Israel a luat-o la fugă. Se părea că oştile lui Israel aveau avantajul tactic alegând muntele Ghilboa ca poziţie strategică. Din punct de vedere militar, era greu pentru filisteni să treacă râul Jalud şi să-şi facă drum prin luptă în sus, spre muntele Ghilboa. Cu toate acestea, Israel a fost înfrânt. Apostazia lui Saul, care a căutat ajutor la o vrăjitoare, a grăbit dezastrul. Israel fusese avertizat că, în ziua refuzului lor de a fi conduşi de poruncile şi legământul Domnului, aveau să fugă fără să fie urmăriţi chiar (Levitic 26,17).
Au căzut ucişi. Sau au căzut răniţi. Înţelesul prim al verbului ebraic chalal, din care derivă substantivul tradus aici ucis este a străpunge. El poate să însemne a răni mortal sau simplu a răni, fără a provoca imediat moartea, cum este înţelesul lui în v. 3.
Vezi o hartă a locului unde a avut loc ultima bătălie a lui Saul contra filistenilor
Au urmărit. Înfrângerea dezastruoasă a învăţat pe israeliţi nebunia de a adopta căile lumeşti cerând un rege. Când acel rege a devenit un tiran, întreaga naţiune a devenit o parte a greşelilor lui şi a împărţit răspunderea cu el.
Au ucis pe Ionatan. Întrebarea apare în mod natural: de ce a îngăduit Dumnezeu ca Ionatan să fie ucis împreună cu tatăl său când viaţa sa a fost diametral opusă faţă de a lui Saul? De ce n-a putut el, un suflet echilibrat spiritual, să dezavueze idealurile tatălui său şi, cu compătimire să se unească cu David, încrezându-se în dovezile pe care Dumnezeu i le arătase mai înainte, care i-ar fi îngăduit să trăiască? Pentru ce n-a murit Iş-Boşet în locul lui, ci a continuat să trăiască, pentru a merge pe urmele tatălui său? Acestea sunt întrebări mai presus de puterea de înţelegere a omului (vezi GC 47). Raportul istoriei sacre descoperă că soarta celor credincioşi a fost, în toate timpurile, persecuţie şi moarte. Din cauza implicaţiilor marii controverse, lui Satana trebuie să i se dea ocazia să necăjească pe cei drepţi. Dar mângâierea creştinului este că, deşi vrăjmaşul poate să nimicească trupul, el nu poate să nimicească sufletul (Matei 10,28). Din momentul în care legăturile sufletului cu Dumnezeu sunt definitiv hotărâte, continuarea sau nu a vieţii prezente nu este de mare importanţă. Noi putem preamări pe Hristos prin viaţă sau prin moarte (Filipeni 1,20-23).
L-au ajuns (engl. hit him). În mod literal l-au găsit.
L-au rănit greu. Filistenii au înţeles care este avantajul de a ucide pe regele lui Israel. Probabil că un detaşament special instruit a fost însărcinat să caute pe Saul. O manevră asemănătoare a fost executată de sirieni în lupta lor cu Ahab şi Iosafat (2Cronici 18,28-34).
Să-şi bată joc de mine. Sau să mă trateze în mod violent. Saul se temea ca filistenii să nu-l trateze în felul în care îl trataseră pe Samson. El nu arăta aceeaşi îngrijorare pentru David, ci odată complotase ca acesta să cadă în mâinile filistenilor netăiaţi împrejur (cap. 18,21-25).
L-a aruncat în ea. Ca şi Iuda, el şi-a luat viaţa. Poate că influenţat de mustrările duhului rău, că avea să moară, el şi-a pierdut judecata şi a căutat să se sinucidă ca să scape de abuzul vrăjmaşului.
Cât priveşte felul exact al morţii sale, părerile diferă. Probabil că întemeindu-şi relatarea pe istorisirea amalecitului (2 Samuel 1,1-10), Iosif Flavius spune că, în realitate amalecitul l-a omorât găsindu-l încă viu după ce căzuse în sabia sa (Antiquities VI 14.7). Totuşi, reiese în mod clar că tânărul a minţit ca să câştige aprobarea lui David (vezi PP 682,695).
Au pierit. Vezi 1 Cronici 10,13.14. Astfel s-a încheiat o viaţă care fusese odată atât de promiţătoare. Ruina carierei lui Saul şi pierderea sufletului său au fost rezultatele propriei alegeri fatale. Oamenii nu sunt obiecte neînsufleţite de luat în mâinile unui olar arbitrar, ci fiinţe sensibile care,de bună se oferă să fie conduse de una sau de alta din cele două puteri diametral opuse. Prin propria lui voinţă, Saul invitase pe prinţul întunericului să-l stăpânească. Stăpânul lui i-a dat plata cuvenită.
Dincolo de vale. Pe partea de nord a văii lui Izreel erau seminţiile lui Neftali şi Zabulon şi parte din seminţia lui Isahar. La răsărit de Iordan erau jumătate din seminţia lui Manase şi jumătate din cea a lui Gad. Prin ocuparea văilor Ezdraelon, Izreel şi Iordan, filistenii făcuseră o linie de completă separare prin centrul ţinutului lui Israel. Poporul care ceruse atât de mult un rege avea acum ocazia să vadă rezultatul hotărârii lui. În faţa unei înfrângeri atât de umilitoare, ei au fost făcuţi să înţeleagă că mai bine ar fi fost să aştepte Cuvântul Domnului decât să se îndepărteze de El. Membrii familiei regale şi oamenii de rând aveau parte deopotrivă de vaiurile care veneau acum.
O privire generală asupra domniei lipsite de glorie a lui Saul arată că în timp ce conducerea lui Samuel fusese folositoare, aceea lui Saul fusese nefolositoare. În timpul conducerii lui fuseseră probleme legate de securitatea vieţii şi a proprietăţii. Nu se auzea despre agresiune străină şi forţa legăturilor internaţionale. Israel a trebuit să înveţe din lecţia grea a experienţei proprii, zădărnicia de a da puterea unui rege care era interesat mai ales de îmbogăţirea propriului cămin şi de impunerea arbitrară a dorinţelor sale. Poporul a judecat greşit. Saul şi-a pus înţelepciunea în aplicare în mod greşit.
Au tăiat capul lui Saul. Tratamentul arată dispreţul pe care l-au avut filistenii faţă de Israel şi cât reuşise Saul să îndepărteze jugul filistean. Decapitarea era în conformitate cu obiceiurile vremii şi, probabil, în parte ca replică la felul în care Israel îl tratase pe Goliat (cap. 17,51-54). Capul lui Saul a fost pus în templul lui Dagon (1 Cronici 10,10), un altar aşezat probabil în Aşdod (1 Samuel 5,2-7). Acest fapt arată că filistenii au pus în socoteala lui Dagon marea victorie de pe muntele Ghilboa. Ei n-au înţeles că n-ar fi avut nici o putere dacă nu le-ar fi fost dată de sus (Ioan 19,11). Filistenii avuseseră belşug de dovezi ale superiorităţii lui Iehova asupra lui Dagon (vezi 1 Samuel 5), dar ei au preferat să depindă de propriile lor resurse şi L-au lepădat pe Dumnezeu.
Astarteelor (engl. Ashtaroth). Pluralul de la Astoret, o zeiţă cunoscută de altfel ca Astarte, Aşerah şi Anat. Numele special depinde de timp şi loc. Zeiţa era o consoartă al lui Dagon, Hadad sau Baal. Armura lui Saul a fost luată în Filistia pentru templul Astarteii (vezi PP 682).
Bet-Şan. La capătul de răsărit al văii lui Izreel. Izreel, cum Tell el-Huşn, aproape de actualul Beisan, se afla cam la 8 sau 10 mile (13 sau 16 km) de câmpul de luptă. Deoarece trupurile au fost atârnate pe zidurile acestei cetăţi, este foarte posibil ca armura să fi fost pusă tot acolo. Nu este sigur dacă cetatea fusese ocupată de filisteni sau dacă fusese luată ca urmare a luptei.
Iabeşul din Galaad. Vezi cele despre cap. 11,1-11. Amintindu-şi că Saul realizase atât de minunat eliberarea cetăţii, bătrânii au socotit ca un privilegiu să cinstească trupul salvatorului lor. Nenorocirea, înfrângerea şi moartea – toate aduc la lumină compasiunea ascunsă în inima oamenilor şi descoperă cele mai nobile sentimente ale lor.
Au postit şapte zile. Locuitorii din Iabeşul din Galaad au demonstrat neabătuta lor credincioşie faţă de conducătorul lor care murise. După ce au înmormântat trupul lui şi trupurile fiilor lui în mod onorabil, ei au avut o scurtă perioadă de jale.
ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:
1-13 PP 681, 682
1-4 PP 681
5.7-10.12.13 PP 682