Vă rog. Gr. parakaleo, a ruga stăruitor, a îndemna, a sfătui. Capitolul acesta introduce a treia secţiune majoră a epistolei, constând din capitolele 10-13. În capitolele 1-7, Pavel stăruie asupra puterii şi slavei slujbei apostolice; în capitolele 8 şi 9, vorbeşte despre strângerea de ajutoare pentru săracii din Ierusalim, în capitolele 10,1 la 13,10, este prezentat Pavel însuşi ca apostol. Aici Pavel apără autoritatea lui apostolică şi o pune în contrast cu cea a potrivnicilor săi, apostolii mincinoşi (cap. 11,13), care tulburau biserica din Corint. Vezi la v. 22.

În primele nouă capitole, Pavel se adresează majorităţii credincioase şi se face doar o referire trecătoare la învăţătorii mincinoşi şi la unii care se pare că se află sub influenţa lor (cap. 2,17; 3,1; 5,12). Aici, el îi avertizează pe corinteni împotriva acestor apostoli mincinoşi din mijlocul lor. El îşi dădea deja seama de influenţa lor periculoasă în biserică, iar Tit îi adusese fără îndoială un raport despre lucrarea lor dăunătoare. Pentru majoritatea bisericii, el nu avea decât cuvinte de afecţiune, îndemn şi pace. Dar în ciuda instrucţiunilor sale, elementul iudaizant (vezi la cap. 11,22) nu fusese învins.

Scriindu-i bisericii corintene aproape de sfârşitul primului secol, Clement din Roma a găsit active aceleaşi elemente antagoniste. Cu toate acestea, mustrarea din partea lui Pavel pentru acest grup insubordonat pare, cel puţin pentru un timp, să fi eliberat biserica de controversa stârnită de ei. Ferma lui tratare a situaţiei n-a lăsat nici o îndoială în mintea credincioşilor corinteni cu privire la autoritatea lui ca apostol. Capitolele de încheiere din 2 Corinteni sunt bogate în sfaturi pentru cei care au de dat piept astăzi cu elemente discordante similare.

O înţelegere a naturii schimbării din acest punct al epistolei este esenţială pentru o corectă interpretare a aceea ce urmează. Persoana întâi plural noi face loc persoanei întâi singular eu. Primele cuvinte în textul grecesc sunt intens personale şi emfatice: eu însumi, Pavel (cf. Galateni 5,2; Efeseni 3,1; Filimon 19). Apostolul pune acum întreaga greutate a autorităţii şi personalităţii sale împotriva conducătorilor falşi, iudaizanţi (vezi la 2 Corinteni 11,22). Ei îl învinuiseră de laşitate şi timiditate (cap. 10.12), vorbire dispreţuitoare (cap. 11,6), inteligenţă şi judecată îndoielnice (v. 16-19). Dar ei sunt călăuze mincinoase cu învăţături eronate şi o altă Evanghelie (v. 4). Ei sunt nişte lăudăroşi insolenţi (v. 20.21), nişte intruşi impertinenţi (v. 15) şi vinovaţi că se impun credincioşilor (cap. 11,20). Dar, în cele din urmă, a venit vremea socotelilor. Acum ei vor avea de-a face cu Pavel personal. În capitolele acestea, tonul său general este de indignare şi mustrare usturătoare. Uneori, el aproape că se justifică pentru severitatea cu care trebuie să spună ceea ce trebuie spus. Nicăieri în altă parte în scrierile lui Pavel nu există vreun pasaj asemănător în spirit şi metodă cu cel din cap. 10-13.

Blândeţea. Gr. praotes, delicateţe, blândeţe, smerenie. În ceea ce priveşte un studiu asupra cuvântului înrudit praiis, vezi la Matei 5,5.

Bunătatea. Gr. epieikeia, blândeţe, delicateţe, sinceritate. Probabil bunătate exprimă cel mai bine ce înseamnă epieikeia, dar cu nuanţele suplimentare de echitate şi sinceritate pornite din iubire şi devotament sincer.

Pavel preferă să imite duhul blând şi smerit al lui Hristos în purtarea sa cu oamenii şi nu-i place deloc severitatea. Dar chiar şi severitatea sa este marcată de umilinţă. În v. 1-6, Pavel stăruie pe lângă corinteni să nu-l constrângă să folosească măsuri şi cuvinte aspre împotriva lor. Astfel de arme sunt rareori cele mai eficace, iar folosirea lor poate fi îndreptăţită numai când blândeţea şi bunătatea dau greş. Pavel e în drum spre Corint şi, în curând, se va confrunta direct cu potrivnicii săi. Dacă disciplina aspră e ceea ce ei doresc, el e pregătit să o aplice. Apelul lui, deşi e dur în ton, va înlătura – speră el – nevoia de cuvinte şi mai aspre când va fi prezent personal.

Potrivnicii lui Pavel erau aroganţi, îndărătnici şi încrezuţi. Ei interpretau greşit blândeţea lui numind-o slăbiciune, şi bunătatea lui, laşitate. Ca urmare, ei erau insensibili la apelurile lui conciliante şi îndemnurile blânde, ca de pildă cele din cap. 1-7. Singura cale de a îngenunchea dura lor mulţumire de sine era prin mustrarea, demascarea şi expunerea din cap. 10-13. Cei care se consideră extrem de importanţi sunt de obicei insensibili şi chiar dispreţuiesc pe cei care au calităţile mai alese ale umilinţei şi blândeţii. Pentru ei, poziţia şi conducerea asigurate prin dominarea altora constituie cheia succesului. De aceea, Pavel explică faptul că, deşi ar fi preferat să li se adreseze în spiritul blândeţii, atitudinea lor l-a constrâns să folosească măsuri mai aspre.

Smerit. Gr. tapeinos, modest, smerit, aici într-un sens care nu flatează. Pavel face aluzie la ironiile potrivnicilor lor (v. 10; cf. cap. 12,5.7). Ei îl luaseră în bătaie de joc, insinuând că este un om slab şi laş. În plus, nu se temuse el tot timpul să vină la Corint? Nu amânase el venirea pentru că se temuse să dea ochii cu ei? Nu compensase el timiditatea scriind scrisori severe?

Îndrăzneală. [curajos, KJV]. Gr. tharreo, a fi plin de curaj, a fi plin de nădejde, a fi plin de îndrăzneală (vezi v. 10).

Vă rog. Gr. deomai, a ruga, a ruga stăruitor. Deomai exprimă mai multă stăruinţă decât parakaleo (2 Corinteni 10,1; vezi Matei 9,38; Luca 8,28; 9,40, Fapte 21,390; 2 Corinteni 5,20 etc.; vezi la 2 Corinteni 10,1). Pavel îşi doreşte foarte mult să fie scutit de necesitatea unei manifestări ferme a autorităţii sale, care în mod inevitabil i-ar stânjeni şi i-ar umili. El îi îndeamnă să facă în aşa fel încât să nu se ajungă la aşa ceva. E caracteristic spiritului de iubire de a nu dori să producă durere sau umilinţă nimănui. Efortul plin de răbdare, stăruitor şi modest de a îndrepta lucrurile în spiritul comuniunii creştine e totdeauna de preferat unei demonstraţii publice de autoritate şi aplicare a disciplinei.

Îndrăzneala. [îndrăzneţ, KJV]. Şi anume în tratarea problemelor din Corint. Pavel nu dă dovadă aici de o lăudăroşenie lipsită de conţinut. Îndrăzneala în faţa primejdiei era de mult timp o deprindere înrădăcinată a lui (vezi la cap. 4,8-10; 11,23-27). Dacă era nevoie, minoritatea încăpăţânată din Corint urma să aibă prilejul să vadă această latură a caracterului său, care de altfel era un om smerit, răbdător şi blând. Nu-i va fi teamă să acţioneze, nu va ezita deloc. De astă-dată, el urma să procedeze îndrăzneţ cu ei (cap. 11,21), cu excepţia cazului în care avea loc o schimbare de atitudine şi purtare din partea lor. Rămânea ca ei să decidă. El era pe deplin pregătit să se confrunte personal cu adversarii săi şi să procedeze ca atare.

Suntem mânaţi. [ca şi cum am umbla, KJV; că umblăm, G.Gal.]. Sau ca şi cum am acţiona.

Firea pământească. [carnea, KJV; lucrurile pământeşti, G.Gal.]. Aici, persoana nerenăscută, componenta trupească, firească, lumească a omului neinfluenţat de Duhul Sfânt (vezi la Romani 7,24; cf. 1 Corinteni 9,27). Impulsurile fireşti ale omului sunt numite pofta cărnii (1 Ioan 2,16). Cei care sunt stăpâniţi şi călăuziţi de Duhul nu împlinesc pofta cărnii (Galateni 5,16; cf. Efeseni 2,3; 2 Petru 2,18). Biblia vorbeşte despre înţelepciunea lumească [înţelepciunea firească] (2 Corinteni 1,12). O persoană firească se zice că umblă după lucrurile firii pământeşti [se gândeşte la lucrurile cărnii] (Romani 8,5; cf Coloseni 2,18). Nimic bun nu locuieşte în firea pământească (Romani 7,18), deoarece ea e vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (cap. 8,7).

Judecându-l pe Pavel în funcţie de modul lor de a fi, vrăjmaşii săi din Corint par să-l acuze că e influenţat de ţinte egoiste, lumeşti (cf. 2 Corinteni 1,17). Totdeauna, astfel de oameni judecă motivele şi purtarea altora după propriul lor nivel. Dar când sunt confruntaţi de cineva cu îndrăzneală şi curaj sfinţit, asemenea lui Pavel, recurg fie la fugă, fie la un servilism afectat. Ei îşi arată propria statură, care este măruntă.

Nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Deşi trăieşte printre oameni care recurg la metode lumeşti, Pavel nu se înjoseşte să procedeze la fel. Comparaţi cu cele spuse de Hristos despre ucenicii Săi, ca fiind în lume, dar nu din lume (Ioan 17,11.14). Omul convertit are o natură cu totul nouă şi diferită şi e inspirat de iubirea lui Hristos şi de Duhul lui Dumnezeu, în armonie cu idealurile divine (Ioan 3,3.5; Romani 8,5-14; 1 Corinteni 2,12-16; 2 Corinteni 5,14). El a câştigat biruinţa asupra lumii, a cărnii şi diavolului (vezi 1 Ioan 2,15.16). Odată cu experienţa regenerării şi a naşterii din nou, apare imediat o atitudine activă şi evidentă de ostilitate şi război între carne [firea pământească] şi duh (Rom 8,3-14; Galateni 5,16-23). Cele două nu pot fi unite. Carnea [firea pământească] nu poate nicidecum să devină spirituală. Nimic bun nu locuieşte în ea (Romani 7,18). Creştinul este în lume, dar natura lui spirituală domină natura inferioară, firească (vezi Romani 1,18 la 2,4). Pavel duce lupta cea bună a credinţei cu arme spirituale, nu cu armele lumii (Efeseni 6,12-20). El înţelege adevărata natură a situaţiei din Corint şi nu va ezita să folosească armele acestea, aşa cum cere situaţia.

Armele cu care ne luptăm. Vezi la Efeseni 6,10-20; cf. 1 Timotei 1,18; 2 Timotei 2,3-5; 4,7. Armele lumii sunt bogăţia, talentul, învăţătura, prestigiul, rangul, raţiunea, pervertirea adevărului, forţa şi uneltirile omeneşti. Vrăjmaşii din Corint ai lui Pavel se luptau împotriva lui cu armele acestea (vezi la 2 Corinteni 3,1). Dar Pavel a refuzat să lupte în armura aceasta sau cu armele acestea, deoarece principiile cerului nu permit folosirea unor astfel de metode (cf. Ioan 18,36). Dacă salvarea de suflete şi extinderea împărăţiei lui Hristos ar depinde de talentul, intelectul şi puterea omenească, creştinismul ar fi doar o religie omenească. Dar calităţile spirituale nu pot fi impuse oamenilor din afară.

Puternice, întărite de Dumnezeu. [puternice prin Dumnezeu, KJV]. Armele creştinului sunt făurite în arsenalul cerului şi îi sunt puse la îndemână prin serviciul îngerilor (2 Corinteni 1,12; Efeseni 6,10-20; cf. DA 827). Armele acestea cuprind adevărul, aşa cum este expus în Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4,12), şi puterea conferită de Hristos şi Duhul Sfânt (1 Corinteni 2,4). Dumnezeu îi cheamă pe oameni să ia parte în acest conflict, îi echipează pentru luptă şi le asigură biruinţa. El pune la îndemâna omului toată puterea (2 Corinteni 2,14).

Să surpe. [dărâmarea, KJV]. Sau demolarea. Nici o fortăreaţă născocită de om nu poate rezista armelor cerului.

Întăriturile. Sau castelele, fortăreţele. Pavel prezintă împărăţia lui Satana ca fiind apărată de numeroase fortificaţii. E lucrarea creştinului şi a bisericii aceea de a-l asedia pe vrăjmaş, a-i distruge apărarea şi a-l scoate în câmp deschis. Fără îndoială că Pavel se referă la citadelele lăuntrice ale inimii oamenilor, la fortificaţiile rele ale minţii lor, la obiceiurile consolidate ale păcatului şi mândriei. Această bătălie este una a adevărului împotriva rătăcirii, a cunoaşterii de Dumnezeu împotriva ignoranţei şi superstiţiei, a cultului adevărat împotriva tuturor formelor de idolatrie, a libertăţii în Hristos împotriva robiei păcatului, a sfinţeniei împotriva nelegiuirii, a dreptăţii împotriva nedreptăţii, a stăpânirii lui Hristos împotriva tiraniei lui Satana.

Limbajul figurat al versetelor 4 şi 5 se poate să-i fi fost sugerat lui Pavel de piraţii care infestaseră coasta mării în vecinătatea Tarsului, înainte de a fi alungaţi de pe mare de galerele romane, cu o generaţie înainte de naşterea sa. Aceşti prădători ai mării ieşeau din numeroasele golfuri ascunse ale coastei, atacau corăbiile care făceau comerţ în porturile învecinate şi apoi se retrăgeau cu prada lor. În cele din urmă, generalul roman Pompei a dus o campanie împotriva lor, a transformat în ruine peste 100 dintre fortăreţele lor şi a capturat peste 10.000 de prizonieri.

Izvodirile. [fanteziile, KJV]. Gr. logismous, raţionamentele, gândurile (vezi Romani 2,3.15). Pavel se referă la teoriile omeneşti în contrast cu adevărul revelat. Nu există nimic mai înşelător decât raţionamentul speculativ al oamenilor plini de sine care au încredere nelimitată în propria lor înţelepciune şi au doar dispreţ pentru Dumnezeu şi Cuvântul Lui. Pavel îşi propune să ia cu asalt chiar citadelele răului.

Orice înălţime. Adică orice zid şi turn sfidător. Pavel compară aici speculaţiile îngâmfate ale oamenilor cu forturile de pe vârful dealurilor înalte. Sfidarea Dumnezeului cerurilor a fost totdeauna semnul forţelor răului şi al rebeliunii (Isaia 14,13-15; Daniel 7,25; 8,11; 11,36; 2 Tesaloniceni 2,4; Apocalipsa 13,5-8). În mod individual, oamenii îşi înalţă propria fortăreaţă în care să se opună puterii lui Dumnezeu. Cel mai puternic fort al răului este un fel de viaţă care, deşi se mărturiseşte a fi creştină, este de fapt contrară principiilor creştine.

Cunoştinţei lui Dumnezeu. Adică acea cunoştinţă care vine de la Dumnezeu. Mândria înţelepciunii omeneşti este în opoziţie cu acea cunoştinţă spirituală superioară pe care o dă Dumnezeu (Ioan 17,8; Fapte 17,23; 1 Corinteni 1,24; 2,10; Coloseni 1,9). Dumnezeul filosofului este un dumnezeu creat de propriul său proces de gândire. Dumnezeul creştinului este Dumnezeul revelaţiei divine. Unul este subiectiv, celălalt obiectiv.

Dacă sunt acceptate, adevărurile care aduc smerenie, precum păcătoşenia omului şi neprihănirea ispăşitoare a lui Hristos, doboară încrederea zadarnică în sine, mândria intelectului, fala înţelepciunii lumeşti şi toate pretenţiile omeneşti.

Orice gând. Gr. noema. Acelaşi cuvânt e tradus minte în 2 Corinteni 3,14; 4,4; 11,3; Filipeni 4,7 şi planuri în 2 Corinteni 2,11. Se poate ca Pavel să se refere aici la filosofia fantezistă a apostolilor mincinoşi (cap. 11,13), care şi-a avut obârşia în mintea lui Satana.

Îl facem rob. [îl aducem în captivitate, KJV]. Sau subjugăm, aducem sub stăpânire.

Ascultării de Hristos. Fără o ascultare născută din iubire nu poate exista experienţă creştină autentică (vezi la Matei 7,21-27). Hristos nu l-a lăsat pe om în dubiu cu privire la natura adevăratei ascultări (vezi Ioan 14,15.21.23.24; 15,10; 17,6.17). Toţi creştinii autentici se vor supune voios autorităţii iubitoare a lui Hristos. A te pleca înaintea autorităţii, mai ales a lui Hristos şi a Cuvântului Său, e ceva dezgustător pentru inimile şi minţile îngâmfate. Motivul principal pentru care Evanghelia n-a progresat mai mult în lume şi în viaţa oamenilor e refuzul de a face cu adevărat din Hristos Domnul vieţii şi de a accepta autoritatea întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Îndată ce se va săvârşi. Adică fiind gata.

Să pedepsim. [să răzbunăm, KJV]. Pavel e gata să-şi exercite autoritatea apostolică pentru a disciplina şi a pedepsi grupul rebel din biserica din Corint. Până aici, el s-a abţinut să facă aşa ceva, deoarece chestiunea nu era încă atât de clară şi mulţi ar fi putut să fie determinaţi să ia o hotărâre greşită. Acum chestiunea era clară şi majoritatea luase poziţie alături de Pavel şi urma să-l sprijine împotriva minorităţii recalcitrante. Înainte, se poate ca unii să fi simpatizat cu rebelii, poate chiar să li se fi alăturat împotriva lui Pavel. Ceea ce aceşti câţiva rebeli interpretaseră ca laşitate şi timiditate din partea lui era de fapt răbdare, pe care el o arătase în speranţa că unii vor fi recuperaţi. El a evitat să fie sever faţă de oricine dintre cei care fuseseră duşi în rătăcire de învăţăturile şi metodele înşelătoare şi care nu reuşiseră până acum să vadă chestiunea clar, putând fi recâştigaţi de partea cea bună. Pavel le scrisese deja două sau poate trei scrisori, explicându-le cu răbdare situaţia (vezi p. 822).

Se va săvârşi ascultarea aceasta din partea voastră. [ascultarea voastră este împlinită, KJV]. Pavel este acum pregătit să ia măsuri drastice. Aceasta e avertizarea lui finală. El nu spune ce formă de pedeapsă intenţionează să le aplice puţinilor care exercitaseră o influenţă atât de puternică şi de periculoasă. Probabil că el le va face o mustrare publică şi dacă toate mijloacele vor da greş, îi va exclude din biserică (cf. 1 Corinteni 5,5; 1 Timotei 5,20). Dacă mai erau unii încă indecişi, ei trebuiau să se hotărască.

Vă uitaţi? Textul grecesc poate fi tradus ca o întrebare, ca un imperativ sau ca o simplă afirmaţie. Ca întrebare, ar fi una de dezaprobare: corintenii judecă pe temeiul aparenţei exterioare? Ca imperativ i-ar invita să-şi deschidă ochi şi să vadă faptele evidente. Ca o simplă afirmaţie ar fi o acuzaţie că unii dintre corinteni încă privesc la înfăţişarea exterioară. Oricare dintre aceste trei posibilităţi s-ar fi putut să o aibă Pavel în minte, propoziţia lasă să se înţeleagă că ei n-au examinat în mod critic acuzaţiile aduse împotriva lui. La concluziile susţinute de ei se ajunsese mai degrabă emoţional decât raţional şi pe temeiul aparenţelor exterioare (vezi la cap. 3,12). Judecăţile superficiale sunt agreate de mulţi oameni deoarece sunt puţini cei care sunt dispuşi să se pronunţe înainte de a avea prilejul să examineze toate dovezile.

Dacă cineva. Pavel pare să se refere aici fie la unul dintre conducătorii opoziţiei, fie la unii care erau sinceri în inimă, dar confuzi în gândire. Contextul pare să favorizeze prima interpretare. Comparaţi cu unora din v. 2 (cf. cap. 11,4.20).

Este al lui Hristos. Adică pretinde că este reprezentant legal rânduit al lui Hristos.

Tot aşa suntem şi noi. Pavel se referă aici la propria sa însărcinare ca apostol. În capitolul acesta şi în următoarele două, el se referă de repetate ori la calificarea lui ca ambasador al lui Hristos. Autoritatea lui este egală cu aceea a celor doisprezece (cap. 11,5; 12,11.12). El fusese chemat şi însărcinat de Domnul (Fapte 9,3-9; 22,17-21; cf. 1 Corinteni 15,8; 2 Corinteni 10,14-18). El avusese comuniune cu Hristos în suferinţele Sale (cap. 11,23-33). Primise viziuni şi revelaţii direct de la Hristos (cap. 12,1-6).

Lăuda. Gr. kauchaomai, a lăuda, a slăvi. Pavel foloseşte cuvântul acesta de 21 de ori în această epistolă. Aparent, falşii conducători de la Corint începuseră să se laude (vezi la cap. 5,12). Acum este rândul lui Pavel să se laude, dar face lucrul acesta fără tragere de inimă, cu moderaţie şi având ca unic scop confirmarea autorităţii lui ca apostol al lui Hristos, pentru folosul oricui care, în mod sincer, ar fi putut încă să fie nelămurit asupra chestiunii.

În privinţa aceasta era o mare diferenţă între Pavel şi conducătorii mincinoşi. Ei se lăudau cu o autoritate care era, de fapt, numai de origine omenească şi egoistă în scopuri. Pavel se lăuda cu o autoritate care îi era acordată de Dumnezeu şi exercitată pentru consolidarea bisericii. Întrucât autoritatea lui era de la Dumnezeu, corintenii trebuiau să o recunoască şi să o respecte. Rezultatul urma să fie edificarea bisericii din Corint, înfrângerea elementelor schismatice şi îndreptăţirea lui Pavel ca apostol al lui Isus Hristos.

Zidirea. Folosirea de către Pavel a acestui cuvânt implică imaginea creştinului ca templu în care locuieşte Dumnezeu (1 Corinteni 3,9-17; 2 Corinteni 6,16; Efeseni 2,20-22; 1 Petru 2,4.5). Autoritatea evanghelică este pentru zidire şi nu pentru dărâmare. Ţinta conducătorilor mincinoşi din Corint era de a se înălţa sau a se zidi pe ei înşişi, şi efectul era de a dezbina şi a dărâma biserica. Pavel întemeiase biserica din Corint, iar exercitarea autorităţii sale, chiar printr-o disciplinare severă, era menită să zidească.

Nu mi-ar fi ruşine. Apostolii mincinoşi din Corint urmăriseră să-l facă pe Pavel de ocară, ridiculizându-l ca apostol şi bătându-şi joc de Evanghelia lui. Pavel declară că scopul laudei sale cu puterea sa ca apostol este pentru apărarea apostoliei lui şi a Evangheliei. Nu are alte motive.

Să vă înfricoşez. [să vă îngrozesc, KJV]. Sau să vă înspăimânt. Fără îndoială că vrăjmaşii din Corint puneau în contul lui Pavel un astfel de motiv, dar el tăgăduieşte că scopul său este acela de a băga groaza în credincioşi.

Epistolele. [scrisorile, KJV]. Pavel scrisese deja două scrisori către Corint, poate mai multe (vezi la cap. 2,3.4; cf. p. 822). Folosind pluralul epistole, desigur că Pavel o include şi pe cea pierdută, menţionată în 1 Corinteni 5,9.

Cu greutate şi pline de putere. Este evident că aici Pavel citează chiar cuvintele adversarilor lui. Chiar şi vrăjmaşii lui admit că el este un scriitor eficient, şi timpul a confirmat judecata lor. Vrăjmaşii săi nu ştiau că epistolele lui erau inspirate şi că ele urmau să constituie o parte nu mică din ceea cândva avea să devină Noul Testament, fundamentul teologiei creştine. Epistolele lui abundă în argumente irezistibile în favoarea credinţei. Ele sunt pline de puterea Duhului Sfânt manifestată în mustrare aspră, în iubire şi bunătate creştină, în înălţarea lui Hristos ca Răscumpărător, în apeluri către bărbaţi şi femei pierdute de a accepta calea mântuirii, în invitaţii la comuniune cu Hristos şi în mărturie personală cu privire la miraculoasa lui convertire şi experienţă creştină.

Când este de faţă. [prezenţa, KJV]. Gr. parousia (vezi la Matei 24,3). Aceasta este unica referire din Noul Testament la prezenţa personală [înfăţişarea personală] a oricăruia dintre apostoli (cf. Corinteni 2,3.4; 2 Corinteni 12,7-10; Galateni 4,13.14). Scriitori dinainte de sec. IV afirmau că Pavel era scund, gârbovit, probabil de bătăi repetate (2 Corinteni 11,24-25), chel şi cu picioare strâmbe, dar era plin de farmec şi avea ochii arzând de iubire, nobleţe şi zel pentru Hristos (vezi Pavel şi Thecla 1,7). Şi alţi scriitori timpurii confirmă această descriere, dar bineînţeles că e numai o tradiţie. În cap. 10,1, Pavel pare să confirme că statura sa nu este impunătoare. Dar faptul că potrivnicii lui din Corint se înjosesc să-i ridiculizeze slăbiciunile şi poate chiar diformităţile fizice arată caracterul lor josnic.

N-are nici o greutate. [vrednic de dispreţuit, KJV; e de nimic, G.Gal.]. Sau josnic. Acuzaţia aceasta pare să fi fost cel puţin o exagerare grosolană, dacă nu chiar o defăimare. Pavel era un orator bun (Fapte 14,12, cf. cap. 24,1-21). E evident adevărat că, după experienţa de la Atena, Pavel a evitat retorica şi oratoria care le făcea plăcere grecilor (vezi 1 Corinteni 2,2). El refuza să facă din acestea mijloace de a-i atrage pe oameni la Hristos. Nu trebuia îngăduit nimic ce le-ar fi putut abate atenţia de la claritatea şi plinătatea puterii Evangheliei (1 Corinteni 2,4.5).

Cine judecă aşa. [unul ca acesta, KJV; cel ce vorbeşte astfel, G.Gal.]. Vezi la v. 2.7. Pavel se adresează persoanei sau persoanelor vinovate în primul rând pentru tulburare. Afirmaţia lui nu e atât de mult o ameninţare cu privire la ceea ce avea de gând să facă la sosirea în Corint, cât o respingerea a acuzaţiei că una era el când nu era de faţă şi cu totul alta când era prezent. Se pare că afirmaţiile logice, ferme ale lui Pavel din cap. 10-12 i-au convins pe potrivnicii săi că poziţia în care-l puseseră minciunile lor răutăcioase era de neconceput. Era cu totul lipsit de logică ca un om de genul celui în care îl descriau pe Pavel să formeze biserică după biserică ca cea din Corint. Oriunde mergea, Pavel lăsa în urmă mulţimi de iudei şi oameni dintre neamuri câştigaţi la credinţa creştină ca dovadă a puterii Evangheliei, aşa cum era predicată de el.

N-avem îndrăzneala. [nu îndrăznim, KJV]. În v. 12-18, Pavel îşi apără lucrarea ca slujitor al Evangheliei. În epistola aceasta, el îşi apără de repetate ori integritatea ca apostol (cap. 3,1; 4,2; 5,12; 12,11). Acum, în mod subtil, compară lăudăroşenia închipuită şi plină de sine a potrivnicilor săi cu propriile sale osteneli precaute pe când era la Corint. El întoarce lucrurile împotriva adversarilor săi printr-un iscusit joc de cuvinte egkrino şi sugkrino (vezi mai jos).

Este evident că Pavel se referă la acuzaţia de laşitate. Dacă potrivnicii săi vor să spună că e lipsit de îndrăzneala de a se afirma şi de a fi un conducător în adevăratul sens al cuvântului, el admite acuzaţia cu promptitudine. În plus, el nici nu are interes şi nici nu îndrăzneşte să câştige aplauzele oamenilor. Îndrăzneala încrezută pe care au dat-o pe faţă potrivnicii lui, pe el nu-l atrage.

Dar e un fel de îndrăzneală de care el nu duce lipsă (cap. 11,21-30) – curajul de a pătrunde în ţări noi cu Evanghelia şi de a suferi pentru Hristos (cap. 10,15.16). El se măsoară pe sine şi lucrarea sa după voia şi norma lui Dumnezeu (Romani 12,3; Efeseni 4,7). Pavel le declară galatenilor că nu îndrăznea să se laude decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos (Galateni 6,14).

Să ne punem alături. [să ne numărăm, G.Gal.]. Gr. egkrino, a compara, a măsura. Pavel nu îndrăzneşte să se întreacă cu aceşti maeştri ai laudei de sine, deoarece în privinţa aceasta ei îl întrec cu mult.

Se laudă singuri. Aceşti corinteni lăudăroşi erau, se pare, membri ai unei aşa-numite societăţi de admiraţie reciprocă. Fiecare om se fixa pe sine ca standard de distincţie şi îi lăuda pe alţi membri ai societăţii pentru a sluji propriile interese şi pe acelea ale grupului din care făcea parte. Fixându-şi propriile lor virtuţi ca presupuse norme de comparaţie, ei deveneau propriul lor ideal.

Lauda de sine este forma cea mai rea de autoamăgire. Îngâmfarea îi orbeşte pe oameni, astfel încât să nu vadă standardul obiectiv în funcţie de care pot face o evaluare de sine neinfluenţată. Drept urmare, ei se învârtesc fără încetare într-un cerc vicios. Devin orbi faţă de norma lui Dumnezeu de măsurare, orbi faţă de propria lor îngâmfare, orbi faţă de însuşirile bune ale oricui li se împotriveşte, orbi chiar faţă de propria lor nevoie de mântuire. Acest mod de autoapreciere, care începe cu eu şi se termină cu eu, e lipsit de înţelepciune şi chiar de un interes personal constructiv. A trăi după standardul acesta înseamnă a trăi contrar duhului lui Hristos (Filipeni 2,5-11).

Fără pricepere. [nu sunt înţelepţi, KJV]. E culmea mândriei ca un om păcătos să se considere desăvârşit sau aproape desăvârşit (Romani 7,18; 1 Ioan 1,19). Un simţ al propriei nedesăvârşiri e cea dintâi condiţie pe care cerul o pune tuturor celor care ar urma să fie primiţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu (vezi la Matei 5,3).

Dincolo de măsura noastră. Sau dincolo de limită, adică limita dreptului şi a bunei-cuviinţe trasate de Dumnezeu, măsura stăpânirii pe care ne-a dat-o El. Potrivnicii nu aveau o altă normă cu care să se măsoare decât ei înşişi. Ei nu aveau, ca să zicem aşa, un alt standard decât propria lor statură. Cuvântul noi [KJV] este accentuat în textul grecesc şi subliniază marea diferenţă dintre Pavel şi conlucrătorii săi, pe de o parte, şi iudaizanţii, care se lăudau singuri, pe de altă parte. Pavel recunoaşte limita fixată autorităţii sale, sferei sale de activitate şi comportamentului său (Galateni 2,7-9). Dincolo de această limită pusă de Dumnezeu, el nu îndrăzneşte să meargă.

Sfera specială de lucru a lui Pavel era între neamuri (Fapte 26,17.18; Galateni 2,7-9). El a început în Antiohia şi a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii păgâne. La data când scria, Corintul marca cel mai îndepărtat punct al lucrărilor sale. Apostolii mincinoşi nu recunoşteau nici o limitare a activităţii lor. Chiar prezenţa şi asumarea autorităţii din partea lor erau suficiente pentru a-i condamna. Ei îl urmăriseră pe Pavel de la Ierusalim la Antiohia, la Galatia şi acum la Corint, căutând să-i distrugă lucrarea, însuşindu-şi onoarea pentru ceea ce făcuse el şi fălindu-se ca şi cum realizările lui era ale lor.

Pavel avea tot dreptul la loialitatea corintenilor, iar aceşti apostoli falşi nu aveau nici un drept. Dumnezeu îl rânduise pe el să lucreze în Corint (Fapte 18,8-10). Nu Dumnezeu îi trimisese pe ei la Corint, aşadar nu mai rămânea decât o singură sursă care putea să le încredinţeze o misiune (2 Corinteni 11,3). Apostolul nu-şi asuma merite pentru succesul altor oameni.

Nu ne întindem. Adică nu depăşim limitele sferei de lucru rânduită nouă.

N-am fi ajuns până la voi. Şi anume, ca şi cum Corintul ar fi fost dincolo de teritoriul atribuit

lui Pavel. Macedonia şi Grecia erau în cuprinsul sferei de acţiune rânduite lui (Fapte 16,9.10). În felul acesta, din poruncă dumnezeiască a fost el prima oară la Corint să predice. Împotrivindu-se lui, falşii conducători din Corint se dovedeau a fi uzurpatori, fără însărcinare, fără autoritate, fără scrisori de acreditare valabile. Singurul lor echipament consta din propriile lor pretenţii îngâmfate.

Nu ne lăudăm. Vezi la v. 8.

Peste măsura noastră. Vezi la v. 13. Principiul călăuzitor al lui Pavel fusese totdeauna acela de a duce Evanghelia în teritorii noi, de a face lucrare de pionierat (Romani 15,20) şi din motivul acesta nu risca să se laude cu munca altora.

Credinţa voastră. Starea spirituală îmbunătăţită a credincioşilor corinteni îi dădea lui Pavel motiv să creadă că biserica din cetatea aceea avea să devină curând un bastion al credinţei şi un punct de unde se puteau obţine noi victorii ale Evangheliei. Maturitatea credinţei lor ar fi făcut cu putinţă extinderea ostenelilor sale în teritorii dincolo de ei. Până aici, el fusese împiedicat, în parte de situaţia dificilă din Corint, de a se avânta în teritorii noi. Există motive să se creadă că speranţa lui de a intra în teritorii noi pentru Evanghelie a fost împlinită (cf. Romani 15,22-28). De asemenea, pe măsură ce credinţa lor creştea, reputaţia lui Pavel ca apostol avea de câştigat. Maturitatea lor spirituală de creştini ar fi fost pentru el o coroană de slavă, după cum un învăţător este onorat prin realizările elevilor săi (vezi la 1 Corinteni 3,1-3). O dovadă de maturitate într-o biserică e aceea că ea nu mai are nevoie de dădăcirea cerută de copilaşii spirituali (1 Corinteni 3,1-3). Din nefericire, astăzi, ca în timpurile apostolilor, unele biserici împiedică lucrarea pastorului lor, prin faptul că cer continuu atenţia lui pentru servicii de care oamenii maturi din punct de vedere spiritual nu au nevoie. O biserică lipsită de spiritualitate nu va mai întreprinde nici o lucrare misionară.

Va creşte… între voi. [sporită prin voi, KJV]. Pavel căuta să inspire cu zel misionar bisericile pe care le întemeia. El îşi concentra lucrarea în marile oraşe, mutându-se din loc în loc şi lăsând fiecărei biserici strategic aşezate responsabilitatea pentru evanghelizarea districtului în care se afla. Metoda aceasta de evanghelizare s-a dovedit extrem de eficientă, deoarece multe din bisericile situate central înfiinţau şi sprijineau alte biserici din zona lor. Biserica din Laodiceea, de pildă, se spune că a înfiinţat alte 16 biserici în imediata ei apropiere. E privilegiul fiecărei biserici de a-i trimite pe membrii ei să lucreze pentru Hristos.

Ţinuturile... dincolo de al vostru. Singura indicaţie cu privire la ţinuturile la care se referea Pavel se găseşte în Romani 15,19-24 – Iliria, Italia şi Spania. Este evident că erau deja creştini la Roma şi că exista acolo o biserică (Romani 1,7-13), dar se pare că fără beneficiul lucrării apostolice.

Câmpul de lucru al altuia. [hotarul altuia, KJV]. Adică regiunea de lucru aparţinând altuia. În nici un caz nu va călca teritoriul altuia şi nu se va lăuda cu munca acestuia, aşa cum făcuseră apostolii mincinoşi.

Să se laude în Domnul. Sau să se laude cu Domnul, în loc să se laude cu sine. Versetul 17 este un citat din Ieremia 9,24 (vezi comentariul de acolo). Lauda privind succesul obţinut fie în experienţa creştină personală, fie în slujba pentru alţii, Îi aparţine lui Dumnezeu. A-ţi aroga meritele pentru succes înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu, abătând privirile oamenilor de la El la unealta omenească şi de a-l înălţa pe om mai presus de Dumnezeu. Vezi Psalmi 115,1; 1 Corinteni 1,31; 10,12:15,10; 2 Corinteni 12,5; Galateni 2,20; 6,14; vezi la 1 Corinteni 1,31. Cei care ajung să fie mulţumiţi de sine rămân mai prejos de idealul creştin (Filipeni 3,14.15). Cei care păstrează o comuniune constantă cu Hristos nu au niciodată o părere exagerată cu privire la sine (vezi SC 64).

Domnul îl laudă. Omul aflat într-o poziţie de conducere este ispitit să accepte aplauzele oamenilor şi să se mândrească în mod egoist cu realizările personale. Pasul următor este dorinţa de a exercita autoritate arbitrară asupra altora. Pentru creştin, însă, singura aprobare de dorit este aprobarea lui Dumnezeu (vezi Romani 2,29; 1 Corinteni 3,13.14; 4,1-6). Numai cei care trec cu bine această probă şi biruiesc îngâmfarea, mândria şi înălţarea de sine vor primi aprobarea lui Dumnezeu. Lauda de sine demonstrată de apostolii mincinoşi din Corint care, în realitate, nu aveau nici un succes personal cu care să se mândrească, dovedea în mod concludent că ei sunt lipsiţi total de aprobarea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte comentariul asupra factorilor în funcţie de care Dumnezeu răsplăteşte lucrarea, vezi la Matei 20,1-16.

Comentarii ale lui Ellen G. White:

4 AA 463; Ev 574; 3T 210; 7T 141

5 AA 251, 482; AH 128, 306; CH 505; COL 312; CT 25, 68, 238; DA 135, 181; Ev 274; FE 174, 266; GW 127, MB 142; MH 460; ML 263, 318; MYP 73; PK 233; TM 223, 388; 2T 251; 3T 31, 83, 206; 5T 310, 514, 648; 6T 317; 8T 63, 314, 320, 334

10 EW 206

12 CG 294; Ed 226; 1T 126, 154, 406; 2T 394, 396

16 MH 106; 6T 286; 8T 48, 50