Ce vom zice dar? În ce priveşte folosirea acestei propoziţii, vezi cap. 4,1. În capitolul anterior Pavel vorbise despre degenerarea universală a omului, rezultând din căderea omului. Dar el asigurase pe credincios că, în ciuda tendinţelor spre rău ale omului moştenire sau cultivate, harul lui Dumnezeu e mai mult decât îndestulător pentru a-l salva din păcatul său, pentru a schimba păcătoşenia în neprihănire şi moartea în viaţă veşnică. Cu cât păcatul s-a înmulţit mai mult, cu atât s-a înmulţit şi harul lui Dumnezeu. Vrea aceasta să zică, întreabă Pavel, că şi oamenii pot să meargă înainte în păcătuire, aşa ca harul să se înmulţească şi mai mult?

Să păcătuim mereu? [Să continuăm în?, KJV; să rămânem în păcat? Nitz.]. Gr. epimeno, însemnând în primul rând a rămâne, a stărui la, a stărui cu (vezi 1 Cor. 16,8; Fil. 1,24). De asemenea, înseamnă a stărui (vezi Rom. 11,23; Col. 1,23). Întrebarea este: Să stăruim noi în a păcătui?

Pavel deja făcuse aluzie la faptul că doctrina îndreptăţirii prin credinţă fără de fapte ale legii era greşit răstălmăcită de către vrăjmaşi ca o încurajare de a face răul pentru ca să vină binele (vezi Rom. 3,8). Mai era o primejdie că până şi credincioşii să abuzeze de proaspăt găsita lor libertate (Gal. 5,13). De aceea, întrucât o astfel de greşită înţelegere a neprihănirii prin credinţă cuprinde un eşec atât de deplin în a înţelege scopul lui Dumnezeu în planul Său pentru refacerea omului, Pavel explică cu grijă şi vigoare experienţa care trebuie să vină după o adevărată experienţă a îndreptăţirii şi anume sfinţirea.

Nicidecum! [Ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.

Care am murit faţă de păcat. [care suntem morţi faţă de păcat, KJV]. Mai de grabă care am murit faţă de păcat. Versiunea greacă îndreaptă atenţia la un anumit timp sau eveniment, în cazul acesta predarea credinciosului faţă de Hristos şi renaşterea şi îndreptăţirea lui în consecinţă. Argumentaţia lui Pavel arată că trăirea în păcat e incompatibilă cu faptul că o dată s-a murit faţă de el.

Cum să mai trăim în păcat? [Cum să mai trăim în el?. KJV]. Una e, ca din cauza slăbiciunii firii pământeşti, a săvârşi un păcat ocazional. E cu totul altceva a trăi în păcat. A trăi în păcat înseamnă că păcatul este elementul în care trăim, atmosfera pe care sufletele noastre o respiră. O astfel de viaţă este absolut incompatibilă cu credinţa. Credinţa în Hristos care face cu putinţă îndreptăţirea păcătosului implică o bunăvoinţă fără de rezerve de a face voia Lui şi o ură faţă de tot ce a cauzat Mântuitorului o suferinţă atât de mare (vezi cap. 3,28.31). Credinţa care pretinde îndreptăţirea, dar în acelaşi timp, permite o persistenţă în vechile căi ale păcatului nu e deloc credinţă. Dovada că un om e îndreptăţit născut din nou, şi că a trecut de la moarte la viaţă e că el acum găseşte plăcere în ascultarea de Legea lui Dumnezeu (1 Ioan 2,1-6; cf. Rom. 13,8). În naşterea din nou inima este adusă în acord cu Dumnezeu, când e adusă în acord cu legea Lui. Când această mare schimbare a avut loc în păcătos, el a trecut de la moarte la viaţă (GC 468).

E adevărat că omul credincios poate uneori cădea în vreun păcat (vezi 1 Ioan 2,1), dar dovada că cineva a fost cu adevărat născut din Dumnezeu e că el nu mai continuă practicarea păcatului (1 Ioan 3,9) sau, aşa cum o declară Pavel, el nu mai trăieşte în păcat.

Nu ştiţi? Literal Sunteţi necunoscători? în alte cuvinte: Admiteţi adevărul a ceea ce spun eu, sau e cu putinţă ca voi să nu vă daţi seama de tot ce cuprinde în sine botezul vostru?

Botezaţi pentru. [Botezaţi în, KJV; Nitz]. Expresia tradusă în felul acesta apare şi în 1 Cor.

10,2 (tradusă acolo botezaţi în) cu referire la experienţa israeliţilor cu Moise. Ca rezultat al faptul că au fost sub nor şi că au trecut prin apele Mării Roşii, israeliţii au fost aduşi în strânsă unire cu conducătorul lor. Ei au crezut în Domnul şi în servul Său Moise (Ex. 14,31). De atunci înainte au avut o mai mare încredere în Moise. Ei s-au încrezut în el ca eliberator al lor şi l-au urmat ca pe comandantul lor. Unirea credinciosului creştin cu Mântuitorul său divin este, natural, de o treaptă superioară faţă de aceasta. Ea implică o legătură de aşa iubire şi încredere implicită, încât credinciosul e de fapt transformat în acelaşi chip de bunătate şi îndurare ca Răscumpărătorul său (vezi 2 Cor. 3,18; cf. CT 249).

Expresia în Isus Hristos [pentru Isus Hristos] înseamnă în unire cu Isus Hristos. Aceasta nu înseamnă că ceremonia scufundării singură produce de fapt această unire; botezul este o proclamare publică a unei legături spirituale cu Hristos în care s-a intrat înainte ca să aibă loc ceremonia exterioară. Botezul reprezintă unirea vieţii credinciosului în aşa unire cu viaţa lui Hristos, încât cei doi devin, ca să zicem aşa, o singură unitate spirituală (vezi 1 Cor. 12,12.13.27; Gal. 3,27).

Concepţia lui Pavel cu privire la unirea cu Hristos descoperă că experiemţa convertirii lui era ceva mai mult decât o schimbare intelectuală. Acceptarea personală din partea sa a lui Hristos ca Răscumpărător şi Domn al său a dus la o aşa strânsă şi absorbantă comuniune spirituală încât a ajuns să însemne nu mai puţin decât o faptică identificare a voinţei (Gal. 2,20). Nu e ceva neobişnuit în cazul unei prietenii ca două persoane să se împărtăşească de o aşa unitate de scop încât ei par să gândească şi să acţioneze ca şi cum ar fi aproape una singură. Prietenia cu Hristos e de un nivel mult mai înalt şi legată prin forţe nu numai omeneşti, ci şi divine.

Pentru moartea Lui [În moartea Lui, KJV; Nitz]. Înţelesul acestor cuvinte este dat în versetele care urmează, mai ales în vers. 10 şi 11 unde Pavel explică faptul că după cum Hristos a murit faţă de păcat, tot aşa creştinul să se privească pe sine ca mort faţă de păcat. Şi dacă prin botez credinciosul a arătat participarea sa la moartea lui Hristos faţă de păcat (vers. 10) în favoarea lui, atunci cu siguranţă el nu poate să continue de a trăi în păcatul care a făcut moartea aceasta necesară (vers. 2).

Pentru ca sacrificiul lui Hristos să îndeplinească mântuirea pentru păcătos, credinciosul individual trebuie să participe în cunoştinţă de cauză la înţelesul şi experienţa reprezentată de moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos în favoarea lui. Ca o mărturisire publică a acestei experienţe credinciosul se supune la ceremonia botezului prin scufundare în armonie cu porunca lui Isus (Mat. 28,19).

Botez. Gr. baptismos, de la baptizo, însemnând a scufunda, a afunda în apă (vezi Mat. 3,6).

Pentru moarte. [În moarte KJV]. Expresia aceasta poate fi legată fie cu îngropaţi, sau cu botez (cf. vers. 3). Diferenţa nu este importantă. Subiectul lui Pavel este că scufundarea reprezintă faptul că moartea credinciosului faţă de păcat este tot atât de reală şi completă cum a fost moartea lui Hristos când zăcea în mormânt. Şi dacă este atât de completă ea cu adevărat ar trebuie să marcheze sfârşitul felului vechi de viaţă şi începutul unuia nou. E o tăgăduire a sensului şi a scopului botezului ca viaţa veche de păcat să fie continuată după aceea. Aşa cum îngroparea (sau scufundarea totală) în apa baptismală e urmată de o ridicare totală, tot aşa moartea cu Hristos faţă de păcat, pe care scufundarea aceea o simbolizează, trebuie să fie urmată de învierea cu Hristos la un nou fel de viaţă.

Am fost îngropaţi. [Suntem îngropaţi, KJV]. Mai de grabă, am fost îngropaţi. Gr. sunthapto înseamnă literal a îngropa împreună. Descrierea de către Pavel a botezului ca reprezentând îngroparea este dovadă că era practica primilor creştini de a boteza prin scufundare (vezi Mat. 3,6).

Dacă Pavel s-ar fi referit la una din celelalte forme de botez care au devenit populare mai târziu, simbolismul lui din acest verset ar fi fost oarecum forţat, dacă nu lipsit de subiect.

A înviat din morţi. E lucru important de a recunoaşte că botezul simbolizează nu numai moartea şi îngroparea dar şi învierea. Ritualul arată în două direcţii, înapoi către moartea noastră faţă de păcat şi înainte către viaţa noastră cea nouă în Hristos. După cum moartea lui Hristos avea în vedere învierea (vezi cap. 4,25), tot aşa lucrarea harului nu se sfârşeşte cu moartea păcătosului faţă de păcat. Dimpotrivă, moartea aceasta faţă de păcat priveşte către o viaţă mai înaltă, mai sfântă şi mai strălucită. Îndreptăţirea anticipează deplina sfinţire a creştinului.

Slava. Slava lui Dumnezeu reprezintă toată desăvârşirea şi distincţia divină (vezi cap. 3,23). Ceea ce s-a manifestat în mod deosebit în învierea lui Hristos (vezi Rom. 1,4; 1 Cor. 6,14; 2 Cor. 13,4; Ef. 1,19.20). cu privire la învierea lui Lazăr, Isus a spus: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? (Ioan 11,40).

Să trăim [Să umblăm, KJV; Nitz]. Literal să umblăm, lăsând a se înţelege comportament obişnuit; de unde să trăim (vezi Rom. 8,4; 2 Cor. 5,7; 10,3; Ef. 2,10; 4,1).

Viaţă. Gr. zoe. Notaţi că Pavel nu foloseşte cuvântul bios, care înseamnă felul de viaţă, şi e tradus viaţă sau vieţuire în Marcu 12,44; Luca 8,14; 1 Tim. 2,2; 2 Tim. 2,4; 1 Ioan 2,16 etc. Zoe denotă principiul de viaţă şi e cuvântul folosit în Mat. 19,16; Luca 1,75; 12,15; Ioan 1,9; 3,16; 5,26; Rom. 11,15; Apoc. 22,1 etc. Purtarea de toate zilele a fost deja amintită ca umblare. Când credinciosul a fost născut din nou din Duhul Sfânt, de aici înainte este animat de un nou element vital (vezi Rom. 8,7-11). Astfel, a umbla în înnoire de viaţă este a umbla după Duhul (vers. 4). De unde, purtarea de toate zilele a creştinului va da la iveală prezenţa şi efectul Duhului vieţii (vezi Col. 3,1-3; 6 T 98,99).

Ne-am făcut una. [Sădiţi laolaltă, KJV]. Gr. sumphutoi, crescuţi împreună, sădiţi laolaltă nu e o redare precisă a cuvântului grec. Ideea este a fi legat vital. E un tablou al unirii vitale care există între Hristos şi aceia care au intrat în comuniunea intimă a credinţei cu El. Comparaţi parabola lui Hristos cu Viţa şi Mlădiţele (Ioan 15,1-8). Afară de cazul că omul credincios intră prin credinţă în această legătură vitală cu Hristos, e cu neputinţă ca el să umble într-o viaţă nouă, indiferent cât de mult ar dori el să facă lucrul acesta.

Vom fi una cu El şi printr-o. Ultima parte a acestui verset e cu mult mai scurtă în versiunea greacă de cum arată cuvintele în versiunea KJV. Traduse literal, ele zic: dar la fel vom fi din înviere. Unii au aplicat acest pasaj în primul rând la învierea viitoare. Pavel scoate în evidenţă că aşa după cum credinciosul are parte la asemănarea morţii lui Hristos prin faptul că el însuşi moare faţă de păcat, tot aşa el trebuie să se împărtăşească de asemănarea învierii lui Hristos, ridicându-se la o viaţă nouă de neprihănire. În amândouă experienţele acestea, el dă pe faţă legătura lui vitală cu Mântuitorul.

Este de la sine înţeles că renaşterea şi viaţa spirituală duc la învierea finală şi la viaţa veşnică. De fapt, pentru cei care umblă în viaţa cea nouă, viaţa veşnică într-un anumit sens a şi început (vezi Ioan 8,51).

Ştim bine. [ştiind, KJV]. Construcţia nu ştiţi? (vers. 3). Recunoaşterea unirii vitale la care s-a făcut referire vine dintr-o înţelegere a scopului morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum Pavel explică acum mai departe.

Omul nostru cel vechi. Adică, fostul nostru eu în starea lui stricată şi păcătoasă. Felul cum Pavel foloseşte expresia aceasta în altă parte iluminează înţelesul lui aici (vezi Ef. 4,22.23; Col. 3,9).

A fost răstignit. [E răstignit, KJV]. Mai de grabă a fost crucificat. Referirea aici este la experienţa credinciosului când a primit pe Hristos, a renunţat la trecutul lui rău, şi a murit faţă de păcat. Contrastând starea lui anterioară cu starea lui prezentă, Pavel şi-a dat seama că era ca o făptură nouă şi trecuse printr-o schimbare deplină ca şi aceea de la moarte la viaţă. Vechiul său eu pierise. El era acum un om nou în Hristos, şi Hristos locuia în el (Vezi 2 Cor. 5,17; Gal. 2,20). Pasajul acesta scoate în evidenţă faptul că adevărata convertire şi renaşterea înseamnă mai mult decât o simplă schimbare de crez, care poate fi săvârşită numai prin Duhul renăscător al lui Dumnezeu. Planul pentru mântuirea omului aduce nu numai eliberare de osândă prin acceptarea efectelor jertfei lui Hristos, el aduce şi naşterea sau creaţiunea omului nou, liber de sclavia păcatului.

Profunda însemnătate a ritualului botezului aşa cum e explicată aici e o dovadă clară că botezul pruncilor nou-născuţi nicidecum nu împlineşte scopul Domnului la rânduirea acestui ritual. Ceea ce aduce credinciosului binecuvântarea intenţionată e participarea inteligentă la înţelesul simbolului. Acum intru în comuniune cu Hristos în moartea Lui. Când sunt cufundat, sunt îngropat cu Hristos. Când ies afară din apă, înviez la o viaţă nouă în Hristos. Ceremonia deci nu este o formă exterioară, goală, ci o experienţă de confirmare şi transformare care e întotdeauna reamintită ca simbolizând sfârşitul vieţii vechi de păcat şi începutul unei vieţi noi de neprihănire în unirea cu Hristos.

Trupul păcatului. Adică trupul ca reşedinţă a păcatului, trupul care aparţinea puterii păcatului şi era cârmuit de aceasta, în care membrii sunt unelte ale nelegiuirii (vers. 13). Expresii asemănătoare în altă parte sunt trup de moarte (cap. 7,24), însemnând trupul care e sortit să moară; trupul poftelor firii pământeşti (Col. 2,11), însemnând trupul care e înclinat să servească propriilor sale impulsuri fireşti. În felul acesta trupul păcatului este echivalent cu omul nostru cel vechi. El reprezintă trupul în măsura în care este sălaşul şi unealta păcatului şi robul păcatului. El trebuie să fie răstignit şi nimicit, aşa că păcatul să nu-l mai folosească asemenea unui rob.

Dezbrăcat de puterea lui. [Nimicit, KJV; desfiinţat, Nitz]. Gr. katargeo, acelaşi cuvânt folosit în cap. 3,3, unde este tradus nimici [face fără efect]. Comparaţi folosirea cuvântului în cap. 3,31; 4,11. Katargeo implică aducerea trupului păcatului la o stare de inerţie şi incapacitate. Aceasta nu înseamnă, natural, că trupul fizic urmează a fi nimicit, ci că trupul în legătura lui cu păcatul trebuie să fie făcut tot atât de inert şi lipsit de mişcare ca şi cum ar fi mort.

Robi ai păcatului. [Să servim păcatului, KJV]. Sau să fim robiţi păcatului (vezi vers. 17). A trăi în păcat (vers. 2) înseamnă a fi în robie faţă de puterea lui. Isus învăţa că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului (Ioan 8,34), dar că adevărul poate să elibereze pe oameni din sclavia lui (Vers. 32). Păcatul îşi exercită stăpânirea şi ţine pe om sub controlul lui prin impulsiunile firii pământeşti. De aceea, vechiul eu trebuie să fie răstignit împreună cu Hristos (Gal. 2,20) aşa ca urmaşul Său să poată fi eliberat de stăpânirea păcatului.

Care a murit. Literal cel care a murit. În vers. 6 vezi comentariul de acolo) păcătosul este înfăţişat ca un rob. Numai moartea împreună cu Hristos poate să-l elibereze din robia păcatului. Pavel ilustrează acum aceasta, arătând spre adevărul evident că atunci când un rob moarte, el încetează de a mai fi supus controlului stăpânului său, tot aşa şi creştinul când moarte faţă de păcat, e eliberat de stăpânirea păcatului (cf. 1 Petru 4,1).

Izbăvit de păcat. [Eliberat de păcat, KJV]. Literal îndreptăţit faţă de păcat.

Dacă am murit. [Dacă suntem morţi, KJV]. Literal, dacă am murit (cf. vers. 7). Credem. După cum Avraam a crezut că ceea ce Dumnezeu a făgăduit El poate şi să împlinească (Rom. 4,21; cf. 1 Tes. 5,24; 2 Tes. 3,3; 2 Tim. 2,11).

Vom şi trăi. Aceasta nu se referă în primul rând la viaţa viitoare în slavă, deşi ea este subînţeleasă (vezi vers. 5). Pavel scoate în evidenţă că moartea care eliberează din sclavia păcatului e urmată de o viaţă de libertate (vers. 8-11) care nu mai e sub stăpânirea păcatului, ci e devotată slujirii unui stăpân nou (vers. 12-14). Pavel se referă în mod deosebit la înnoirea de viaţă (vers. 4) la care urmează să se bucure creştinul aici pe acest pământ – viaţa lui Hristos în credincios (Gal. 2,20) şi viaţa credinciosului în Hristos (Col. 3,3).

Ştim. [Ştiind, KJV]. Credinţa noastră că vom trăi cu Hristos e bazată pe cunoaşterea faptului că El este pururi viu (Evrei 7,25). Nu mai moare. Comparaţi cu Apoc. 1,18.

Nu mai are stăpânire. Sau nu mai e stăpână. Păcatul e ceea ce a făcut pe Hristos supus stăpânirii morţii, nu propriul Său păcat, ci ale noastre. În favoarea noastră El S-a supus de bunăvoie (vezi Ioan 10,17.18). Acum, când experienţa Lui de umilire a trecut, El rămâne pururi biruitorul şi stăpânul morţii.

Prin moartea de care a murit. [Prin aceea că a murit, KJV; ceea ce a murit, Nitz]. Literal, ceea ce El a murit ceea ce poate fi tradus: moartea pe care a murit-o. Comparaţi viaţa pe care acum o trăiesc, literal ceea ce trăiesc (Gal. 2,20).

A murit pentru păcat. El S-a făcut păcat pentru noi, el care nu cunoştea păcatul (2 Cor. 5,21). Păcatul pe care El l-a purtat nu era al Său, ci al nostru (vezi 1 Petru 2,22.24). Dar când Hristos S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2,8), pretenţia asupra Lui ca purtător al nostru de păcat a fost împlinită. Scopul pentru care fusese întreprinsă supunerea Lui voluntară a fost realizat o dată pentru totdeauna (vezi Rom. 3,25.26).

Odată. Gr. ephapax, o dată pentru totdeauna. Nu e nevoie ca jertfa să fie repetată (vezi Evrei 7,27; 9,12.26.28; 10,10).

Prin viaţa pe care o trăieşte. [Ceea ce vieţuieşte, KJV; Nitz.]. Literal ceea ce trăieşte, care poate fi redată viaţa pe care o trăieşte. În cuvintele el trăieşte avem mărturia cuiva care văzuse pe Domnul. În lumina orbitoare care strălucise în jurul lui pe drumul către Damasc, Pavel recunoscuse o prezenţă divină şi întrebase: Cine eşti Tu, Doamne?. Apoi a venit descoperirea înmărmuritoare că Isus, pe a Cărui urmaşi el îi persecuta, era în viaţă (Fapte 9,3-9).

Pentru Dumnezeu. [Faţă de Dumnezeu, KJV]. Dar Pavel pare să facă o deosebire între viaţa lui Hristos pe pământ, o viaţă de luptă cu păcatul şi de supunere la moarte, şi viaţa Lui prezentă proslăvită, înălţată la dreapta Tatălui (Ioan 17,5; Fapte 7,55). Pentru că fusese făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5,21), Isus a simţit mânia Tatălui asupra Sa ca locţiitor al omului (DA 753). Dar acum El fiind biruitor asupra păcatului şi morţii, din nou Se bucură de comuniune neîntreruptă cu Tatăl şi trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu].

Socotiţi-vă. Cu scopul de a explica experienţa creştină, Pavel vorbeşte despre credincios ca fiind alcătuit din nouă euri. Eul cel vechi acum a murit, deoarece a fost răstignit cu Hristos (vers 6). Eul cel nou este viu, născut din nou din Duhul Sfânt (Vers. 4). În felul acesta, Pavel poate vorbi despre un om ca fiind în acelaşi timp mort faţă de păcat în legătură cu păcatul şi viu în legătură cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Pavel pare să aşeze conştienţa omului separat de eul vechi şi de eul nou, aşa că omul credinţei poate să decidă conştient la ţinerea eului vechi mort, şi a eului nou, viu.

Vii pentru Dumnezeu. Viaţa cea nouă a credincioşilor aparţine cu totul lui Dumnezeu şi trebuie să fie devotată cu totul slujbei Lui. După cum Hristos trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu] (vers. 10), tot aşa creştinul trăieşte pentru [faţă de] Dumnezeu o viaţă care începe pe pământ în sfinţenie şi va continua în cer în slavă, cinste şi nemurire.

În Hristos Isus. [Prin Hristos Isus, KJV]. Sau în Isus Hristos. Aducerea credinciosului la asemănarea morţii lui Hristos faţă de păcat şi a vieţii Sale faţă de [pentru] Dumnezeu este atinsă nu numai prin, ci în Hristos Isus. Experienţa aceasta a fost făcută cu putinţă pentru creştin prin Hristos, dar numai credinciosul care e în Hristos poate să participe la ea.

Domnul nostru. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestei expresii. Sensul nu e afectat de omitere.

Domnească. Mai de grabă, să nu mai tot domnească, aşa ca în trecut. Folosind cuvântul domnească, Pavel nu lasă a se înţelege o comparaţie între a domni şi numai a exista, ci între a domni şi a fi complet detronat. Credincioşii mor cu Hristos aşa că păcatul nu mai poate domni asupra lor.

Să nu mai ascultaţi de poftele lui. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 70) pentru omiterea lui de. Totuşi, sensul nu este practric afectat. Deşi omul nostru cel vechi e descris ca fiind răstignit cu Hristos (vers.6) noi suntem încă în trupul nostru muritor cu poftele şi patimile lui. Păcatul este încă o putere. Dacă îngăduim lucrul acesta, păcatul încă mai poate avea stăpânire asupra noastră. Naşterea din Duhul Sfânt nu desfiinţează poftele firii pământeşti. Totuşi, experienţa aceasta ne pune în legătură cu o putere superioară prin care noi putem să rezistăm totdeauna cu succes stăpânirii pe care o încearcă păcatul. Rămâne totuşi de partea noastră să hotărâm dacă vom da mai departe ascultare păcatului sau lui Hristos.

Din cauza aceasta, trebuie să experimentăm o nouă convertire în fiecare zi (vezi 1 T 699, 7 T44). Experienţa noastră de ieri nu e îndestulătoare pentru astăzi. Deşi poate că am murit faţă de păcat ieri, eul nostru vechi poate să-şi ridice din nou capul său hidos astăzi. Numai ţinând eul nostru vechi continuu şi deplin mort faţă de păcat, aşa cum e reprezentat de botezul nostru, suntem în stare să trăim zilnic faţă de Dumnezeu. Şi experienţa aceasta este cu putinţă numai prin unirea cu Isus Hristos, printr-o credinţă în El care este atât de reală şi atât de constantă, încât ca şi El urâm păcatul şi iubim neprihănirea. Comparaţi COL 331. În ce priveşte experienţa de consacrare zilnică a lui Pavel vezi 1 Cor. 15,31; MH 452, 453; cf. 1 Cor. 9,27).

Să nu mai daţi. Cuvântul daţi apare de două ori în acest verset, dar formele în greacă sunt diferite. Cea dintâi implică acţiune continuă, nu mai stăruiţi în a preda, sau încetaţi predarea. A doua înseamnă predaţi-vă o dată pentru totdeauna (vezi cap. 12,1).

Mădularele. Adică, organele şi facultăţile trupului (vezi Rom. 7,5.23; 1 Cor. 6,15; 12,12.18.20).

Unelte. Gr. hopla. Acelaşi cuvânt e tradus arme, în Ioan 18,3; Rom. 13,12; 2 Cor. 6,7; 10,4). În NT pare să fie folosit în deosebi cu privire la armele de război. Unii comentatori au văzut în versetul acesta un tablou al păcatului şi neprihănirii în război unele cu altele şi recrutând susţinători în oştirile lor. În timp ce păcatul se luptă pentru dominaţie, mobilizează o oştire de pofte ale firii pământeşti şi caută să folosească organele şi facultăţile corpului ca arme prin care poftele pot restabili tirania nelegiuirii. Alţii însă preferă să înţeleagă că Pavel numai afirmă că mădularele noastre niciodată să nu fie supuse îndrumării poftelor păcătoase pentru a împlini vreun fel de scop păcătos. Compară 2 T 454.

Daţi-vă. Adică, o dată pentru totdeauna (vezi mai sus la să nu mai daţi)

Ca vii. [Care sunteţi vii, KJV]. Ca oameni înviaţi pentru viaţă nouă în Hristos (vers. 11).

Unelte ale neprihănirii. În felul acesta, consacrându-şi mădularele lui Dumnezeu, creştinul se predă pentru ca să lupte, prin Duhul dătător de putere al lui Dumnezeu, pentru cea mai mare desăvârşire cu putinţă a fiecărui organ al trupului şi însuşire a minţii, pentru ca să poată cunoaşte, iubi şi servi pe Răscumpărătorul său în mod corespunzător. (vezi COL 330).

Nu va mai stăpâni. [Nu trebuie să mai aibă stăpânire, KJV]. Sau, să nu fie stăpân. E adevărat că păcatul va ispiti şi hărţui. Totuşi, el nu va avea stăpânire asupra creştinului adevărat. De aceea, credinciosul trebuie să se predea cu totul în serviciul lui Dumnezeu, deoarece biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită.

Nu sunteţi sub lege. Literal nu sub lege. Articolul definit nu e folosit nici cu lege, nici cu har (vezi cap. 2,12). Pavel nu se referă aici în primul rând la vreo anumită lege, ci la lege ca principiu. Subiectul lui e că oamenii credinţei nu sunt sub lege ca mijloc de mântuire, ci sub har. Legea nu poate să mântuiască un păcătos, şi legea nu poate nici să pună capăt păcatului sau stăpânirii lui. Legea descoperă păcatul (cap. 3,20). Legea nu poate să ierte păcatul, şi iarăşi legea nu poate să procure vreo putere ca să-l biruiască. Păcătosul care caută să fie salvat sub lege, va găsi numai condamnate şi o şi mai adâncă înrobire faţă de păcat. Oriunde se susţine principiul că omul se poate mântui pe sine prin propriile sale fapte, nu există barieră efectivă împotriva păcatului (DA 35, 36).

Dar creştinul nu caută mântuire în chip legalist, ca şi cum ar fi putut fi mântuit prin propriile sale fapte de ascultare (vezi cap. 3,20.28). El recunoaşte că e călcător al legii divine, că în propria sa putere e cu totul incapabil să împlinească cererile ei, că merită pe bună dreptate să fie sub condamnarea ei, şi se predea prin credinţa în Hristos harului şi îndurării lui Dumnezeu. Atunci, prin harul lui Dumnezeu, (vezi vers. 24) trecutul lui păcătos e iertat şi el primeşte putere divină pentru a umbla în viaţa cea nouă. Când un om e sub lege, în ciuda celor mai bune eforturi ale sale, păcatul continuă să aibă stăpânire asupra lui, deoarece legea nu are putere de a-l elibera din robia păcatului. Sub har, însă, lupta contra păcatului nu mai e o nădejde jalnică, ci un triumf sigur.

Oferta de a fi sub har, de a avea în felul acesta biruinţă asupra păcatului, şi putere care face în stare de a realiza orice virtute, a fost extinsă fiecăruia dintre descendenţii lui Adam (Ioan 3,16). Dar mulţi au ales orbeşte să rămână sub lege. Chiar mulţi dintre cei care mărturisesc o dorinţă vie de a fi salvaţi preferă să rămână sub lege, ca şi cum s-ar putea recomanda lui Dumnezeu să le ofere mântuirea prin propria lor ascultare de lege. Asemenea iudeilor de pe vremuri, unii creştinii de astăzi, în mândria lor de autoîndreptăţire nu sunt dispuşi să recunoască propria lor neajutorare şi să se predea cu totul îndrumării şi puterii transformatoare a lui Dumnezeu.

Pavel spune că atâta vreme cât un om rămâne sub lege rămâne şi sub stăpânirea păcatului, deoarece legea nu poate mântui pe cineva nici de la condamnare, nici de sub puterea păcatului. Dar cei care sunt sub har, primesc nu numai eliberare de sub condamnare (Rom. 8,1) dar şi putere de a birui (cap. 6,4). Astfel păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor.

Să păcătuim? [Să mai păcătuim?, KJV]. Vezi vers. 1. Forma verbului în greacă poate sugera actul ocazional al păcatului, comparat cu continuarea într-o viaţă de păcat din vers. 1 ne putem noi deda la păcat când şi când pentru că acum nu suntem sub lege ci sub har? Răspunsul lui Pavel e că orice dedare la păcat e o revenire la acea robie a păcatului din care harul l-a eliberat pe păcătos.

A presupune că a fi sub har înseamnă că urmaşul lui Hristos este acum liber să fie neascultător de lege morală a lui Dumnezeu fără să fie pedepsit, înseamnă a înţelege cu totul greşit întregul scop al lui Dumnezeu în planul mântuirii. Tocmai călcarea de către om a Legii lui Dumnezeu a fost în primul rând ceea ce a făcut ca Dumnezeu în iubirea Sa să ofere har păcătosului. Prin harul lui Dumnezeu, omul este liberat de stăpânirea păcatului. Cum poate atunci cineva concepe că e drept sau raţional ca în chip deliberat să se aşeze din nou sub vechea robie? A fi neascultător de Legea lui Dumnezeu înseamnă a deveni din nou rob al păcatului, deoarece neascultarea de legea divină e păcat (1 Ioan 3,4), şi oricine stăruieşte în păcat e slujitorul păcatului (Ioan 8,34). A stărui în dedarea la păcat după ce s-a primit iertarea şi harul transformator al lui Dumnezeu înseamnă a tăgădui însuşi scopul harului. Oricine refuză de a îngădui harului lui Dumnezeu de a-l aduce la tot mai multă ascultare de legea divină leapădă însuşi harul şi deci îşi întoarce spatele la libertate şi mântuire.

Sub lege. [Sub legea, KJV]. Literal sub lege ca în vers. 14 (vezi comentariul acolo).

Nicidecum. [Să ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.

Nu ştiţi? Pavel ilustrează răspunsul său la întrebarea pusă în vers 14, referindu-se la obiceiurile sclaviei cu care cititorii săi nu puteau decât să fie familiari.

Robi. [Servi, KJV]. Gr. doulai, sclavi, robi. La greci şi la romani un sclav era privit ca proprietatea stăpânului său, şi proprietarul lui putea să dispună de el aşa cum îi plăcea. Sub un stăpân crud, soarta sclavului era cât se poate de apăsătoare, şi el era uneori tratat mai rău ca o vită. Aceasta este starea fiecărui nenorocit păcătos. El e sclavul lui Satana, şi propriile sale dorinţe şi pofte rele sunt vătafii lui neobosiţi (vers. 12).

Pavel foloseşte acelaşi cuvânt de rob pentru a descrie pe servii lui Hristos (vezi cap. 1,1). Prin aceasta, el arată lămurit că ei sunt cu adevărat proprietatea stăpânului lor. Dar întrucât Hristos este nemărginit de bun şi binevoitor, slujba Lui este de fapt o desăvârşită libertate, deoarece El nu cere o ascultare pe care El să nu o transforme în folos veşnic pentru servii Săi.

Slujitorii aceluia. Noi arătăm prin purtarea noastră cărui stăpân îi servim. Nimeni nu poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni (Mat. 6,24; Luca 16,13; cf. Ioan 8,34).

La moarte. [Spre moarte, KJV]. Adică, ducând la moarte.

Ascultare. Aceasta este, natural, ascultare faţă de Dumnezeu, aşa cum e cerută de context. O atare credinţă este ascultarea credinţei (Vezi cap. 1,5; cf. cap. 16,26).

Neprihănire. Aici, probabil, însemnând un caracter neprihănit. Faptele de ascultare duc la deprinderi de ascultare, şi aceste deprinderi produc un caracter neprihănit.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Literal mulţumiri lui Dumnezeu. Comparaţi cap. 7,25, unde expresia greacă este aceeaşi.

Aţi fost robi. Această traducere foarte exactă a textului grecesc lasă să se înţeleagă că Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că fraţii săi creştinii romani fuseseră în sclavia păcatului. Evident nu acesta este cazul. Mai de grabă apostolul e mulţumitor că deşi fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum se făcuseră ascultători. Ar trebui să fie o ocazie de mare bucurie şi mulţumire când păcătoşii sunt câştigaţi la ascultare (vezi Luca 15,7.23.24). Dacă am atribui o valoare tot atât de înaltă sufletului omenesc cum o face cerul, ar fi mai multă bucurie în mijlocul nostru când cei pierduţi sunt găsiţi şi aduşi la Hristos.

Aţi ascultat. Sau v-aţi făcut ascultători, sau aţi devenit ascultători.

Din inimă. Acesta este felul de ascultare care izvorăşte din credinţa în Hristos. El este răspunsul iubirii şi încrederii. Ascultarea sub har este opusă ascultării legaliste. Ea nu e forţară, ci de bunăvoie şi sinceră.

Dreptarul învăţăturii. [Formă de doctrină, KJV]. Literal, tip de învăţătură. Pentru o definiţie a dreptarului, formei, sau tipului, vezi cap. 5,14. Înţelesul care pare cel mai corespunzător în acest context este acela de tipar, exemplu (cf. Fil. 3,17; 1 Tes. 1,7; 2 Tes. 3,9; 1 Tim. 4,12; Tit 2,7). Pavel vorbeşte de norma sau tiparul credinţei şi datoriei creştine în care credincioşii fuseseră învăţaţi.

Pe care aţi primit-o. [Care v-a fost predată, KJV]. Ar părea mai normal să se vorbească de o formă de doctrină care e predată credincioşilor (vezi 2 Petru 2,21; Iuda 3). Dar Pavel poate continuă tabloul său cu transferarea păcătosului la un nou stăpân. Credincioşii care fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum deveniseră ascultători din inimă de norma învăţăturii căreia îi dăduseră ascultare.

Aţi fost izbăviţi. [Aţi fost făcuţi liberi, KJV]. Literal fiind făcuţi liberi sau fiind liberaţi, adică eliberaţi de sub stăpânirea păcatului.

V-aţi făcut robi. [Aţi ajuns slujitori, KJV]. Sau aţi fost înrobiţi. Convertirea înseamnă o schimbare de stăpân. Credinciosul e eliberat din sclavia faţă de păcatul tiran şi devine rob al neprihănirii. Dar robia faţă de neprihănire este de fapt adevărata libertate. Cei care servesc păcatul şi lui Satana sunt robii propriilor lor impulsuri şi patimi, care la rândul lor, sunt sub controlul celui rău. Chemând pe oameni pentru a servi neprihănirea, Dumnezeu le oferă libertate. Ascultarea de Dumnezeu este eliberarea din robia păcatului, eliberarea de sub patima şi impulsul omenesc. (MH 131).

Omeneşte. [Felul oamenilor, KJV]. Adică, în termeni omeneşti cunoscuţi. Comparaţi Rom. 3,5; Gal. 3,15. Evident, el simţea că figura de vorbire de sclavie era nevrednică de a descrie legătura unui creştin cu stăpânul său, deoarece ar fi sugerat o slujire forţată, mecanică.

Neputinţa firii voastre pământeşti. Sau slăbiciunii noastre omeneşti. Infirmitate înseamnă slăbiciune, neputinţă. Carne [fire pământească] reprezintă natura omenească în slăbiciunea ei fizică, mentală şi spirituală. Pavel pare să explice o lipsă de discernământ spiritual din partea credinciosului (cf. Evrei 5,11-14). El poate ar fi preferat să descrie relaţia creştinului cu Hristos întrun fel mai abstract şi strict spiritual, dar ca orice bun învăţător, a folosit ilustraţia care era cel mai bine adaptată la condiţiile şi capacităţile elevilor săi.

Slujitori ai necurăţiei. [Roabe ale necurăţiei, KJV]. Adică roabe ale necurăţiei. Aparenta plăcere care venea o dată cu păcatul era de fapt o robie aspră.

Fărădelegii. Gr. anomia, nelegiuirea. Aceasta este definiţia dată păcatului de Ioan (vezi 1 Ioan 3,4). Necurăţia şi nelegiuirea descriu în chip corespunzător trăsăturile caracteristice ale păgânismului (vezi Rom. 1,24-32; 1 Petru 4,3.4).

Săvârşiţi nelegiuirea. [Spre nelegiuire, KJV]. Supunerea mădularelor trupului la necurăţie şi nelegiuire aduce drept urmare practicarea din obişnuinţă a nelegiuirii. Dedarea la păcat e pedepsită prin lăsarea în voia păcatului (vezi cap. 1,24.26.28). Comparaţi efectul neprihănirii, având ca rezultat sfinţirea.

Roabe ale neprihănirii. [Slujitori ai neprihănirii, KJV]. Vezi vers. 18. Pavel îndeamnă pe credincioşi să se devoteze cu totul vieţii de neprihănire aşa cum mai înainte se devotaseră vieţii de păcat.

Sfinţirea. Gr. hagiasmos, adică tradus sfinţire. (1 Cor. 1,30; 1 Tes. 4,3.4; 2 Tes. 2,13; 1 Petru 1,2). Hagiasmos e folosit pentru a descrie atât procesul prin care e obţinută sfinţirea cât şi starea rezultată de sfinţire. Starea de sfinţire mai este redată şi de gr. Hagiosune, folosit în Rom. 1,4; 2 Cor. 7,1; 1 Tes. 3,13. ambii termeni sunt bazaţi pe gr. Hagios, sfânt. Aici hagiosmos probabil denotă lucrarea progresivă a sfinţirii.

Sfinţirea e un proces continuu de consacrare (vezi Ef. 4,12-15; 2 Petru 1,5-10). Este dezvoltarea armonioasă zi de zi a puterilor fizice, mintale şi spirituale până când chipul lui Dumnezeu, după care am fost creaţi la început, e refăcut în noi (vezi Ed. 15, 16; GC 470; CD 57). Scopul lui Dumnezeu în planul de mântuire este nu numai iertarea noastră, sau îndreptăţirea noastră, ci restatornicirea noastră, sau sfinţirea noastră. E scopul lui Dumnezeu de a popula noul pământ cu sfinţi transformaţi. Şi tocmai la experienţa aceasta şi la procesul acesta de transformare îndeamnă apostolul Pavel pe credincioşi să se devoteze cu trup, minte şi suflet.

Robi ai păcatului. [Slujitori ai păcatului, KJV]. Vezi vers. 6; cf. cu vers. 17-19.

Slobozi faţă de neprihănire. [Liberi de neprihănire, KJV]. Adică, liberi atât cât priveşte neprihănirea. Aceasta nu înseamnă că erau slobozi faţă de cerinţele neprihănirii, ci că erau cu totul devotaţi păcatului ca şi oamenii de dinainte potopului (Gen. 6,5).

Roade. În ce priveşte înţelesul şi folosirea acestui termen vezi cap. 1,13. Aduceaţi atunci. [Aveaţi, KJV]. Mai de grabă, aveaţi. Versiunea greacă denotă continuarea. Atunci. Adică, pe vremea aceea.

Versiunea greacă introduce pasajul cu de aceea care însă e omis în KJV. De aceea se referă înapoi la sclavia faţă de păcat menţionată în versetul anterior. Pasajul poate fi redat astfel: De aceea ce roade aveaţi la data aceea şi anume în timpul slujirii voastre faţă de păcat?

E cu putinţă de a pune întrebarea cu deci şi să se primească roade de care acum vă e ruşine drept răspuns. Exprimarea din KJV nu prezintă un răspuns exprimat, ci lasă precis a se înţelege că ei nu aduceau nici o roadă, cel puţin nu o roadă bună. Poate că ultima construcţie e de preferat.

Moartea. Vezi vers. 23.

Izbăviţi de păcat. [Aţi ajuns servi, KJV]. Sau v-aţi înrobit. Acelaşi cuvânt grec fiind folosit ca în vers. 18 (vezi comentariul aferent). Lui Pavel nu-i era ruşine să se numească robul lui Hristos (vezi cap. 1,1). Totuşi, în serviciul nostru faţă de Dumnezeu noi nu-L ascultăm pentru că suntem în robie, ci pentru că Îl iubim (Ioan 14,15) şi la rândul Său, Dumnezeu nu ne tratează ca pe nişte robi, ci ca pe fii (Gal. 4,7).

Ca rod sfinţirea [Spre sfinţire, KJV]. Vezi vers. 19. acela care e un rob al lui Dumnezeu aduce roada dăinuitoare şi foarte de dorit şi anume roada Duhului (Gal. 5,22). O astfel de slujbă înseamnă dezvoltarea tuturor puterilor minţii, trupului şi sufletului (Rom. 12,1.2) şi are ca rezultat viaţa veşnică (vezi cap. 2,7; 5,2).

Viaţa veşnică. Vezi Rom. 6,23; cf. Mat. 25,44.

Plata. Gr. opsonia. Acesta nu e cuvântul obişnuit în NT pentru plată, leafă, răsplată, care este misthos (vezi Luca 10,7; Ioan 4,36; Rom. 4,4 etc., unde e folosit misthos). Opsonia derivă de la un cuvânt însemnând hrană fiartă, mai ales carne sau peşte, unit cu un alt cuvânt care înseamnă a cumpăra. De unde a ajuns să însemne provizii, acordare, raţie de bani, ca raţiile [soldă] date ostaşilor (vezi Luca 3,14; 1 Cor. 9,7; 2 Cor. 11,8). Mai târziu, a fost folosit pentru leafă sau salariu, în general. E cu putinţă deşi nu e sigur, că Pavel continuă comparaţia cu serviciul militar (vezi Rom. 6,13).

Moartea. Păcatul plăteşte robilor lui exact aceea ce au meritat. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (Ezech. 18,4). Întrucât moartea e în opoziţie aici cu viaţa veşnică, Pavel se referă în deosebi la moartea veşnică, moartea a doua (Apoc. 20,6.14.15; cf. GC 544; EW 51). La nimicirea finală păcătoşii vor fi trataţi aşa cum merită. Ei au respins oferta lui Dumnezeu de har şi viaţă veşnică şi vor primi rezultatele propriei lor alegeri deliberate (vezi Rom. 2,6; vezi DA 963, 964).

Darul. Gr. charisma, acelaşi cuvânt ca acela tradus mai înainte dar fără plată (vezi cap. 5,15). Dar stă în viu contrast cu plată. Ceea ce primeşte creştinul e reprezentat ca un dar al harului fără plată al lui Dumnezeu. Chiar şi slujba şi ascultarea pe care credinciosul îndreptăţit şi renăscut e în stare să le aducă lui Dumnezeu nu sunt datorate propriei sale virtuţi, ci sunt roada Duhului Sfânt pe care Dumnezeu l-a trimis să biruiască în el. Nimeni nu poate cumpăra mântuirea. Suntem mântuiţi prin har prin credinţă şi acesta este un dar al lui Dumnezeu (Ef. 2,8). Vezi Mat. 10,15.

Viaţa veşnică. Darul vieţii veşnice, pe care Adam şi Eva au pierdut-o prin abaterea lor (vezi cap. 5,12) va fi redat tuturor acelora care sunt dispuşi să o primească şi se pregătesc pentru ea devotându-şi viaţa în slujba lui Dumnezeu. (Rom. 2,7; 6,22; cf. Apoc. 21,4; 22,2.3).

În Isus Hristos. [Prin Isus Hristos, KJV]. Sau în Isus Hristos (vezi Rom. 6,11; cf. 2 Tim. 1,1). Hristos este învierea şi viaţa (Ioan 11,25). El e Autorul vieţii pentru toţi cei care au credinţă în El (Ioan 6,40). Darul lui Dumnezeu de viaţă veşnică nu numai că e dat prin Hristos, ci în Hristos, izvorul dăinuitor şi poate fi primit numai prin unirea cu El, care este viaţa noastră (Col. 3,4; cf. DA 786, 787).

COMENTARII ELLEN G. WHITE 2 GC 468 CT 258; EV. 307, 372; EW 217; GC 461; 1T 20; 3T 365; 9T 20 6T 98 11 TM 147; 5T 436 12 Te 183; 2T 381; 4T 33 12, 13 2T 454 13 AH 128; MYP 55; 5T 116 15 4T 295 16 MYP 114; SL 92; 1 T 404; 2T 442; 4T 105, 453, 607 16-18 3T 82 22 CT 329; 1T 289; 2T 239, 488, 551; 3T 538. 23 AA 519; EW 220; FE 234, 376; GC 503, 540, 544; MM 180; PP 61, 70, 341, 741; 1T 543; 2

T 210, 286, 289; 3 T 365, 475; 4T 11,31, 363; 5T 730.