Ce vom zice dar? O expresie obişnuită la Pavel, legând ceea ce urmează cu pasajul anterior (vezi şi cap. 6,1; 7,7; 9,14.30). Dacă planul neprihănirii prin credinţă exclude orice laudă (cap. 3,27) şi nu face nici o deosebire între iudeu şi cel provenit dintre neamuri (vers. 22.23), ce vom spune atunci cu privire la cazul lui Avraam? Cu siguranţă, iudeii puteau susţine că tatăl poporului ales era acceptat înaintea lui Dumnezeu datorită marelui său merit. Pavel începe acum să explice, pe temeiul autorităţii Scripturii Vechiului Testament, că până şi Avraam a fost îndreptăţit pe acelaşi temei pe care este oferită păgânilor îndreptăţirea. Mai mult, Avraam s-a bucurat de această experienţă înainte ca să fie tăiat împrejur (cap. 4,10). În felul acesta nu se putea aduce acuzaţia că Pavel prezenta vreo doctrină nouă şi străină susţinând că îndreptăţirea vine prin credinţă. Pe bună dreptate putea susţine că se menţinea cu stricteţe în spiritul religiei Vechiului Testament, învăţând că lumea neamurilor, deşi necircumcisă, putea şi ea să fie îndreptăţită prin credinţă. Raportul credinţei lui Avraam din Geneza 15,6 oferă un caz de neprihănirea fără lege şi, totuşi, mărturisită de lege (Rom 3,21).

A căpătat. [a găsit, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. pag. 10) pentru omiterea acestei expresii. Fie că luăm sau nu în considerare aceste cuvinte, scopul lui Pavel este clar. La întrebarea generală: care este deci întâietatea [folosul] iudeului sau care este folosul tăierii împrejur? (cap. 3,1), se răspunde printr-o privire asupra experienţei marelui patriarh. În ce constă, de fapt, superioritatea de netăgăduit a lui Avraam?

Prin firea lui. [în ce priveşte după trup, KJV]. A fost o oarecare incertitudine dacă această expresie ar trebui să fie legată cu a căpătat sau cu strămoşul nostru. Prima legătură ar suna astfel: Ce vom spune că Avraam, strămoşul nostru, a căpătat cu privire la firea lui? Adică: A fost Avraam îndreptăţit prin ceva ce ar fi aparţinut firii? Cealaltă legătură posibil ar zice: Ce vom spune că a căpătat Avraam, strămoşul nostru după trup? Aceasta ar fi cu referire la Avraam ca strămoş prin descendenţă naturală. Amândouă formulările se potrivesc în contextul acesta. Unii văd cu putinţă o a treia legătura: Ce vom spune deci? Că am aflat pe Avraam [că e] strămoşul nostru [numai] după trup? (Lenski).

Strămoşul nostru, Avraam. [Avraam, părintele nostru, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) între formula aceasta şi următoarea: Avraam, strămoşul nostru. Iudeii se făleau că au pe Avraam ca strămoş al lor şi un exemplu luat din viaţa şi din purtarea lui ar fi fost deosebit de puternic (vezi Mat 3,9; Ioan 8,39.40.53).

A fost socotit neprihănit. [a fost îndreptăţit, KJV]. Dacă Avraam ar fi fost îndreptăţit ca răsplată pentru faptele sale de ascultare, într-adevăr ar fi avut ceva cu care să se laude. Dar, de fapt, Avraam nu avea cu ce să se laude înaintea lui Dumnezeu. Pavel explică motivul în vers. 3-5. Adevărul e că Avraam nu şi-a primit îndreptăţirea absolut deloc ca o răsplătire pentru fapte, ci la fel ca toţi ceilalţi credincioşi.

Scriptura. Pasajul citat e din Geneza 15,6. Formularea este cea din LXX. În Geneza apare ca un comentariu la credinţa lui Avraam în făgăduinţa că descendenţii lui urmau să fie numeroşi ca stelele.

A crezut. Gr. pisteno, forma verbală a substantivului pistis, credinţă (vezi cap. 3,3). De unde citatul ar putea fi redat: Avraam a avut credinţă în Dumnezeu sau Avraam şi-a pus credinţa în Dumnezeu. Credinţa lui Avraam nu era o credinţă în ceva impersonal, ci o încredere personală în Dumnezeu (vezi cap. 3,22).

I s-a socotit. Gr. logizomai. Acelaşi cuvânt e tradus socoteşte (vers. 4) şi puse în socoteală ([KJV] (vers. 6). În greaca clasică şi în manuscrisele vechi, termenul e folosit în legătură cu ţinerea conturilor. Credinţa lui Avraam a fost înscrisă la credit pentru neprihănire. Cuvântul ebraic folosit la Geneza 15,6 (chashab) înseamnă a gândi, a privi, a considera, a socoti. El apare la 1 Samuel 1,13: Eli socotea [gândea] că este beată. Comparaţi cu folosirea lui chashab în Geneza 38,15; 2 Samuel 19,19; Psalm 32,2; Isaia 10,7; Ieremia 36,3; Osea 8,12.

Ca neprihănire. Implicaţiile legale ale socotirii credinţei lui Avraam ca neprihănirea au fost sursa unor serioase dezbateri din partea multor cercetători ai Bibliei. Dar ar fi bine să se observe aici că e posibil să se discute subiectul neprihănirii prin credinţă în termeni atât de legalişti, încât ea să ajungă să nu mai fie deloc neprihănirea prin credinţă. Iudeii au primit principiile neprihănirii prin credinţă la Muntele Sinai, dar din cauza atitudinii lor legaliste faţă de planul acesta pentru restatornicirea lor, ei au transformat-o curând în neprihănirea prin fapte.

Faptul că credinţa lui Avraam i-a fost socotită ca neprihănire nu înseamnă că aceasta posedă în sine vreun merit care poate câştiga îndreptăţirea (vezi EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5). Ceea ce i-a fost socotit ca neprihănire a fost credinţa în Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o reacţie promptă de a primi cu bucurie orice ar descoperi Dumnezeu şi de a face cu bucurie orice ar spune Dumnezeu. Avraam Îl iubea pe Dumnezeu şi se încrederea în El şi asculta de El, deoarece Îl cunoştea şi era prietenul Lui (Iacov 2,21-23). Credinţa lui era o legătură autentică de iubire, încredere şi supunere. Mai mult, Avraam cunoştea Evanghelia mântuirii, ştia că îndreptăţirea lui depindea de jertfa ispăşitoare a Aceluia care urma să vină (Gal 3,8; cf. Ioan 8,56). La data încheierii legământului, planul răscumpărării i-a fost descoperit în moartea lui Hristos, jertfa cea mare, şi venirea Lui în slavă (PP 137). Avraam credea făgăduinţa cu privire la Mesia şi credinţa îi era sprijinită pe Răscumpărătorul care avea să vină (PP 154). Ceea ce i-a fost pus în socoteală ca îndreptăţire a fost acceptarea recunoscătoare şi plină de încredere de către Avraam a ispăşirii şi neprihănirii lui Hristos în locul propriei sale lipse de neprihănire. Aceasta este experienţa de îndreptăţire prin credinţă de care se bucură fiecare creştin care crede.

Celui ce face fapte. [celui ce lucrează, KJV]. Adică nădăjduind prin aceasta să merite îndreptăţirea. Pavel scoate ilustraţia din viaţa de zi cu zi. Verbul acesta era folosit de obicei ca să exprime practicarea unei meserii pentru câştigarea existenţei (vezi Fapte 18,3; 1Cor 9,6; 2Tes 3,12).

Plata. Gr. misthos, plată, leafă, răsplată câştigată (vezi Mat 20,8; Iacov 5,4).

Se socoteşte. Gr. logizomai (vezi vers. 3). Cuvântul acesta poate fi folosit cu privire la trecerea în socoteala unei persoane a ceva ce poate i se cuvine sau nu. În versetul acesta, plata faptelor e socotită sau pusă în socoteală ca fiind neprihănirea sa legală. În vers. 8, Pavel

vorbeşte despre faptul că păcatul nu se ţine în seamă sau nu se socoteşte păcătosului.

Ca un har. Adică un dar (vezi cap. 3,24).

Ceva datorat. Vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10,7). Dacă e necesar, el o poate cere înaintea unui tribunal. Aceasta reprezintă metoda legalistă de a căuta mântuirea. Dacă îndreptăţirea este o plată pentru fapte, Îl facem pe Dumnezeu debitorul nostru. Harul n-are aici nici un amestec.

Celui ce nu face fapte. [celui care nu lucrează, KJV]. Adică persoana care nu încearcă să cumpere îndreptăţirea prin faptele sale. Aceasta nu neagă necesitatea faptelor bune (vezi cap. 3,28). Pavel scoate din nou în evidenţă adevărul fundamental că omul e îndreptăţit nu prin fapte, ci prin credinţa care-l face părtaş la viaţa şi neprihănirea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, dă naştere faptelor bune şi le inspiră.

Crede în Cel. [crede în Acela, KJV]. Sau are credinţă în El, se încrede în El (vezi cap. 3,3). Credinţa aceasta nu este doar o credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, ci e încredere în Dumnezeu Însuşi ca îndreptăţind pe cei care, în cazul în care îndreptăţirea ar fi pusă în aplicare fără milă, n-ar putea fi îndreptăţiţi. Ea implică nu numai încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, dar şi o deplină predare de sine a inimii şi a vieţii Aceluia în care credinciosul s-a deprins să se încreadă. Credinţa în El înseamnă mai mult decât a privi Cuvântul Lui ca adevărat. Ea arată o legătură personală (vezi cap. 4,3).

Păcătos. [necinstitorul, KJV; Nitz.]. Gr. asebes, un cuvânt mai tare decât lipsit de neprihănire. El descrie pe cineva care nu se închină adevăratului Dumnezeu, ca de pildă un păgân şi, într-un sens mai general se referă la o persoană nereligioasă, neevlavioasă. Se poate ca Pavel să fi ales cuvântul acesta pentru a spori contrastul dintre om, în nevrednicia lui, şi îndurarea lui Dumnezeu, în îndreptăţirea lui.

Credinţa pe care o are îi este socotită. [credinţa lui e socotită, KJV]. Aceasta e credinţa unei persoane care, recunoscându-se pe sine ca păcătos [necinstitor de Dumnezeu], nevrednic şi incapabil să se îndreptăţească singur prin propriile sale fapte, se încrede deplin în îndurarea lui Dumnezeu pentru a fi îndreptăţit. În contrast cu încrederea pe care o are omul în sine însuşi, care are îndrăzneala să pretindă îndreptăţirea ca o răsplată pentru faptele sale bune, credinţa care e pusă în socoteală ca neprihănire cuprinde în însăşi esenţa ei renunţarea la orice merit. Prin credinţă, păcătosul care se pocăieşte prezintă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, şi Domnul pune în contul lui ascultarea Fiului Său (EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5).

Iarăşi cuvântul credinţă implică nu numai o aranjare legală, ci începutul unei vieţi noi de iubire, ascultare şi transformare. Neprihănirea lui Hristos descoperită în viaţa lui desăvârşită şi în moartea Lui ca jertfă a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să fie drept înaintea universului în timp ce îndreptăţeşte pe cel ce-şi pune credinţa în Isus (vezi cap. 3,26). Primirea neprihănirii lui Hristos prin credinţă face cu putinţă ca trecutul vinovat al păcătosului să fie acoperit şi fiinţa sa păcătoasă să fie transformată.

Tot aşa şi David. [chiar ca David, KJV]. Citatul e din Psalm 32,1.2 şi e în acord mai degrabă cu LXX decât cu textul masoretic. Afirmaţia lui David e citată de Pavel pentru a confirma şi pentru a explica mai departe interpretarea pe care o dă el experienţei lui Abrram şi pe care o rezumă în Romani 4,9. În felul acesta se dau dovezi suplimentare că doctrina îndreptăţirii prin credinţă, fără fapte, e bine susţinută de Vechiul Testament şi era înţeleasă de cei mai mari conducători iudei.

Numeşte fericit. [descrie fericirea, KJV; rosteşte lauda fericirii, Nitz.]. Literal, spune binecuvântarea, de unde şi traducerea preferată de mulţi comentatori: David rosteşte o binecuvântare (vezi RSV). Alţii, însă, preferă să pună în socoteala lui Dumnezeu rostirea binecuvântării, printr-o traducere precum: David de asemenea vorbeşte despre binecuvântare.

Fără fapte. David nu foloseşte expresia aceasta, dar ideea este implicită în psalmul acesta. Faptele nu sunt de absolut nici un folos pentru ispăşirea nelegiuirii trecute (vezi cap. 3,28).

Îi este socotită. [i se pune în socoteală, KJV]. Gr. logizomai (vezi vers. 3). A pune în socoteală neprihănirea este în principiu acelaşi lucru cu a îndreptăţi. Scopul Psalmului 32, din care citează Pavel, e de a arăta fericirea omului care este iertat, ale cărui păcate nu-i sunt puse în socoteală şi care, deci, e tratat ca o persoană neprihănită. El nu mai e socotit un păcătos rebel, ci un prieten al lui Dumnezeu.

Ferice. Gr. makarioi, care poate fi tradus şi fericit. Acelaşi cuvânt grec e folosit şi în Fericiri

(vezi Mat 5,3).

Fărădelegi. Gr. anomiai, literal, nelegiuiri, călcări ale legii.

Păcate. Gr. hamartiai, greşeli, abateri, păcate şi abateri de orice fel.

Acoperite. Gr. epikalupto, literal, acoperite ca şi cu un linţoliu, voalate. Cuvântul apare numai aici în Noul Testament.

Căruia. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) între formularea aceasta şi ale cărui. Ultima formulare face posibilă traducerea: Ferice de omul de al cărui păcat Domnul nu va ţine socoteală.

Nu-i ţine Domnul în seamă păcatul. [nu-i va pune în socoteală păcatul, KJV]. Adică Domnul nu-i va pune în socoteală sau nu-i va socoti păcatul săvârşit. Aceasta este partea negativă a neprihănirii, iertarea păcatului din trecut. Latura pozitivă, aşa cum e exprimată în vers. 3.5.6.9.11.22, este împărtăşirea neprihănirii. Cele două sunt inseparabile. A o accentua numai pe prima, a gândi despre îndreptăţire ca fiind numai iertare şi trecere cu vedere, înseamnă a jefui această experienţă de puterea ei de împăcare şi dătătoare de viaţă. Înţelegerea pozitivă că Dumnezeu nu numai că m-a iertat, dar că mi-a şi împărtăşit neprihănirea lui Hristos mă umple şi de recunoştinţă, dar şi de nădejde şi aspiraţii înalte pentru viitor. Dumnezeu e preocupat nu numai de iertarea mea, dar şi de restatornicirea comuniunii mele cu El. A gândi cu privire la îndreptăţire că e doar iertare înseamnă poate a privi prea mult la trecut. Dumnezeu doreşte ca eu să ştiu că El nu numai că m-a iertat, dar e pregătit să mă trateze ca şi cum n-am păcătuit niciodată. Trecutul nu-mi va mai fi pus în faţă. De acum înainte urmează să fiu tratat ca un prieten, ba chiar ca un fiu (1 Ioan 3,1.2). În felul acesta, primesc un început nou. El a făcut totul cu putinţă pentru deplina mea reconciliere. Şi această conştientizare prin credinţă despre înţelesul acestei experienţe a îndreptăţirii îmi inspiră curaj şi hotărâre pentru viitor. Ştiu că desăvârşitul caracter al lui Hristos, care mi-a fost pus în socoteală prin îndreptăţire, îmi poate fi dat de aici înainte în sfinţire, pentru a transforma caracterul meu într-unul ca al Lui. Astfel, în timp ce îndreptăţire se ocupă în primul rând de trecut, ea reprezintă nu numai sfârşitul vieţii de înstrăinare şi de răzvrătire, dar şi începutul unei vieţi noi de iubire şi de ascultare, care este chiar mai important.

Catehismul evanghelic Heidelberg, publicat prima dată în 1563, explică îndreptăţire în acest cuvinte: Cum eşti tu neprihănit înaintea lui Dumnezeu? RĂSPUNS: Numai prin credinţă adevărată în Isus Hristos; adică, deşi conştiinţa mea mă acuză că am păcătuit grozav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi că n-am ţinut niciodată nici una din ele şi că sunt mereu înclinat spre rău, totuşi Dumnezeu, fără nici un merit din partea mea, numai prin har, îmi acordă şi-mi pune în socoteală deplina mulţumire, îndreptăţire şi sfinţenie a lui Hristos, ca şi cum niciodată n-aş fi comis şi nici n-aş fi avut vreun păcat şi aş fi împlinit toată ascultarea pe care a împlinit-o Hristos pentru mine, cu o singură condiţie, ca eu să accept un astfel de beneficiu cu o inimă care crede. Comparaţi cu EGW, Materialul suplimentar la Romani 4,3-5.

Fericirea aceasta este? [vine această fericire?, KJV; deci lauda acestei fericiri este? Nitz.]. Sau este această declaraţie de fericire? În versiunea greacă nu e nici un verb. Pavel se pregăteşte acum să răspundă la obiecţiunea posibilă că, deşi evident trebuie să se admită că îndreptăţirea este prin credinţă şi nu prin fapte, cu siguranţă faptul că David şi Avraam ascultaseră de legea circumciziunii trebuie să fi avut de-a face cumva cu îndreptăţirea lor. Dacă se admite că lucrurile stau aşa, atunci cu siguranţă cei care sunt circumcişi trebuie să fi avut vreun avantaj în acest plan de îndreptăţire. Pavel răspunde la aceasta atrăgând atenţia asupra faptului că Avraam fusese îndreptăţit înainte de a fi circumcis. De fapt, Avraam a fost circumcis când era de 99 de ani (Gen 17,1.10.11.24) şi fiul său, Ismael, era de 13 ( vers. 25). Experienţa de credinţă a lui Avraam în făgăduinţa lui Dumnezeu a avut loc înainte ca Ismael să fi fost născut (Gen. 15,6).

Cei tăiaţi împrejur. Adică cei care sunt circumcişi, iudeii.

Dar cum? [cum a fost?, KJV]. Adică în ce împrejurări era Avraam când a fost îndreptăţit? A avut el această experienţă înainte sau după ce a fost circumcis? Vechiul Testament relatează clar că îndreptăţirea lui a precedat cu mult timp circumciziunea lui (Gen 15,6; cf. cap. 17,24).

Semn tăierea împrejur. [semnul circumciziunii, KJV; semn de tăiere împrejur, Nitz.]. Adică circumciziunea ca semn. Instituind circumciziunea, Dumnezeu a zis: Ea va fi un semn [semeion, semn, LXX] al legământului între Mine şi voi (Gen 17,11).

O pecete. Gr. sphragis. Cuvântul acesta este folosit pentru anumite semne prin care contractele şi înţelegerile erau confirmate sau autentificate sau cu privire la instrumentele cu care se făceau semnele (vezi 1Cor 9,2; 2Tim 2,19; Apoc 5,1; 17,2). În felul acesta, circumciziunea era un semn exterior care însemna ratificarea legământului făcut cu Avraam şi confirmarea experienţei lui anterioare de îndreptăţire prin credinţă. În consecinţă, circumciziunea nu putea fi privită ca motivul primirii unui om şi al favoarei înaintea lui Dumnezeu. Ea era numai un semn şi o pecete pentru Avraam şi descendenţii lui cu privire la neprihănirea care vine prin credinţă. Circumciziunea nu conferea neprihănirea ci numai dădea dovada exterioară a existenţei ei. La fel pentru creştin, botezul nu aduce neprihănirea , ci rânduiala aceasta poate să fie privită ca un semn şi un sigiliu al credinţei şi îndreptăţirii experimentate înainte de botez.

Acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă. Sau neprihănirea prin credinţă. Comparaţi cu expresia ascultarea credinţei (cap. 16,26).

Tatăl. Adică părintele spiritual. Avraam este strămoşul celor care au credinţă. Ca atare, el este un model şi un exemplu. Cei care merg pe urmele lui sunt priviţi ca fiii lui spirituali (vezi Luca 19,9; Ioan 8,39; Gal 3,7.29).

Cred. Darul mântuirii este oferit tuturor oamenilor de pretutindeni în aceleaşi condiţii, fie că sunt sau nu circumcişi (cap. 3,29.30). Avraam şi toţi copiii săi adevăraţi au împlinit aceste condiţii. Unica legătură existentă în această familie spirituală este aceea a credinţei. Unii membri ai familiei au semnul exterior al credinţei, alţii nu. Calitatea de membru nu e determinată de posedarea semnului, ci de posedarea a aceea ce semnul era menit să reprezinte.

Dacă semnificaţia originară a circumciziunii n-ar fi fost pierdută, iudeilor le-ar fi adus totdeauna aminte de scopul universal al planului de mântuire, prin care punerea în socoteală a neprihănirii este oferită tuturor celor care cred. În felul acesta, ei urmau să fie mai pregătiţi să conlucreze cu Dumnezeu la împlinirea sensului spiritual al făgăduinţelor Sale către Avraam, că el avea să fie tatăl multor neamuri (Gen 17,4) şi că în el urmau să fie binecuvântate toate familiile pământului (cap. 12,3).

Tatăl celor tăiaţi împrejur. (părintele circumciziunii, KJV]. Adică tatăl celor circumcişi. Aceasta trebuia să fie legată cu pentru ca să fie (vers. 11). Era intenţia lui Dumnezeu ca Avraam să transmită ritualul circumciziunii tuturor descendenţilor săi fizici pentru a fi un semn al credinţei pe care ei trebuiau să o împartă cu el. Pavel nu a minimalizat însemnătatea circumciziunii, bine înţeleasă (vezi cap. 3,1.2). Era un privilegiu de a fi membru al neamului ales şi de a purta semnul neprihănirii prin credinţă.

Nu numai că sunt tăiaţi împrejur. În timp ce era strămoşul după trup al tuturor iudeilor circumcişi, Avraam era tatăl, în sensul în care termenul este folosit în acest context, numai al celor care primiseră circumcizia în acelaşi spirit şi cu aceeaşi credinţă ca el. Simpla circumcizie nu era de nici un folos, doar circumcizia legată de o credinţă ca a lui Avraam marca pe cei care erau cu adevărat descendenţii lui (cap. 2,28.29; 9,6.7).

Calcă. [umblă, KJV; merg, Nitz.]. Gr. stoicheo, a urma o persoană [sau un lucru], a fi în rând cu, a fi de acord cu, a se spune la. Ca termen militar înseamnă a înainta în linie. Comparaţi cu folosirea lui stoicheo în Galateni 5,25; Filipeni 3,16. Avraam este părintele celor care nu numai că sunt circumcişi, dar şi calcă pe urmele lui, urmează pilda credinţei pe care el o avea înainte de a fi circumcis. Exemplul credinţei lui Avraam aruncă mai multă lumină asupra sensului credinţei adevărate. Credinţa lui nu era o experienţă de moment, ci experienţa unei vieţi întregi, dându-se pe faţă în ascultare consecventă şi fapte bune. Dumnezeu Însuşi a mărturisit că Avraam a ascultat de cuvântul Meu şi a păzit ce i-am dat de păzit, poruncile Mele, orânduielile Mele şi legile Mele (Gen 26,5).

Va moşteni lumea. [moştenitor al lumii, KJV]. Expresia aceasta exactă nu apare în nici una din făgăduinţele făcute lui Avraam. Este posibil ca Pavel să rezume foarte făgăduinţele în această expresie cuprinzătoare sau să se refere îndeosebi la cea mai cuprinzătoare dintre toate făgăduinţele: în sămânţa sa toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate (Gen 22,18). Aceasta era făgăduinţa făcută lui Avraam care trebuia să se extindă şi la neamuri prin Isus Hristos (Gal 3,29). Întrucât împărăţia lui Hristos va umple întreg pământul, Avraam şi sămânţa lui sunt într-adevăr moştenitori ai lumii. Făgăduinţa va fi împlinită literal când împărăţiile acestei lumi vor fi date poporului Celui Prea Înalt şi când Hristos va domni cu sfinţii Săi în etern (Dan 7,27).

Pe temeiul Legii. [prin lege, KJV]. Literal, prin lege. În versiunea greacă nu există articol (vezi cap. 2,12). În plus, în versiunea greacă expresia aceasta vine la începutul versetului, probabil pentru accent: căci nu prin lege a fost făgăduinţa dată lui Avraam etc. Argumentaţia lui Pavel de aici se aseamănă îndeaproape cu aceea din Galateni 3,18. Acolo, lege fără articol (vezi Rom 2,12) e expusă ca un principiu opus făgăduinţei. Moştenirea nu poate fi dependentă de lege, deoarece Dumnezeu a acordat-o lui Avraam prin făgăduinţă. Aici, în cap. 4,13, legea şi neprihănirea credinţei, ambele fără articol, sunt cele două principii contrare. Pavel afirmă că făgăduinţa urmează să fie realizată şi însuşită nu prin lege (cf. vers. 14.15), ci prin neprihănirea credinţei (cf. vers. 16.17).

De lege. [din lege, KJV]. Literal, din lege. În versiunea greacă nu există articol (vezi cap. 2,12). Cei descrişi aici sunt cei care se sprijină pe propria lor ascultare pentru a căpăta îndreptăţirea, adică legaliştii.

Este zadarnică. [făcută nulă, KJV]. Dacă legaliştii ar moşteni împărăţia, atunci credinţa ar pierde tot înţelesul şi atunci nu ar exista motiv pentru lauda adusă de Dumnezeu lui Avraam.

Nimicită. [făcută fără efect, KJV]. Gr. katargeo, făcută fără temei, făcută fără rost (vezi cap. 3,3). Dacă împlinirea făgăduinţei depindea de ascultarea noastră legalistă, ea nu putea fi împlinită deloc. În cap. 4,15, Pavel explică de ce (vezi şi Gal 3,17-19).

Legea aduce mânie. [legea lucrează mânie, KJV]. Legaliştii care depind de ascultarea de lege pentru îndreptăţirea din păcat îşi bazează aşteptările pe o falsă presupunere. Funcţia legii e de a scoate la iveală păcatul (cap. 3,20) şi de a-l arăta ca încălcare a voii lui Dumnezeu. Departe de a îndreptăţi pe cel păcătos sau de a-i aduce pace, ea îl condamnă şi atrage mânia lui Dumnezeu asupra lui. Întrucât Pavel a dovedit deja că toţi oamenii au păcătuit (cap. 1,2.3), urmează că oricine încearcă să fie îndreptăţit prin lege se va alege numai cu mânie şi condamnare. În felul acesta, legea poate produce exact opusul a ceea ce este intenţionat prin făgăduinţă.

Prin versetul acesta Pavel nu tăgăduieşte în nici un caz necesitatea legii. El clarifică numai funcţia legii în planul de mântuire (vezi Rom 3,20.31; vezi Gal 3,21).

Nici călcare de lege. Adică nici o neascultare faţă de o poruncă deja cunoscută. Pavel pare să folosească această afirmaţie negativă pentru a confirma adevărul aserţiunii sale pozitive că acolo unde există lege, există şi călcare de lege şi mânia ameninţă. El încearcă să explice legaliştilor că dacă îndreptăţirea nu e prin credinţă, ci prin lege, nu e nădejde de mântuire. Deoarece iudeii au o lege şi ei toţi au călcat cerinţele ei, în consecinţă, ei sunt acum expuşi penalităţii călcării şi dacă făgăduinţa îndreptăţirii fără faptele legii nu se extinde asupra lor, ei sunt cu totul deznădăjduiţi.

De aceea... prin credinţă. Literal, din cauza acestei credinţe. Referirea poate fi cu privire la făgăduinţă (vers. 13) sau la moştenire (vers. 14) sau în general, la modalitatea de obţinere a mântuirii. Întrucât legea aduce numai condamnare, îndreptăţirea şi mântuirea trebuie să vină aşa cum au venit pentru Avraam, prin credinţă (vezi Gal 3,11.12).

Prin har. Vezi cap. 3,24. În capitolul acesta, Pavel pune în contrast legea, faptele şi meritul, pe de o parte, şi făgăduinţa, credinţa şi harul pe de altă parte. Legalismul încearcă să obţină mântuirea cu ajutorul primelor trei. Dar sistemul e sortit eşecului pentru motivele deja explicate. Mântuirea nu poate să vină decât prin har, făgăduinţă şi credinţă, deoarece Dumnezeu trebuie să facă faţă stării de neajutorare totală a omului. Mai mult, harul şi iubirea lui Dumnezeu sunt cele care câştigă pe cel păcătos înapoi la împăcare şi la o viaţă de credinţă.

Pentru ca. În scopul, pentru ca.

Chezăşuită. [sigură, KJV]. Gr. bebaios, tare, stabilită, opusă lui nimicită [fără efect] (vers. 14). Dacă făgăduinţa ar fi depins de conformarea perfectă a omului faţă de lege, ea n-ar fi fost sigură, deoarece numai Hristos a dat dovadă de o astfel de ascultare. Dar făgăduinţa e tare pentru toată sămânţa lui Avraam, atât pentru iudei, cât şi pentru neamuri, deoarece unica ei condiţie este răspunsul credinţei la harul lui Dumnezeu.

Toată sămânţa. Adică toţi cei care cred (Gal 3,29). Pavel îi împarte în două categorii.

Sub lege. [din lege, KJV]. Adică cei credincioşi dintre iudei, care aveau Legea. În versiunea greacă, există articol (vezi cap. 2,12).

Are credinţa. [din credinţă, KJV]. Adică neamurile care cred.

Tatăl nostru al tuturor. Iudeii credincioşi şi neamurile credincioase constituie familia al cărui

părinte spiritual este Avraam (vezi vers. 11).

Este scris. Citatul este din Geneza 17,5. Pe vremea când a fost făcută făgăduinţa, numele lui Avram a fost schimbat în Avraam (vezi Geneza 17,5). Pavel interpretează făgăduinţa ca referindu-se la paternitatea lui Avraam.

Te-am rânduit. [te-am făcut, KJV]. Gr. tithemi, a rândui, a constitui. Verbul folosit în ebraică la Geneza 17,5 poate fi tradus la fel. În ce priveşte folosirea similară a cuvântului grec în altă parte a Noului Testament, vezi Matei 24,51; Ioan 15,16; Fapte 13,47; 1 Timotei 2,7, unde e tradus va pune, rânduit, şi respectiv pus de două ori.

Înainte. Mai degrabă, în prezenţa Lui. Expresia aceasta poate fi legată de cuvintele care preced imediat citatul din Geneza 17,5, făcând în felul acesta ca pasajul să spună: care stă ca părintele nostru al tuturor în prezenţa acelui Dumnezeu în care a crezut. Sau expresia poate fi legată de prima parte a versetului anterior, scoţând astfel în evidenţă asigurarea sau garantarea făgăduinţei înaintea feţei lui Dumnezeu (vezi RSV).

Se poate ca Pavel să reamintească prilejul conversaţiei lui Avraam cu Dumnezeu, când, în prezenţa Domnului, Avraam a primit prin credinţă făgăduinţa divină că va fi tatăl multor neamuri (Gen 17,1-4). În ochii oamenilor, făgăduinţa era imposibil de împlinit. Dar Avraam, ca prieten al lui Dumnezeu, stătea în prezenţa atotputernicului Dumnezeu al creaţiunii, care putea să prezică viitorul şi să facă să se împlinească poruncile Sale. În timp ce Avraam era acolo, a fost rânduit să fie tatăl multor neamuri.

Experienţa lui Avraam preînchipuia pe aceea a tuturor credincioşilor. Dumnezeu făgăduieşte desăvârşita refacere a păcătosului şi, omeneşte vorbind, nu pare cu putinţă ca făgăduinţa să poată fi împlinită. Cu toate acestea, făgăduinţa e sigură, deoarece ne este dată chiar în prezenţa Aceluia care ne vede şi ne cunoaşte pe toţi, Dumnezeul Acela care are puterea creatoare capabilă să ne transforme din nou după chipul Său. Tot ceea ce se cere de la noi e să acceptăm aceasta prin credinţă, aşa cum a făcut Avraam.

Înviază morţii. Adică dă viaţă celor morţi. Puterea lui Dumnezeu de a face minuni e adesea reprezentată în Biblie ca fiind puterea care poate să aducă pe morţi la viaţă (vezi Deu 32,39; 1Sam 2,6; Isa 26,19; Ioan 5,21; 2 Cor 1,9).

Nu este destul de clar motivul pentru care Pavel face referire în versetul acesta la puterea de a învia a lui Dumnezeu. Pare să fie admis, în general, că Pavel se gândeşte în primul rând la împrejurările naşterii lui Isaac (Rom 4,19) şi apoi la învierea lui Hristos (vers. 24). Comparaţi cu Evrei 11,19.

Cheamă cele ce nu sunt. Partea de încheiere a versetului spune literal: cheamă lucrurile nefiind ca fiind. Aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Dumnezeu cheamă la fiinţă lucrurile care nu există sau că Dumnezeu vorbeşte despre cele inexistente ca şi cum ar exista. S-ar mai putea să fie şi o referire îndepărtată la chemarea neamurilor care, deşi nu sunt încă poporul lui Dumnezeu, sunt cuprinse în făgăduinţă, ca şi cum ar fi. Voi numi ‚popor al Meu’ pe cel ce nu este poporul Meu şi ‚prea iubită’ pe cea care nu este ‚prea iubită’ (Rom 9,25; cf. Osea 1,9.10).

Toate aceste interpretări pot lăsa, de fapt, să se înţeleagă acelaşi lucru. Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam că va fi tatăl multor neamuri, care, de fapt, încă nu existau, la data când Avraam însuşi încă nu avea un moştenitor şi când trecuse de vârsta când putea să se aştepte că va avea unul (Rom 4,19). Dar Avraam are credinţă suficient ca să creadă că Dumnezeu poate să dea viaţă trupului său mort şi să cheme la existenţă cele făgăduite, despre care Dumnezeu vorbeşte în precunoaşterea Sa ca şi cum acestea ar exista deja. Credinţa creştinului nu trebuie să fie mai mică, şi în versetele următoare Pavel scoate în evidenţă credinţa lui Avraam ca exemplu.

Împotriva oricărei nădejdi. În ciuda împrejurărilor aparent fără nădejde, Avraam a continuat să exercite nădejde şi credinţa. Împotriva oricărei nădejdi se referă la faptul că vârsta făcea ca împlinirea făgăduinţei să fie, în mod natural, imposibilă. A doua nădejde era cea inspirată de cuvântul făgăduinţei lui Dumnezeu.

Astfel a ajuns. [ca să poată ajunge, KJV]. Sau aşa că a ajuns. Lucrul acesta se poate înţelege că se referă la rezultatul credinţei lui Avraam şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri. Sau se poate referi la scopul lui Dumnezeu pentru Avraam, el a crezut pentru ca, potrivit cu intenţia lui Dumnezeu, să poată deveni tatăl multor naţiuni sau la propria nădejde şi aspiraţie a lui Avraam de a deveni tot ce era făgăduit. El a crezut cu toată inima că va deveni ceea ce făgăduise Dumnezeu, tatăl multor neamuri.

Cum i se spusese. Adică făgăduinţa din Geneza 15,5, că sămânţa lui Avraam urma să fie tot atât de numeroasă ca stelele.

N-a fost slab în credinţă. [nefiind slab în credinţă, KJV]. Mai bine el n-a slăbit în credinţă.

Nu s-a uitat. Dovezi textuale pot fi citate (cf. pag. 10) pentru omiterea cuvântului nu. Dacă nu e păstrat, expresia poate fi înţeleasă ca referindu-se la naraţiunea din Geneza 15,1-6. Cu ocazia aceea, se relatează că Avraam nu a ţinut seamă de dificultăţile care însoţeau făgăduinţa, ci a primit-o de îndată. Dacă nu este omis, expresia poate fi înţeleasă ca referindu-se la experienţa relatată în Geneza 17,17, din care se pare că Pavel a împrumutat câteva cuvinte. De data aceasta, pe bună dreptate Avraam s-a uitat la împrejurările nefavorabile, faptul că el şi Sara erau cu totul trecuţi de vârsta normală de a avea copii, dar credinţa lui nu a slăbit. O credinţă care rezistă chiar şi în faţa dificultăţilor recunoscute e cu adevărat mai mare decât o credinţă care pur şi simplu le trece cu vederea.

Îmbătrâni. [mort, KJV; amorţit, Nitz.]. Adică incapabil să dea naştere la copii (cf. Evr 11,12). Pot fi citate anumite dovezi textuale (cf. pag. 10) pentru omiterea lui acum [KJV]. Prima făgăduinţă cu privire la un fiu fusese făcută lui Avraam înainte de naştere lui Ismael (Gen 15,3.4), şi Avraam era în vârstă de 86 de ani când s-a născut Ismael (cap. 16,16). A doua făgăduinţă a venit când Avraam era de 99 de ani (Gen 17,1), deşi el zicea că are o sută de ani, şi Sara avea probabil 89 de ani (vers. 17).

Nu mai putea să aibă copii. [amorţeală, KJV]. Vezi Gen 18,11.

Nu s-a îndoit. [nu s-a alăturat, KJV; nu şovăi în necredinţă, Nitz.]. Sau nu a şovăit, nu s-a îndoit. Versiunea greacă lasă să se înţeleagă o luptă la nivelul minţii.

Întărit prin credinţa lui. [a fost tare în credinţă, KJV; împuternicit în credinţă, Nitz.]. Literal, a fost întărit în credinţa [lui] sau a fost întărit de credinţa [lui]. Aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că credinţa lui Avraam a fost întărită. Credinţa lui a crescut pe măsură ce a fost exercitată. Sau ar putea să însemne că Avraam însuşi a primit putere prin credinţa sa. Necredinţa nu l-a făcut să se clatine, ci dimpotrivă credinţa lui l-a făcut tare. Pavel afirmă în alt loc că prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească (Evr 11,11). Aceasta ar părea să confirme a doua interpretare, deşi prima este fără îndoială adevărată cu privire la experienţa lui Avraam.

A dat slavă lui Dumnezeu. Aceasta nu lasă în mod necesar să se înţeleagă o exprimare verbală de laudă, ci se poate referi la orice este menit să dea slavă lui Dumnezeu, în gând, cuvânt, sau faptă (vezi Ios 7,19; Ier 13,16; Luca 17,128; Ioan 9,24; Fapte 12,23). Avraam a dat slavă lui Dumnezeu prin ferma lui încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu. În felul acesta, el a recunoscut atotputernicia lui Dumnezeu. În felul acesta, toţi cei care cred în făgăduinţele divine aduc cinste lui Dumnezeu. Ei dau mărturie că Dumnezeu e vrednic de încredere. Tot aşa Avraam a dat slavă lui Dumnezeu în fapte, ca şi în gândire prin ascultarea lor neîntârziată (Gen 17,22.23).

Deplin încredinţat. Gr. pleraphoreo, a satisface pe deplin. În forma folosită aici înseamnă a fi plin de convingere, a fi pe deplin convins. Pavel foloseşte acelaşi cuvânt pentru a îndemna pe Timotei prin cuvintele împlineşte-ţi bine slujba (2Tim 4,5) şi pentru a exprima scopul lui Dumnezeu ca prin El Evanghelia să fie vestită pe deplin (vers. 17). În Luca 1,1, el descrie acele lucruri adeverite cu desăvârşire [Nitz.], care sunt cât se poate de sigur crezute.

Credinţa reală înseamnă convingere. Viaţa de credinţă este o viaţă de încredere şi asigurare. Astfel că Pavel putea spune: Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea (2Tim 1,12). E o eroare de a presupune că lipsa unei astfel de convingeri e o dovadă de umilinţă. Dimpotrivă, a pune la îndoială făgăduinţele lui Dumnezeu sau iubirea Lui înseamnă a-L dezonora pe El, deoarece a pune la îndoială înseamnă a pune la îndoială caracterul şi cuvântul Lui (vezi TM 518, 519). E mai greu pentru mulţi să creadă că Dumnezeu îi poate iubi şi ierta, în ciuda păcătoşeniei lor, decât îi era patriarhului înaintat în vârstă să creadă că urma să fie tatăl multor neamuri. Dar încrederea în Dumnezeu că El poate face ceea ce nouă ne pare imposibil e tot atât de necesar într-un caz ca şi în altul. Păcătosul Îl onorează pe Dumnezeu încrezându-se în harul Său, tot atât de mult cât a făcut Avraam prin încrederea în puterea Lui.

Că El ce făgăduieşte. [ce a făgăduit, KJV]. Adică ceea ce a făgăduit Dumnezeu. Întrucât El era Cel care făcea făgăduinţa, Avraam a crezut-o fără să o pună la îndoială. Credinţa în Dumnezeu este în esenţa ei o legătură sigură între două persoane. Cunoaşterea de către Avraam a lui Dumnezeu şi încrederea lui în Dumnezeu erau de aşa natură încât patriarhul era gata să primească tot ce Dumnezeu spunea şi să asculte de tot ce Dumnezeu poruncea.

Poate. [e în stare, KJV; puternic este, Nitz.]. Gr. dunatos, care poate să aibă un înţeles mai puternic decât doar a fi în stare. Este redat puternic în Luca 24,19; Fapte 18,24; 2 Corinteni 10,4. Ocazia acceptării de către Avraam a făgăduinţei nu era singura în care a arătat o astfel de încredere în puterea lui Dumnezeu. Credinţa lui a fost la fel de implicită şi de puternică atunci când i s-a poruncit să jertfească pe fiul său făgăduit (Evr 11,19).

Scopul discursului despre Avraam este de a arăta, cu referire la Geneza 17,15-22; 18,9-15, cum credinţa lui Avraam în făgăduinţa unui urmaş prin Sara corespunde în esenţă cu credinţa noastră în Cel ce a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru (Rom 4,24). Credinţa lui Avraam într-o putere divină mai presus de natură, în cineva care era în stare să dea viaţă celui care, omeneşte, era mort. Şi după cum credinţa lui Avraam în naşterea făgăduită cerea o credinţă mai mare în împlinirea prin Isaac a tuturor făgăduinţelor, tot aşa credinţa creştinului în învierea lui Hristos cuprinde în sine credinţă în tot ceea ce este exemplificat şi asigurat prin aceasta. Nu numai în experienţa descrisă aici, ci şi în întreaga lui viaţă, aşa cum e relatată în Geneza, Avraam iese în evidenţă ca un exemplu de credinţă capabilă să treacă dincolo de cele văzute în realitatea lucrurilor nepieritoare.

De aceea. Aceasta se referă la contextul anterior (vers. 18-21). Ceea ce i-a fost pus în socoteală lui Avraam ca îndreptăţire era credinţa lui statornică în faptul că Dumnezeu putea să împlinească şi urma să împlinească ce făgăduise. Analiza făcută de Pavel experienţei lui Avraam oferă noi dovezi cu privire la felul de credinţă care poate fi pusă astfel în socoteală. Credinţa pe care

o avea Avraam nu era numai credinţa că Dumnezeu spunea adevărul. Viaţa lui de încredere şi ascultare consecventă, în ciuda dovezilor naturale care ar fi putut să-l ispitească să gândească şi să procedeze altfel, dă pe faţă faptul că credinţa lui era de fapt o legătură personală adevărată cu Dumnezeu. Avraam a crezut pe Dumnezeu (vers. 3.17). Adică Avraam şi-a fixat credinţa în Dumnezeu, nu în ceva impersonal. Credinţa lui nu era într-o doctrină sau într-un crez, ci într-o Persoană. În felul acesta, era posibil ca Avraam să accepte orice ar fi făgăduit sau poruncit Domnul şi să asculte de acestea, chiar dacă omeneşte vorbind ar fi iraţional să se presupună că astfel de făgăduinţe şi porunci ar fi putut fi cumva împlinite.

Credinţa creştinului de astăzi nu trebuie să fie mai mică decât aceasta (COL 312). Credinţa noastră trebuie să fie ca a lui Avram şi viaţa noastră va demonstra dacă ne bucurăm sau nu de o astfel de experienţă.

În nici unul din versetele acestea care vorbesc despre punerea în socoteală a neprihănirii sau despre socotirea credinţei ca neprihănire nu se spune lămurit că neprihănirea lui Hristos este pusă în socoteala credinciosului. Aceasta este însă subînţeleasă în sensul deplin al experienţei îndreptăţirii prin credinţă în lumina întregului plan al lui Dumnezeu pentru refacerea omului (vezi vers. 3.5.8; cf. cap. 3,25.26.28). Legea cere neprihănire, ceea ce omul nu e în stare să dea. Dar Isus, pe când era pe pământ, a trăit o viaţă neprihănită şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar celor care le doresc. Viaţa Lui stă în locul vieţii oamenilor (vezi DA 762; EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5). Datorită vieţii desăvârşite a lui Hristos, culminând cu moartea Lui ispăşitoare, e posibil ca eu să fiu tratat ca şi cum aş fi împlinit cerinţele legii. În felul acesta, neprihănirea Lui Hristos îmi este pusă în socoteală.

Nu numai pentru El. [nu numai datorită Lui, KJV; pentru dânsul numai, Nitz.]. Pavel e preocupat de interpretarea istorică a Scripturii, dar şi de aplicarea ei practică în viaţa creştinului.

Ci şi pentru noi. Nu numai ca un fapt istoric şi ca un exemplu (vezi Rom 4,21; vezi Rom 15,4; 1Cor 10,11), ci îndeosebi pentru a ne asigura că neprihănirea ne va fi pusă în socoteală în acelaşi fel.

Celor ce credem. [dacă credem, KJV]. Mai degrabă celor ce cred. Aceasta descrie categoria celor cărora credinţa le va fi socotită ca neprihănire.

În Cel. Pavel scoate în evidenţă faptul că credinţa care este pusă în socoteală ca neprihănire trebuie să fie pusă în Dumnezeu ca persoană. În felul acesta, credinţa nu e doar o convingere cu privire la adevărul unui fapt istoric. Ea este o legătură între două persoane. Aceeaşi Persoană la care Avraam a privit pentru împlinirea făgăduinţei este Cel a cărui putere şi credincioşie au fost manifestate într-o epocă mai târzie în învierea lui Hristos şi pe care, deci, creştinii se sprijină cu încredere.

A înviat din morţi pe Isus. Credinţa creştinului e asemănătoare celei a lui Avram nu numai prin faptul că e o credinţă personală în Dumnezeu, ci şi prin aceea că ea exercită puterea de a aduce viaţă din moarte. După cum Avram şi-a fixat credinţa într-o făgăduinţă divină pe care numai puterea dătătoare de viaţă şi creatoare a lui Dumnezeu o putea împlini (vers. 17), tot aşa creştinii se încred pentru îndreptăţire şi răscumpărare în Cel care a înviat deja pe Isus dintre morţi chiar cu scopul acesta.

Readucerea omului căzut la asemănarea cu chipul lui Dumnezeu, după care el fusese creat la început, e posibilă numai prin exercitarea puterii creatoare a lui Dumnezeu. Învierea lui Isus este asigurarea supremă că puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu poate birui moartea şi că prin credinţă aceeaşi putere creatoare ne stă la îndemână pentru refacerea chipului lui Dumnezeu în noi. Învierea lui Hristos a fost un triumf al puterii atotputernice a lui Dumnezeu, asemănătoare naşterii lui Isaac din trupul mort al lui Avraam, fiindu-i totuşi superioară. Prin credinţa în minunea învierii, cu tot ce implică ea, învierea este repetată în noi, când ajungem făpturi noi în Hristos şi umblăm cu El într-o viaţă nouă (vezi Rom 6,4; Efes 1,19.20; Col 3,1).

A fost dat. Gr. paradidomi. Acest cuvânt înseamnă fundamental a înmâna altuia. El e folosit în evanghelii cu privire la trădarea lui Hristos (Mat 10,4; 17,22, Ioan 6,64.71).

Din pricina. [pentru, KJV; Nitz.]. Sau din cauza. Aceasta ar putea însemna că Isus a fost dat din cauza abaterilor noastre, adică drept urmare a lor, sau pentru a face ispăşire pentru vinovăţia noastră. De fapt, şi una şi alta sunt subînţelese, deoarece moartea lui Hristos a fost rezultatul vinovăţiei noastre, întrucât era scopul lui Dumnezeu ca prin moartea aceea să facă ispăşire pentru păcatele noastre.

Fărădelegilor. Gr. paraptomata, paşi greşiţi, greşeli, gafe. Cuvântul e tradus greşeli în Matei 6,14 şi greşeală în Galateni 6,1.

Din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. [pentru neprihănirea noastră, KJV: Nitz.]. Sau datorită neprihănirii noastre, adică având în vedere neprihănirea noastră. Afirmaţia lui Pavel că îndreptăţirea noastră depinde nu numai de moartea lui Hristos, dar şi de învierea Lui aduce un plus de lumină asupra sensului experienţei de a fi socotiţi drepţi de către Dumnezeu (vezi cap. 3,20.28). Dumnezeu nu e preocupat, în primul rând, de trecutul păcătos al omului, ci de refacerea lui viitoare. Îndreptăţirea nu este numai iertare, ci şi împăcare, statornicirea unei legături noi, a unei experienţe noi cu Dumnezeu. O astfel de experienţă e cu putinţă numai prin credinţa în Hristos cel viu, care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evr. 7,25). Îndreptăţirea este dată numai celor care acceptă întregul plan al lui Dumnezeu de neprihănire prin credinţa în Hristos şi care se încredinţează acestui plan. Acesta înseamnă a iubi pe Hristos cel viu şi a privi la El pentru mijlocire şi putere transformatoare. Pe cruce, Domnul S-a dat pe Sine pentru noi. Prin înviere, El ni Se dă nouă chiar pe Sine Însuşi.

Mai mult, învierea lui Hristos ne asigură că ceea ce a făcut El pentru răscumpărarea noastră a fost aprobat de Tatăl (Fapte 2,36; 3,13-15; 1Cor 15,15.17.18) şi scopurile lui Dumnezeu prin El sunt împlinite (Fapte 17,31). Învierea dovedeşte adevărul susţinerilor lui Hristos cu privire la Sine (vezi Rom 1,4) şi certitudinea făgăduinţelor Sale cu privire la mântuirea păcătosului (Ioan 5,40; 6,33.63; 10,10; 11,25.26; 1Cor 15,20.22; 2Cor 4,14).

Comentarii Ellen G. White

1–5 COL 401

3 MH 21; PP 137; 5T 526

11 PP 138, 140

13 PP 170

15 4T 13

17 Ed 254

25 5T 221