 10,37). Dacă persoanele credincioase din trecut au fost atât de convinse [KJV] (cap. 11,13) de făgăduinţele lui Dumnezeu, indiferent cât de departe erau de împlinirea lor, n-ar trebui ca şi noi, care le vom vedea împlinite peste foarte puţină vreme, să fim răbdători şi credincioşi?

Încredere neclintită. [Esenţă, KJV; Adeverirea, traducerea lui G. Galaction]. Gr. hupostasis, natură esenţială, esenţă, fiinţă adevărată, realitate şi, într-un sens extins, ca aici, siguranţă plină de încredere. Compară cuvântul arrabon, garanţie (vezi 2 Corinteni 1,22). Nu este vorba de o credinţă oarbă. Credinţa adevărată se sprijină întotdeauna pe realitatea dovezii pentru a garanta încrederea în cele ce nu se pot încă vedea. În antichitate, în sulurile de papirus, termenul hupostasis era folosit în documentele prin care o persoană îşi dovedea dreptul de proprietate asupra unor bunuri. Nu documentele erau proprietatea, ci ele doar ofereau dovada existenţei ei şi dreptul proprietarului asupra ei. Astfel, cuvântul hupostasis ar putea să fie tradus aici titlu de proprietate – Credinţa este titlul de proprietate….

Prin credinţă creştinul se socoteşte proprietar a ceea ce i-a fost făgăduit. Marea lui încredere în Acela care i-a dat făgăduinţele nu lasă nici o incertitudine cu privire la îndeplinirea lor la timpul cuvenit. În felul acesta credinţa îl face în stare pe creştin nu numai pretindă binecuvântările făgăduite, dar şi să le primească şi să se bucure de ele acum. În felul acesta moştenirea făgăduită devine reală. Lucrurile bune din viitor nu mai sunt doar visuri care să se împlinească atunci, ci realităţi vii în prezent. Pentru ochiul credinţei invizibilul devine vizibil.

Lucrurile nădăjduite. Adică moştenirea făgăduită pe care sfinţii o vor primi la revenirea lui Hristos.

Încredinţare. [Dovadă, KJV; traducerea lui G. Galaction]. Gr. elegchos, însemnând aici dovadă, convingere. Credinţa nu este o convingere abstractă că dovada există, ci o asigurare statornică, întemeiată pe încrederea că Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţele. Poate că mulţi nu au văzut niciodată generatorul care produce electricitatea pe care o folosim în casele noastre, dar considerăm, pe bună dreptate, prezenţa electricităţii ca o dovadă suficientă pentru existenţa generatorului. În acelaşi fel, credem că energia noastră fizică, mentală şi spirituală mărturiseşte despre existenţa unei Surse supranaturale de viaţă şi putere. Pe de altă parte, credinţa nu trebuie să fie confundată cu credulitatea, deoarece credinţa este întărită, până la un anumit grad, de dovezi (vezi cap. 12,1).

Lucrurile cari nu se văd. Acestea sunt lucrurile nădăjduite, moştenirea făgăduită.

Cei din vechime. [Strămoşii, KJV]. Gr. presbiteroi, însemnând aici străbunii, cei din vechime (RSV), nu neapărat oamenii bătrâni.

Au căpătat o bună mărturie. Literal, s-a mărturisit despre ei, au fost aprobaţi, au fost atestaţi. Credinţa celor din vechime a dus la un comportament corespunzător, care la rândul său mărturiseşte despre realitatea credinţei lor. Tocmai credinţa a fost cea care le-a adus aprobarea divină. Am putea chiar să ne mirăm cum de unii din cei enumeraţi în acest capitol au putut să primească o bună mărturie. Dar dacă aici ar fi amintiţi numai eroi fără defect, acest lucru n-ar aduce decât foarte puţină încurajare omului de rând. Dacă oamenii care sunt supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi (Iacov 5,17) au putut căpăta o bună mărturie, există motive să credem că până şi celui mai slab dintre copiii lui Dumnezeu de azi i se poate întâmpla la fel.

Prin credinţă. Sau cu ajutorul credinţei, la fel ca în alt loc în acest capitol.

Lumea. [Lumile, KJV]. gr. aiones, literal, veacuri, dar aici se referă la lumea aceasta, considerată din perspectiva temporală. Nu se face, în mod necesar, referire la alte lumi decât a noastră.

Prin Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi Geneza 1,3; compară cu Psalmi 33,6.9. Pentru o discuţie despre creaţia fiat în contrast cu evoluţia, vezi Vol. I, p. 46–63.

Tot ce se vede. [Lucrurile care se văd, KJV]. Adică lumea naturală, alcătuită din pământ, mare şi cer, împreună cu feluritele lor forme de viaţă.

N-a fost făcut. Dumnezeu nu a fost îndatorat unei materii preexistente. Prin puterea Sa măreaţă El a chemat materia la fiinţă şi apoi, prin aceeaşi putere, a dat viaţă făpturilor create. Înainte de a se ivi era atomică, una din teoriile ştiinţei era că materia este veşnică şi că nu poate fi nici creată, nici distrusă. Dar acum oamenii de ştiinţă declară că materia şi energia se pot transforma una în alta. Atunci, de ce să fie considerat nelalocul lui faptul că Dumnezeu cel Atotputernic a creat materia care nu existase mai înainte?

Lucruri care se văd. Lumea şi tot ce cuprinde ea au fost făcute din nimic, prin exercitarea puterii infinite.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Abel. În ce priveşte relatarea incidentului la care se face referire aici, vezi Geneza 4,3–10.

A căpătat el mărturia. Literal, s-a mărturisit despre el. Propoziţia poate fi tradusă astfel: prin care a fost el socotit neprihănit (vezi v. 2). Prin credinţă a primit el făgăduinţa unui Răscumpărător. Prin sine jertfa nu avea valoare ispăşitoare, dar credinţa în făgăduinţa divină l-a determinat să aducă sacrificiul pe care îl ceruse Dumnezeu. Dumnezeu a acceptat darurile lui ca o dovadă a credinţei.

Dumnezeu a primit. [Dumnezeu mărturisind, KJV; Mărturisind Dumnezeu, traducerea lui

G. Galaction]. Dumnezeu a primit darurile lui Abel şi le-a refuzat pe ale lui Cain. Diferenţa n-a fost doar în darurile aduse, ci şi în caracterul şi atitudinea dăruitorilor, aşa cum erau reflectate în acestea (vezi PP 71, 72).

Vorbeşte el încă. Credinţa lui Abel a dat naştere la o mărturie vie de-a lungul secolelor. În credinţa sa era o putere care l-a îndemnat să se conformeze cerinţei lui Dumnezeu, iar influenţa puternică a credinţei lui mai trăieşte şi astăzi – vorbeşte … încă.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Mutat. Scriitorul nu vrea să spună că Enoh avea credinţa că Dumnezeu îl va muta, ci că a fost mutat drept urmare a credinţei şi a credincioşiei sale – era plăcut lui Dumnezeu. Scriptura vorbeşte doar despre două persoane care au fost luate la cer fără să fi văzut moartea: Enoh şi Ilie.

Potrivit cu cronologia biblică, Enoh avea puţin peste 300 de ani când a murit Adam (vezi diagrama, Vol. I, p. 185). Pentru credincioşii din acea vreme moartea lui Adam trebuie să fi aruncat

o umbră de incertitudine asupra viitorului, căci în ciuda vieţii lui caracterizate de pocăinţă şi evlavie, Adam a murit la fel ca oricare alt păcătos. Pentru a împrăştia norul de incertitudine cu privire la viitor şi pentru a da celor credincioşi asigurarea că viaţa de credinţă va fi răsplătită, Dumnezeu l-a mutat pe Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam. Aşa cum prin Adam Dumnezeu a demonstrat că plata păcatului este moartea, tot aşa prin Enoh a demonstrat că darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică (Romani 6,23). Mutarea lui Enoh a dovedit că deşi păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu, a fost deschisă o cale prin care să se poată pune capăt acestei despărţiri şi omul să se poată reîntoarce la Dumnezeu. Calea aceasta este credinţa.

Enoh îi simbolizează pe cei din ultima generaţie care vor fi luaţi la cer dintre cei vii. Enoh a ajuns prieten cu Dumnezeu, a umblat cu El şi în cele din urmă a mers acasă la El. Privind la Enoh, toţi pot prinde curaj. Oricine Îi slujeşte lui Dumnezeu şi umblă cu El zilnic prin experienţele vieţii, va intra în raiul lui Dumnezeu.

Enoh. Vezi Geneza 5,22.

Ca să nu vadă moartea. Adică să nu aibă parte de moarte.

N-a mai fost găsit. Aceste cuvinte sugerează că după dispariţia lui au existat încercări de a-l găsi. O încercare asemănătoare a fost făcută şi după mutarea lui Ilie (vezi 2 Regi 2,16–18).

Înainte de mutarea lui. Purtarea evlavioasă a lui Enoh era bine cunoscut de contemporanii săi.

Primise mărturia. Literal, se mărturisise despre el. Prin Enoh Dumnezeu dăduse lumii o demonstraţie cu privire la cel fel de caracter Îi era plăcut Lui. Nu exista posibilitatea ca oamenii să se întrebe, după mutarea unui sfânt atât de pios: Cum poate Dumnezeu să primească un astfel de om?

Plăcut lui Dumnezeu. Credinţa lui Enoh şi credincioşia lui faţă de Dumnezeu au căpătat aprobarea divină. Viaţa şi caracterul lui erau o demonstraţie de ceea ce Dumnezeu ar vrea ca oamenii să fie.

Fără credinţă. Sau despărţiţi de credinţă, fără credincioşie (vezi v. 1). Întrucât Creatorul este nemărginit, făpturile Sale sunt irevocabil finite, şi deci există lucruri care trebuie să fie primite prin credinţă. Într-adevăr, a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt este exerciţiul ce mai distins de care este capabilă mintea omenească. Dacă vrea să-şi ocupe locul potrivit într-un univers desăvârşit, omul trebuie să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, deoarece o înţelegere a iubirii divine culminează în credinţă. În persoana divino-umană a Mântuitorului iubirea divină şi credinţa umană s-au întâlnit pentru prima dată.

Este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Adică este cu neputinţă să corespundem cererilor Lui. Într-un univers desăvârşit nu există loc pentru o făptură lipsită de credinţă în Creator. Alternativa credinţei în Dumnezeu este teama şi resentimentul, şi în cele din urmă, disperarea.

Se apropie de Dumnezeu. Adică mărturisesc că ascultă de Dumnezeu.

Să creadă ce El este. Credinţa că Dumnezeu există cu adevărat este temelia creştinismului. Prin natură, prin Cuvântul Său şi prin providenţă Dumnezeu a pus la îndemâna oamenilor toate dovezile de care fiinţele inteligente au nevoie şi pe care le pot folosi pentru a crede în existenţa Sa (compară cu Romani 1,20). Scriitorul înlăturată aici concepţiile eronate despre Dumnezeu, cum ar fi panteismul.

Răsplăteşte. Aici scriitorul exclude concepţiile de felul deismului şi universalismului. Dacă oamenii răspund iubirii divine şi ascultă de voia Sa descoperită, lucrul acesta nu va rămânea nerăsplătit. El a rânduit o zi în care va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17,31), o zi în care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2,6). Perspectiva înfricoşătoare de a sta într-o zi înaintea Marelui Judecător al universului este fără îndoială un îndemn puternic la o vieţuire dreaptă. Cu siguranţă că frica de focul iadului nu va mântui vreodată pe vreun om, dar poate fi un factor – şi încă unul puternic – care să-l trezească din letargia lui. Iubirea fără de margini a lui Dumnezeu, aşa cum este descoperită în Isus Hristos, este cea mai importantă şi cea mai eficientă chemare la mântuire.

Cei ce-L caută. [Cei ce-L caută cu râvnă, KJV]. A-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a te strădui să înţelegi mai pe deplin caracterul Lui şi voia Sa pentru oameni. Scriitorul nu dă de înţeles că Dumnezeu S-a făcut, în mod intenţionat, greu de găsit, ci subliniază nevoia unei dorinţe arzătoare de a-L înţelege şi de a deveni asemenea Lui în gânduri şi în comportament.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Noe. În ce priveşte experienţa la care se face referire aici, vezi Geneza 6,13–22.

Lucruri care încă nu se vedeau. Nu exista nici o dovadă că avea să aibă loc sau că exista posibilitatea să aibă loc o catastrofă ca Potopul. Pregătirea pentru acel eveniment a reprezentat un act de credinţă din partea lui Noe.

Plin de o teamă sfântă. [Mişcat de teamă, KJV]. Noe era profund impresionat de ce i se descoperise, şi anume că Dumnezeu intenţiona să distrugă pământul printr-un potop, şi a luat aminte la instrucţiunile care îi fuseseră date. Totuşi ceea ce l-a determinat pe Noe să construiască arca nu a fost frica de potopul care avea să vină, ci mai mult credinţa în ceea ce îi descoperise Dumnezeu cu privire la catastrofă.

A osândit lumea. Construirea corăbiei a mărturisit despre hotărârea lui Noe împotriva lumii, adică oamenii nelegiuiţi şi felul lor de viaţă. Renunţarea la lume a mărturisit cu privire la credinţa sa în Dumnezeu.

Moştenitor al neprihănirii. Credinţa lui Noe, aşa cum este reflectată de faptele sale, l-a îndreptăţit, prin harul divin, să fie socotit neprihănit. Pentru un comentariu despre neprihănirea prin credinţă, vezi Romani 1,17.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Avraam. În ce priveşte experienţa la care se face referire aici, vezi Geneza 12,1–5.

A ascultat. El a crezut ceea ce i-a spus Dumnezeu şi a acţionat în consecinţă. Credinţa lui şi-a găsit împlinirea în ascultarea credincioasă.

Fără să ştie unde. Potrivit cu Geneza 12,5 Avraam şi familia sa au plecat în ţara Canaan. Aceasta nu înseamnă neapărat că în momentul plecării el cunoştea destinaţia. El doar a plecat în [ceea ce s-a dovedit să fie] ţara Canaan. Evident că Dumnezeu l-a sfătuit cu privire la direcţia în care trebuia să pornească şi la drumul pe care avea să-l urmeze.

S-a aşezat. [A rămas un timp, KJV]. Pentru o perioadă de aproximativ 215 ani (vezi Vol. I,

p. 184). Evenimentele care au avut loc în timpul şederii lui Avraam în ţara făgăduită sunt relatate în Geneza 12 - 25. Ţara făgăduinţei. Adică ţara pe care i-a făgăduit-o Dumnezeu lui Avraam.

O ţară care nu era a lui. [O ţară străină, KJV]. Avraam, Isaac şi Iacov au trăit cu toţii ca străini în ţara pe care Dumnezeu le-o făgăduise. Dumnezeu nu i-a dat lui Avraam moştenire în Canaan nici măcar o palmă de loc [nici măcar cât să-şi pună piciorul, KJV] (Faptele Apostolilor 7,5).

Împreună moştenitori cu el. Făgăduinţa originală îi cuprindea pe descendenţii lui Avraam, dar Dumnezeu le-a repetat făgăduinţele legământului lui Isaac şi mai târziu lui Iacov.

Cetate. Se pare că nu este vorba de o oarecare cetate din ţara Canaan. Ţinta supremă a lui Avraam era moştenirea veşnică pe care Dumnezeu o prevăzuse pentru aceia care Îl iubesc şi Îi slujesc. Vezi cap. 12,22; 13,14.

Temelii. Temeliile implică permanenţă. Corturile (v. 9) nu au temelii.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3. Sara. Pentru experienţa la care se face referire aici, vezi Geneza 17,15–21; 18,9–15; 21,1–5. A primit putere. Sara avea 90 de ani la naşterea lui Isaac. Faptul că până atunci nu avusese copii a făcut miracolul acesta şi mai impresionant.

A crezut în credincioşia. [L-a socotit credincios, KJV]. Din punct de vedere omenesc făgăduinţa lui Dumnezeu că Sara avea nască un copil era imposibilă. Singura cale de a accepta acest lucru era prin credinţă. Sara a crezut-o numai pentru că Îl credea pe Dumnezeu, iar acceptarea făgăduinţei a mărturisit cu privire la credinţa ei.

De aceea… s-a născut. Cu privire la naşterea lui Isaac, vezi Geneza 21,1–5.

Aproape mort. [Ca şi mort, KJV]. Avraam avea 100 de ani la naşterea lui Isaac. Nimeni nu poate citi despre evenimentele care au dus la naşterea lui fără să nu fie impresionat de lipsa de credinţă dată pe faţă atât de Avraam (Geneza 15,2–4; 16,1–3; 17,16.17) cât şi de Sara (cap. 18,9–15). Dar în cele din urmă amândoi şi-au biruit îndoielile fireşti, iar Isaac a fost, pentru ambii, un copil al credinţei.

Ca stelele. Vezi Geneza 15,5; 22,17.

În credinţă au murit. Ei au văzut de departe împlinirea făgăduinţei – prin credinţă. Erau convinşi de realitatea moştenirii făgăduite. Pe temeiul acesteia ei au renunţat la prezent şi au trăit exclusiv pentru viitor. Dart nu au intrat niciodată în posesiunea moştenirii, nici a Canaanului pământesc, nici a împărăţiei veşnice.

Toţi aceştia. Adică cei credincioşi de la Abel (v. 4) până la Avraam (v. 8–12). Fără îndoială că în această perioadă lungă mulţi alţii au primit aprobarea lui Dumnezeu, dar persoanele vrednice de laudă amintite aici au fost selecţionate ca exemple strălucite ale credinţei ca factor decisiv în vieţuirea evlavioasă.

[Erau convinşi de ele, KJV]. Dovezi textuale atestă omiterea acestor cuvinte. Însă este evident că ei erau convinşi de realitatea lucrurilor făgăduite, altminteri nu le-ar fi urat de bine de departe.

Le-au urat de bine. [Le-au îmbrăţişat, KJV; Iubindu-le cu dor, traducerea lui G. Galaction]. Sau le-au salutat, le-au zis bun venit. Compară cu Ioan 8,56. Mărturisind. [Au mărturisit, KJV]. Sau recunoscând.

Străini şi călători pe pământ. [Peregrini pe pământ, KJV]. Deşi în lume, ei îşi dădeau seama că nu fac parte din ea. Ei priveau înainte către o ţintă mai măreaţă. Îşi dădeau seama de vremelnicia lucrurilor din viaţa aceasta şi de trăinicia lucrurilor pe care le vedeau doar de departe, prin credinţă. Trăiau pentru viitor, nu pentru prezent.

Vorbesc în felul acesta. [Spun astfel de lucruri, KJV]. Adică se declară străini şi călători pe pământ.

Patrii. [Ţări, KJV]. Literal, patrie. Declarându-se străini şi călători pe pământ, oamenii vrednici de laudă din vechime au arătat lămurit că nu considerau lumea aceasta ca fiind patria lor. Ei îşi dădeau seama că există ceva mai bun pentru care merită să trăieşti

Dacă ar fi avut în vedere. Literal, dacă ar fi păstrat în minte, dacă s-ar fi gândit [cu atenţie] la.

Ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. [Ar fi avut ocazia să se reîntoarcă, KJV]. Fără îndoială că Avraam a avut o locuinţă plăcută în Haran, aşa cum avusese mai înainte oraşul Ur din Haldea. Când a bântuit foametea în ţara Canaan (vezi Geneza 12,10), s-ar fi putut gândi să se întoarcă în Haran, unde avea prieteni şi rude apropiate. Dar Avraam nu putea să se refugieze într-o ţară cu privire la care Domnul îi spusese să o părăsească.

Doreau. Gr. oregomai, a aspira la, a se lupta pentru, a dori. Oamenii credinţei au privirea aţintită la ceva mai bun decât lucrurile pe care le are de oferit lumea aceasta. Pentru ei numai cele veşnice sunt vrednice de luptă. Ei văd lucrurile în adevărata lor valoare (vezi Matei 6,24–34).

Lui Dumnezeu nu-I este ruşine. Lui nu-I este ruşine să fie recunoscut ca Dumnezeul lor, deoarece ei reflectă caracterul Său. Hristos a declarat că în marea zi de pe urmă Se va ruşina de orice om care a încercat să-şi scape viaţa, câştigând ceea ce are lumea de oferit (vezi Marcu 8,34–38). Pe de altă parte, omul care e dispus să-şi piardă viaţa de dragul lui Hristos, de fapt şi-o va scăpa.

Le-a pregătit. Compară cu Ioan 14,1–3; Apocalipsa 21,2.

O cetate. Adică Ierusalimul ceresc (vezi cap. 12,22; 13,14).

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3. Avraam. În ce priveşte relatarea experienţei la care se face referire aici, vezi Geneza 22,1–9.

A adus … jertfă pe Isaac. Vezi Geneza 22,1–19.

Pus la încercare. [Încercat, KJV]. Sau testat. În Geneza relatarea acestei experienţe începe cu declaraţia că Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam (Geneza 22,1). De fapt Dumnezeu ştia mai dinainte ce va face Avraam şi punerea la încercare nu era necesară pentru a-L informa pe Dumnezeu cu privire la patriarh. Dar, pentru maturizarea credinţei lui, Avraam avea nevoie să treacă prin această experienţă grea. Era experienţa culminantă a vieţii sale.

Singurul lui fiu. Gr. monogenes, literal, unic, singurul (vezi Ioan 1,14). Numeric vorbind, Isaac n-a fost singurul … fiu al lui Avraam, şi nici întâiul său născut. Isaac a fost singurul lui fiu în sensul unic că era singurul fiu care avea să fie moştenitorul legământului (vezi v. 18).

În Isaac. Având în vedere declaraţiile repetate şi accentuate ale lui Dumnezeu, că Isaac era cel prin care aveau să fie împlinite făgăduinţele legământului, faptul că Avraam a ascultat de Dumnezeu şi l-a adus ca jertfă pe Isaac a fost o demonstraţie extraordinară a credinţei sale. Avraam trebuie să fi avut impresia că Dumnezeu făcea cu totul imposibilă împlinirea făgăduinţei Sale.

Inserarea citatului din Geneza 21,12, în acest moment al discuţiei despre credinţa lui Avraam explică sensul dat în Evrei 11,17 faptului că Isaac era singurul lui fiu. Copilul acesta era singurul fiu al lui Avraam care se putea califica în calitate de succesor al făgăduinţelor legământului date patriarhului.

Se gândea. [Socotea, KJV]. Sau considera. Credinţa în puterea lui Dumnezeu de a-l învia pe Isaac a fost ceea care i-a dat lui Avraam curajul de a-l jertfi pe fiul său. Numai în felul acesta a putut bătrânul patriarh să împace făgăduinţa lui Dumnezeu că Isaac urma să fie moştenitorul său cu porunca Sa de a-l lua viaţa acestui fiu. A avea credinţă în integritatea unei persoane care face o făgăduinţă şi în acelaşi timp dă o poruncă ce pare să o anuleze, acesta este punctul culminant al desăvârşirii credinţei. Avraam trebuie să-şi fi dat seama că Dumnezeu îl pune la încercare şi a tras concluzia că, dacă va fi nevoie, Dumnezeu îl va învia pe Isaac. Având în vedere că, până atunci, nici

o fiinţă umană nu fusese înviată din morţi, acesta era apogeul credinţei. La drept vorbind. Sau figurat vorbind.

Ca înviat din morţi l-a primit. Pentru Avraam Isaac era mort. Şi când Dumnezeu a încetat punerea la probă şi l-a redat pe Isaac tatălui său, era ca şi cum fusese înviat din morţi.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3. A dat Isaac lui Iacov… o binecuvântare. În ce priveşte relatarea acestei întâmplări, vezi Geneza 27,1–40.

Lucrurile viitoare. Pentru Isaac, atunci când şi-a dat seama de înşelăciunea la care fusese supus, viitorul familiei sale se contura cu adevărat întunecos. Planurile lui pentru Esau fuseseră spulberate. Fizic el era orb, dar şi-a înălţat privirile credinţei şi a întrezărit lucrurile viitoare, felul în care planurile veşnice ale lui Dumnezeu aveau să fie aduse la îndeplinire.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Iacov. În ce priveşte relatarea incidentului la care se face referire aici, vezi Geneza 48,1–22. Iacov a trăit şi a murit într-o ţară a exilului. În felul acesta, când i-a binecuvântat pe fii săi el a dat pe faţă credinţa în făgăduinţele divine.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Iosif. În ce priveşte incidentul relatat aici, vezi Geneza 50,24.25; compară cu Exodul 13,19. Iosif nu avea nici o dovadă concretă pe care să-şi bazeze credinţa că familia urma să se întoarcă în Canaan şi să ocupe ţara. Cererea lui de a fi îngropat în ţara făgăduită, atunci când familia se va întoarce să locuiască acolo, era bazată pe credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Moise. În ce priveşte relatarea incidentului la care se face referire, vezi Exodul 2,1–10. Când Moise s-a născut, credinţa părinţilor săi a fost cea care a biruit porunca împăratului. Credinţa întrun destin mai bun decât robia în Egipt i-a determinat pe Amram şi Iochebed să acţioneze împotriva decretului regal. Când a ajuns la maturitate Moise a dat pe faţă aceeaşi credinţă cu privire la soarta sa, aşa cum declară mai departe scriitorul acestei epistole (vezi Evrei 11,24–29).

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3. Moise. În ce priveşte relatarea incidentelor la care se face referire în v. 24–29, vezi Exodul 2,11–25; 12,18–36; 14,10–31.

N-a vrut. [A refuzat, KJV]. Moise a refuzat onoarea, rangul şi puterea prezentă din cauza încrederii în destinul măreţ pe care Dumnezeu îl plănuise pentru el şi pentru poporul său. Aparenţele dădeau de înţeles că nimic nu putea fi mai zadarnic decât a nădăjdui aşa ceva, deoarece poporul evreu era robul celei mai puternice naţiuni de pe pământ. Numai credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu l-ar fi putut determina să refuze tronul Egiptului.

Fiul fiicei lui Faraon. Vezi Exo.2,5.10.15; compară cu Vol. I, p. 192.

A vrut mai bine. [A ales mai degrabă, KJV]. Moise a avut de ales între a moşteni tronul celui mare imperiu al lumii şi a fi alături de un neam de sclavi.

Să sufere. [Să sufere mâhnirea, KJV]. Chiar fiind conducătorul poporului evreu el a trebuit să sufere mâhnire (KJV). Ei erau foarte încăpăţânaţi şi răzvrătiţi, mereu predispuşi la nemulţumire. Soarta pe care a ales-o nu avea nimic de oferit din perspectiva puterii şi a renumelui lumesc.

Plăcerile … păcatului. Moise s-ar fi putut gândi că poziţia de conducător al Egiptului ar fi fost ideală pentru a-şi elibera poporul. Dar faraonul trebuia să fie şi preot al unui sistem religios idolatru. În plus, ar fi fost neîncetat supus influenţelor corupte ale vieţii de la curte. Vezi Exodul 2,11.

Ocara lui Hristos. Adică ocara suferită pentru Hristos sau din cauza lui Hristos. Moise a înţeles făgăduinţa venirii lui Mesia şi şi-a dat seama că în eliberarea poporului evreu din Egipt erau implicate mult mai multe lucruri decât îşi dădeau seama atunci evreii sau egiptenii. Prin credinţă el vedea de departe venirea seminţei făgăduită lui Avraam, prin care toate naţiunile trebuiau să fie binecuvântate (vezi Geneza 22,18; Galateni 3,8.16).

Comorile Egiptului. [Comorile din Egipt, KJV]. Acestea cuprindeau ţara cu toată bogăţia ei, supunerea întregului popor, splendoarea curţii, puterea tronului şi conducerea armatei.

Avea ochii pironiţi spre. [Aprecia, KJV]. Literal, privea la. Ochii lui erau fixaţi la făgăduinţele şi la privilegiile legământului. Ca şi Pavel, cincisprezece secole mai târziu (vezi Filipeni 3,7.8), Moise a schimbat de bunăvoie puterea şi slava impresionantă, dar de prost gust, a prezentului cu făgăduinţele şi privilegiile mai puţin evidente, chiar invizibile ale legământului.

Răsplătire. [Recompensa răsplătirii, KJV]. Gr. misthapodosia, simplu răsplătire. Răsplătirea mai îndepărtată, care putea fi văzută numai cu ochiul credinţei, l-a atras mai tare pe Moise decât răsplătirile imediate, materiale, care însoţeau tronul Egiptului.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

A părăsit el Egiptul. Vezi Exodul 2,15.

Fără să se teamă. Observând împrejurările fugii lui Moise din Egipt în Madian la vârsta de 40 de ani, unii consideră că exodul, la care se face referire în v. 27, a avut loc atunci când Moise avea 80 de ani. E adevărat că prin cuvântul tradus a părăsit (kataleipo) se poate înţelege pur şi simplu a pleca, fără a implica mai mult decât simpla plecare. Este de asemenea adevărat că în timpul plăgilor Moise a dat piept cu un faraon şi că, luat singur, v. 27 ar putea fi înţeles ca aplicându-se la exod. Totuşi, se pare că intenţia scriitorului a fost ca în acest scurt rezumat al vieţii lui Moise, prin care se subliniază credinţa lui, v. 28, 29 să fie cele care să facă referire la exod. Se pare că repetarea, în v. 27, a expresiei prin credinţă, implică faptul că scriitorul considera evenimentul acesta distinct de celelalte întâmplări amintite în discuţia despre credinţa lui Moise (compară cu v. 23, 24, 28, 29). Compară cu Ed 63, 64.

Din naraţiunea din Exodul 2,11–15 (vezi şi cap. 4,19) reiese că teama cu privire la siguranţa personală a jucat un rol destul de însemnat în decizia lui Moise de a fugi din Egipt. Cu toate acestea, locul cel mai important în mintea sa îl avea soarta poporului său şi rolul pe care îl aveau ei în făgăduinţa dată lui Avraam. De fapt tocmai încercarea lui nereuşită de a stârni o serie de evenimente despre care credea că vor duce la eliberarea lor, a făcut necesară fuga lui (vezi Faptele Apostolilor 7,25). În ciuda greşelii comise, se pare că a avut credinţa că, într-un fel oarecare, Dumnezeu tot îl va folosi la eliberarea lor. De aceea a căutat un refugiu temporar unde să poată aştepta intervenţia divină.

Chiar şi înainte de incidentul cu supraveghetorul egiptean, ţinând cont de împrejurările de atunci, era nevoie de multă credinţă pentru a crede că făgăduinţele legământului vor să fie împlinite. Acum, când o simplă dispută îl alungase cu totul din Egipt, Moise trebuie să fi avut nevoie de şi mai multă credinţă pentru a crede în împlinirea lor. Cum putea un exilat dat uitării în Madian, a cărui moarte fusese decretată printr-un edict imperial, să se aştepte să-i elibereze pe sclavii monarhului care căuta să-i ia viaţa? Nimic nu părea mai imposibil. Dacă a fost vreodată nevoie de credinţă, atunci aceasta era cea mai potrivită ocazie pentru exercitarea ei!

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

A prăznuit el Paştele. În ce priveşte evenimentelor menţionate în versetul acesta, vezi Exodul 12,1–36. După plaga a noua faraon îl ameninţase pe Moise că, dacă va mai apărea înaintea lui, va muri (vezi Exodul 10,28). Moise trebuie să fi avut multă credinţă pentru a da instrucţiunile cu privire la a zecea plagă, sărbătorirea Paştelui şi ieşirea din Egipt. În timpul primelor noua plăgi faraon refuzase cu încăpăţânare să-i lase pe evrei să plece. Omeneşte, nu exista nici un motiv pentru a crede că îi va lăsa în timpul celei de-a zecea plăgi.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Marea Roşie. În ce priveşte întâmplarea menţionată aici, vezi Exodul 14,10–31. În Vechiul Testament minunea de la Marea Roşie este amintită mai des decât oricare altă manifestare a providenţei divine de-a lungul întregii istorii a poporului evreu. Măreţia eliberării reflectă gravitatea crizei, iar de aceasta depindea gradului de credinţă de care trebuia să dea dovadă reprezentantul numit de Dumnezeu, Moise.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Zidurile Ierihonului. În ce priveşte evenimentul la care se face aici referire, vezi Iosua 6,1–24. Din punct de vedere militar procedeul folosit de Iosua pentru a supune Ierihonul era nebunie curată, dar ordinele pe care le dăduse el erau în acord cu instrucţiunile primite de la Dumnezeu. Ca un general experimentat, el ar fi putut să pună în aplicare planul care i s-ar fi părut mai bun. Iosua avea multă experienţă militară, dar în acelaşi timp era un om al credinţei, fiind dispus să aibă mai multă încredere în descoperirile date de Dumnezeu decât în propria sa experienţă. Credincioşia lui în executarea planului de luptă pe care i-l arătase Dumnezeu mărturisea cu putere despre credinţa sa.

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3.

Rahav. În ce priveşte evenimentul la care se face referire aici, vezi Iosua 2,1–24; 6,23–25. La o primă vedere numele lui Rahav ar părea cu totul nepotrivit pentru această listă de eroi ai credinţei, deoarece ea era păgână şi pe deasupra mai era şi o desfrânată. Dar tocmai faptul acesta face fapta ei remarcabilă. Pentru a afla ce fusese în mintea ei, vezi Iosua 2,8–13. Numele ei apare şi în genealogia din Matei (vezi Matei 1,5) ca unul din strămoşii onoraţi ai lui Hristos.

Şi ce voi mai zice? Lista s-ar fi putut întinde foarte mult, dar fuseseră deja date destule exemple pentru a arăta esenţa unei vieţi evlavioase: credinţa şi credincioşia.

Nu mi-ar ajunge vremea. Scopul scriitorului nu era să întocmească un catalog cu toţi cei care i-au fost credincioşi lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, ci numai să ilustreze ideea că, pentru a putea aştepta cu răbdare venirea Domnului şi împlinirea făgăduinţelor Sale, sunt esenţiale credinţa şi credincioşia. Poate că enumerarea aceasta impresionantă luase deja mai mult spaţiu decât intenţionase scriitorul la început, şi el îşi dă seama că nu este posibilă dezbatere în continuare a ceea ce se dovedise a fi un apogeu valoros la tema cărţii. El începuse să dovedească faptul că noi avem un Mare Preot distins, care slujeşte în favoarea noastră în sanctuarul ceresc, şi să facă apel la toţi creştinii să vină înaintea Lui prin credinţă (vezi cap. 4,14.16). În cap. 11 el dă de înţeles că, prin credinţă, persoanele vrednice de laudă din vechime trăiau, ca să zicem aşa, chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece ei s-au bucurat de acest privilegiu şi au fost în stare să rămână credincioşi, şi noi putem trăi la fel.

Ghedeon. Vezi Judecători 6 şi 7.

Barac. Vezi Judecători 4 şi 5.

Samson. Vezi Judecători 13–16.

Ieftaie. Vezi Judecători 11.

David. Faptele lui David alcătuiesc o mare parte din cărţile istorice 1 şi 2 Samuel şi din alte cărţi. Samuel. Lucrarea lui Samuel ca preot, profet şi judecător apare în 1 Samuel 2–25. Prooroci. Aproape toţi prorocii au suferit din cauza mărturiei lor credincioase pentru Dumnezeu (vezi Faptele Apostolilor 7,25).

Prin credinţă. Vezi v. 1 şi v. 3. Scriitorul nu oboseşte în a menţiona neîncetat credinţa ca soluţia triumfului asupra oricărui obstacol. Ar putea fi alcătuite lungi liste de eroi pentru aproape fiecare idee prezentată în v. 33–37, dar este suficient să spunem că fiecare caz era un exemplu strălucitor de biruinţă prin credinţă.

Au cucerit ei împărăţii. Ca Iosua şi David.

Au făcut dreptate. Ca Samuel şi Ilie. Expresia poate fi tradusă şi au impus dreptate (RSV). Numeroşi judecători şi regi ar putea fi incluşi în această categorie.

Au căpătat făgăduinţe. Ca Avraam, Iosua şi Daniel.

Au astupat gurile leilor. Ca Samson, David şi Daniel.

Au stins puterea focului. Ca cei trei tineri evrei de la curtea din Babilon.

Au scăpat de ascuţişul săbiei. Ca cele două iscoade de la Ierihon şi ca David înaintea lui Saul.

S-au vindecat de boli. Ca regii Ezechia şi Iosafat.

Au fost viteji. Ca Samson.

Au pus pe fugă oştirile duşmane. Ca Iosua, Debora şi Barac, şi Ghedeon.

o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.

Au primit înapoi pe morţii lor. Ca femeia sunamită şi văduva din Sarepta.

Ca să dobândească. Aceste persoane meritoase din vechime s-au dovedit curajoase şi credincioase în faţa dificultăţii şi a primejdiei, datorită credinţei pe care o aveau în inimă, că Dumnezeu Îşi va împlini toate făgăduinţele. Ei credeau că moştenirea viitoare a dreptăţilor este vrednică de orice sacrificiu şi de orice suferinţă pe care le-ar fi avut de întâmpinat în viaţa aceasta.

N-au vrut să primească izbăvirea. Adică să scape de chinuri, cu preţul necredincioşiei faţă de principii.

Au fost chinuiţi. Ca profetul Ieremia.

Batjocuri, bătăi. Acestea, împreună cu lanţuri şi închisoare, au fost partea unora ca Iosif, Ieremia şi Pavel.

Ucişi cu pietre. Ca Nabot din Izreel şi ca Ştefan.

Tăiaţi în două. Conform tradiţiei, aceasta a fost soarta lui Isaia.

Chinuiţi. [Ispitiţi, KJV]. Sau încercaţi. Ar putea fi alcătuită o listă lungă de bărbaţi şi femei care au trecut cu succes prin marile încercări ale vieţii.

Ucişi de sabie. Ca Ghedalia, preoţii din Nob şi Iacov, fratele lui Ioan.

Au pribegit. Ca Ilie şi David.

Lumea nu era vrednică. Lumea nu şi-a dat seama de cât de mult datora acestor oameni valoroşi, care erau sarea pământului (vezi Matei 5,13). Nici astăzi lumea nu apreciază contribuţiile aduse omenirii de cei care au încercat să rezolve problemele universale cu ajutorul principiilor creştine.

Au rătăcit. Vezi v. 37.

Au fost lăudaţi. [Au căpătat o bună reputaţie, KJV]. Vezi v. 1 şi v. 4.

Pentru credinţa lor. [Prin credinţă, KJV]. Vezi v. 1 şi v. 3.

N-au primit ce le fusese făgăduit. Credincioşia lor în momente de criză le-a adus adesea ajutor sau eliberare, dar n-au intrat în moştenirea făgăduită lui Avraam şi strămoşilor lor. Pentru comentarii, vezi v. 13.

Avea în vedere. [Prevăzuse, KJV]. Gr. problepo, a prevedea. Dumnezeu vede sfârşitul de la început. El ştia că în veacurile viitoare vor fi alte generaţii de bărbaţi credincioşi şi femei credincioase, de tineri şi copii statornici în credinţă. În înţelepciunea Sa nemărginită El a rânduit ca cei credincioşi din toate veacurile să intre împreună în moştenirea veşnică (vezi 1 Corinteni 15,51.52; 1 Tesaloniceni 4,16.17; 2 Timotei 4,7.8). Cât priveşte marele dar al vieţii veşnice, nimeni nu va avea vreun avantaj sau prioritate faţă de ceilalţi.

Ceva mai bun. Nu ceva mai bun decât răsplata pregătită credincioşilor din trecut, ci ceva mai bun pentru viaţa noastră, adică ocazia de a ne număra şi noi printre cei neprihăniţi.

Ajungă … la desăvârşire. Gr. teleioo, aici la diateza pasivă, să fie aduşi la desăvârşire. Pentru comentariul cu privire la adjectivul înrudit, teleios, vezi Matei 5,48. A fi făcut desăvârşit înseamnă a intra în moştenirea veşnică, făgăduită lui Avraam şi celor din vechime (vezi Evrei 10,35–38).

Fără noi. În providenţa Sa, Dumnezeu ne-a acordat timp în care să ne desăvârşim caracterul şi să ne pregătim pentru intrarea în moştenirea veşnică a celor sfinţi. Avem aceleaşi ocazii ca şi ei. În versetele de la începutul cap. 12 scriitorul face un apel final: Să dăm la o parte orice piedică… şi să alergăm cu stăruinţă….

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1FE 341; GW 260; MM 227; MYP 106; PP 126; SR 129; 4T 28; 5T 69; 6T 473; 7T 41; 9T 273 1–407T 40 3 Ed 134; MH 414; 8T 259 4 PP 72 5 GW 54; SR 59; 8T 331 5, 6 PP 88 6 COL 59; DA 126; Ev 287; EW 115; GC 74, 436; ML 8, 96; MYP 102, 261; PK 157; SC 96; TM 149; 1T 310, 645; 3T 415; 5T 437, 651 7 PP 95; 7T 36 8 COL 36; DA 60; FE 505; GW 26, 112; MH 478; 4T 523 8, 9 PP 126 9, 10 PP 170 10 CT 63, 455; Ev 559; PK 274; TM 131; 8T 125 13 CS 38; EW 113; PK 699; PP 81, 170; TM 131; 6T 452; 7T 19; 8T 215 13–16FE 328; 2T 194; 5T 188 14–16GC 675; SR 431 15, 16 ML 354 16 PP 81, 170; 4T 484; 5T 152, 465; 7T 19 19 PP 152 23 MH 372; PP 243 24–26Ed 62; PP 246; 1T 656; 3T 89, 406; 4T 345 25 PP 472; 1T 78 25, 26 2T 101 26 COL 398; Ed 68; Ev 220, 244; GC 460; MM 51; 4T 345 26, 27 5T 651 27 A 363; CT 103; CW 19; DA 237; Ed 63; FE 346; MB 32; MH 136, 504; 5T 651, 652; 8T 45, 188 29 PP 290; 4T 27 30 PP 493 31 COL 290; PK 369 32–40Ed 158 33, 34 COL 172; PK 157; PP 513 34 ChS 97; Ev 297; MB 62 35 GC 41 35, 36 MB 32

36 SR 321

36, 37 1T 657

36–38AA 597; GC 40; PK 382

39 4T 15