1 Deci fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.

Astfel de făgăduinţe. [aceste făgăduinţe, KJV]. Adică făgăduinţele din cap. 6,17.18 (cf. 2 Petru 1,4). 2 Corinteni 7,1 încheie firul de gânduri început în cap. 6,14. Datorită acestor făgăduinţe, corintenii trebuiau să urmărească desăvârşirea caracterului. Aceste privilegii minunate sunt pierdute când lipsa sfinţeniei şi a curăţiei este îngăduită să pătrundă în viaţă, deoarece astfel de lucruri îi descalifică pe oameni ca fiii ai lui Dumnezeu. Pentru a intra într-o astfel de legătură intimă cu Dumnezeu, credincioşii trebuie să experimenteze atât puterea lui Dumnezeu de curăţire continuă de păcat, cât şi dezvoltarea continuă a caracterului creştin. Părtăşia cu lumea este numai a celor care sunt străini de Dumnezeu.

Preaiubiţilor. Oamenii trebuie să reflecte caracterul iubitor al lui Dumnezeu în legăturile lor cu alţii copii ai casei credinţei. Adevărata religie stimulează totdeauna duioşia inimii. Să ne curăţim. Oamenii nu sunt în stare să se cureţe pe ei înşişi, deoarece nu există în om o putere care să respingă păcatul (Romani 7,22-24). Credinciosul poate fi făcut sfânt numai dacă-I îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în el şi prin el (Filipeni 2,12.13; cf. 1 Petru 1,22). Creştinul trebuie să facă uz de mijloacele făgăduite de Dumnezeu pentru curăţire. Dumnezeu trezeşte voinţa, ca oamenii să o poată folosi. Armura lui Hristos este la îndemâna tuturor creştinilor, dar lor le revine răspunderea să

o îmbrace (Efeseni 6,10.11). Puterea şi harul lui Dumnezeu nu acţionează în omul care nu-şi pune la lucru mintea şi voinţa. Dumnezeu este cu cel care luptă lupta cea bună a credinţei şi-i va da biruinţă (1 Timotei 6,12; vezi la Romani 8,37).

Întinăciune. [murdărie, KJV]. Sau poluare, contaminare, întinare. Atunci când se aplică la trup, această expresie se referă la tot felul de păcate pentru a căror comitere se recurge la diferite căi ale trupului. Atunci când se referă la duh, această expresie se referă la păcatele făcute cu mintea, ca de pildă gândirea de rău, mândria şi ambiţia. Vezi la Marcu 7,15.23; 2 Corinteni 10,4.5.

Să ne ducem... până la capăt. [desăvârşind, KJV]. Gr. epiteleo, a desăvârşi, a duce la ţintă. Pavel vorbeşte aici despre creşterea prezentă, care îşi va atinge ţinta cândva.

Sfinţirea. Vezi la Matei 5,48; 2 Petru 3,18. Sfinţirea este lucrarea care durează o viaţă întreagă, ceva ce nu este împlinit printr-un singur act sau la un moment dat al vieţii. Sunt indicate două stadii ale vieţii creştine. Primul este îndreptăţirea, sau curăţirea, şi îmbrăcarea omului nou făcut după... sfinţenie [creat... în sfinţenie] (Efeseni 4,24). Al doilea este sfinţirea sau dezvoltarea în continuare a omului nou, până la măsura desăvârşirii. Primul îl poate realiza numai Dumnezeu, cu consimţământul omului, prin pocăinţă şi acceptare. În al doilea stadiu, Dumnezeu şi omul conlucrează pe tot parcursul vieţii credinciosului (Filipeni 3,12-16).

Îndreptăţirea este poarta de intrare în faza sfinţeniei. Ea cuprinde iertarea păcatelor, împăcarea şi renaşterea. Un om trebuie să se afle pe calea cea dreaptă înainte de a putea merge drept. La îndreptăţire, condiţia primordială pentru credincios este credinţa (Romani 3,20.28). Experienţa aceasta are loc chiar în debutul vieţii creştine şi trebuie să fie repetată dacă intervine căderea. În clipa în care un om devine părtaş de fire dumnezeiască (2 Petru 1,4) şi viaţa spirituală e sădită înăuntrul lui (Romani 6,4), el este obligat să lucreze în colaborare activă cu Dumnezeu. Creştinul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu, folosindu-se de resursele divine de har şi putere: studiul Bibliei şi meditaţia, rugăciunea personală şi publică, închinarea personală şi publică şi exerciţiul spiritual prin slujirea celorlalţi. Trupul se împleteşte cu duhul în lucrarea de sfinţire (1 Corinteni 1,8; Coloseni 1,28; 1 Tesaloniceni 5,23). Vezi la Romani 3,28; 4,3.8.

Conlucrarea cu Dumnezeu în lucrarea de sfinţire cere acceptarea necondiţionată a standardului lui Dumnezeu de sfinţenie. Standardul de bază este chiar natura şi caracterul lui Dumnezeu (Exod 15,11; Isaia 6,3; Matei 5,48; 1 Petru 1,15; Apocalipsa 4,8). Pentru ca omul să poată înţelege ceva din caracterul Lui sfânt, Dumnezeu ne-a dat Legea Sa sfântă, care este o transcriere a caracterului Său (Psalmi 19,7-10; Romani 7,12) şi conturează tipul de caracter pe care El ar vrea ca noi să-l dezvoltăm. Pe măsură ce, zi după zi, viaţa este măsurată după acest standard divin, harul şi puterea lui Dumnezeu transformă caracterul omului pentru a se asemăna caracterului Lui desăvârşit (vezi la Corinteni 3,18). În felul acesta, chipul Creatorului, pierdut atunci când omul a păcătuit, este refăcut (Geneza 1,26.27; 2 Corinteni 3,18). Dezvoltarea unui caracter creştin este o preocupare permanentă pe tot parcursul vieţii. Numai când se încheie timpul de probă, creştinul care a căutat sfinţenia conştiincios şi consecvent se va sfinţi şi mai departe vezi Apocalipsa 22,11.12). Mulţi creştini cu numele nu ajung la înălţimea cerută în ceea ce priveşte sfinţenia şi adevărata sfinţire, din cauză că trec cu vederea sau preţuiesc foarte puţin standardul lui Dumnezeu de sfinţenie. Ei sunt mulţumiţi cu o ascultare mediocră sau cu jumătate de inimă şi aspiră numai la forma evlaviei, tăgăduindu-i însă puterea (vezi la Matei 7,21-27; 2 Timotei 3,5).

Sfinţenia despre care vorbeşte Pavel vine numai printr-un contact vital, spiritual cu Dumnezeu. Acest contact are loc prin comuniunea cu El, prin studierea Cuvântului Său (Ioan 17,17; 1 Petru 1,22) şi prin mijlocirea Duhului Sfânt (Romani 8,26; 1 Tesaloniceni 2,13).

Frică de Dumnezeu. Vezi la Psalmi 19,9. Adevărata sfinţire are loc în viaţa credinciosului care este mereu conştient că se află în prezenţa lui Dumnezeu. Un respect sfânt pentru Dumnezeu este esenţial pentru desăvârşirea [ducerea până la capăt a] sfinţeniei. Conştienţa prezenţei divine duce la adevăratul respect. Pe măsură ce ochiul credinţei priveşte la Dumnezeu, în suflet e cultivată o ură intensă împotriva păcatului şi o dorinţă înfocată după neprihănire. Să te temi de Dumnezeu înseamnă să trăieşti în fiecare clipă sub privirea părintească a unui Dumnezeu sfânt. Frica de Domnul este temeiul închinării, ascultării şi slujirii sfinte.


2 Înțelegeți-ne bine! N-am nedreptățit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înșelat pe nimeni.

Înţelegeţi-ne. [primiţi-ne, KJV; faceţi-ne loc, G.Gal.]. Adică faceţi-ne loc în inimile voastre. După lunga paranteză (6,14 – 7,1), Pavel continuă acum ideea din cap. 6,11-13. Pavel apelează la corinteni să-l primească în calitate de conducător şi părinte spiritual (vezi 1 Corinteni 4,15.16). El îşi exprimă sentimentele profunde, stăruind plin de râvnă ca ei să răspundă în acelaşi fel. Atitudinea lui este una de iubire adevărată, nu de condamnare.

Nedreptăţit. Evident, Pavel se gândeşte mai ales la criticile care i-au fost aduse din cauza felului în care a tratat anumite probleme. În mod special, unii dintre membri dezaprobaseră instrucţiunile lui cu privire la membrul imoral din 1 Corinteni 5,1-5 şi îl acuzaseră că îl nedreptăţise pe acel om. Li se părea un lucru nepotrivit de aspru să trateze un membru al bisericii aşa cum spusese Pavel. Dar chiar şi în această situaţie, el acţionase din dragoste pentru biserică. De fapt, tocmai iubirea îl împinsese să nu tacă în această privinţă (Proverbe 27,6).

Pe nimeni. În textul grecesc, expresia aceasta este în poziţie emfatică. Nimeni din biserica din Corint sau din altă parte nu ajunsese să-l acuze atât de grav, cum o făcuseră falşii conducători ai bisericii din Corint. El se purtase astfel încât integritatea lui să nu fie pusă la îndoială.

Vătămat. [stricat, KJV]. Gr. phtheiro, a strica, a deprava tradus cu nimiceşte în 1 Corinteni 3,17. Cuvântul e folosit atât cu privire la doctrina alterată, cât şi cu privire la moravuri stricate (2 Corinteni 11,3; Iuda 10; Apocalipsa 19,2).

Înşelat. Poate că împotrivitorii săi îl acuzaseră pe Pavel de neatenţie în legătură cu marea colectă pe care el o solicitase de la toate bisericile pentru săracii de la Ierusalim (1 Corinteni 16,1-3; 2 Corinteni 8,1-6). Refuzul unora dintre corinteni de a-şi deschide inima faţă de Pavel şi de-al accepta era într-un contrast clar cu asocierea lor liberă cu falşii apostoli. Ei le făcuseră loc în inimă unor oameni care obişnuiau să facă răul, recurgând la corupţie şi înşelăciune. Era corect ca ei să-l respingă pe ceo care nu făcuse nici unul din lucrurile acestea?


3 Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc, căci am spus mai înainte că sunteți în inimile noastre pe viață și pe moarte.

Nu spun. Se pare că Pavel se temea să nu fie înţeles greşit în ceea ce priveşte cele spuse în

v. 2. El se temea că cei din Corint vor crede că el îi acuză că nu l-au primit şi că respingerea acuzaţiilor lor însemna că el îi acuza şi îi găsea vinovaţi. El tăgăduieşte orice intenţie de felul acesta. Ei îl trataseră ruşinos şi cu ingratitudine josnică, suspiciune şi acuzaţii mincinoase, dar el nici nu mustră, nici nu condamnă.

Am spus mai înainte. Declaraţia din v. 2 e cu totul în armonie cu declaraţiile lui anterioare de iubire pentru ei (cap. 1,6; 2,4; 3,2; 6,11-13). Timpul verbului în textul grecesc confirmă consecvenţa sa vizavi de ceea ce spusese deja cu ceea ce spune acum. Nici gândurile şi nici sentimentele sale în această privinţă nu se schimbaseră. Pavel nu era o persoană care să-şi plângă de milă din cauza tratamentului rău de care avusese parte. Reacţia sa era totdeauna caracterizată de iubire (2 Corinteni 4,10-15; Efeseni 3,13, Filipeni 1,7).

Pe viaţă şi pe moarte. [să mor şi să trăiesc, KJV]. Pavel e gata să moară cu şi pentru ei. El îi iubeşte atât de profund, încât nu poate trăi fără ei, fără afecţiunea lor. Compară cu atitudinea şi mijlocirea lui Moise pentru Israel (Exod 32,30-32). Raportul cu privire la biserica din Corint, cu problemele şi viciile ei, nu descoperă o biserică amabilă şi plăcută. Omeneşte vorbind, ei nu erau vrednici de iubirea şi devotamentul pe care Pavel le revărsase asupra lor. Alte biserici erau mult mai merituoase decât aceasta. Cu toate acestea, el o iubea (cap. 12,15). Succesiunea cuvintelor – mor înainte de trăiesc – poate lăsa să se înţeleagă că se face referire la moartea prin care trec toţi credincioşii care vin la Hristos şi la viaţa cea nouă, pe care o primesc ca să umble cu El (2 Corinteni 4,11; 6,9). Experienţa aceasta ar trebui să fie suficientă pentru a uni inimile şi vieţile lor în devotament veşnic unul faţă de altul (vezi la Matei 5,43.44).


4 Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre.

Încredere. [îndrăzneală, KJV]. Gr. parresia (vezi la cap. 3,12, unde parresia este redat îndrăzneală [claritate]. Cuvântul se referă la încrederea minţii ca şi la cea a exprimării verbale (Efeseni 3,12; 1 Timotei 3,13; Evrei 3,6; 10,35; 1 Ioan 2,28; 3,21, 4,17; 5,14). Faptul că se laudă cu ei reflectă această încredere lăuntrică. În 2 Corinteni 7,4-16, Pavel reaminteşte de bucuria produsă de raportul bun adus de Tit (vezi la cap. 2,13). Anterior, corintenii dăduseră semne că resping total sfaturile şi instrucţiunile lui, mai ales în cazul membrului imoral. Biserica era împărţită, şi multe inimi nutreau resentimente faţă de el. Situaţia aceasta aruncase o umbră asupra sufletului său. Cuvintele calde pe care le exprimă acum reflectă profunzimea sentimentelor sale pentru corinteni. La primirea veştilor că făceau ceea ce era bine şi drept, el a fost cuprins de o bucurie foarte mare. Dimpotrivă, veştile că făceau ceea ce era rău îi produceau o mare întristare. Acum, odată cu venirea lui Tit, frământarea şi îngrijorarea din inima lui au dispărut. El poate acum să le vorbească mai curajos, dintr-o inimă plină de fericire.

Îmi saltă inima de bucurie. [peste măsură de bucuros, KJV]. Literal, umplut de bucurie. O astfel de stare de bucurie este în contrast cu apăsaţi peste măsură (cap. 1,8). Acum Pavel nu numai că avea încredere în corinteni, se mândrea cu ei şi era mângâiat de ei, dar era şi plin de o bucurie peste măsură de mare. S-a simţit foarte uşurat când a auzit de schimbarea evidentă în atitudinea celor mai mulţi dintre corinteni.

Îngrijorarea lui Pavel în ceea ce priveşte bunul mers spiritual al bisericii corintene este semnul adevăratului slujitor al Evangheliei. Nu poate fi o apăsare mai mare asupra minţii şi inimii decât aceea resimţită de cei care veghează asupra sufletelor oamenilor. Dimpotrivă, nu există bucurie mai mare ca cea care vine dintr-un răspuns din toată inima la apelurile făcute pentru o alegere şi purtare dreaptă (2 Ioan 4; 3 Ioan 3,4). În cursul slujirii sale, ambasadorul lui Hristos trebuie să avertizeze, să sfătuiască, să arate păcatul şi să atragă atenţia asupra judecăţii, de asemenea să mângâie şi să încurajeze.


5 Căci, și după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă. Am fost necăjiți în toate chipurile: de afară, lupte, dinăuntru, temeri.

În Macedonia. Vezi la cap. 2,12.13.

Necăjiţi. [necăjiţi fiind, G.Gal.]. Pavel reia firul de la care s-a abătut începând cu cap. 2,13. Nici o biserică pe care el o întemeiase nu i-a dat atâtea motive de îngrijorare şi suferinţă ca cea din Corint. Cele mai multe dintre acestea erau cauzate de apostolii mincinoşi (vezi la cap. 11,22), care îl urmăriseră pe Pavel la Corint, hotărâţi să-i distrugă lucrarea, să-i discrediteze apostolia, să-i ridiculizeze Evanghelia şi persoana (cap. 10,10-12), să-i atace caracterul şi să-l acuze de manevrarea greşită a banilor, de laşitate şi nesinceritate, de asumare frauduloasă a autorităţii. E posibil ca ei să fi căutat, de asemenea, să le impună anumite ritualuri convertiţilor dintre neamuri, contrar deciziei bisericii (cf. Fapte 15,1-5; 19 – 24; Galateni 2,1-8).

În plus, membrii din Corint erau împărţiţi în patru tabere (1 Corinteni 1,10-12). Pe lângă aceasta, unul dintre membri era vinovat de imoralitatea cea mai dezgustătoare (1 Corinteni 5,1-5), iar biserica neglijase să se ocupe de el. Unii erau vinovaţi că se judecau cu fraţii lor în tribunalele păgâne (1 Corinteni 6,1-8). Unii dispreţuiau Sfânta Cină şi erau vinovaţi de profanarea acestui serviciu sfânt (1 Corinteni 11,20-30). Unii manifestau un zel fals pentru daruri spirituale (1 Corinteni 14,1.2.39.40).

În ciuda tuturor acestor lucruri, Pavel nu voia să renunţe la pretenţia că e părintele lor spiritual. El întemeiase biserica din Corint în cursul celei de-a doua călătorii misionare (Fapte 8,1-11) şi de atunci încolo lucrase sârguincios pentru ei prin scrisori şi reprezentanţi.

De afară lupte. În felul acesta, Pavel se referă la luptele pomenite mai detaliat în cap. 11,23-28; cf. cap. 4,8-10. Dinăuntru temeri. Adică incertitudine cu privire la felul cum vor ieşi lucrurile. Aceasta nu înseamnă că Pavel suferea de o frică teribilă, aşa cum clarifică în cap. 4,8-10.


6 Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.

Dumnezeu, care mângâie. Pavel trecuse prin nenumărate pericole şi persecuţii fizice (cap. 4,8-12; 6,4-10; 11,24-27), dar totdeauna considerase lucrurile acestea ca pe un privilegiu şi o bucurie (Romani 8,11.35-39). Nu aceste lucruri zdrobiseră duhul lui Pavel, ci suferinţele pentru copiii săi în credinţă. Tocmai din cauza iubirii lui atât de profunde pentru corinteni suferise el atât de mult pentru ei.

Venirea lui. Vezi la cap. 2,13.


7 Și nu numai prin venirea lui, ci și prin mângâierea cu care a fost mângâiat și el de voi. El ne-a istorisit despre dorința voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, așa că bucuria mea a fost și mai mare.

Prin venirea lui. Înapoierea lui Tit l-a liniştit pe Pavel în ceea ce priveşte siguranţa lui. În vremurile acelea, călătoriile erau pline de primejdii.

A fost mângâiat. Se pare că Tit împărtăşise îngrijorarea lui Pavel cu privire la situaţia din Corint, şi bucuria aceasta însemna pentru Pavel mai mult decât era de-altfel cazul, în mod obişnuit.

Dorinţa voastră arzătoare. Adică după o vizită din partea lui Pavel, când îşi puteau dovedi personal iubirea pentru el, exprimând în cuvânt şi faptă iubirea care era în inima lor pentru el. În Romani 1,11; Filipeni 1,8; 1 Tesaloniceni 3,6; 2 Timotei 1,4, acelaşi cuvânt grecesc exprimă o astfel de dorinţă.

Lacrimile voastre. [mâhnirea, KJV; plânsul vostru, G.Gal.]. Când şi-au dat seama de suferinţa şi întristarea pe care i le pricinuiseră lui Pavel, corintenii au plâns şi s-au pocăit. Râvna voastră. Literal, zelul şi anume pentru Pavel. Referirea e probabil nu atât de mult la

zelul de a urma instrucţiunile lui Pavel, cât de a trece de partea lui în controversa iscată cu adversarii săi.

Bucuria mea a fost şi mai mare. [m-am bucurat şi mai mult, KJV]. Aflând cât de bine primiseră corintenii scrisoarea sa, cât de călduros îl primiseră pe Tit, cât de prompt aduseseră la îndeplinire sfaturile lui, cât de preocupaţi erau de situaţia lui şi cât de grăbiţi erau să îndrepte lucrurile faţă de el, Pavel a fost copleşit de bucurie. De repetate ori el vorbeşte despre faptul că a fost mângâiat şi întărit (cap. 1,4; 7,6.7.13). În special trei lucruri au scos în evidenţă efectul pozitiv al scrisorii sale şi al vizitei lui Tit. În fiecare din cele trei expresii scurte, pronumele este emfatic, arătându-le corintenilor că ei îi aduseseră mângâierea şi bucuria de care vorbeşte Pavel.


8 Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; și, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puțină vreme) –

V-am întristat. Gr. lupeo, a pricinui mâhnire (cf. v. 2). În scrisoarea anterioară despre care vorbeşte Pavel îi mustrase aspru pentru relele care predominau şi care erau tolerate în Corint. Dar ea îşi atinsese scopul (vezi la v. 7.11).

Epistola. Adică 1 Corinteni (vezi p. 822).

Nu-mi pare rău. [nu regret, KJV]. Gr. metamelomai, regret. Se pare că după trimiterea scrisorii anterioare, Pavel s-a îndoit că procedase înţelept, că făcuse un lucru bun. Se gândea dacă nu cumva cuvintele sale vor fi înţelese greşit. Pavel simţea neliniştea pe care cei mai mulţi oameni ar simţi-o în astfel de împrejurări. Ceea ce făcuse el nu era, în nici un caz, rău dar se gândea cu îngrijorare dacă scrisoarea urma să-şi atingă scopul pe care el îl avusese în vedere. Între Pavel şi corinteni părea să existe pericolul unei ruperi deschise a relaţiilor. Exista posibilitatea ca ei să respingă total autoritatea lui de conducător spiritual. Efectul unei astfel de purtări din partea unei biserici atât de importante ca cea din Corint asupra altor biserici ar fi fost dezastruos. Era în cumpănă însăşi cauza lui Dumnezeu printre neamuri.

Epistola aceea. Sau 1 Corinteni (vezi p. 822).


9 totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveți nicio pagubă din partea noastră.

Acum mă bucur. A le produce durere sau mâhnire corintenilor era un prilej de regret pentru Pavel, dar el s-a mângâiat la gândul că acestea erau doar temporare. În plus, toate acestea duseseră la pocăinţă autentică din partea majorităţii. Ezitarea de a produce chiar şi cea mai mică mâhnire, cu excepţia cazului când e absolut nevoie, e unul dintre semnele adevăratului slujitor al Evangheliei. Cei a căror preocupare majoră este aceea de a răni sau de a face rău turmei sau păstorilor turmei, prin cuvinte aspre sau printr-o atitudine ostilă, dovedesc caracter de lupi.

Pocăinţă. Gr. metanoia, literal, o schimbare a minţii. Cuvântul tradus îmi pare rău (metamelomai) din v. 8 înseamnă simplu regret. În Matei 27,3, el înseamnă pocăinţă sau remuşcare lipsită de conţinut, falsă. Înseamnă reflectarea asupra propriilor păcate, având un regret sincer, dar fără nici o îmbunătăţire a sentimentelor sau o schimbare reală a atitudinii care îl marchează pe adevăratul om pocăit. Pe de altă parte, metanoia denotă în mod specific o schimbare a minţii şi implică faptul că direcţia e bună, producând rezultate pozitive (Matei 12,41; Marcu 1,15; Luca 11,32; Fapte 3,19; 26,20; Evrei 12,17, Apocalipsa 2,5 etc.).

O reformă în viaţă este o probă mai precisă a valorii pocăinţei decât e adâncimea mâhnirii. Acesta a fost de fapt punctul-cheie al predicii lui Ioan Botezătorul, a lui Isus şi a apostolilor (Matei 3,2.8.11; 4,19; Marcu 2,17; Fapte 5,31; Romani 2,4; 2 Timotei 2,25). Adevărata pocăinţă îi face pe îngeri să cânte de bucurie (Luca 15,7). Vezi la 2 Corinteni 7,10.

După voia lui Dumnezeu. [într-un fel dumnezeiesc, KJV]. Vezi la v. 10.

Să n-aveţi nici o pagubă. Gr. zemioo, a suporta paguba, a fi pagubit, a suferi pierdere.

Biserica a avut un mare câştig de pe urma acceptării sfatului şi a lucrării făcute pe temeiul sfatului din epistola anterioară. Pierderea ar fi survenit numai în urma respingerii acelui sfat. Întristarea după voia lui Dumnezeu aduce câştig; întristarea lumii [după felul lumii] (v. 10) ar fi avut ca rezultat pierderi.


10 În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.

Întristarea... după voia lui Dumnezeu. Literal, după Dumnezeu, adică în felul arătat de Dumnezeu sau dorit de El. Aceasta nu este o întristare cauzată de faptul că cineva este găsit necorespunzător sau în ideea că urmează să fie pedepsit. Ci este o întristare autentică pentru păcat, arătând că omul se pocăieşte de acel păcat, renunţă la el şi este hotărât ca, de aici încolo, să reziste, prin harul lui Hristos, ispitei care l-a condus la el (vezi la Mat, 5,3; 1 Ioan 1,9). Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este nici jena produsă de demascare, nici teama de a fi demascat sau de a suferi o înfrângere, nici chiar regretul profund pentru ceea ce s-a întâmplat. În întristarea după voia lui Dumnezeu, cel în cauză recunoaşte, admite că L-a nedreptăţit pe Dumnezeu şi pe semenii săi, se străduieşte să repare răul şi îşi reorientează viaţa cu scopul de a evita repetarea aceloraşi greşeli. Acest proces este posibil numai în virtutea harului lui Hristos, care lucrează în minte şi în viaţă prin Duhul Sfânt. Adevărata întristare pentru păcat este rezultatul recunoaşterii în faţa lui Dumnezeu a responsabilităţii proprii pentru purtarea respectivă şi este posibilă numai când este recunoscută această legătură. Poate că suprema ilustrare a diferenţei dintre adevărata şi falsa întristare se găseşte în contrastul dintre atitudinea lui Petru şi a lui Iuda în timpul judecării lui Isus. Ambii au simţit o remuşcare amară, dar la unul a fost o adevărată întristare pentru păcat, care a dus la o viaţă nouă în Hristos, în timp ce la celălalt a fost numai o întristare pentru consecinţe, care a condus la disperare fără margini şi apoi la sinucidere.

Pocăinţă... de care se căieşte. Gr. metanoia... metamelomai (vezi la v. 9). Folosirea acestor două cuvinte pentru pocăinţă într-o singură propoziţie clarifică distincţia dintre ele. Traducerea o pocăinţă... pe care nu o regretă reflectă în mod precis înţelesul.

Întristarea lumii. Întristarea lumii constă dintr-un regret pentru consecinţele păcatului, nu pentru păcatul însuşi, şi pentru discreditarea în faţa lumii şi a prietenilor lumeşti (1 Samuel 15,30). Întristarea lumii tratează problema numai la suprafaţă, nu se ridică mai presus de omul însuşi şi de propriile lui sentimente. Ea duce la şi mai mult regret pe viitor şi la o mâhnire mai adâncă. Umple mintea cu nemulţumire, inima cu resentimente şi amărăciune. Înveninează şi scurtează viaţa. O persoană care se pocăieşte cu adevărat nu va regreta niciodată acest lucru. Într-adevăr, întristarea lumii amplifică adesea chinul, îndemnându-l pe om la alte fapte neînţelepte. Ea duce la ruină şi moarte (Geneza 4,12; 1 Samuel 31,3-6; 2 Samuel 17,23; Matei 27,3-5).


11 Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.

Întristarea. [v-aţi întristat, KJV]. Roadele vrednice de pocăinţă (Matei 3,8) aduse de corinteni erau dovada că ei se pocăiseră cu adevărat. Interpretând relatarea lui Tit despre pocăinţa lor, Pavel îi laudă pentru cele şapte aspecte specifice ale pocăinţei lor. Ele exprimă o schimbare totală de atitudine.

Frământare. [grijă, KJV; atenţie, KJV]. Gr. spoude, grabă, râvnă, sârguinţă. Deşi până aici corintenii ezitaseră să acţioneze în mod hotărât, acum ei s-au străduit cu toată sârguinţa să trateze păcatul şi să îndrepte răul. Cei care s-au pocăit cu adevărat vor acţiona cu băgare de seamă, sârguinţă şi atenţia necesară. S-a sugerat că următoarele şase puncte sunt cuplate două câte două, prima pereche referindu-se la atitudinea corintenilor, a doua, la atitudinea lor faţă de Pavel şi a treia, la atitudinea lor faţă de membrul imoral din 1 Corinteni 5,1-5.

Ce… [Da, KJV]. Repetarea acestui cuvânt accentuează fiecare dintre cuvintele următoare.

Dezvinovăţire. [curăţire, KJV]. Gr. apologia, o apărare verbală (cf. Fapte 25,16; Filipileni

1,7.17; 2 Timotei 4,16). Expresia de voi înşivă [KJV] a fost adăugată de traducători. Corintenii doreau cu ardoare să se ştie că acum dezaprobau fosta lor atitudine. Acum îşi dădeau seama că toleranţa lor anterioară şi chiar apărarea acelui membru îi făcuseră la fel de vinovaţi.

Mânie. [indignare, KJV]. Probabil faţă de ei înşişi pentru atitudinea anterioară faţă de respectiva persoană imorală şi faţă de unii care se poate să-l mai fi susţinut. Ura faţă de nedreptate însoţeşte iubirea fierbinte faţă de dreptate. Totuşi, adevărata indignare din cauza păcatului este totdeauna însoţită de o iubire la fel de puternică pentru cel greşit.

Frică. Poate corintenii se temuseră că Pavel ar fi putut să nu creadă că pocăinţa lor este autentică şi să continue să aibă o atitudine aspră faţă de ei (cf. 1 Corinteni 4,21; 2 Corinteni 13,1).

Dorinţă aprinsă. [dorinţă puternică, KJV]. Sau ardoare probabil pentru reinstalarea unui spirit de comuniune şi de înţelegere reciprocă cu Pavel.

Râvnă. Adică în tratarea membrului imoral, aşa cum recomandase Pavel (1 Corinteni 5,1-5). Până aici, ei nu prea se arătaseră preocupaţi pentru această situaţie, dând astfel impresia că nu o considerau deosebit de serioasă.

Pedeapsă. Adică a membrului imoral (vezi cap. 2,6.7; 7,12).

Curaţi în privinţa aceasta. Pavel a acceptat, fără să pună la îndoială, schimbare de atitudine din Corint, aşa cum relatase Tit, şi a aprobat felul în care a procedat biserica faţă de cel vinovat.


12 Așa că, dacă v-am scris, nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi, înaintea lui Dumnezeu.

V-am scris. Vezi la cap. 2,3.

Din pricina. În scrisoarea sa anterioară, Pavel arătase marea lui preocupare pentru bunul nume al bisericii. El se temea că păgânii vor privi cu dispreţ creştinismul şi că iudaizanţii vor considera că acest caz neruşinat de incest este rezultatul lucrării lui. Acum, când biserica procedase cu fermitate faţă de membru şi el se pocăise, în felul acesta fiind păstrat bunul nume al bisericii, grija lui Pavel se îndrepta spre binele spiritual al persoanelor în cauză (cap. 2,6-8).

Celui care a făcut ocara. [care a făcut răul, KJV]. Adică membrul imoral din 1 Corinteni 5,1-

5. Celui care a suferit ocara. Probabil soţul femeii în cauză. Marea noastră purtare de grijă pentru voi. La data când scrisese Pavel scrisoarea anterioară,

îngrijorarea lui principală fusese pentru biserică ca întreg, pentru binele ei spiritual şi pentru reputaţia ei spirituală printre necredincioşi.

Curăţia morală la primii creştini era un semn sigur prin care puteau fi deosebiţi de păgâni. Păgânii nu considerau imoralitatea ca pe ceva rău, aceasta făcând adesea parte integrantă din cultul lor religios. Pavel aştepta ca bisericile să dea o mărturie pozitivă cu privire la faptul că trăiau mai presus de astfel de practici. Mărturia vie a bisericii de astăzi e strâns legată de curăţia morală a membrilor ei.


13 De aceea am fost mângâiați. Dar, pe lângă mângâierea aceasta a noastră, ne-am bucurat și mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toți.

De aceea am fost mângâiaţi. Adică, datorită întristării după voia lui Dumnezeu care i-a cuprins pe membri din Corint (v. 11.12).

Mângâierea aceasta a noastră. [În mângâierea voastră KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) expresia pe lângă [sau da] mângâierea noastră [proprie], cu pronumele noastră în loc de voastră şi cuvântul da transpus din propoziţia următoare în această expresie. Astfel, pasajul ar suna astfel: De aceea am fost mângâiaţi. Şi pe lângă propria noastră mângâiere, ne-am bucurat cu mult mai mult de bucuria lui Tit. Exprimarea aceasta e confirmată de context (v. 11-13). După cum clarifică v. 11, corintenii erau acum într-o stare de mângâiere.

Şi mai mult. Textul grecesc accentuează şi mai mult această idee. Oricât de fericit era de raportul real cu privire la starea spirituală care domnea acum în biserica din Corint, Pavel era nemărginit mai încântat de entuziasmul lui Tit, care fusese acolo în persoană. Pavel îl trimisese pe Tit când fusese apăsat de presimţiri rele şi de îngrijorări copleşitoare. Veştile îngrijorătoare pe care le primise îi dădeau tot atâtea motive de preocupare. Dar corintenii îl primiseră atât de bine pe Tit, încât l-au convins de autenticitatea pocăinţei şi de loialitatea lor fermă faţă de Pavel. Bucuria plină de optimism a lui Tit s-a revărsat şi în inima bătrânului apostol. Vezi şi la v. 14.

Răcorit. Literal, pus la odihnă. Comparaţi acest cuvânt cu cel folosit în Matei 11,28; Marcu 6,31; Apocalipsa 14,13 etc.

De voi toţi. Poate un motiv în plus de bucurie este adus de marele număr, aproape toţi – care se arătaseră penitenţi şi loiali. Că o mică minoritate nu reacţionase favorabil pare să fie sensul transmis de cap. 10,2.


14 Și, dacă m-am lăudat puțin cu voi înaintea lui, n-am fost dat de rușine. Ci, după cum în orice lucru v-am spus adevărul, tot așa și lauda noastră cu voi, înaintea lui Tit, s-a adeverit.

Dacă m-am lăudat. Toate lucrurile bune pe care Pavel i le povestise anterior lui Tit despre corinteni se dovedeau acum adevărate, aşa cum era confirmat de entuziasmul mare al lui Tit, când i-a dat raportul. Pavel nu mai avea de ce să se teamă că speranţele lui anterioare nu erau întemeiate. Corintenii depăşiseră cu mult aşteptările lui. El spusese adevărul când îi mustrase pentru greşeli serioase, dar şi atunci când evidenţiase însuşirile lor bune. Tot ce spusese el se dovedea acum adevărat.


15 El are o și mai mare dragoste pentru voi, când își aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor și de primirea pe care i-ați făcut-o, cu frică și cu cutremur.

Dragoste. [afecţiune lăuntrică, KJV; inima... plină de voi, G.Gal.]. Literal, măruntaiele (vezi Filipeni 1,8; Filimon 12; 1 Ioan 3,17; vezi la 2 Corinteni 6,12). Aici Pavel se referă la simţămintele duioase ale lui Tit pentru corinteni. Vizita lui recentă îl făcuse să-i iubească mai mult. În această comuniune, Pavel vede marca împăcării dintre el şi credincioşii corinteni (vezi cap. 7,16).

Cu frică şi cu cutremur. Vezi la v. 11. Aceasta este încă o expresie favorită a lui Pavel (Efeseni 6,5; Filipeni 2,12 etc.). Tit fusese primit nu cu ostilitate sau respingere, aşa cum s-ar fi putut aştepta, ci cu o măsură deplină de respect. Corintenii îl primiseră ca pe un sol trimis de Dumnezeu. Ei dovediseră de asemenea că doreau mult să-i fie pe plac. Simţiseră o teamă sfântă ca nu cumva, în vreun fel oarecare, să nu fie la înălţimea aşteptărilor lui. Întristarea după voia lui Dumnezeu zdrobeşte mândria omenească.


16 Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privințele.

Mă pot încrede în voi. [am încredere în voi, KJV]. Sau curaj cu privire la voi. Versetul acesta este considerat de mulţi autori ca un pasaj de trecere între ceea ce a fost scris în capitolele anterioare şi ceea ce urmează. Cuvintele acestea dau la o parte toate greşelile şi neînţelegerile trecutului şi exprimă adevărata împăcare. În acelaşi timp, ele sunt o introducere potrivită pentru subiectul marii strângeri de ajutoare pentru creştinii săraci din Iudea, pe care Pavel o promova cu putere în bisericile dintre neamuri.

Comentarii ale lui Ellen G. White

1 AA 201; CD 49; CT 402; FE 125; GC 474; ML 267; PP 182, SL 30; Te 64; TM 448; 1T 339, 340, 440, 486, 589, 619, 663; 2T 66, 360, 375, 405, 441, 447, 5453, 592, 3T 245, 475; 4T 33, 125,

258; 5T 13, 92, 440; 7T 251, 258

1-16 FE 534

4 GW 266

5-10 AA 324

8-13 MH 167

9-11 GC 462

10 PP 557; SC 38; TM 223. 448; 3T 467

11 AA 325; SC 39; TM 449; 5T 640

16 MH 167; RC 64; TM 514