Nu ştiţi? Literal sau sunteţi neştiutori? (vezi cap. 6,3). Sau sugerează alternativă. Pavel spune, de fapt sau admiteţi adevărul susţinerii mele că moartea voastră faţă de păcat [cap. 6,1] înseamnă că nu mai sunteţi sub lege [cap. 6,14] sau altminteri nu cunoaşteţi natura legii, pe care eu am admis că voi o cunoaşteţi. El prezintă încă o ilustraţie pentru a arăta cum este efectuată trecerea de la lege la har şi care ar trebui să fie rezultatele acestei schimbări. Capitolul 7 e bazat pe afirmaţia lui fundamentală: nu sunteţi sub lege, ci sub har (cap. 6,14). Pentru a explica lucrul acesta, el deja s-a referit la botez şi la legătura dintre sclavi şi stăpânii lor. Acum Pavel foloseşte o ilustraţie din legea căsătoriei.

Cunosc legea. Literal cunosc lege. Lipsa articolului hotărât la lege sugerează că Pavel se referă la principiul legii în general (vezi cap. 2,12). Subiectul lui este simplu acela că legea nu poate să urmărească sau să pedepsească un om după ce a murit. În contextul acestui capitol, totuşi mai târziu devine aparent că Pavel se gândeşte în deosebi la legea VT (vezi cap. 7,7).

Are stăpânire. Pavel personificase mai înainte moartea şi păcatul ca având stăpânire sau dominând, peste păcătos (cap. 5,14.17; 6,12). Pentru Pavel, a fi sub stăpânirea legii, este echivalent cu a fi sub stăpânirea păcatului (vezi cap. 6,14). Motivul pentru aceasta este că legea doar descoperă norma neprihănirii. Ea nu poate să înlăture vina sau stăpânirea păcatului. Ea cere completa ascultare de preceptele ei, dar nu oferă păcătosului nici o putere de a-l face în stare să asculte. Harul, pe de altă parte, face lucrurile pe care legea nu are putere să le săvârşească. El anulează atât vina păcătosului, cât şi dă putere de a-l birui. În felul acesta, Pavel consideră faptul de a fi sub lege ca fiind sub păcat, şi a muri faţă de lege ca echivalent cu a muri faţă de păcat. Scopul său în acest capitol e de a sublinia faptul că din cauza păcatului şi a slăbiciunii cărnii păcătoase (cap. 8,3) legea este cu totul incapabilă de a duce mântuire păcătosului.

Omului. Gr. anthropos, omenire în general (vezi Mat. 8,20; Marcu 2,27 etc.), sau o persoană de oricare sex (Vezi Mat. 15,11; Ioan 3,4; 16,21, etc.). cuvântul pentru bărbat spre deosebire faţă de cuvântul pentru femeie este aner (Marcu 10,2; Luca 1,27 etc.).

Trăieşte el. E cu putinţă a traduce versiunea greacă ea trăieşte, însemnând în felul acesta câtă vreme legea este în vigoare. Totuşi, el trăieşte este exprimarea mai naturală şi mai corespunzătoare cu contextul. Pavel se pregăteşte să aplice legii principiul valabilităţii ei contra unui om numai cât el trăieşte.

Măritată. [Care are un bărbat, KJV]. Gr. hupandros, literal sub un soţ, adică, supusă unui soţ. Acest cuvânt apare numai aici în NT. El se găseşte în LXX în Num. 5,20.29; Prov. 6,24.29). Poate fi tradus o femeie măritată.

Este legată prin lege. Literal, a fost legată prin lege.

Cât vreme trăieşte el. Expresia zice literal faţă de soţul în viaţă. Compară 1 Cor. 7,39.

Dacă-i moare bărbatul. [Dacă soţul e mort, KJV]. Mai de grabă dacă soţul moare.

Dezlegată. Gr. katargeo (vezi cap. 3,3). Aici definiţia a elibera de e corespunzătoare. La moartea soţului situaţia ei de familie ca soţie este anulată şi desfiinţată.

Legea bărbatului ei. Adică, legea cu privire la soţ, rânduielile legii care se ocupă de căsătorie. Comparaţi expresia legea pentru cel lepros (Lev. 14,2). Când soţul moare, soţia este eliberată de legea bărbatului ei care defineşte legătura ei legală cu el şi interzice căsătoria ei cu un altul câtă vreme îi trăieşte soţul.

Chema. Gr. Chrematizo, lucru care poate sugera că femeia e oficial chemată sau socotită ca adulteră. În felul acesta, ea urma să fie supusă la pedeapsa cea mai severă sub legea VT (vezi Lev. 20,10).

De lege. [Legea aceea, KJV]. Adică, legea soţului ei (vezi vers. 2).

Tot astfel. [Din care cauză, KJV]. Pavel aplică acum ilustraţia din legea căsătoriei la experienţa creştinului. Punctul lui principal e că moartea desfiinţează obligaţia legală. De aceea, după cum moartea eliberează soţia de cerinţele legii căsătoriei, aşa încât să se poată căsători cuviincios cu un altul, tot aşa răstignirea creştinului cu Hristos îl eliberează de stăpânirea păcatului şi a legii, aşa încât el să poată intra într-o nouă unire spirituală cu Mântuitorul înviat.

Prin trupul lui Hristos. Literal prin trupul lui Hristos, adică prin moartea ispăşitoare a lui Hristos (vezi Ef. 2,15; Col. 1,22; 1 Petru 2,24). În moartea Lui este botezat credinciosul (Rom. 6,4), şi în felul acesta participând la moartea lui Hristos faţă de păcat şi lege. Aşa cum e explicat în cap. 6, credinciosul poate privi vechiul său eu ca mort faţă de lucrurile faţă de care el era cândva rob. Cel care primeşte pe Hristos îşi ia locul, ca să zicem aşa, cu Hristos pe cruce, şi acolo i se răstigneşte eul cel vechi.

Aţi murit. [aţi ajuns morţi, KJV]. Literal, aţi fost daţi morţii, referindu-se la răstignirea omului vechi cu Hristos (cap. 6,6). În ilustraţie ceea ce elibera pe soţie de lege era moartea soţului. În aplicaţie, moartea eului vechi e ceea ce liberează pe credincios de condamnarea şi stăpânirea legii, şi-l eliberează pentru a fi unit cu Hristos. Ca în cap. 6, Pavel consideră pe creştin ca şi cum ar avea o viaţă dublă, vechea viaţă condamnată de păcat, şi noua viaţă de primire şi sfinţire, la care înviază cu Hristos (vezi vers. 11).

În ce priveşte legea. Moartea omului vechi are ca rezultat eliberarea din robia autoimpusă de a încerca să se sigure mântuirea prin faptele legii (vezi cap. 6,14).

Ca să fiţi ai altcuiva. [Să fiţi căsătoriţi cu un altul, KJV]. Literal, a fi un altul, deşi fiţi căsătoriţi este evident înţelesul corect din contextul acesta. Comparaţia unirii dintre Hristos şi credincioşi cu o căsătorie, nu e ceva neobişnuit la Pavel (vezi 2 Cor. 11,2; Ef. 5,25.28.29; cf. Ier. 3,14).

Adică ai Celui. Adică, cu Hristos.

Aducem roadă. Simbolismul acestui capitol se aseamănă de aproape cu acela al capitolului 6. Omul vechi este soţul cel dintâi. Răstignirea omului vechi (cap. 6,6) e moartea soţului. Învierea la înnoire de viaţă (cap. 6,5.11) este recăsătorirea. În fiecare caz, rezultatul final este aducerea de roade pentru Dumnezeu, roada unei vieţi schimbate (cap. 6,22).

În firea… pământească. Adică, uniţi cu eul cel vechi, în trupul păcatului (cap. 6,6) ascultând de îndemnurile firii inferioare. Expresia descrie viaţa nerenăscută al cărei principal obiect este satisfacerea apetiturilor şi a simţurilor. Ea e de contrastat cu viaţa în Duhul (cap. 8,9).

Patimile păcatelor aţâţate. [Mişcările păcatelor, KJV]. Mai corespunzător, patimile păcatelor. În engleza mai timpurie, mişcările erau uneori folosite pentru impulsuri sau emoţii.

De lege. Literal prin lege. Ceea ce înţelege Pavel prin aceasta, el explică în versetele următoare. Subiectul lui e nu că legea este izvorul acestor pasiuni păcătoase, ci că din cauza firii păcătoase şi rebele ale omului, legea a servit ca să dea la iveală (vers. 9) pasiuni, identificându-le ca păcat. Făcând aceasta, legea îndeplineşte un serviciu vital preliminar mântuirii păcătosului, şi e o mare greşeală de a blama sau condamna legea pentru îndeplinirea acestui scop necesar.

Pavel nicidecum nu minimalizează nevoia sau importanţa Legii morale. Dimpotrivă, Evanghelia lui serveşte de fapt ca să înalţe legea. Una dintre preocupările sale principale e ca oamenii să înţeleagă legătura care există între lege şi Evanghelie, şi marea sa solie este că păcătoşii nu trebuie să se reazeme pe lege – nici chiar pe Legea lui Dumnezeu – ca să împlinească pentru ei ceea ce poate fi săvârşit numai de harul îndreptăţitor şi sfinţitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos. O înţelegere a acestui adevăr fundamental al mântuirii nu scade respectul pentru Legea lui Dumnezeu; mai de grabă, are un efect exact opus asupra acelora care au credinţă (vezi cap. 3,31).

Lucrau. Sau erau active. Contrastaţi starea lor de inactivitate în creştinul renăscut (vezi cap. 6,6).

În mădularele noastre. Adică în organele şi facultăţile trupurilor noastre (vezi cap. 6,13).

Aducă roadă. Comparaţia iacov 1,15.

Izbăviţi. Gr. katargeo (vezi cap. 3,3). Cuvântul e folosit în cap. 7,2 pentru a descrie eliberarea soţiei de legea soţului ei. Izbăviţi de lege este echivalent cu a nu fi sub lege pentru al cărui înţeles vezi cap. 6,14.

Suntem morţi. [Că fiind morţi, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) următoarea exprimare a pasajului: fiind morţi [faţă de aceea] de care eram ţinuţi. Exprimarea din KJV e găsită în Textul Receptus (vezi vol. V, p. 142). Dar nu e în nici un alt manuscris. Exprimarea aceasta a părut să dea sprijin ideii că sub Evanghelie, legea este moartă. Pavel reafirmă simplu mijloacele prin care suntem eliberaţi de lege. Ea se realizează prin moartea vechiului om al păcatului (vers. 4) la fel după cum moartea soţului a dat libertate soţiei (vers. 2). Când omul nostru cel vechi este crucificat cu Hristos (cap. 6,6), noi înşine, ca şi soţia din această ilustraţie, murim faţă de lege (cap. 7,4) care mai înainte exercita stăpânire apăsătoare asupra noastră din cauza unirii nefericite dintre noi înşine şi vechea noastră fire păcătoasă (vezi cap. 4,14).

Ca să servim. Sau aşa ca să servim. Expresia poate fi înţeleasă ca exprimând oricare scop (cf. vers. 4) sau rezultat (cf. cap. 6,22).

Într-un duh nou. [În înnoire de duh, KJV]. Credincioşii care au murit faţă de păcat şi au înviat spre o viaţă nouă (cap. 6,2.4) acum aduc un serviciu care este nou şi spiritual. Ascultarea lor faţă de Legea lui Dumnezeu nu mai e mecanică şi legalistă, ca şi cum îndreptăţirea consta numai din ascultare de o serie de reguli externe de conduită, fără nici o referire la starea inimii. Prin legătură cu Mântuitorul înviat credincioşii au ajuns să cunoască un nou fel de ascultare adevărată, din inimă. Un atare serviciu şi închinare e cu putinţă numai pentru aceia care au fost născuţi din nou din Duhul Sfânt şi trăiesc sub influenţa Lui. Pavel explică lucrul acesta mai departe în cap. 8.

După vechea slovă. [În vechimea literei, KJV]. Literal în vechimea literei. Aceasta descrie ascultarea legalistă a celora care încearcă să-şi asigure mântuirea prin faptele legii. De aşa fel era serviciul fariseilor care erau luători aminte să dea zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi în acelaşi timp lăsau nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege; neprihănirea mila şi credincioşia (vezi Mat. 23,23). Aceste lucruri mai însemnate erau lucruri ale inimii şi duhului. Serviciul după vechea slovă poate duce numai la păcat şi moarte (Rom. 7,5). Dar Evanghelia aduce oferta lui Dumnezeu de a face pe oameni capabili de slujire din toată inima. A fi născut din nou din Duhul Sfânt înseamnă crearea unei inimi noi şi înnoirea unui duh neprihănit (vezi Ps. 51,10) aşa că de aici înainte credinciosul să nu mai servească lui Dumnezeu dintr-un simţ de sclavie şi teamă legalistă, ci dintr-o înnoire a duhului de libertate şi de iubire (vezi Ioan 4,23; 6,63; 2 Cor. 3,6).

Deci ce vom zice? O expresie caracteristică (vezi cap. 4,1), Pavel se pregăteşte să întâmpine

o altă înţelegere greşită cu privire la ceea ce spusese el despre legătura dintre lege şi păcat.

Este legea ceva păcătos? Pavel afirmase (vers. 5) că păcatul se foloseşte de lege pentru a produce nimicirea păcătosului. Înseamnă aceasta că legea în sine este ceva păcătos, al cărui unic scop este de a face pe oameni mai răi de cum erau ei mai înainte? Pavel răspunde explicând că răul nu este în lege, ci în om. Deşi este adevărat că legea este prilejul păcatului (vers. 8) totuşi legea însăşi este sfântă, dreaptă şi bună (vers. 12).

Nicidecum. [Ferească Domnul, KJV1. Vezi cap, 3,4.

Dimpotrivă. [Dar, Nitz]. Gr. Alla, tradus în general prin dar, aici cu putinţă echivalentul lui dimpotrivă (vezi 1 Cor. 12,22). Adică, departe ca legea să fie păcat [păcătoasă], dimpotrivă, ea dă pe faţă păcatul. Alla poate fi înţeles şi ca însemnând totuşi, cu toate acestea (Rom. 5,14). Adică, chiar dacă se tăgăduieşte emfatic că legea e păcat, cu toate acestea, dacă nu era lege, nu aş fi cunoscut păcatul. Fiecare interpretare e convenabilă pentru argumentaţia lui Pavel.

Păcatul nu l-am cunoscut. [N-aş fi cunoscut păcatul, KJV]. Întrucât păcatul este nelegiuire sau călcarea legii (vezi 1 Ioan 3,4), e numai logic ca efectul legii în viaţa unui om să fie acela de a-i descoperi păcatul în adevărata lui natură. Atitudinea nelogică faţă de lege este de a o privi ca pe un vrăjmaş, pentru că a făcut această adevărată demascare. O oglindă nu e un vrăjmaş pentru omul lipsit de frumuseţe, pentru că dă la iveală lipsa lui de frumuseţe. Şi iarăşi un medic nu e un vrăjmaş al cuiva care e bolnav pentru îi dă pe faţă boala. Doctorul nu e cauza bolii, şi nici oglinda nu e cauza lipsei de frumuseţe. La fel Dumnezeu nu este cauza bolii şi urâciunii păcatului nostru, datorită faptului că El ni-l arată în oglinda sfintei Sale legi şi prin Medicul divin, care a venit să dea la iveală şi să vindece păcătoşenia noastră.

Prin lege. Literal, prin lege (vezi cap. 2,12).

Pofta. Gr. epithumia, dorinţă, dor, uneori, pentru lucruri bune (Luca 22,15; Fil. 1,23), dar de obicei pentru lucruri oprite (Rom. 13,14; Iacov 1,14.15 etc.). Cuvântul pentru pofteşti folosit mai departe în acest verset este epithumeo, forma verbală de la epithumia. Legătura dintre cele două cuvinte poate fi ilustrată următoarea traducere: N-aş fi ştiut ce e a pofti dacă legea nu ar fi spus: să nu pofteşti. Vezi mai departe cele de la Rom. 7,8 unde epithumia e tradus senzualitate.

Legea nu mi-ar fi spus. O referire la porunca a zecea (Ex. 20,17).

Să nu pofteşti. E lucru plin de însemnătate faptul că Pavel a ales porunca a zecea, deoarece ea este nu numai un exemplu pentru rest, ea conţine principiul care stă la baza oricărui păcat (vezi PP 309). Folosirea din partea lui a poruncii acesteia într-un astfel de context dă la iveală un înţeles mai adânc decât exprimă literal simplele cuvinte. El a văzut în ea opreliştea nu numai a dorinţei după anumite lucruri arătate în ea dar şi a dorinţei după ce e oprit de Dumnezeu. În alte cuvinte, legea opreşte orice fel de dorinţă egoistă şi păcătoasă şi tocmai aceasta e ceea ce Pavel nu ar fi cunoscut decât prin lege. El a descoperit că adevărata ascultare de poruncile lui Dumnezeu nu era numai o simplă conformare din afară faţă de litera legii, ci o chestiune a minţii, a inimii şi a duhului (vers. 14; cf. cap. 2,29). Invers, păcatul nu este numai o călcare a literei legii, ci este o stare adânc înrădăcinată a minţii, a dispoziţiei, a deprinderii şi caracterului, din care odrăslesc faptele păcătoase (vezi Mat. 5,28; 1 Ioan 3,15). Totuşi, efectul iniţial al acestei profunde descoperiri asupra inimii nerenăscute a lui Pavel a fost de a aţâţa firea sa pământească la împotrivire păcătoasă (Rom. 7,8).

Păcatul. Pavel personifică păcatul ca principiu şi putere vrăjmaşă legii lui Dumnezeu (vezi cap. 5,12). Păcatul este arătat în NT ca un vrăjmaş care caută pururi să aducă prăpădul asupra noastră şi foloseşte fiecare ocazie pentru a-l realiza. El e descris ca înconjurându-ne şi asaltându-ne (Evrei 12,1), aducându-ne la robie (Rom. 6,12), ademenindu-ne şi în felul acesta lucrând moartea noastră (Iacov 1,14.15). În alte cuvinte, păcatul e reprezentat ca făcând tot ce Satana, arhivrăjmaşul omenirii, încearcă să săvârşească ispitindu-ne să săvârşim păcat. Cu privire la felul în care Satana foloseşte legea ca prilej de ademenire şi ispitire a omenirii la neascultare, aşa ca oamenii să poată prin aceasta să fie supuşi osândirii şi morţii, vezi Rom. 7,11.

Prilejul. Gr. apharme, oportunitate, aţâţare. Cuvântul e folosit numai de Pavel în NT (Rom. 7,11; 2 Cor. 5,12; 11,12; Gal. 5,13; 1 Tim. 5,14). Poruncă. Un singur precept, în cazul acesta porunca a zecea în contrast cu legea care se referă la întregul cod. Expresia prin poruncă poate fi legată cu luând prilej însemnând că păcatul s-a folosit de

poruncă (ca în KJV). Sau poate fi legată cu a făcut să se nască în mine[a lucrat în mine], însemnând că păcatul a lucrat în mine cu ajutorul poruncii. A doua poate fi comparată cu mi-a dat moartea printr-un lucru bun [lucrând moartea în mine prin ceea ce era bun] (vers. 13). În fiecare caz, înţelesul este în mare parte acelaşi.

A făcut să se nască. [A lucrat în mine, KJV]. Gr. katergazomai, a lucra până la sfârşit, a săvârşi (vezi şi Rom. 2,9; 1 Cor. 5,3; 2 Cor. 7,10). Acest cuvânt este folosit cu privire la săvârşirea şi a binelui şi a răului (vezi Rom. 7,15.17,18.20).

Pofte. [poftă Nitz.]. Gr. epithumia, tradus poftă în vers. 7 (vezi comentariul acolo). Pavel spune că porunca de a nu pofti l-a făcut să poftească cu atât mai mult. Aceasta este reacţia inimii nerenăscute la voia exprimată a lui Dumnezeu. Faptul că ceva a fost interzis adesea pare să facă să apară cu atât mai de dorit şi provoacă pasiuni ale unei inimi rebele (vezi Prov. 9,17).

Un păcătos pare să se arate adesea calm şi liniştit, în pace cu sine şi cu lumea, dar când Legea lui Dumnezeu este expusă conştiinţei lui, el nu rareori ajunge să se irite şi chiar să se înfurie. El îi dispreţuieşte autoritatea, dar conştiinţa sa îi spune că are neprihănire. El încearcă să o lepede de la sine, dar tremură din cauza puterii ei. Şi pentru ca să arate independenţa sa şi hotărârea sa de a păcătui, se afundă în nelegiuire şi devine un păcătos mai nelegiuit şi mai refractar. Aceasta devine

o luptă pentru biruinţă şi în controversă cu Dumnezeu, se hotărăşte să nu fie biruit. În acord cu aceasta se întâmplă adesea ca un om să fie mai lumesc, mai hulitor, şi mai disperat când e sub convingerea păcatului decât dacă neprihănirea-ar fi. Aşa că uneori poate fi o indicaţie clară că un om e sub o astfel de convingere când devine deosebit de violent şi abuziv în opoziţia lui faţă de Dumnezeu.

Comparaţi propria experienţă anterioară a lui Pavel când se împotrivea voiei lui Dumnezeu. După uciderea ca martir a lui Ştefan era înfuriat de convingerea lăuntrică asupra faptului că Ştefan avea neprihănire şi pentru a înăbuşi convingerea în creştere, el s-a cufundat cu zel frenetic într-o campanie de persecuţie, teroare, şi ucidere (vezi DA 112, 113). El a căutat să arunce cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş al convingerii şi al unei conştiinţe luminate (Fapte 24,14). Prejudecata sa şi mândria sa de popularitate l-au făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu până când a devenit un instrument în mâinile lui Satana (vezi AA 101, 102). În felul acesta, descoperirea voinţei lui Dumnezeu a aţâţat firea păcătoasă a lui Pavel la un păcat şi mai mare, până când în cele din urmă a fost adus acolo că a fost dispus să-şi recunoască păcătoşenia şi nevoia sa de un Mântuitor. (Fapte 9,6; vezi AA 119).

Experienţa lui Pavel e o ilustraţie clară cu privire la faptul că legea nu e în stare să desfiinţeze răzvrătirea şi păcatul, efectul ei poate fi chiar contrariul. Numai când Pavel a ajuns faţă în faţă cu Hristos a găsit el eliberare de puterea şi condamnarea păcatului.

Fără lege. Literal, fără lege, afară de lege (vezi cap. 2,12).

Păcatul este mort. [Păcatul era mort, KJV]. Verbul adăugat ar trebui să fie este mai de grabă decât era, întrucât probabil Pavel exprimă un principiu general. El a lăsat deja să se înţeleagă ideea că păcatul este mort fără lege (cap. 4,15; 5,13). Prin mort el evident nu înţelege neexistent, ci inactiv, fără viaţă. Comparaţi credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2,26). Păcatul a domnit totdeauna de la abaterea lui Adam (Rom. 5,12.21), dar violenţa şi puterea completă a păcatului e dată pe faţă numai când intră legea cu restricţiile şi prohibiţiile ei. Apoi păcatul e arătat că e rebeliune contra voinţei lui Dumnezeu, şi natura omenească e aţâţată la împotrivire şi activitate păcătoasă.

Odinioară fiindcă eram fără lege. [Fără lege, cândva, KJV]. Perioada din viaţa sa mai timpurie la care se referă aici Pavel a fost subiect de multă discuţie. Pare evident din context că el vorbeşte de timpul dinainte de a-şi da seama de adevărata natură a legii divine. A fost o perioadă în timpul căreia se socotea neprihănit şi cât priveşte faptele din afară, părea că ascultă de lege. Dar era o îndreptăţire legalistă, de felul aceleia cu care se lăuda tânărul bogat, când a fost pus faţă în faţă cu poruncile: Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte? (Mat. 19,20). La fel, Pavel putea pretinde că cu privire la neprihănirea [îndreptăţire] pe care o dă legea era fără vină [impecabil] (Fil. 3,6; cf. Fapte 26,5). Comparaţi rugăciunea făloasă, plină de îndreptăţire de sine a fariseului (Luca 18,11.12). Dar când Pavel şi-a dat seama de caracterul spiritual al legii, păcatul a apărut în adevărata lui hidoşenie. El şi-a dat seama că e vinovat şi stima de sine s-a dus (vezi SC 29,30).

Trăiam [Pentru că trăiam, KJV]. Pavel se referă la propria sa experienţă, dar aici se referă la aceea a tuturor acelora care sunt neconvertiţi şi depind de propria lor îndreptăţire.

Când a venit porunca. Adică atunci când însemnătatea spirituală a poruncii: să nu pofteşti (vers. 7) a fost prezentată minţii şi conştiinţei sale, Pavel vedea în opreliştea aceasta a oricărei dorinţe păcătoase spiritul întregii legii, şi când ea a venit la el ca un Cuvânt al lui Dumnezeu, vie şi puternică şi mai tăioasă ca o sabie cu două tăişuri (Evrei 4,12), satisfacţia sa de sine plină de îndreptăţire de sine a fost brusc zdruncinată.

Păcatul a înviat. Literal păcatul a revenit la viaţă. Pavel nu vrea să spună că înainte de timpul când a venit porunca păcatul – personificat aici ca o făptură respingătoare – fusese inactiv în viaţa lui, dar că el nu-şi dăduse seama nici de adevărata lui natură, şi nici de consecinţele lui fatale (vers. 13). De fapt, păcatului nu i se opusese rezistenţă în stăpânirea asupra vieţii (vers. 5). Dar venirea poruncii a provocat prezenţa păcatului şi neprihănitul lui de a stăpâni viaţa lui. Păcatul s-a trezit acum pentru a-şi menţine autoritatea nedisputată. În toată răutatea şi tăria lui a apărut în adevăratul lui caracter – acela al unui înşelător, al unui vrăjmaş şi al unui ucigaş.

Unde şi cum a început Pavel întâia oară să simtă puterea osânditoare a Legii nu se spune. Totuşi cunoaştem de ajuns cu privire la experienţa lui cu Legea înainte de convertirea lui. Ca un fariseu bine instruit, trăind în acord cu secta cea mai strictă a religiei sale, el încercase cu efort intens, dar zadarnic, să satisfacă prin împlinire exterioară cererile unei legi sfinte şi cercetătoare de inimă. Dar seninătatea şi iubirea iertătoare date pe faţă de Ştefan cu prilejul martiriului său a frământat adânc gândurile lui Pavel şi a trezit conştiinţa lui la oarecare înţelegere că ascultarea de lege era ceva mai mult decât numai o chestiune de literă (vezi vers. 8).

Am murit. Când Pavel a ajuns să înţeleagă natura spirituală a legii, noua cunoştinţă a servit numai ca să-l acuze ca călcător de lege şi să-l provoace la tot felul de pofte rele (vers. 8). În felul acesta, Pavel a devenit conştient şi în înţelesul cel mai deplin un păcătos şi a descoperit că nu avea nici o nădejde de viaţă (vezi cap. 6,21.23).

Şi porunca. Versetul acesta zice literal: Porunca cea spre viaţă, descoperită a fost pentru mine spre moarte.

Care trebuia să-mi dea viaţă. [Rânduită spre viaţă, KJV; care-mi era spre viaţă, Nitz.]. Făgăduinţa vieţii a însoţit darea legilor lui Dumnezeu lui Israel (Lev. 18,5; Deut. 5,33; Ezech. 18,9.21; 20,11; cf. Mat. 19,17). Nu e nimic arbitrar în legătură cu aceasta. Legile lui Dumnezeu pentru buna noastră stare fizică, mintală şi spirituală sunt toate date spre cel mai mare bine al nostru. Viaţa şi prosperitatea, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitoar, depind de ascultarea deplină de legile neschimbătoare ale lui Dumnezeu.

Ea. [Am descoperit, KJV; aceasta, Nitz.]. Literal, aceasta a fost găsită pentru mine. Adică, porunca a fost descoperită. Repetarea subiectului prin cuvântul ea [aceasta] omis în KJV, adaugă un accent la strania inconsecvenţă exprimată în acest verset. Însăşi porunca aceea, de ţinerea căreia Pavel depindea pentru mântuire a aflat el în cele din urmă nu putea decât să-l osândească la moarte.

Acesta este un verset-cheie în argumentaţia lui Pavel că păcătoşii nu trebuie să depindă de lege în ce priveşte mântuirea. Pavel explicase lămurit, şi acum ilustrează din propria sa experienţă că sprijinirea plină de îndreptăţire de sine pe lege este o serioasă greşită înţelegere a legii însăşi şi poate duce numai la descoperirea surprinzătoare exprimată în versetul acesta. Legea lui Dumnezeu prezintă un standard spiritual foarte ridicat pe care nici un muritor păcătos nu e cu putinţă să-l ajungă prin propriile sale eforturi neajutorate. El stă înaintea ei numai acoperit de vină şi condamnare. Dar fericit este omul care, dându-şi seama de neajutorarea şi nevoia sa, se îndreaptă spre Mântuitorul, singurul în care poate fi aflată neprihănirea şi mântuirea. (Gal. 3,24).

Mare eroare a multor iudei era greşita lor concepţie cu privire la funcţia legii într-o lume păcătoasă. În mândria lor plină de îndreptăţire de sine, ei erau lipsiţi de bunăvoinţă de a recunoaşte vinovăţia lor faţă de lege şi incapacitatea lor de a trăi potrivit preceptelor ei. În consecinţă, ei nu vedeau nevoia de un Mântuitor. Ei se devotau cercetării sârguincioase a Scripturilor că în lege vor găsi viaţă – nu osândă. Ei nu voiau să vină la Hristos ca să poată avea neprihănire şi viaţă (vezi Ioan 5,39.40). Vezi Ez. 16,60.

Moartea. [Spre moarte, KJV]. Prin lege, Pavel a câştigat o cunoaştere a păcatului (vers. 7-9; cf. cap. 3,20) şi plata păcatului este moartea (cap. 6,23).

Pentru că păcatul. Pentru că introduce o explicaţie la vers. 19. Prima parte a versetului e asemănătoare cu vers. 8, dar o ordine a cuvintelor în greacă accentuează faptul că nu porunca, ci păcatul m-a omorât. Păcatul este din nou personificat şi e prezentat ca exercitând puterea de a ispiti şi nimici ceea ce normal e atribuit lui Satana.

Prin poruncă. Cuvintele acesta pot fi legate cu luând prilejul sau cu m-a amăgit (cf. cele de la vers. 8). Următoarele şi prin ea m-a lovit cu moartea poate să arate că a doua legătură e de preferat. Pasajul atunci ar zice: Deoarece păcatul, luând prilej, m-a înşelat prin poruncă. Stavila pe care legea o ridică împotriva păcatului e făcută prilej pentru a sugera săvârşirea păcatului.

M-a amăgit. Gr. exapatao, însemnând fundamental a face pe cineva să-şi piardă calea. E folosită în NT numai de Pavel (vezi Rom. 16,18; 1 Cor. 3,18; 2 Cor. 11,3; 2 Tes. 2,3). În grădina Edenului păcatul s-a folosit de porunca: Din el să nu mâncaţi, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi (Gen. 3,3), pentru ca să inspire o poftă rea. Când Eva a stat înaintea pomului oprit s-a întrebat de ce-i reţinuse Dumnezeu fructul lui (vezi PP 54). Aceasta era ocazia lui Satana şi el a folosit opreliştea dumnezeiască pentru a ispiti pe Eva la încălcarea poruncii. Înşelăciunea păcatului constă în prezentarea obiectului dorinţei păcătoase ca ceva bun. Totuşi după ce e obţinut, mai târziu se dovedeşte a fi rău (Iacov 1,14.15; cf. Evrei 3,13.17). Satana a susţinut că prin gustarea din fructul oprit, Eva urma să ajungă la o sferă mai înaltă de existenţă şi să capete o cunoaştere mai vastă (vezi PP 54). În felul acesta înşelător, Satana a folosit porunca ca o provocare la păcat. Şi când scopul lui rău a fost atins, a folosit aceeaşi poruncă neprihănită ca un mijloc de condamnare. Căci nu e Satana numai ispititorul omului; el e şi pârâşul lui (Apoc. 12,10; cf. Iov 1,9-11; 2,4.5). În felul acesta, Eva a descoperit că ceea ce cândva dorise ca pe ceva de dorit, i-a adus numai condamnare şi moarte.

Nimeni din univers nu e mai mult înşelat ca un păcătos care se lasă în voia unei dorinţe interzise (vezi Prov. 7,21-23).

Prin ea. Adică prin poruncă.

M-a lovit cu moartea. [M-a omorât, KJV; Mă omorî, Nitz.]. Comparaţi Am murit (vers. 9). Porunca deşi în sine sfântă şi intenţionată a aduce viaţa, a devenit ocazia nu numai pentru păcat, dar şi pentru moarte ca o consecinţă directă a lui. Şi toate acestea s-au întâmplat prin înşelăciune. Lucrul dorit nu era cu adevărat bun, dar pofta şi lăcomia inspirată de ispititor l-au făcut să pară aşa. Un mare scop al puterii transformatoare a harului lui Dumnezeu este acela de a împrăştia această vrajă distrugătoare, de a aduce pe oameni înapoi la adevărata înţelegere a lucrurilor, adică la viaţă şi la pace cu Dumnezeu.

Aşa că. Aceasta introduce o concluzie bazată pe o discutare a versetelor 7-11 şi un răspuns la întrebarea din vers. 7: este legea ceva păcătos?

Legea. Articolul apare şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Ca în cap. 7,9. S-ar putea ca Pavel să folosească termenul legea pentru a se referi la întregul cod, şi termenul poruncă pentru a se referi la un precept anume din lege.

Este sfântă. Departe ca legea să fie păcat (vers. 7) ea este sfântă şi curată. Este o descoperire a caracterului Autorului ei şi o exprimare a gândului şi voinţei Sale. Legea lui Dumnezeu nu putea să fie altfel decât adevărată, dreaptă şi sfântă.

Porunca este sfântă. Pavel mai întâi a afirmat sfinţenia întregii Legi. Acum subliniază mai specific sfinţenia, neprihănirea şi bunătatea poruncii. Să nu pofteşti. Accentul acesta e probabil bazat pe faptul că această poruncă aparte fusese descrisă în vers. 7-11 ca fiind prilejul special pentru sporita cunoaştere şi activitate a păcatului.

Porunca a zecea este sfântă deoarece este o exprimare a voinţei sfinte a lui Dumnezeu, interzicând orice poftă sau dorinţă murdară şi nesfântă. Sfinţenia ei în nici un caz nu e slăbită de faptul că a dat la iveală păcatul (vers. 7) şi că a fost folosită ca să provoace pe păcătoşi la şi mai multă călcare a Legii (vers. 8, 9) şi astfel să aducă asupra lor osândire şi moarte. Răul stă nu în porunca sfântă, ci în oamenii nesfinţi, care în slăbiciunea şi păcătoşenia lor, sunt neînstare de a trăi potrivit normei înalte de curăţenie şi sfinţenie pe care legea o cere pe bună dreptate.

Dreaptă. Porunca este dreaptă şi justă în cerinţele ei. Ea scoate în evidenţă norma unui caracter neprihănit. Şi, în ciuda acuzaţiilor contrare ale lui Satana, ea nu cere altă ascultare decât aceea care poate fi dată de fiinţe omeneşti (vezi Mat. 5,48; vezi AA 531; DA 24, 309). Însăşi viaţa lui Isus de ascultare a susţinut neprihănirea cerinţelor Legii lui Dumnezeu. Ea a dovedit că Legea putea să fie ţinută şi a demonstrat distincţia caracterului la care dădea naştere ascultarea. Toţi cei care ascultă aşa cum a făcut Isus declară la fel că legea este sfântă, dreaptă şi bună. Pe de altă parte, toţi cei care calcă poruncile susţin pretenţia lui Satana că legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată (vezi Rom. 3,26; DA 29).

Bună. Gr. agathos, bun în sensul moral (cf, la vers, 16). Porunca nu e intenţionată să aducă omului altceva decât viaţă şi binecuvântare, atât acum cât şi în toată veşnicia (vezi vers. 10). Dacă e ascultată, va aduce neprihănire şi fericire pretutindeni (vezi Ps. 19,7-11).

Mi-a dat moartea. Prima parte a versetului zice literal: Atunci ceea ce este bun, a ajuns moarte pentru mine? În alte cuvinte, vina pentru moartea mea se găseşte în legea cea bună? Pavel răspunde la întrebare, repetând că răul nu era în lege, ci în el şi în înclinaţiile sale păcătoase.

Nicidecum. [ferască Domnul, KJV]. Vezi cap. 3, 4. Legea nu aduce mai mută moarte decât aduce păcatul.

Dar păcatul. După expresia aceasta, cuvintele mi-a dat moartea trebuie să fie adăugate. Argumentaţia lui Pavel este clară în exprimarea RSV: Oare ceea ce e bun, mi-a adus moarte? Nicidecum! Ci păcatul...

Ca să iasă la iveală, ca păcat. Sau ca să poată fi manifestat ca păcat adică, să poată fi văzut în adevărata lui lumină ca păcat.

Mi-a dat moartea. [Lucrând moartea în mine, KJV; Mi-a pricinuit moartea, Nitz]. Adevărata natură a păcatului ajunge să fie vădită când păcatul foloseşte ceea ce este bun pentru ca să lucreze răul şi moartea. El ia ceea ce este descoperire a caracterului şi voiei lui Dumnezeu, care era intenţionat să servească drept normă a sfinţeniei şi îl foloseşte la sporirea păcatului şi osândirea oamenilor (vers. 8-11). Scopul lui Dumnezeu la îngăduirea păcatului să lucreze moartea prin lege, a fost ca păcatul, pervertind ceea ce e bun, să se dezvăluie şi să se expună în toată păcătoşenia şi înşelăciunea lui (vezi PP. 42, 43).

Afară din cale de păcătos. Literal păcătos peste măsură. Termenul grec pentru exces este huperbolo, de la care e derivat cuvântul nostru hiperbolă. Comparaţi folosirea de către Pavel a termenului în 1 Cor. 12,31; 2 Cor. 1,8; 4,7.17; 12,7; Gal. 1,13. Apostolul deja explicase cum legea servise să dea la iveală enormitatea păcatului.

În Rom. 7,7-13, Legea lui Dumnezeu e clar apărată de orice acuzaţii că ea poartă răspunderea pentru păcatul şi moartea care domnesc atât de univers, cât şi în omenire (cf. Cap. 5,14.17). Blamul e pe bună dreptate fixat asupra păcatului. Şi în măsura în care oamenii persistă în identificarea lor cu păcatul, ei participă la vinovăţia şi condamnarea lui.

Versetele acestea, de asemenea, scot în evidenţă doctrina că mântuirea nu poate veni prin lege. Funcţiunea importantă a legii este de a demasca păcatul şi a convinge pe păcătos de eroarea căilor sale, dar nu poate îndepărta un duh de răzvrătire sau ierta o călcare de lege. Legea descoperă omului păcatele lui, dar nu-i pune la îndemână nici un remediu GC 467).

Versetele acestea mai servesc pentru a lămurit legătura care există între lege şi Evanghelie. Funcţia în continuare a poruncilor e fără încetare de a da la iveală norma neprihănirii, de a convinge de păcat şi de a arăta nevoia de un Mântuitor. Dacă nu ar fi legea care să convingă de păcat, Evanghelia ar fi fără putere, căci numai dacă păcătosul e convins de păcatul său, simte nevoia de pocăinţă şi de credinţa în Hristos. În felul acesta, a pretinde că Evanghelia a desfiinţat Legea înseamnă nu numai de a denatura locul şi importanţa Legii, dar şi de a subestima însuşi scopul şi necesitatea Evangheliei şi a planului de mântuire (vezi cap. 3,31).

[Căci, KJV; Nitz.]. Pavel confirmă acum apărarea legii din partea sa şi dezvăluirea din partea sa a adevăratei naturi a păcatului, printr-o profundă analiză a lucrării păcatului în experienţa personală a omului. Înţelesul versetelor 14-25 a fost una din problemele cele mai discutate din întreaga epistolă. Întrebările principale au fost dacă descrierea unei lupte morale atât de intense putea să fie autobiografică, şi în cazul afirmativ, dacă pasajul se referă la experienţa lui Pavel înainte sau după convertirea sa. Că Pavel vorbeşte de propria sa luptă cu păcatul pare să fie aparentă din înţelesul cel mai simplu al cuvintelor sale (cf. Vers. 7-11; SC 19; 3T 475). E cu siguranţă tot atât de adevărat că el descrie un conflict care e mai mult sau mai puţin experimentat de orice suflet confruntat şi trezit de cerinţele spirituale ale sfinţeniei Legii lui Dumnezeu.

Şi mai importantă este întrebarea, ce perioadă din viaţa sa descrie Pavel? Unii comentatori susţin că descrierea este a experienţei curente a lui Pavel ca creştin convertit. Ei scot în evidenţă timpul prezent al verbelor şi atrag atenţia la expresii care descoperă o ură faţă de păcat (vers. 15.19) şi o dorinţă vie de a face binele (vers. 15.19.21). Ei argumentează că o persoană neconvertită nu ar fi în stare să spună: După omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu (vers.22) şi eu slujesc legii lui Dumnezeu (vers 25). Alţii comentatori cred că lupta trebuie să fi fost înainte de convertirea lui. Ei argumentează că expresii de felul acesta ca eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (vers. 14), păcatul care locuieşte în mine (vers. 17), am voinţa să fac binele, dar nu am puterea să-l fac (vers. 18). O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi? (vers. 24), nu era cu putinţă să se refere la starea lui Pavel după renaştere. Ei scot în evidenţă însă că Pavel nu descrie experienţa sa la data când odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam, ci la data când a venit porunca, păcatul a înviat, şi el a murit (vezi vers. 9). Experienţa descrisă în felul acesta urma atunci să fie, nu a omului nerenăscut în general, ci a unui păcătos sub o adâncă convingere care se simte nenorocit sub povara lui de vinovăţie şi care se străduieşte cu râvnă, dar prin propriile sale eforturi, să-şi aducă viaţa în conformitate cu cerinţele divine. Cele mai bune eforturi ale lui se termină cu un mizerabil eşec până când găseşte pe Hristos şi experimentează puterea dătătoare de energie a Evangheliei. Aşa este şi experienţa cuiva care, deşi cândva convertit, nu se foloseşte de avantajele prevederilor Evangheliei şi se luptă să ajungă la curăţenia vieţii prin propria sa putere, sau a creştinului cu numele care niciodată nu a făcut o deplină predare la Hristos.

Scopul principal al lui Pavel în acest pasaj pare să fie de a arăta legătura care există între lege, Evanghelie şi persoana care a fost prezentă la lupte serioase contra păcatului ca pregătire pentru mântuire. Solia lui Pavel este că deşi Legea poate servi pentru a precipita şi a intensifica lupta, numai Evanghelia lui Hristos poate aduce biruinţă şi ajutor (vers. 25; cap. 8). Intensitatea luptei şi timpul începutului ei variază în experienţa fiecărei persoane în parte care este adusă de lege la o cunoaştere a păcatului şi cu siguranţă fiecare creştin poate recunoaşte din propria sa experienţă că o luptă intensă continuă după convertire şi renaştere. Însăşi viaţa apostolului Pavel a fost o luptă continuă cu eul... Voinţa lui şi dorinţele lui în fiecare zi se luptau cu datoria sa şi cu voia lui Dumnezeu (MH 452, 453). Realitatea luptei lui Pavel e descoperită de cuvintele sale: Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, să fiu eu însumi lepădat (1 Cor. 9,27) [să fiu descalificat, RV]. La fel pentru fiecare persoană creştină convertită, renăscută şi îndreptăţită, procesul sfinţirii cuprinde în sine lupte grele şi dârze cu eul (COL 331, AA 560, 561). Cu cât ne apropiem mai mult de Hristos, cu atât mai clar vom discerne păcătoşenia excesivă a păcatului şi cu atât mai serios vom mărturisi păcătoşenia propriei noastre naturi (vezi Ezech. 20,43; vezi Ezech. 16,62.63; COL 160, 161).

Deşi adesea e adevărat că lupte intense morale continuă după convertire când zi după zi creştinul se consacră din nou (vezi Luca 9,23-25; 2 Cor. 4,16; 5T 200; 9T 44), noi nu putem fi siguri că apostolul se referă aici la o astfel de luptă. Scopul său în teza lui până aici în epistolă a fost de a arăta neîndestularea omului ca prin propria sa putere, prin fapte ale legii, să ajungă la îndreptăţire. Cei care sunt sub lege, el a arătat că sunt în robia păcatului (vezi Rom. 6,14). În ciuda celor mai bune eforturi ale lor, ei sunt neînstare să săvârşească ceea ce cere legea. Ei sunt nenorociţi şi ticăloşi până când găsesc pe Hristos. Atunci condamnarea încetează (cap. 8,1). Ceea ce mai înainte erau neînstare de a săvârşi pot face acum prin puterea întăritoare a lui Hristos (cap. 8,3.4). Ei nu se mai preocupă de lucrurile firii pământeşti (cap. 8,5) ci umblă după îndemnurile Duhului (cap. 8,1).

Ştim. Pavel presupune că spiritualitatea Legii e recunoscută de cititorii săi (cf. Cap. 2,2; 3,19).

Legea este duhovnicească. Pavel rezumă şi repetă ceea ce el deja a spus în vers. 12. El reaccentuează că Legea nu e răspunzătoare pentru relele de care vorbea Legea spirituală în origine, deoarece a fost dată de Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu e duh (Ioan 4,24). Ea e spirituală în natură, întrucât e sfântă, dreaptă şi bună şi prin aceea că cere o ascultare care poate fi dată numai de cei spirituali şi aduc roadele Duhului (Mat. 22,37-39; Ioan 15,2; Rom. 13,8.10; Gal. 5,22.23; Ef. 3,9).

Eu sunt. Trecerea de la timpul trecut din vers. 7-11 la timpul prezent aici şi în restul versetelor capitolului a fost privită de unii ca dovadă că Pavel descrie experienţa lui curentă. Alţii văd în ea un simplu prezent istoric sau dramatic aşa cum apare în Marcu 14,17; Luca 8,49. vezi mai sus la căci,

Pământesc. [Carnal, KJV; de carne, Nitz.]. Adică făcut din carne şi sânge, denotând natura omenească în slăbiciunea ca fiinţă creată (vezi şi 2 Cor. 3,3). Acesta este felul lui Pavel de a exprima: Ceea ce este născut din carne este carne (Ioan 3,6). Echivalentul său la ce este născut din Duh este duh (Ioan 3,6) urmează în Rom. 8. În contrast cu spiritualitatea şi sfinţenia Legii divine, Pavel se descoperă a fi o făptură de carne şi deci înclinat spre toată păcătoşenia şi lăsarea în voia poftelor personale spre care e pornită natura sa stricată. Astfel în dorinţa sa de a asculta de legea spirituală, el se descoperă că e prins într-o luptă continuă cu tendinţele sale către păcat, moştenite şi cultivate (cap. 7,23). El invită pe credincioşi să-şi răstignească carnea, şi declară că el însuşi îşi ţinea trupul în supunere (1 Cor 9,27; Ga. 5,24). El, de asemenea, îi invită să trăiască cu cumpătare (1 Cor. 10,31) şi să-şi aducă trupul la Dumnezeu ca o jertfă sfântă şi vie (Rom. 12,1). El descrie trupul ca templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6,19) şi invită pe creştini să proslăvească pe Dumnezeu în trupurile lor (vers. 20). El include carnea (trupul) la un loc cu duhul ca având nevoie de curăţire (2 Cor. 7,1) şi priveşte înainte către răscumpărarea şi proslăvirea trupului (Rom. 8,23; 1 Cor 15,51-53).

Vândut rob păcatului. Adică, vândut în aşa fel, încât să fie sub puterea păcatului. Comparaţi Ahab care se vându pe sine, ca să facă rele [Nitz.] (1 Regi 21,25; cf. 1 Regi 21,20; Is. 50,1). Stăpânirea păcatului asupra cărnii poate fi tot atât de deplină ca şi aceea a unui stăpân asupra robului cumpărat de el. Sunt unii care, având în vedere afirmaţiile anterioare ale lui Pavel că creştinul convertit este acum liber de robia păcatului (Rom. 6,18.22), privesc expresia aceasta ca dovadă că apostolul vorbeşte de zilele sale de dinaintea convertirii, adică de timpul când era stăpânit de o puternică convingere, dar încă nu se predase pe deplin lui Hristos (vezi cap. 7,9). Alţii susţin că Pavel s-ar putea să folosească o astfel de vorbire emfatică pentru a exprima tăria acelei stricăciuni contra căreia el se lupta după convertire; că el se străduise să arate că, ascultând de impulsurile naturii sale naturale, carnale, acţiona ca un sclav al voinţei unui alter ego. El adaugă mai târziu că păcatul încă mai sălăşluieşte în carnea sa (vers. 17. 18) şi că chiar dacă ajunsese la punctul la care avea plăcere de legea lui Dumnezeu, el încă vede o putere rea la lucru în mădularele sale, aducându-l în robia păcatului (vers. 22, 23).

În comparaţie cu spiritualitatea Legi, chiar cei mai sfinţi dintre oameni sunt fireşti. Înţelegerea caracterului sfânt al poruncilor lui Dumnezeu a făcut pe Pavel cu atât mai conştient de propria sa nedesăvârşire. Şi când se descrie pe sine ca vândut rob păcatului, aceasta dă a se înţelege cât de adâncă era convingerea lui. Comparaţi experienţa lui Iov, care, deşi descris de Dumnezeu Însuşi ca un om desăvârşit şi neprihănit (Iov 1; 2,3), mai târziu a mărturisit: sunt rău [KJV], mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă (cap. 40,4; 42,6).

Căci. Pavel acum explică experienţa sa în decursul perioadei când era vândut rob păcatului (vers. 14).

Ce fac. Cuvântul fac apare de trei ori în versetul acesta şi este traducerea a trei cuvinte greceşti diferite. În primul caz Pavel foloseşte katergazomai, acelaşi cuvânt ca în vers. 8, însemnând a pune în practică, a realiza, a îndeplini. Vezi mai jos o discuţie asupra altor cuvinte traduse prin fac.

Nu ştiu. Gr. ginasco, a cunoaşte, a ajunge să cunoască, a pricepe, a recunoaşte. Comparaţi traducerea: Nu înţeleg însăşi faptele mele (RSV). Nu fac. Gr. ou prasso. Prasso înseamnă a practica. Cuvântul apare şi în cap. 1,32; 2,1-3.25

etc.

Ce vreau. Gr. thelo, a dori; a avea dorinţa.

Ci fac. [Aceasta fac, KV; Nitz.]. În cazul acesta, cuvântul pentru fac (poieo) implică mai degrabă săvârşirea sau completarea unui fapt, ca în cap. 4,21. Martin Luther ajunsese fără îndoială să cunoască înţelesul acestei experienţe când spunea: Mai mult mi-e teamă de propria mea inimă decât de papa şi de toţi cardinalii săi.

Aceia care susţin că Pavel descrie experienţa sa pe când era sub convingere înainte de a se preda lui Isus Hristos (vezi cap. 7,14) cred că apostolul arată mai departe lipsa de putere a oricui se află în afară de Evanghelie de a procura puterea care să-l facă în stare să săvârşească lucrările neprihănirii. Comparaţi experienţa lui Charles Wesley (vezi GC 254-256). O deplină dezamăgire va fi experienţa tuturor acelora care caută mântuirea fără o deplină predare lui Isus Hristos. Aceia care susţin că Pavel descrie lupta în continuare cu eul şi cu păcatul, chiar după convertire, atrag atenţia la faptul că chiar şi după convertire creştinii sunt încă conştienţi de nedesăvârşire şi păcat în viaţa lor şi aceasta e o sursă continuă de nelinişti şi îngrijorare. În momente de neatenţie, puterea patimilor fireşti se poate ca uneori să-i biruiască. Puterea obiceiurilor multă vreme cultivate încă îi mai necăjeşte. Gânduri rele de satisfacere a poftelor răsar în mintea lor cu iuţeala fulgerului. Omul care a fost un ateu înainte de convertirea sa, şi a cărui minte a fost cândva plină de scepticism, poate găsi că efectul felului său de gândire de mai înainte încă mai zăboveşte în mintea lui şi-i tulbură pacea ani de zile. Acestea sunt efectele obişnuinţei. Chiar trecerea unui gând murdar prin minte lasă poluare în urmă şi acolo unde păcatul a fost cultivat vreme îndelungată, el lasă o cicatrice în suflet, chiar după convertire, producând acea stare de tensiune pe care creştinul o cunoaşte.

Când vede aceste foste dorinţe şi sentimente, pe care el le dezaprobă, şi le urăşte, pretinzând în chip gălăgios să-şi reafirme puterea asupra lui, creştinul se luptă contra influenţei lor, şi tânjeşte de dor de a fi umplut cu toate roadele Duhului lui Dumnezeu. Dar el descoperă că nici prin sine, şi nici cu ajutorul Legii nu poate efectua eliberarea sa de ceea ce urăşte sau să izbutească să săvârşească faptele acelea pe care le aprobă şi doreşte să le facă. În fiecare seară îşi face cunoscută mărturisirea sa plină de căinţă de neajutorare şi dorul lui fierbinte după ajutor de sus (vezi 4T 429).

Mărturisirea. [Consimt, KJV; zic împreună, Nitz.]. gr. sumphami, literal a vorbi împreună cu, de unde a fi de acord. Aceasta este singura apariţie a acestui cuvânt în NT. Faptul că Pavel dezaprobă faptele sale păcătoase e în sine dovadă că el priveşte Legea lui Dumnezeu ca bună.

Bună. Gr. kalos, frumos, excelent, aici probabil lăsând a se înţelege frumuseţea şi distincţia morală a legii, calităţi pe care Pavel aici le admite. În versetul 12 cuvântul tradus bună este agathos, însemnând bună într-un sens moral. Kalos este în relaţie cu agathos, ca înfăţişarea cu esenţa.

Şi atunci. Gr. nuni, care poate fi înţeles fie într-un sens temporal, însemnând la data de acum într-un sens logic, acesta fiind cazul. Ultimul pare mai corespunzător aici (cf. Rom. 7,20; 1 Cor. 14,6).

Nu mai sunt eu. Eu de aici este emfatic în versiunea greacă. Prin eu Pavel se referă aici la omul dinăuntru (vers. 22) care se distinge de un alt mine în care locuieşte păcatul şi care e definit în vers. 18 ca firea mea pământească [carnea mea] şi în vers. 23 ca mădularele mele. Pavel nu spune lucrurile acestea pentru a tăgădui răspunderea omului pentru fapte păcătoase, ci pentru a arăta marea putere a păcatului sălăşluind lăuntric, care se afirmă contra celor mai stăruitoare eforturi ale sale şi care, dacă creştinul nu e atent, poate câştiga supremaţia. Când, vorbind despre lucrările sale, Pavel zice: nu eu, ci harul lui Dumnezeu care a fost cu mine (1 Cor. 15,10), el nu vrea să spună că nu a săvârşit faptele, ci că le-a săvârşit sub influenţa harului lui Dumnezeu. La fel, când spune: Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2,20), el vrea să spună că era dependent de Hristos în ce priveşte originea şi susţinerea vieţii sale noi şi mai bune. La fel aici, el nu se scuză pentru călcări de lege, ci afirmă că făcea astfel de lucruri sub o influenţă care nu mai era cea dominantă în mintea lui.

Nimic bun. E cu neputinţă ca un om să reziste puterii răului. O putere superioară trebuie să pună stăpânire pe suflet înainte ca pasiunile să poată fi supuse. Pavel experimentase dureroasa dezamăgire de care au parte toţi cei care caută să ajungă la îndreptăţire prin propriile lor puteri.

Am voinţa. [E cu mine, KJV; a voi este cu mine, Nitz.]. Literal, e alături de mine, adică e la îndemână.

[Nu găsesc, KJV]; [N-am puterea să-l fac]. Dovezi textuale importante pot fi căutate (cf.

p. 10) pentru omiterea expresiei găsesc. Pasajul atunci ar zice: Dar ca să fac binele, nu. Duhul lui Pavel era binevoitor, dar carnea era neputincioasă.

Nu-l fac. Versetul acesta este substanţial o repetiţie a vers. 15, dând accent sporit realităţii şi tăriei luptei voinţei contra păcatului (vezi vers. 15).

Şi dacă. [Acum dacă, KJV]. Acest verset este substanţial o repetiţie a ceea ce fusese spus în vers. 16 şi 17 (vezi comentariul acolo).

Găsesc dar... legea aceasta. [Găsesc dar o lege, KJV]. Literal găsesc dar legea. Articolul definit e prezent în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Prin termenul lege Pavel se referă aici la forţa cea rea care cândva acţionase asupra lui, creând probleme în experienţa lui, aşa cum au fost descrise în vers. 18, 19.

După omul dinlăuntru. Vezi vers. 17.

Îmi place. [Mă delectez în, KJV]. Gr. sunedomai, literal, mă bucur cu, unica apariţie a cuvântului grec în NT e poate mai puternic decât mărturisesc că din vers. 16 (cf. Ps. 1,2; 119,97). Legea lui Dumnezeu. Articolul e prezent şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). S-ar putea ca

Pavel să se refere la totalitatea voii lui Dumnezeu descoperită omului.

În mădularele mele. Adică în organele şi facultăţile trupului meu (vezi şi Rom. 3,13-15; 7,5; 1 Cor. 6,15; 12,12.18.20).

Se luptă împotriva. [Luptându-se împotriva; KJV]. Gr. antistrateuomai, unica apariţie a acestui cuvânt în NT. Forma verbului implică săvârşirea unei campanii militare. Legea din mădulare este într-o campanie de luptă împotriva legii minţii (vezi şi Gal. 5,17; 1 Petru 2,11).

Legii minţii mele. [Legea minţii mele, KJV]. Prin minte, Pavel înţelege inteligenţa contemplativă, omul dinăuntru (vers. 22). Tocmai acesta e superior celui care admite că Legea lui Dumnezeu e bună (vers. 12, 16, 22). Legea lui Dumnezeu descoperită minţii şi aprobată de ea devine legea minţii. Pe de altă parte, Pavel vede o altă lege lucrând prin impulsurile trupului şi dorinţele cărnii, legea care este în mădularele mele, legea păcatului (vezi vers. 21).

Mă ţine rob. [Mă aduce în robie, KJ; Robindu-mă, Nitz.]. Sau făcând din mine un prizonier. Cuvântul aichmalotizo apare în altă parte în NT numai în Luca 21,24 şi 2 Cor. 10,5. Pavel folosise expresii foarte puternice în versetul acesta pentru a descrie severitatea conflictului cu păcatul. El se prezintă pe sine ca angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a scăpa de puterea înrobitoare a relelor sale înclinaţii.

Nenorocitul. Gr. talaiporos, poate fi tradus amărâtul, ticălosul. A doua apariţie în NT este în Apoc. 3,17, unde talaiporos descrie, starea bisericii Laodicea. Amărăciune provenită din luptă lăuntrică şi uneori lupta de chin de moarte dintre bine şi rău face pe Pavel să scoată acest strigăt în aparenţă disperat şi să strige după ajutor. Dar el cunoaşte sursa eliberării din necazurile sale şi se grăbeşte să o facă cunoscut (Rom. 7,25).

Cine mă va izbăvi? [Cine mă va elibera?, KJV]. Sau cine mă va salva? întrebarea dă lui Pavel un prilej de a exprima vestea cea bună care este tema întregii sale epistole. Vine izbăvirea prin lege? Poate un om să capete scăpare şi eliberare prin puterea propriei sale voinţe şi inteligenţe? În zadar au fost încercate metodele acestea, rezultatele dezastruoase au fost clar văzute. O singură cale există: Prin Isus Hristos, Domnul nostru (vers. 25).

Acest trup de moarte. [Trupul acestei morţi, KJV; corpul acestei morţi, Nitz.]. Sau acest trup de moarte. Construcţia greacă este neconcludentă dacă acest trebuie să fie legat cu trup sau cu moarte, deşi legătura ultimă pare mai concludentă. Înţelesul acestui pasaj a fost mult disputat. Pare cel puţin că e în general admis că nu e dovadă că Pavel face aluzie la un vechi obicei de a lega cu un lanţ pe un prizonier viu de un cadavru, deşi această practică oribilă oferă o ilustraţie impresionantă a situaţiei spirituale penibile pe care Pavel o descrie.

Pavel priveşte trupul, carnea, ca sălaş al păcatului, locul unde locuieşte legea păcatului care lucrează în mădulare pentru a aduce moartea (vers. 5, 13, 23, 25). El nu vrea să spună prin aceasta că trupul fizic este rău (vezi vers. 5). Strigătul său de eliberare este pentru scăpare de sub robia legii păcatului, aşa ca acest trup să nu mai servească drept sălaş al păcatului şi al morţii, ci să fie adus lui Dumnezeu ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută (cap. 12,2).

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. [Mulţumesc lui Dumnezeu, KV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi mulţumiri fie lui Dumnezeu. Pavel nu dă un răspuns direct la întrebarea sa: Cine mă va izbăvi? şi nici nu spune pentru ce mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar lucrul acesta este clar arătat de context. Ce nu poate să facă Legea, ce nu poate să facă conştiinţa, ce nu e în stare să facă puterea neajutată omenească, poate fi săvârşit de planul Evangheliei. Deplină eliberare e la îndemână prin Isus Hristos, şi numai prin El. Comparaţi Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! (1 Cor. 15,57).

Aceasta este culminarea către care a ţintit raţionamentul lui Pavel în acest capitol. Nu e de ajuns de a fi convins de excelenţa Legii sau de a recunoaşte înţelepciunea şi justeţea obligaţiilor ei. Nu e de ajuns de a consimţi că ea este bună şi chiar numai de a avea plăcere de preceptele ei. Nici

o măsură de străduinţă plină de râvnă pentru ascultare nu va fi în stare să biruiască legea păcatului din mădulare, până când păcătosul care se luptă nu se predă în credinţă lui Hristos. Atunci supunerea faţă de o persoană ia locul unei ascultări legaliste faţă de o lege. Şi întrucât este o supunere faţă de o persoană mult iubită, ea e considerată ca o deplină libertate (vezi SC 19; MH 131; DA 466).

Eu slujesc. Unii ne întreabă de ce, după ce a ajuns la culminarea glorioasă în expresia: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru, Pavel se referă din nou al luptele sufletului de care pe cât se pare fusese eliberat. Unii înţeleg expresia de mulţumire ca o exclamaţie parantetică. Ei cred că o atare exclamaţie urmează în chip natural strigătului: Cine mă va izbăvi? Ei susţin că înainte de a trece la o tratare extinsă a eliberării glorioase (cap. 8) Pavel rezumă ceea ce spusese în versetele precedente şi mărturiseşte încă o dată lupta împotriva forţelor păcatului.

Alţii sugerează că prin eu Pavel vrea să zică: lăsat singur, pe seama mea, scoţând pe Hristos din scenă. Ei cred că Pavel afirmă aici un adevăr general care e valabil la oricare punct din experienţa creştină. Din care cauză ei consideră că exclamaţia lui Pavel nu e parantetică, ci în succesiune logică . Ori de câte ori un om încearcă să găsească biruinţa asupra păcatului, prin sine, fără de puterea Lui, e sortit eşecului.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

2T 512

9 SC 30; 3T 475 12 DA 309; Ev 372; EW 66; FE 238; GC 467, 469m PK 15,625; PP 123,365; SC 19; 2T 513 13 GC 507; SL 81; 3T 476 14 SC 19; 3T 475 16 SC 19 18 AA 561; COL 161 24 COL 201; DA 203; GC 461; MH 84; SC 19; 6T 53