A găsit ce era pierdut

Isus a făcut multe lucruri pe care cărturarii și fariseii pur și simplu nu le puteau înțelege. Ei nu voiau să își petreacă timpul cu oameni pe care îi vedeau ca păcătoși. De ce, se întrebau ei, vorbea Isus cu păcătoșii? Vedeau că El mânca împreună cu ei, îi ajuta și îi iubea. Luca 15:1,2.

Ca de obicei, Isus știa ce gândeau ei. El Își dorea ca ei să poată înțelege cumva cât de importantă este fiecare persoană pentru Dumnezeu. Își mai dorea ca ei să își poată vedea nevoia după ajutorul Lui. Ei nu știau că, din cauza faptului că erau atât de mândri, erau niște păcătoși mai răi decât oamenii cu care Își petrecea timpul Isus.

O pildă este o poveste cu o învățătură specială, și Isus a spus multe pilde. Povestea de săptămâna trecută despre ospățul special a fost o pildă. Arăta că Dumnezeu iubește oamenii care știu că sunt păcătoși. De asemenea, arăta că oamenii care nu credeau că sunt păcătoși sunt asemenea celor care au scuze. Ei nu vor fi în Împărăția lui Dumnezeu. Unii din oamenii mândri care au ascultat povestirea din acea zi s-au smerit și au crezut în Isus, dar majoritatea nu au făcut acest lucru. Dar încă îi iubea Isus? Dorea El ca ei să se schimbe și să fie în Împărăția Lui? Desigur că Își dorea.

Așa că le-a spus o altă poveste, și de această dată, era despre oi. Unii dintre ascultătorii lui Isus erau păstori, iar alții aveau oi. Povestea pe care a spus-o Isus era despre un păstor și o oaie pierdută. Luca 15:3,4. 

GÂNDEȘTE-TE: Păstorii adesea își țineau oile într-un staul pe perioada nopții. Câte oi avea persoana din poveste? Dacă tu ai fi fost acel păstor și ți-ai fi pierdut doar una dintre oi, te-ai fi îngrijorat?

Într-o seară, păstorul din povestea noastră își număra oile când treceau prin poarta îngustă a staulului. A numărat până la 96, 97, 98, 99. Apoi s-a oprit. Trebuiau să fie 100. Lipsea una? Probabil că nu le numărase pe toate. Așa că a numărat din nou și din nou. Dar de fiecare dată rezultatul era doar 99. Acum știa sigur că o oaie lipsea. Unde era? Ce se întâmplase cu ea? Probabil că se pierduse de restul oilor. Dacă așa se întâmplase, păstorul știa că oaia deja își dăduse seama că era pierdută și probabil era foarte speriată. El mai știa că nu își putea găsi niciodată drumul înapoi spre staul de una singură.

Poate că oaia s-a prins între spini și mărăcini. S-ar fi putut să cadă într-o groapă sau prăpastie și nu mai putea ieși. Sau, cel mai rău lucru, să fi prins-o un animal sălbatic. Păstorul era obosit. Era întuneric și probabil că începea și o furtună. Dar nimic nu conta. El trebuia să își găsească oaia. Așa că le-a lăsat pe celelalte 99 de oi în staul, și-a luat candela și a pornit în întunericul și frigul nopții, să caute sărmana oaie pierdută. Luca 15:4. Pe drum a tot strigat-o și apoi asculta să audă un răspuns. Dar nu se auzea niciun „bee” înapoi.

GÂNDEȘTE-TE: Îți pare rău pentru oaia pierdută? De ce? Îți pare rău și pentru păstor? De ce?

Ce făcea păstorul din povestea pe care o spunea Isus? Luca 15:4. Păstorul a tot mers. De abia mai putea vedea. Spinii îi zgâriaseră mâinile și acum sângerau. Își rănise picioarele din cauză că urcase pe stânci și coborâse în locuri prăpăstioase. Dar continua să strige și să aștepte un răspuns. Și, dacă mai era și furtună, cu siguranță că era ud și îi era frig.

Apoi, dintr-odată s-a oprit. Ce se auzea? Da. S-a auzit din nou. Nu se auzea foarte tare, dar el știa că oaia lui îl auzise, și firav încerca să îi răspundă. De îndată a strigat-o din nou. Acum era sigur că oaia lui era rănită. Mergând spre ea în mare grabă în întuneric, el a uitat cu totul de oboseală. Își găsise oaia pierdută!

Ce crezi că a făcut după aceea? A mustrat oaia? A folosit toiagul lui de păstor și a călăuzit-o în fața lui? Ah, nu. El a cuprins cu blândețe sărmana oaie speriată și a îmbrățișat-o duios. Apoi a pus-o pe umerii lui, ca ei să îi fie bine, și a dus-o pe umeri până la staul. Luca 15:5. Păstorul le-a spus prietenilor și vecinilor lui despre cele întâmplate și ei au fost foarte bucuroși că el și-a găsit oaia. Luca 15:6.

Asemenea păstorului, fariseii și prietenii lor ar fi trebuit să îi ajute pe cei pierduți, care se depărtaseră de Dumnezeu. Dar i-au ajutat? Nu. Se gândeau doar la ei. Credeau că, dacă Isus era cu adevărat Mesia, nu putea să Își piardă timpul cu păcătoșii. Dar în povestirea Lui, Isus le-a reamintit că fiecare păcătos, la fel ca sărmana oaie pierdută, este foarte important pentru Tatăl nostru iubitor. Erau și fariseii păcătoși? Cu siguranță. Romani 3:23. Cum a încheiat Isus povestea? Luca 15:7. 

GÂNDEȘTE-TE: Fariseii erau la fel de pierduți ca fiecare dintre noi dacă Isus nu ar fi venit să ne salveze, dar ei nu știau acest lucru. Mai există astfel de oameni și astăzi? Cum putem să nu fim și noi la fel? Cum îi putem ajuta pe alții care sunt în această stare?

Doar gândește-te că, din milioanele de lumi pe care le-a creat Isus, lumea noastră este singura care s-a supus lui Satana și s-a pierdut, la fel ca oaia din povestire.

Dar Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât Isus a venit să salveze această lume pierdută, la fel cum păstorul cel bun din pildă s-a dus să își salveze oaia pierdută. Isus ar fi făcut acest lucru chiar dacă ar fi fost o singură persoană care s-ar fi supus lui Satana și ar fi fost pierdută. El cu adevărat este Păstorul nostru cel bun.

Erau fariseii la fel de pierduți ca oamenii pe care ei îi numeau păcătoși? Păcătoșii știau că aveau nevoie de ajutor. Dar fariseii erau siguri că ei nu erau păcătoși. Cum putem ști că toți suntem păcătoși? Citește din nou Romani 3:23.

Dacă Isus nu ar fi venit să ne salveze, ar fi fost pierduți toți cei care au trăit vreodată? Da, pentru că toți am păcătuit. Oamenii pe care fariseii îi numeau păcătoși, și chiar fariseii, erau toți păcătoși, nu-i așa? Ei ar fi pierduți dacă nu ar fi ales să creadă că Isus era Singurul care îi putea salva. 

GÂNDEȘTE-TE: Mulți ascultau pilda lui Isus. Cine știa că avea nevoie de El, oamenii numiți păcătoși sau fariseii? Pe cine iubea Isus, pe păcătoși, pe farisei sau pe toți?

După ce a spus povestea despre oaia pierdută, Isus a mai spus o altă poveste despre ceva care s-a pierdut. Poți citi în Luca 15:8-10.

Probabil că femeia din povestire era săracă. Și banul pierdut nu era doar un ban obișnuit. Când ea s-a căsătorit, mama ei i-a dat zece bănuți foarte speciali. Probabil că erau vechi. Poate că bunica ei îi dăruise mamei ei. Și fetițele femeii urmau să îi primească la căsătoria lor.

Îți poți imagina cu câtă atenție a păstrat femeia bănuții ei. Era îngrozitor pentru ea să piardă și doar unul din bănuți. Dar chiar așa i s-a întâmplat bietei femei.

Casele în care locuiau oamenii săraci adesea nu aveau ferestre, așa că, de obicei, era întuneric înăuntru. Într-o zi, femeia și-a luat prețioșii bănuți să se uite la ei, probabil mai făcuse acest lucru de multe ori. Apoi i-a numărat. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă... Lipsea unul? Cu mare atenție, a numărat din nou. Într-adevăr, erau doar nouă.

Probabil că femeia a fost foarte tristă. Unul din prețioșii ei bănuți lipsea. Unde era? Ah, cât spera să nu fi fost furat! Repede a aprins o candelă. Apoi a început să măture cu atenție. Probabil că în casă pe jos era lut și poate că mai pusese și niște paie pe deasupra. Desigur, ea nu avea niciun covor. Oare mai găsea ea bănuțul?

GÂNDEȘTE-TE: Îți poți imagina cum s-a simțit femeia? Probabil că a plâns în timp ce a măturat casa. De ce era bănuțul atât de important pentru ea?

Femeia din povestirea noastră de ieri era îngrijorată. De ce? Acum ea mătura cu atenție podeaua, încercând să găsească prețiosul bănuț. Ea a mutat tot din încăpere și a căutat în fiecare colțișor. A căutat chiar și în gunoi, pentru a se asigura că bănuțul nu era ascuns pe acolo. Apoi, ca prin minune, l-a găsit!

Femeia l-a luat bucuroasă. L-a curățat cu atenție de mizerie și l-a lustruit până a început să lucească din nou. Apoi a ieșit în grabă pe ușă și a strigat: „L-am găsit! L-am găsit!” Probabil că vecinelor ei le-a fost milă de ea. Știau cum s-ar fi simțit ele dacă li s-ar fi întâmplat un lucru atât de îngrozitor. Când i-au auzit vocea bucuroasă, cu toate au alergat să vadă bănuțul și i-au spus cât de bucuroase erau că îl găsise.

Poți fi sigur că fiecare femeie care asculta povestea lui Isus în acea zi a fost bucuroasă pentru modul în care s-a încheiat povestirea. Apoi Isus a spus ceva ce se asemăna foarte mult cu ce a spus după povestea despre oaia pierdută. Ce a spus El? Luca 15:10.

Fariseii știau la ce Se referea Isus. Ei știau că El le spunea că Dumnezeu îi iubea pe oamenii pe care ei îi considerau păcătoși. Dar cei mai mulți dintre ei tot nu au vrut să creadă că era adevărat. Cum îi putea iubi Dumnezeu pe astfel de oameni? De asemenea, ei încă nu credeau că Isus era Mesia. Nu credeau că doar acceptându-L pe El puteau face parte din Împărăția lui Dumnezeu. Au continuat să creadă propriile lor idei greșite despre Mesia și despre felul de împărăție pe care și-o doreau. 

GÂNDEȘTE-TE: Vrea Isus ca toți să fie în Împărăția Lui? Cum putem fi și noi acolo? Prin puterea Lui, noi Îl putem iubi, ne putem încrede și putem asculta de El, indiferent ce fac sau spun ceilalți.

Sunca și mingea ei – partea a 3-a. Adaptare din Sunca, the Missionary Dog, de Anna Larsen Publicată de Pacific Press Publishing Association, Inc. Folosită cu permisiune.

Nu știu cât timp a trecut; treaba prin bucătărie mi-a absorbit toată atenția. Dar, dintr-odată, am auzit un scârțâit puternic de roți și, câteva secunde mai târziu, Rita a intrat grăbită.
– Señora, Sunca a ieșit afară! a țipat ea. Sunca și Pepe sunt în stradă! Am alergat la ușa din față și am ieșit spre autostradă. Acolo, spre spaima mea, am văzut-o pe Sunca zăcând moartă în mijlocul drumului și mașinile trecând pe lângă ea. Un bărbat a ieșit dintr-o mașină de pe cealaltă parte. A luat-o pe Sunca de un picior și a traversat autostrada spre mine. Pepe stătea în spatele lui, scuturându-și hainele prăfuite.
– De ce vă purtați cu atâta cruzime cu Sunca? am spus.
– Cruzime! a spus el. Câinele este mort! A aruncat-o pe Sunca pe pământ în fața mea și eu am luat-o și am strâns-o afectuos în brațe. Bărbatul a continuat:
– Nu ar trebui să lăsați câinele să alerge de capul lui pe autostradă. Și tu, băiat nebun, întorcându-se spre Pepe, aproape te-am omorât cu mașina. Să nu mai ieși niciodată așa în stradă! Pepe stătea și privea direct în jos. Era atât de rușinat! Mi-am pus brațul pe umărul lui și l-am îmbrățișat.
– Îmi pare foarte rău, i-am spus acelui bărbat. Vă mulțumesc că i-ați salvat viața. Micul grup care ne-am strâns în jurul Suncăi părea foarte trist, ea zăcând pe unul din scaunele de picnic din curte.
– Pepe a luat mingea de pe sfoară, a explicat Rita. Noi ne jucam cu Sunca și, dintr-odată, ea a lovit mingea cu atâta putere încât a trecut dincolo de gardul viu. De îndată și-a făcut loc printre arbuști și a plecat după minge. Apoi a arătat cu degetul spre o gaură de sub arbuști. După aceea, a mai adăugat cu lacrimi în ochi:
– Acum Sunca este moartă. Pepe încă avea ochii ațintiți spre pământ. Nu a scos nicio vorbă, dar își freca emoționat mâinile micuțe, ștergându- și din când în când lacrimile de pe fața murdară. El simțea din plin rezultatele teribile ale neascultării lui. Micuța Lucia plângea și ea. După ce șocul inițial a dispărut, mi-a venit și mie să plâng – și am plâns. Sunca era lovită rău într-o parte a capului. Aparent, mașina a lovit-o puternic. Am bătut-o ușor pe Sunca pe trupul ei micuț.
– Sărmana mea Sunca, am spus. Ai fost un câine... Ce? Am simțit din nou.
– Dar inima Suncăi bate! am exclamat eu. Îi bate inima! am zâmbit printre lacrimi. Sunca nu este moartă! „Doamne, Îți mulțumesc!” am șoptit eu. Inima mea a înălțat o rugăciune spre El pentru a-i reda sănătatea micului meu câine. Stăteam nerăbdători în jurul ei și strigam:
– Sunca, Sunca! Spre bucuria noastră, a deschis ochii și apoi a dat jovial din coadă. Copiii tresăltau de bucurie.
– Uite, Sunca vive (trăiește)! au strigat ei. Nu a trecut mult, și Sunca a cedat din nou, ca și cum era moartă. A trecut o oră bună până a părut că își vine din nou în fire. Când l-a auzit pe soțul meu venind, s-a ridicat ca să îl întâmpine, dar putea merge doar în cerc. Apoi a căzut din nou.
– După o vreme, va fi bine, a spus soțul meu. Probabil că mașina a lovit-o tare. Dumnezeu fie lăudat, după câteva zile, Sunca și-a revenit complet. Ea a învățat o lecție importantă în cel mai dur mod. Niciodată nu a mai trebuit să îi spunem să nu iasă în stradă. După aceea, întotdeauna a fost foarte atentă. Sunt sigură că cei trei prieteni ai mei nu au uitat niciodată lecția din acea zi, în care Sunca aproape a murit, lecția pe care au învățat-o despre ascultare. (Va urma)