1 Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoștința întregului Israel. Israel a ieșit înaintea filistenilor ca să lupte împotriva lor. Au tăbărât lângă Eben-Ezer, și filistenii tăbărâseră la Afec.

Chemarea lui Samuel. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că ultima propoziţie din v. 1 aparţine ultimului verset al capitolului 3, pentru că n-a fost sfatul lui Samuel care l-a chemat pe Israel să meargă la război împotriva filistenilor. Având în vedere că Samuel nu mai este amintit din nou până după ce chivotul fusese timp de mai mulţi ani la Chiriat-Iearim, se poate că acele căpetenii ale lui Israel să fi refuzat să-l consulte pe noul profet recunoscut (cap. 7,3). Profetul lui Dumnezeu niciodată n-ar fi dat sfatul să trimită chivotul de la Silo (vezi despre v. 3). Dar acei care lepădaseră instrucţiunile Domnului cu privire la închinarea care trebuie să-I fie adusă aveau să ajungă să privească chivotul cu teamă superstiţioasă şi să-l considere ca pe un talisman ale cărui calităţi magice să le asigure binecuvântări de tot felul.

Totuşi întregul Israel a recunoscut deosebirea dintre Samuel şi fiii lui Eli, şi acei care aveau înclinaţii spirituale veneau la noul profet pentru sfat şi ajutor. Ei cunoşteau profeţia lui împotriva lui Eli şi a casei lui şi erau convinşi că chemarea lui era de la Domnul. Când conducătorii greşesc, mulţi îngăduie ca tonul moral al propriei vieţi să scadă. Dar totdeauna există câţiva care nu se abat de la calea dreptăţii indiferent de purtarea superiorilor lor.

Filistenii. Cartea Judecători spune că Israel a fost în robia filistenilor timp de 40 de ani (Judecători 13:1), timp din care Samson a fost judecător în ţară 20 de ani (Judecători 15:20; 16:31). Slujba de judecător a lui Eli, fie a urmat, fie s-a suprapus cu a lui Samson. Când Eli a devenit aşa de bătrân încât să piardă controlul asupra treburilor statului, se poate că filistenii au socotit că sosise timpul pentru ei să asigure controlul asupra ţinutului muntos. Ştiind că centrul conducerii era la Şilo, ei în mod natural aveau să-şi trimită oştirea în interior spre acel centru.

Tăbărâseră la Afec. Afec fortăreaţă sau împrejmuire este de la un verb care înseamnă a forţa, a constrânge, a rezista. Oraşul a fost identificat cu Antipatris, un oraş din Câmpia Şaronului, la aproximativ 11 1/4 mile (18 km) nord-est de Iope. Aceasta ar fi mai puţin de 25 de mile (40 km) de la Şilo, de unde a fost dus chivotul pe câmpul de luptă (cap. 4:10, 11). În afară de Antipatris, nici o aşezare precisă nu este cunoscută care să poată fi identificată cu Afec. Afec din seminţia lui Aşer (Iosua 19,30.31) este prea departe la nord spre a merita să fie luată în considerare. Având în vedere faptul că Afec înseamnă fortăreaţă, numele poate fi aplicat la diferite aşezări fortificate, fie permanente, fie vremelnice.

Vezi o hartă a drumului parcurs de chivot de la capturarea lui de către filisteni până la întoarcerea lui


2 Filistenii s-au așezat în linie de bătaie împotriva lui Israel, și lupta a început. Israel a fost bătut de filisteni, care au omorât pe câmpul de bătaie aproape patru mii de oameni.

Israel a fost bătut. În numeroase ocazii precedente, Dumnezeu a îndrumat armatele lui Israel să pornească la luptă cu duşmanii lor şi când ei au răspuns la porunca lui Dumnezeu, victoria a fost a lor. De data aceasta, însă, situaţia a fost alta. Faptul că ei au dus Chivotul Legământului în luptă (v. 3) şi că filistenii l-au capturat este dovada că poporul lui Israel era motivat de o falsă încredere în forţa proprie. Ei au iniţiat atacul şi se aşteptau la o victorie uşoară. Ei au înaintat cu forţă şi siguranţă, nu printr-o încredere umilă în Dumnezeu, ci cu mândrie în dibăcia şi puterea lor. Când Dumnezeu era cu ei, nici un duşman nu putea să stea împotriva lor, când nu era, înfrângerea era sigură.


3 Poporul s-a întors în tabără, și bătrânii lui Israel au zis: „Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuți astăzi de filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru și să ne izbăvească din mâna vrăjmașilor noștri.”

Pentru ce. Când aveau înfrângeri, popoarele politeiste ale Orientului Apropiat, de obicei trăgeau concluzia că zeii lor erau supăraţi pe ele şi ar trebui domoliţi mai serios spre a evita suferinţele în viitor. Având în vedere starea religioasă scăzută a lui Israel pe acea vreme, este de mirare că şi Israel avea în mare măsură aceeaşi atitudine faţă de Domnul (vezi PP, p. 584). Probabil că victorii din trecut în timpul slujbei de judecător a lui Eli au dus la simţământul de încredere de sine care a orbit ochii lor faţă de nevoia lor de Dumnezeu. Pentru că conducătorii L-au lepădat de bunăvoie pentru zeii neamurilor din jurul lor, Dumnezeu nu putea face nimic altceva decât să îngăduie să culeagă recolta seminţelor semănate de ei înşişi. În loc să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, ei au făcut dovada atitudinii lor superstiţioase faţă de El, considerând chivotul ca un simplu talisman care garantează succesul.

Fără nici un sfat de sus, căpeteniile au sugerat şi poporul a fost de acord cu ceva la care niciodată nu se cugetase mai înainte. Ei se aflau la numai câteva mile de sanctuar, şi dacă chivotul ar fi în mijlocul lor, cu siguranţă că biruinţa ar fi a lor. Acest simbol preţios al prezenţei lui Dumnezeu a fost acoperit cu învelitoarea lui de giulgiu, iar leviţii prezenţi l-au dus din locul lui de odihnă dinăuntrul perdelei (Numeri 4,5.6). Ţinând seamă de faptele din trecut ale fiilor lui Eli, nu este de mirare că ei au uitat orice forme de cinstire şi s-au grăbit cele câteva mile până la oştire, sperând că un alt măcel ar putea fi evitat.

Dar chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu, şi deoarece conducătorii au lepădat instrucţiunile divine, Dumnezeu nu-Şi putea întinde mâna ocrotitoare asupra lor spre bine. Dacă conducătorii şi-ar fi umilit inimile şi s-ar fi întors de la căile lor păcătoase, ei ar fi fost călăuziţi de profet, ca şi în anii de mai târziu. În zilele lui Hristos, mulţimile au urmat conducerea preoţilor lor, strigând: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Tot aşa şi oştirea lui Israel la Eben-Ezer, înfruntând dezastrul şi prinzându-se de paiele propriei închipuiri au strigat că acum biruinţa le este asigurată. Necazul sau bunăstarea grupelor organizate ale societăţii, fie politice, fie religioase, sunt în mare măsură determinate de atitudinea şi purtarea conducătorilor.

Totuşi indivizii îşi pot determina în mod independent de grupă propria soartă spirituală. Cu toate că Samuel a avut parte de umilirea adusă asupra lui Israel ca rezultat al nebuniei zilei, aceasta nu a împiedicat primirea lui personală de către Dumnezeu. Când, pe vremea lui Ahab, conducătorii s-au întors spre Baal, Ilie a crezut că el este singurul care a recunoscut şi L-a slujit pe viul Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu i-a făcut cunoscut că mai erau mii în Israel, care aleseseră binele, întocmai cum făcuse el. Cei trei ani de secetă nu schimbaseră credinţa lor în Dumnezeu şi credincioşia lor faţă de El.


4 Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oștirilor, care șade între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu.
5 Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul.
6 Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni, și au zis: „Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?” Și au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără.
7 Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. „Vai de noi!”, au zis ei, „căci n-a fost așa ceva până acum.

Dumnezeu venise. Filistenii, care aveau mulţi zei, au recunoscut lămurit deosebirea dintre Dumnezeul lui Israel şi zeii lor. Deşi cuvântul Dumnezeu este la plural în v. 7, 'Elohim, verbul este la singular. Dar în v. 8, verbul este la plural – un contrast clar între adevăratul Dumnezeu şi zeii din templul lor de la Aşdad.


8 Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceștia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustiu.

Dumnezei puternici. Cuvântul pentru puternici este 'addirim, maiestuos, ceea ce înseamnă ideea adiţională a nobleţei puterii lui Dumnezeu, care fusese recunoscută de filisteni când au aflat ce a făcut El diferitelor neamuri şi popoare din trecut. Aproape gata să renunţe în disperare, ei erau sub încordarea unei hotărâri amare de a rezista până la moarte în faţa sorţii de a fi făcuţi robi acelora care cu câţiva ani în urmă fuseseră robii lor.


9 Întăriți-vă și fiți oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiți robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiți oameni și luptați!”
10 Filistenii au început lupta, și Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, și din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeștri.
11 Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, au murit.

Chivotul lui Dumnezeu a fost luat. Vorbind despre acest eveniment, psalmistul spune: A părăsit locaşul Lui din Silo… Şi-a dat slava pradă robiei, şi măreţia Lui în mâinile vrăjmaşului… Preoţii săi au căzut ucişi de sabie (Psalm 78,60.64). Deşi perspectivele lui Israel pentru victorie erau superioare acelora ale inamicului şi deşi ei au intrat în luptă încrezători în victorie, ei au greşit atât de mult încât fiecare supravieţuitor a fugit, nu în tabără ca în v. 3, ci în cortul lui. Cuvântul pentru cort este 'ohel, care înseamnă casă, locuinţă, şi conţine ideea că înfrângerea a fost aşa de mare încât fiecare om a trebuit să se salveze singur, alergând acasă cum putea mai bine.

Hofni şi Fineas. Iosif Flavius spune că Eli demisionase pe acea vreme în favoarea lui Fineas, dar, când chivotul a plecat din Silo, el i-a instruit pe fiii lui că dacă ei aveau să supravieţuiască luării chivotului, ei să nu se mai arate în faţa lui (Antiquities v. 11. 2). Dacă cei doi tineri ar fi fost zeloşi să urmeze după călăuzirea Domnului în trecut, aşa cum a apărat acum simbolul material al prezenţei Sale în faţa vrăjmaşului, istoria lui Israel care a urmat ar fi putut fi mult deosebită. Ei refuzaseră tot mereu călăuzirea lui Dumnezeu, şi acum au fost aduşi să înţeleagă că însăşi viaţa depinde de deplina supunere faţă de El. Dar ei au învăţat această lecţie prea târziu!


12 Un om din Beniamin a alergat din tabăra de bătaie și a venit la Silo, în aceeași zi cu hainele sfâșiate și cu capul acoperit cu țărână.
13 Când a ajuns, Eli aștepta stând pe un scaun lângă drum, căci inima îi era neliniștită pentru chivotul lui Dumnezeu. La intrarea lui în cetate, omul acesta a dat de veste, și toată cetatea a strigat.
14 Eli, auzind aceste strigăte, a zis: „Ce însemnă zarva aceasta?” Și îndată omul a venit și a adus lui Eli vestea aceasta.
15 Și Eli era în vârstă de nouăzeci și opt de ani, avea ochii întunecați și nu mai putea să vadă.

Nouăzeci şi opt de ani. Septuaginta redă nouăzeci (vezi cele despre cap. 2,22).


16 Omul a zis lui Eli: „Vin de pe câmpul de bătaie, și din câmpul de bătaie am fugit astăzi.” Eli a zis: „Ce s-a întâmplat, fiule?”
17 Cel ce aducea vestea aceasta, ca răspuns, a zis: „Israel a fugit dinaintea filistenilor, și poporul a suferit o mare înfrângere; și chiar cei doi fii ai tăi, Hofni și Fineas, au murit, și chivotul Domnului a fost luat.”

Israel a fugit. Cât de deosebită ar fi fost istoria lui Israel dacă ar fi fost acolo numai o conducere care să caute faţa Domnului. Totuşi, în ciuda conducătorilor egoişti care căutau propria glorie mai degrabă decât aceea a lui Dumnezeu, deschizând astfel calea spre înfrângere, El nu-Şi acoperă urechea la strigătul fiecărui om care caută în mod serios faţa Lui. Faptul că Ierusalimul a fost depopulat de către Nebucadneţar nu l-a oprit pe Daniel şi tovarăşii lui de a trăi atât de aproape de Domnul încât să aducă Evanghelia pentru mulţi dintre cei ce i-au luat în captivitate. Lumina luminează cel mai strălucitor în noaptea cea mai întunecoasă şi adesea caracterele cele mai bune sunt dezvoltate în mijlocul celui mai rău mediu posibil. Dumnezeu are puterea să schimbe momentele de cruntă umilire în perioade de ocazii măreţe, nu numai pentru Israel, ci şi pentru toţi oamenii.


18 Abia a pomenit de chivotul lui Dumnezeu, și Eli a căzut de pe scaun pe spate, lângă poartă; și-a rupt ceafa și a murit, căci era om bătrân și greu. El fusese judecător în Israel patruzeci de ani.
19 Nora sa, nevasta lui Fineas, era însărcinată și sta să nască. Când a auzit vestea despre luarea chivotului lui Dumnezeu, despre moartea socrului ei și despre moartea bărbatului ei, s-a încovoiat și a născut, căci au apucat-o durerile nașterii.
20 Când trăgea să moară, femeile care erau lângă ea i-au zis: „Nu te teme, căci ai născut un fiu!” Dar ea n-a răspuns și n-a luat seama la ce i se spunea.
21 A pus copilului numele I-Cabod zicând: „S-a dus slava din Israel!” Spunea lucrul acesta din pricina luării chivotului lui Dumnezeu și din pricina socrului și bărbatului ei.
22 Ea a zis: „S-a dus slava din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat.”

S-a dus slava. Cuvântul Icabod vine din două cuvinte ebraice, 'i kabod, care înseamnă în mod literal, nu glorios, sau nemăreţ. El a fost definit de către soţia lui Fineas: S-a dus slava (în mod literal dus în exil) din Israel. Capitolul se încheie cu descrierea unei tinere femei care, deşi căsătorită cu un mare preot rău şi egoist n-a împărtăşit natura lui. Îngrijorarea ei privind moartea soţului şi a socrului ei era dovada unei afecţiuni naturale; dar îngrijorarea ei mult mai mare pentru pierderea chivotului era o dovadă despre consacrarea ei evlavioasă faţă de Dumnezeu şi lucrurile cele sfinte. Chiar moartea celor doi din familie n-a interesat-o atât de mult cât a interesat-o chivotul. Ea putea să aibă puţină mângâiere de la un copil născut în Israel, în Silo, când chivotul era pierdut la filisteni. Trăind în vremuri stricate, soţia unui bărbat necredincios, totuşi consacrată cu adevărat – ce curaj mai mare putea fi cunoscut în zile de uluitoare încurcătură naţională?

Prezenţa lui Dumnezeu ar trebui socotită întotdeauna ca cea mai mare binecuvântare, iar pierderea prezenţei Lui şi a puterii de reţinere a răului ar trebui să fie temută ca cea mai crudă calamitate! Împrejurările vieţii sunt fără speranţă numai atunci când, ca şi Iuda, cineva refuză în mod deliberat să fie condus de Duhul Sfânt.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–22 PK, p. 415, 416; PP, p. 583–585 1–9 PP, p. 583

1, 2 SR, p. 185

3–11 SR, p. 186 9 5T, p. 584

10, 11 PP, p. 514, 583, 591, 622; 1T, p. 119

12–22 PP, p. 585; SR, p. 187

17, 18 4T, p. 166, 200, 516

18 1T, p. 119