Vă îndemn. [Vă implor, KJV]. Pavel acum trece la considerarea aplicării practice a doctrinei neprihănirii prin credinţă, pe care a explicat-o atât de clar în cap. 1-11. Neprihănirea prin credinţă înseamnă nu numai iertarea de păcat, dar şi înnoirea vieţii. Ea cuprinde atât sfinţire, cât şi neprihănire, transformare ca şi împăcare. Scopul lui Dumnezeu este de a reface deplin pe păcătoşi, pentru a-i face destoinici de a trăi în prezenţa Sa.

Dar. [Deci, KJV]. Aceasta poate să se refere înapoi mai ales la declaraţia îndurării atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu (cap. 11,32-36), sau într-un fel mai general la întreaga argumentaţie precedentă a epistolei la care cap. 11,32-36 este culminarea. Întrucât credinciosul a fost îndreptăţit prin credinţă în Hristos şi a fost readus la o poziţie de iubire şi de încredere ca un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, el se cuvenea să ducă o viaţă de curăţenie şi sfinţenie care corespunde noii situaţii. În felul acesta, Pavel lămureşte că doctrina neprihănirii prin credinţă şi a mântuirii prin har nu încurajează sau permite nelegiuirea sau o nepăsătoare trecere cu vederea a poruncilor lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Credinciosul care a fost îndreptăţit şi e sfinţit devine tot mai dispus să asculte pe măsură ce neprihănirea legii e împlinită în el (cap. 8,4). În iubire şi recunoştinţă, el caută cu tot mai multă râvnă să cunoască să înţeleagă şi să împlinească voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită (cap. 12,2).

Îndurare. [Îndurările, KJV; Nitz.]. gr. oiktirmoi,. Un cuvânt care exprimă cea mai gingaşă compasiune (vezi 2 Cor. 1,3). Este un cuvânt mai puternic decât eleos, cuvântul tradus îndurare în Rom. 11,31. Pavel prezintă această împreună simţire duioasă ca motiv de ascultare. Dumnezeu a arătat o îndurare atât de mare în faptul că a dat pe Fiul Său să moară pentru păcătoşi şi în iertarea răzvrătirii lor, încât ei să se consacre voios Lui.

Să aduceţi. [Să înfăţişaţi, KJV; Nitz.]. gr. paristemi, literal a pune [sau a şedea deoparte], deci a înfăţişa. Comparaţi folosirea cuvântului în Luca 2,22; ef. 5,27; Col. 1,28.

Trupurile voastre. Pavel mai întâi apelează la creştini să-şi consacre trupurile lui Dumnezeu. Apoi îi invită să-şi dedice puterile intelectuale şi spirituale (vers. 2). Adevărata sfinţire e dedicarea întregii fiinţe – trup, minte şi suflet (1 Tes. 5,23); armonioasa dezvoltare a puterilor fizice, mentale şi spirituale, până când chipul lui Dumnezeu, după care fusese creat omul, e perfect refăcut (Col. 3,10).

Într-o mare măsură starea minţii şi a sufletului depind de starea trupului. De aceea e lucru esenţial ca puterile fizice să fie păstrate în cea mai bună sănătate şi vigoare. Orice practică dăunătoare sau satisfacţia egoistă care scade tăria fizică face tot mai dificil să ne dezvoltăm mintal şi spiritual. Principiul acesta, vrăjmaşul sufletelor îl cunoaşte foarte bine şi în acord cu aceasta îşi îndreaptă ispitele pentru a slăbi şi degrada natura fizică. Rezultatele acestui rele lucrări erau cu totul mult prea aparente pentru Pavel când căuta să câştige pe păgâni de la practicile lor înjositoare (vezi Rom. 1,24.26.27; 6,19; Col. 3,5.7) şi să întărească pe noii convertiţi în viaţa de sfinţenie (vezi 1 Cor. 5,1.9; 6,18; 11,21; 2 Cor. 12,21). De aceea, el apelează la ei să-şi predea mădularele lui Dumnezeu ca unelte ale neprihănirii (Rom. 6,13; cf. 1 Cor. 6,15.19; 7,34). Creştinul trebuie să aducă tendinţele naturii lui fizice sub stăpânirea puterilor superioare ale fiinţei sale, şi acestea la rândul lor trebuie să fie supuse sub controlul lui Dumnezeu. Puterea împărătească a raţiunii, sfinţită de harul divin, trebuie să aibă stăpânire în viaţă (PK 489). Numai atunci poate credinciosul să ajungă destoinic de a aduce lui Dumnezeu o slujbă duhovnicească (vezi mai jos la duhovnicească şi slujbă).

Jertfă vie. Sacrificiile sistemului ceremonial VT erau de animale junghiate. Sacrificiul creştin e de om viu. Închinătorul creştin se înfăţişează viu cu toate energiile şi puterile sale dedicate în slujba lui Dumnezeu.

Sfântă. Iudeilor le era hotărât interzis să aducă vreun animal schilod sau orb sau diform în vreun fel oarecare (Lev. 1,3.10; 3,1; 22,20; Deut. 15,21; 17,1; Mal. 1,8). Fiecare jertfă era cercetată cu grijă, şi dacă se descoperea vreun defect, animalul era respins. La fel creştinii ar trebui să prezinte trupul lor în starea cea mai bună cu putinţă. Toate facultăţile şi puterile lor trebuie să fie păstrate curate şi sfinte, sau altminteri dedicarea lor de ei înşişi lui Dumnezeu nu-i poate fi bine plăcute.

Aceasta nu este o cerinţă arbitrară. Scopul lui Dumnezeu pentru credincioşi e refacerea lor completă. Aceasta cuprinde în mod necesar curăţirea şi întărirea puterilor lor fizice, mentale şi spirituale. De aceea, creştinul care, prin credinţă, se supune căii lui Dumnezeu de mântuire a omului va asculta bucuros de porunca aceasta de a privi sănătatea corpului său ca o chestiune de cea mai mare însemnătate. A face altfel înseamnă a împiedica lucrarea divină de refacere.

Plăcută. Literal, bine-plăcută (vezi Fil. 4,18; Col. 3,20; Tit 2,9). Dumnezeului care a iubit atât de mult lumea încât a dat pe Fiul Său pentru a mântui pe păcătoşi Îi este bineplăcut când oamenii se întorc de la obiceiurile lor distrugătoare şi se predau cu totul Lui. De aceea în felul acesta, ei fac cu putinţă ca El să împlinească scopul Său milostiv pentru a-i recupera şi a-i aduce la perfecţiunea în care omul a fost creat la început.

Duhovnicească. [Raţională, KJV]. Gr. logikos, raţională, spirituală, logică. Unica altă apariţie a acestui cuvânt este în 1 Petru 2,2, unde spiritual ar fi traducerea preferată (vezi comentariul acolo).

Slujbă. Gr. latreia. Termenul acesta implică un act de serviciu sau cult religios. În Evrei 9,1 e tradus slujba dumnezeiască (cf. Rom. 9,4). Traducerea engleză slujba raţională e oarecum ambiguă. Ar putea să fie luată că înseamnă un serviciu care e corespunzător, un act de cult care e raţional pentru cel care îl săvârşeşte. Dar nu aceasta e sensul textului grecesc. Pavel vorbeşte despre un cult care aparţine minţii, raţiunii, sufletului, spre deosebire de ceea ce este exterior şi material. Dedicarea de sine a creştinului pentru o viaţă de curăţenie şi sfinţenie e un act de cult spiritual. El nu mai aduce animale ca jertfă, ci pe sine însuşi ca un act de serviciu religios care aparţine raţiunii sale. În felul acesta, Petru descrie pe credincioşi ca o preoţie sfântă ca să aducă jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (1 Petru 2,5; cf. 3T 162).

Versetul acesta dă o profundă însemnătate principiului vieţuirii sănătoase. Credinciosul săvârşeşte un act de cult spiritual aducând lui Dumnezeu un trup sfânt şi sănătos, împreună cu o minte şi o inimă consacrată, deoarece făcând aşa, el supune tot ce îi aparţine lui Dumnezeu, şi deschide calea pentru deplina refacere în el a chipului divin. E un act de serviciu religios de a păstra puterile fizice în cea mai bună stare cu putinţă. Astfel, creştinul proslăveşte pe Dumnezeu în trupul său (1 Cor. 6,20; cf. 1, Cor. 10,231), servind ca un exemplu viu de har mântuitor al lui Dumnezeu şi participă cu forţă şi tărie crescândă la lucrarea de vestire a Evangheliei. În felul acesta, curtea Babilonului vedea în Daniel şi prietenii săi o ilustraţie de bunătate şi binefacere a lui Dumnezeu şi de iubirea lui Hristos (PK 489). Viaţa lor curată şi excepţionala lor dezvoltare fizică, mentală şi spirituală erau o demonstraţie de ceea ce ar face Dumnezeu pentru cei care se predau Lui şi care caută să împlinească scopul Lui. Vezi Dan. 1,12.18.

Potriviţi. [Conformaţi, KJV]. Gr. suschemotizo, a se conforma pe sine la tiparul altuia. Cuvântul e tradus prin a se lua după, a se potrivi la în 1 Petru 1,14.

Veacului. [Lumii, KJV; veacul, Nitz.]. gr. aion, literal, veac (vezi Mat. 13,39; 24,3). Astfel copii ai lumii (Luca 16,8; 20,34) poate fi redat prin fii ai veacului acestuia. Creştinul nu trebuie să continue de a se ţine de moda lumii acesteia, aşa cum era obiceiul lui de a o face când trăia potrivit firii pământeşti(Rom. 8,12). Dimpotrivă, el trebuie să sufere o completă transformare prin înnoirea minţii sale.

Să vă prefaceţi. Gr. metamorphoo, de la care vine cuvântul nostru metamorfoză. În Mat. 17,2, Marcu 9,2 este folosit pentru a descrie transformarea lui Hristos. În 2 Cor. 3,18 descrie transformarea credincioşilor după chipul lui Hristos. Pavel spune că creştinul nu ar trebui să copieze modele exterioare şi efemere ale lumii acestei, ci să fie complet transformat în natura lui cea mai intimă. Sfinţirea cuprinde atât o separare externă de toate obiceiurile nesfinte ale acestui veac, cât şi o transformare lăuntrică a credinciosului însuşi. În altă parte, în NT schimbarea aceasta este descrisă ca o renaştere (Ioan 3,3), o înviere (Rom. 6,4.11.13), o creaţiune din nou (2 Cor. 5,17; Gal. 6,15).

Înnoirea minţii voastre. Înainte de convertire, puterea de raţiune a omului, facultatea de a discerne între bine şi rău, e sub stăpânirea impulsurilor corporale. Mintea este descrisă ca gândurile firii pământeşti [mintea firească] (Col. 2,18). Dar la data convertirii mintea ajunge sub influenţa Duhului lui Dumnezeu. Rezultatul este că noi avem gândul lui Hristos (1 Cor. 2,13-16). Cuvintele: ’vă voi da o inimă nouă’ însemnează, ’o minte nouă vă voi da’ (EGW RH 18 dec. 1913). Moartea vieţii vechi în trup şi începutul unei vieţi noi în Duhul (Rom. 6,3-13) e descrisă ca spălarea naşterii din nou şi… înnoirea făcută de Duhul Sfânt (Tit 3,5). Această schimbare înnoitoare, care începe când credinciosul e convertit şi nenăscut, e o transformare continuă, deoarece omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4,16) spre [în] cunoştinţă (Col. 3,10). Şi după cum omul dinăuntru e transformat de puterea Duhului Sfânt, tot aşa viaţa din afară e schimbată progresiv. Sfinţirea minţii se va da pe faţă într-un fel mai sfânt de viaţă, pe măsură ce caracterul lui Hristos e tot mai mult reprodus în credincios (vezi COL 69).

Deosebi. [Proba, KJV; Să cercetaţi, Nitz.]. gr. dakimozo. Cuvântul acesta lasă a se înţelege punere la cercetare şi la probă. El cuprinde dublul proces al hotărârii care este voia lui Dumnezeu şi apoi a aprobării şi a acţionării pe temeiul ei (cf. Rom. 2,18; Ef. 5,10; Fil. 1,10). Prin reînnoirea minţii lui, credinciosul e făcut în stare să cunoască ce vrea Dumnezeu ca el să facă. El este iluminat pentru a alege între multele căi uluitoare de purtare care se oferă în acest veac rău. Întrucât el nu mai are

o minte firească, ci mintea [gândul] lui Hristos, e dispus să facă voia lui Dumnezeu, şi în felul acesta e în stare să recunoască şi să înţeleagă adevărul (Ioan 7,17). Numai mintea care a fost înnoită de Duhul Sfânt poate interpreta corect Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile inspirate pot fi înţelese numai prin iluminarea de la acelaşi Duh prin care ele au fost date (vezi Ioan 16,13.14; 1 Cor. 2,10.11; GCW 297).

Cea bună. E cu putinţă de a reda jumătatea a doua a acestui verset astfel: ca să puteţi cerca şi aproba care e voia lui Dumnezeu, ce e bineplăcut şi desăvârşit. Potrivit cu traducerea KJV, sunt descrise caracteristicile voiei lui Dumnezeu; potrivit cu cealaltă redare, conţinutul voiei Sale. Deosebirea esenţială nu este de mare amploare.

Prim harul. Pavel vorbeşte în virtutea autorităţii conferite lui ca apostol să vestească voia lui Dumnezeu (vezi Rom. 1,5; 15,15.16; 1 Cor. 3,10.15; 15,10; Gal. 2,9; Ef. 3,2.7.8).

Eu spun. Pavel trece acum să demonstreze rezultatele practice ale unei minţi reînnoite şi luminate. El vorbeşte mai întâi despre umilinţa şi despre cumpătarea care stau bine unui credincios consacrat şi despre buna folosire a darurilor spirituale pentru clădirea unită a bisericii.

Fiecăruia. Cu aceste cuvinte emfatice, Pavel cuprinde în mod expres pe fiecare membru individual al bisericii din Roma, indiferent cât de înaltă i-ar fi slujba sau cât de mare influenţa. Poate că Pavel se temea ca creştinii din Roma să nu cadă în aceeaşi stare de încumetare spirituală ca credincioşii din Corint, din care cetate el scria epistola aceasta (vezi 1 Cor. 1,5; 2 Cor. 10,13).

Să nu aibă despre sine o părere. [Să nu gândească, KJV; să nu fie cu gând mai pe sus, Nitz.]. În textul grecesc e aici un joc de cuvinte care nu poate fi uşor reprodus prin traducere. Traducerea literală ar fi să nu fie cu gânduri înălţate mai pe sus de ce ar trebui să gândească, ci să fie cu gândire cumpătată. Aceasta este o puternică avertizare împotriva supraestimării de sine. Un om are nevoie să-şi dea seama atât de punctele slabe, cât şi de punctele tari din caracterul său, aşa încât să fie totdeauna atent de a nu se angaja în lucrări şi de a nu-şi asuma răspunderi pentru care Dumnezeu nu l-a rânduit (vezi EGW 319).

Cumpătate. Gr. sophroneo, a fi cu mintea sănătoasă, a fi în toate minţile. Persoana mândră şi încrezută nu are mintea cea bună. Umilinţa este efectul imediat al predării de sine lui Dumnezeu şi consecventa înnoire a minţii. Credinciosul consacrat recunoaşte dependenţa de harul lui Dumnezeu pentru fiecare dar spiritual de care s-ar bucura, şi aceasta nu lasă loc pentru o necuvenită preţuire de sine. Creştinul se apreciază pe sine cu discernământ luminat şi cu judecată cumpătată.

Măsura de credinţă. Acesta este adevăratul etalon cu care un om să se măsoare pe sine. O persoană cu o minte nereînnoită, firească, se apreciază pe sine după etaloane lumeşti, după bogăţie, poziţie sau învăţătură. El se luptă mereu pentru a da impresia că e de fapt mai mare decât e în realitate. Dar când intervine credinţa şi mintea e reînnoită, credinciosul primeşte o putere de discernământ cu privire la limitările darurilor sale. Credinţa îl introduce la un nou etalon de măsură, potrivit căruia el determină precis natura şi extinderea capacităţilor sale, şi astfel nu gândeşte despre sine lucruri prea înalte. El îşi dă seama că cu cât credinţa lui e mai mare, cu atât mai mare va fi influenţa şi puterea sa spirituală. Dar aceasta nu va fi o ocazie de mândrie, deoarece cu cât va fi mai mare măsura sa de credinţă, cu atât mai mult îşi va da el seama de deplina lui dependenţă de Dumnezeu.

Într-un trup. Motivul pentru care creştinii trebuie să aibă umilinţă şi bună judecată e că biserica, asemenea trupului omenesc, e alcătuită din multe mădulare având diferite funcţii de îndeplinit. Funcţiile acestea sunt toate necesare şi importante, dar nu toate par la fel de glorioase. Bunăstarea şi înaintarea întregului grup depinde de un duh de iubire, conlucrare şi stimă reciprocă între membrii, fiecare persoană în parte împlinindu-şi datoriile rânduite. Ilustraţia aceasta cu trupul şi mădularele lui e dezvoltată mai amănunţit în 1 Cor. 12,12-27.

Slujbă. Gr. praxis, funcţiune, fel de a lucra.

Un singur trup în Hristos. După cum multele părţi alcătuiesc un trup în om tot aşa mulţimea creştinilor sunt un trup în Hristos. Hristos este Cel care uneşte şi dă energie întregii grupe a credincioşilor. Comparaţi descrierea făcută de Pavel a lui Hristos ca fiind capul trupului şi toate mădularele ca fiind supuse Lui (Ef. 1,22; 4,15.16; Col. 1,18). Această unitate a bisericii creştine implică dependenţa mutuală a membrilor ei. Întrucât ei toţi aparţin la un singur trup, ei aparţin individual unul altuia. În felul acesta, Pavel îndeamnă pe credincioşi să lucreze împreună, fiecare în sfera lui proprie, pentru binele comun al bisericii.

Daruri. Gr. charismata, daruri ale harului (vezi Rom. 1,11; 5,15.16; 6,23; 11,29; 1 Cor. 7,7; 12,4.9.28). Acestea sunt calităţi şi puteri speciale date credincioşilor de Duhul Sfânt pentru slujba bisericii. Adesea ele par a fi talente naturale pe care Duhul le ia în stăpânire, sporindu-le puterea şi sfinţind întrebuinţarea lor. Toate darurile de felul acesta sunt daruri ale harului acordate după voia şi scopul lui Dumnezeu. Cei care le-au primit nu au motiv de îngâmfare. Sursa tăriei şi influenţei lor crescânde nu e în ei înşişi.

Felurite. Potrivit harului dat lui, Pavel fusese rânduit apostol (vezi vers, 3). Potrivit harului dat lor, alţi credincioşi fuseseră rânduiţi să fie profeţi, învăţători, făcători de minuni, vindecători de bolnavi etc. (1 Cor. 12,28). Prin harul lui Dumnezeu, membrii bisericii creştine erau înzestraţi cu o largă diversitate de puteri spirituale pentru a face faţă la multele nevoi ale confraţilor lor credincioşi şi pentru ducerea Evangheliei la fiecare naţiune, limbă şi popor. Pavel dezvoltă subiectul acesta mai amănunţit în 1 Cor. 12 (vezi comentariul acolo).

Proorociei. În Scriptură, termenul acesta se aplică la orice cuvânt inspirat şi nu e limitat la prevestirea de evenimente viitoare. Un profet poate vorbi despre trecut, prezent şi viitor (vezi Ex. 7,1; Luca 1,76.77; Fapte 15,32; 1 Cor. 14,3.24.25).

Măsura. [Proporţia, KJV]. Gr. analogia, un cuvânt care apare numai aici în NT. În greaca clasică era folosit ca un termen matematic. El este sursa cuvântului nostru analogie. Înţelesul expresiei după măsura credinţei este indicat de expresia paralelă potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia, din vers. 3. Dacă mintea lui a fost înnoită (vers. 2) şi el a ajuns să aibă simţiri cumpătate [judecată cumpătată] (vers. 3), creştinul va aprecia bine capacităţile şi puterile sale şi le va folosi bine şi smerit în slujba lui Dumnezeu, care l-a înzestrat cu darurile acestea pentru scopul acesta (vezi vers. 3).

Slujbă. [Lucrare, KJV]. Gr. diakonia. Termenul este folosit adesea în NT într-un sens general pentru a include toate felurile de lucrări şi slujbe din biserica creştină (vezi Fapte 1,17.25; 20,24; 21,19; Rom. 11,13; 1 Cor. 12,5; 2 Cor. 3,8.9; 4,1; 5,18; 6,3; 11,8; Ef. 4,12; 1 Tim. 1,12; 2 Tim. 4,5.11). Uneori e folosit într-un sens special de împărţire a ajutoarelor şi îngrijire de nevoile fizice (Fapte 6,1; 11,29; unde e tradus ajutoare; 12,25; Rom. 15,31; 1 Cor. 16,15; 2 Cor. 8,4; 9,1.12.13).

Întrucât în pasajul acesta Pavel vorbeşte de diferite daruri speciale şi deosebeşte slujba de profeţie, învăţătură, şi îmbărbătare, pare evident că acest cuvânt trebuie să fie înţeles în sensul mai limitat, acela de serviciu în lucruri temporale şi externe, ca de pildă grija de lipsurile săracilor, bolnavilor şi străinilor.

Să se ţină. [Să ne ţinem, KJV]. Cuvintele acestea au fost adăugate şi pe cât se pare în chip corect. Textul grecesc al primei părţi a acestui verset zice literal: Sau slujire, în lucrarea noastră. Înţelesul evident este că aceia dintre noi care am fost chemaţi la acest fel de lucrare ar trebui să ne consacrăm lui cu toată inima. Lucrarea de îngrijire de treburile mai trecătoare ale bisericii nu trebuie să fie privită cu uşurătate. Ea e tot atât de mult un dar al harului lui Dumnezeu ca şi profeţia. Însemnătatea spirituală a unui asemenea serviciu e scoasă în evidenţă de faptul că în zilele apostolilor numai oameni plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune trebuia să fie puşi peste împărţeala ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6,1.3).

Învăţătură. În 1 Cor. 12,8, învăţătorul e pus imediat după apostoli şi profeţi. Lucrarea lui e de a dezvolta, imprima în minte şi aplica în viaţă adevărurile care deja au fost descoperite. Acestea erau calificaţiile care dădeau lui Apolo o mare putere (Fapte 18,24-28). Cei care fuseseră chemaţi de harul lui Dumnezeu să fie învăţători nu trebuiau să se întristeze că nu fuseseră socotiţi destoinici pentru a fi profeţi şi apostoli. Şi nici n-ar fi trebuit să-şi dispreţuiască lucrarea ca fiind de mai mică demnitate şi însemnătate. Duhul lui Dumnezeu rânduieşte credincioşi individuali la felul de serviciu pentru care sunt cel mai bine adaptaţi şi potrivit cu scopul Său divin pentru biserică. De aceea, învăţătorul creştin care are credinţă în conducerea din partea lui Hristos a bisericii Sale va fi absorbit cu totul de învăţătura lui. Mai mult, aşa cum instruia Pavel pe Timotei (1 Tim. 5,17), prezbiterii care se ostenesc cu învăţătură (KJV, doctrină) sunt vrednici de îndoită cinste.

Îmbărbătare. Gr. paraklesis, apel, încurajare, mângâiere (comparaţi folosirea lui în Rom. 15,5; 2 Cor. 8,4; Fil. 2,1). Învăţătura este adresată în primul rând priceperii. Îmbărbătarea ţinteşte mai ales la inimă şi la voinţă. Unii au un dar special pentru stimularea oamenilor la acţiune, sau de a-i mângâia în necaz şi durere. Acesta este un dar de la Dumnezeu care trebuie să fie folosit cu smerenie şi râvnă. Vezi Mat. 5,4.

Dă. Gr. metadidomi. Termenul înseamnă a contribui sau a împărţi propriile sale bunuri sau propria sa bogăţie (compară folosirea lui în Luca 3,11; Ef. 4,28). Pavel trece acum de la daruri care califică pe cineva pentru o slujbă anumită în biserică la altele de o natură mai generală. Primirea creştinismului aduce sărăcie multora din credincioşii primari, şi a dovedit necesar ca ei să fie susţinuţi din darurile bogate ale semenilor lor, creştinii (vezi Fapte 2,44.45; Rom. 15,26; 1 Cor. 16,1; Gal. 2,10).

Inimă largă. [Simplitate, KJV; cu firească nevinovăţie, Nitz.]. Gr. haplotes, sinceritate, inimă sinceră, scop sincer de unde uneori dărnicie (vezi 2 Cor. 8,2; 9,11.13). Creştinul care împarte posesiunile sale cu alţii trebuie să facă lucrul acesta cu inimă sinceră (cf. Ef. 6,5; Col. 3,22) şi nu cu motive amestecate. Nu trebuie să fie paradă sau scop egoist. O atare sinceritate şi generozitate sunt la fel un dar al Duhului, a cărui influenţă călăuzitoare e cerută pentru buna folosire a bogăţiilor (cf. Mat. 6,3; 19,21).

Cine cârmuieşte. Literal cine e pus în frunte. Cuvântul folosit în NT cu privire la aceia care sunt în vreo poziţie de autoritate sau influenţă, fie în biserică (1 Tes. 5,12; 1 Tim. 5,17) sau în familie (1 Tim. 3,4.5.12), darul lor special este acela al cârmuirii (1 Cor. 12,28).

Râvnă. [Sârguinţă, KJV; Nitz.]. Gr. spoude. În altă parte în NT cuvântul acesta e tradus grăbit (Marcu 6,25; Luca 1,39), râvnă (2 Cor. 7,11), purtare de grijă (2 Cor. 7,12), râvnă (2 Cor. 8,8). râvnă (2 Cor. 8,16). De la oricine este într-o poziţie de conducere se cere energie şi râvnă sârguincioasă. Aceste calităţi sunt un dar al Duhului Sfânt şi creştinul care a fost înzestrat în felul acesta ar trebui să-şi pună tot sufletul în lucrarea care i-a fost încredinţată.

Face milostenie. [Arată îndurare, KJV]. În această listă de daruri, Pavel evident face o oarecare deosebire între facerea de milostenii şi săvârşirea de fapte de bunătate. Poate că se referă aici în deosebi la astfel de forme de a arăta îndurare ca a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor (Iacov 1,29), vindecarea celor cu inima zdrobită (Is. 61,1; cf. Luca 4,18), cercetarea celor bolnavi sau în închinare (Mat. 25,36.39.44).

Bucurie. Gr. hilarotes, sursa cuvântului nostru ilaritate. Aceasta este unica apariţie a acestui cuvânt în NT deşi adjectivul hilaros e folosit în 2 Cor. 9,7: pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu. Fie că mângâie pe cel în doliu, sau că ajută pe suferind, cel care face milostenie [arată îndurare], ar trebui să lase să se vadă că slujba lui e făcută cu voie bună şi cu bucurie. Faptele de bunătate săvârşite cu faţă luminoasă şi voioasă sunt de mai mare valoare decât cele făcute numai dintr-un simţ al datoriei. Isus era fără încetare înconjurat de suferinzi şi de schilozi. Şi totuşi era totdeauna blând, bun şi bucuros (vezi MH 24).

Diferitele daruri pe care le-a enumerat Pavel trebuie să fie exercitate într-un spirit bun şi pentru binele general al tuturor. Credinciosul creştin nu va dispreţui rangul special sau funcţia specială pe care Domnul i le-a încredinţat. Şi nici nu se va socoti pe sine mai pe sus decât ar trebui. Ţinta şi bucuria lui va fi de a-şi împlini cu credincioşie datoriile aparţinând la sfera de viaţă la care a fost chemat de Dumnezeu.

Dragostea. Gr. agape (vezi Mat. 5,44; 1 Cor. 13,1). De la tratarea din partea sa a dreptei folosiri a darurile speciale, Pavel trece acum la instruirea credincioşilor în folosirea celui mai mare dar dintre toate şi principiul fundamental al adevăratului creştinism – iubirea. Ca la 1 Cor. 12,13, Pavel urmează tratarea din partea sa a darurilor spirituale cu o referire la iubire. Virtuţile pe care el le enumeră în Rom. 12,9-21 nu sunt decât o manifestare a adevăratei iubiri creştine.

Fără prefăcătorie. Gr. anupakritos, fără ipocrizie, adevărat, sincer, real, adevărat. Numai aceea este iubire adevărată care urăşte ceea ce e rău şi ţine cu tărie la ceea ce e bun (vezi 1 Cor. 13,6).

Fie-vă groază. [Aveţi oroare de, KJV; urâţi, Nitz.]. Gr. apostugeo, apărând numai aici în NT, implică silă faţă de ceva atât de mult încât omul se ţine departe de el. Iubirea sinceră nu poate trece cu vederea răul în altul, oricât ar fi de mult iubit. Ţinta ei va fi totdeauna de a combate ce e rău şi de a confirma ce este bine. Iubirea lui Eli pentru fiii săi răzvrătiţi nu a dat pe faţă aceste semne ale autenticităţii. Dacă iubirea lui ar fi fost adevărată, el ar fi corectat tendinţele rele ale fiilor săi. Dar Scriptura relatează rezultatele dezastruoase ale îngăduinţei oarbe în loc de adevărată iubire (vezi Lev. 10,1.2; PP 360, 361, 1 Sam. 3,13; 4,11.18-22; PP 575-579).

Lipiţi-vă. Gr. kollao, literal a lipi [sau cimenta] laolaltă, de unde a se ralia la ceva (vezi Mat. 19,5; fapte 8,29).

Iubiţi-vă unii pe alţii. [Fiţi amabili, plini de afecţiune, KJV]. Gr. philadelphia, un termen care descrie strânsa legătură care trebuie să existe între membrii bisericii creştine (comparaţi folosirea lui în 1 Tes. 4,9; Evrei 13,1; 1 Petru 1,22; 2 Petru 1,7). Ordinea literală a acestei părţi a versetului este în frăţească iubire, unul faţă de altul [fiţi] amabili plini de afecţiune. Înţelesul lui Pavel este că în iubirea lor pentru fraţii lor creştini, credincioşii să simtă acea afecţiune specială, caldă a rudelor apropiate.

Să dea întâietate altuia. [Preferând, KJV; fiţi călăuză, Nitz.]. Gr. proegeomai, literal a merge înainte ca un conducător. Aceasta este unica apariţie în NT a cuvântului. Textul grecesc redat aici prin în cinste, fiecare să dea întâietate altuia e dificil de tradus. El a fost interpretat în diferite feluri întreceţi-vă unul pe altul în a vă da cinste (RSV), nerăbdători de a da unul altuia cinste (Goodspeed), [În cinste fiţi călăuză unii altora, Nitz.; în cinste unii altora daţi-vă întâietate (G. Gal.)]. Înţelesul corect e poate sugerat de pasajul oarecum paralel din Fil. 2,3: În smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Un rezultat al adevăratei afecţiuni este că omul nu caută propria sa onoare sau poziţie ci e dispus să dea cinste altora. Fraţi creştini care sunt mânaţi de adevărata iubire vor fi mai dispuşi să dea cinste decât să primească. Nimeni nu va avea ambiţia de a aduna cinste pentru sine, ci fiecare va fi nerăbdător de să dea cinste semenilor să credincioşi.

În sârguinţă, fără preget. [Nu nepăsător, KJV; Nepregetători, Nitz.] Gr. okneroi încet, cu ezitare, timid, tergiversant, nepăsător, leneş. Cuvântul apare deseori în LXX, la Proverbe (vezi Proverbe 20:4; etc.). Acest cuvânt este folosit pentru a descrie robul viclean şi leneş, din parabola Domnului cu talanţii (Mat. 25:26).

Sârguinţă. [Ocupaţie, KJV.] Gr. spoude, zel, ardoare, înflăcărare. Spoude e tradus râvnă în vers. 8. Pavel nu se referă aici la ocupaţiile lumeşti, ci la zelul şi energia spirituală. Creştinul n-ar trebui să îngăduie ca zelul lui să slăbească, ci să pună toată inima în slujba Domnului (Col. 3:23). Un astfel de zel dăinuitor e rezultatul unei adevărate iubiri creştine, căci iubirea lui Hristos e ceea ce strânge sau stăpâneşte pe urmaşii Lui (2Cor. 5:13,14). Nu e loc pentru leneşi în împărăţia lui Dumnezeu (vezi TM 183,184), deoarece lipsa lor de zel este un semn al egoismului lor şi al lipsei lor de iubire. Ei n-au fost de-ajuns de motivaţi de iubirea şi sacrificiul lui Hristos pentru a fi gata să se ataşeze Domnului şi învăţătorului lor cu toată tăria lor la lucrarea urgentă de a recupera pe păcătoşi din vârtejurile păcatului.

Plini de râvnă. [Fierbinţi, KJV; Nitz.] Gr. zeo, literal, a fierbe în clocot. Apolo e descris ca un om cu un duh înfocat (Fapte 18:25). Creştinul zelos va ţine totdeauna interesul său faţă de lucrarea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, la punctul de fierbere. Fervoarea lui îl va face să aibă putere faţă de oameni (Fapte 18:25,28) şi-i va aduce putere de la Dumnezeu. Apostolul Ioan era un predicator puternic, fervent şi plin de râvnă, iar înflăcărarea care îl caracteriza, îi dădea intrare la toate clasele (AA 546).

Cu duhul. [În duh, KJV.] Acesta poate fi înţeles sau ca duhul omului sau ca Duhul lui Dumnezeu. Poate că Pavel vorbeşte de duhul omului inspirat şi umplut cu energie de Duhul lui Dumnezeu. Credinciosul consacrat, plin de energie de la Duhul lui Dumnezeu, va vedea că împlinirea datoriilor sale creştine nu e o corvoadă plicticoasă, neinteresantă, ci o experienţă voioasă, înviorătoare. Cu inima înflăcărată, el aleargă degrabă oriunde e vreun bine de făcut. El participă la iubirea lui Hristos pentru omenirea decăzută şi, în felul acesta, îşi găseşte cea mai adâncă satisfacţie în servirea nevoilor semenilor săi. Ca şi Domnul său, el are o hrană care să-l întărească, pe care alţi oameni n-o cunosc, deoarece hrana lui este să facă voia Celui care l-a chemat şi să săvârşească lucrul Lui (Ioan 4:32-34).

Slujiţi Domnului. [Slujind Domnului, KJV.] Zelul şi înflăcărarea apar în chip natural în inima credinciosului care recunoaşte că în oricare sferă de lucrare ar servi, el lucrează ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni (Col. 3:23,24; cf. Efes. 6:5-8).

Bucuraţi-vă în nădejde. Cele trei îndemnuri scurte din versetul acesta par şi mai mult scoase în evidenţă, când e reţinută ordinea cuvintelor din textul grecesc: În nădejde, bucurându-vă; în necaz, răbdând; în rugăciune, stăruind. Pavel recomandase deja spiritul de voie bună (vers. 8). În cap. 5:2, el a vorbit despre bucuria credinciosului în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Această nădejde creştină, care este cauza unei astfel de bucurii, a fost explicată în cap. 8:20-25. Nădejdea aceasta face în stare pe creştin să privească dincolo de întunericul şi necazul clipei de faţă, la lucrurile care nu sunt văzute şi veşnice (2Cor. 4:17.18). Faptul că nădejdea, la fel ca multe din virtuţile creştine, odrăsleşte din virtutea fundamentală a iubirii, e arătat de 1Cor. 13:7, iubirea nădăjduieşte toate.

Răbdători. Gr. hupomeno, a suporta (cf. hupomene răbdare; vezi cap. 5:3). Un zel de felul celui descris în versetul anterior curând are să întâmpine împotrivire şi necaz. Dar, având înaintea sa nădejdea slavei lui Dumnezeu, creştinul nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu şi nici nu simte vrăjmăşie împotriva persecutorilor săi. El rămâne calm la postul datoriei, în ciuda încercărilor pe care le cuprinde. O astfel de răbdare stăruitoare a fost perfect exemplificată de Hristos care, în împrejurări mai dificile, a suportat mai mult decât oricare din urmaşii săi va fi chemat să întâmpine. Virtutea răbdării era în mod deosebit necesară în timpurile tulburi prin care trecea biserica pe vremea lui Pavel. Apostolul cunoştea din experienţă că suferinţele pentru cauza lui Hristos urmau să fie intense (vezi Rom. 8:35; 2Cor. 1:4; 1Tes. 1:6; 3:3–7; 2Tes. 1:4–6). Legătura dintre iubire şi răbdare e arătată şi în 1Cor. 13:7, iubirea rabdă toate.

Stăruiţi. [Fiţi stăruitori cu răbdare, Nitz.] Gr proskartereo, a persista, a continua statornic, a persevera. Acelaşi cuvânt e tradus în altă parte să-l ţină la îndemână (Mar. 3:9), îi slujea tot timpul (Fapte 10:7), făcând necurmat (Rom. 13:6). Numai prin comuniune stăruitoare cu Dumnezeu poate creştinul să păstreze tărie şi curaj pentru a răbda necazurile prin care va trece în chip inevitabil (vezi Fapte 1:14; 6:4; Col. 4:2). Fixarea gândului continuu la lucrurile de sus (cf. Col, 3:2) şi măsurarea fiecărui act şi impuls prin contemplarea slavei şi voii lui Dumnezeu sunt leacul sigur al lipsei de răbdare sub provocare şi opoziţie. Mai mult, Dumnezeu dă Duhul Său celor care cu râvnă şi stăruitor doresc prezenţa Lui (vezi Ioan 16:23, 24; Fapte 1:14; 2:4), şi acelaşi Duh care aduce iubire (cf. Rom. 12:9) şi bucurie (vers. 12), aduce şi îndelungă răbdare şi cumpătare, literal, stăpânire de sine (Gal. 5:22,23).

Ajutaţi. [Împărţind, KJV.] Gr. koinoneo, a împărţi, a lua parte la, a se purta ca un părtaş. Compară folosirea acestui cuvânt în Rom. 15:27; Filp. 4:15; 1Tim. 5:22; Evr. 13:16; 1Pet.

4:13. Gândul lui Pavel este că creştinul trebuie să ia parte la nevoile celorlalţi credincioşi. Ei ar trebui să se ocupe de lipsurile fraţilor lor, ca şi cum ar fi ale lor şi să fie gata să împartă cu cei nefericiţi. Aceasta e mult mai mult decât darea de milostenii; este o aplicare concretă a principiului iubiri (Rom. 12:9). Că Pavel practica ceea ce predica se vede din continuele lui eforturi de a aduna fonduri pentru ajutorarea convertiţilor loviţi de sărăcie (vezi Rom. 15:25, 26; 1Cor. 16:1; 2Cor. 8:1–7; 9:2–5; Gal. 2:10).

Sfinţii. Vezi cap. 1:7. Cei care sunt în credinţă [din casa credinţei, KJV] trebuie să aibă parte de o îngrijire deosebită (Gal. 6:10).

Fiţi. [Dedaţi la, KJV; Grăbiţi-vă cu, Nitz.] Gr. dioko, literal a urmări, a se ţine de. Compară folosirea cuvântului în 1Cor. 14:1; 1Tes. 5:15; Evr. 12:14; 1Pet. 3:11. Termenul pare să implice că creştinii, nu numai că trebuie să ofere ospitalitate, dar şi să fie nerăbdători de a o practica.

Primitori de oaspeţi. [Ospitalitate, KJV.] Gr. filoxenia, literal iubirea de străini, de unde întreţinerea străinilor. Ospitalitatea a fost de timpuriu socotită ca una dintre virtuţile creştine de seamă (vezi 1Tim. 3:2; Titus 1:8; Evr. 13:2; 1Pet. 4:9). Lucrul acesta era necesar în vederea marelui număr de credincioşi călători şi persecutaţi. Mulţi creştini erau alungaţi din căminurile şi cetăţile lor şi constrânşi să-şi caute adăpost pe lângă cei care aveau aceeaşi credinţă ca ei (vezi Fapte 8.1; 26:11). Ospitalitatea pe care o practicau unii faţă de alţii contribuia mult la legătura care ţinea laolaltă membrii mult împrăştiaţi ai bisericii creştine primare.

Binecuvântaţi. Gr. eulogeo, a vorbi bine despre, a invoca binecuvântări asupra. În vers. 13 Pavel a vorbit despre felul tratării de către creştini a prietenilor săi; în versetul acesta el arată cuvenita tratare a vrăjmaşilor săi. Noi binecuvântăm pe persecutorii noştri, când ne rugăm şi lucrăm pentru binele lor. Cuvintele lui Pavel sunt asemănătoare cu acelea ale lui Isus din Mat. 5:44; cf. Luc. 6:28, 1Pet. 3:9.

Prigonesc. Gr. dioko, a urmări, adesea cu intenţie rea, ca aici. Acesta este acelaşi cuvânt care e tradus fiţi în vers. 13. Creştinul trebuie să urmărească a fi primitor de oaspeţi faţă de fraţi şi să binecuvânteze pe cei răi care îl urmăresc. Cu îndemnul acesta, Pavel anticipă gândul pe care-l dezvoltă mai deplin în vers. 17-21, că e datoria creştinului de a iubi pe vrăjmaşii săi şi de a birui răul prin bine. Datoria aceasta poate fi îndeplinită numai de un credincios a cărui minte a fost reînnoită de Duhul (vers. 2) şi a cărui iubire este fără prefăcătorie (vers. 9).

Bucuraţi-vă. Simpatia în toate împrejurările, bune sau rele, e o dovadă sigură de autenticitate a iubirii. Din cele două forme de simpatie menţionate în versetul acesta, cea dintâi e poate cea mai dificilă. Pare mai uşor şi mai natural să simpatizezi cu durerea, dar e nevoie de un suflet nobil pentru a te bucura de succesul şi bucuriile altora. Opusul acestor virtuţi sunt invidia, care priveşte cu durere la norocul altora, şi răutatea, care e satisfăcută de neizbânda altora. Astfel de manifestări de egoism sunt tendinţele naturale ale inimii nerenăscute. În 1Cor. 12.26,27, Pavel compară simpatia care ar trebui să existe între membrii bisericii creştine cu aceea care e simţită de

o parte a trupului faţă de o alta. Isus a plâns din simpatie la mormântul lui Lazăr (Ioan 11:35; DA 533). El se bucură de mântuirea chiar şi a celui mai nevrednic păcătos (vezi Luc. 15:5–7, 10, 23, 24, 32; Iuda 24).

Aveţi aceleaşi simţăminte. [Aveţi acelaşi gând, KJV; Gândiţi aceeaşi, Nitz.] Fiecare creştin ar trebui să intre în sentimentele şi dorinţele semenilor săi credincioşi, încât să fie de acelaşi gând cu ei (vezi Rom. 15:5; 15:5; 2Cor. 13:11; Filp. 2:2; 4:2). Printre creştini ar trebui totdeauna să existe armonia care vine ca rezultat al scopului comun, al nădejdilor comune şi al dorinţelor comune.

Nu umblaţi după lucrurile înalte. [Nu vă gândiţi la lucrurile înalte, KJV; Nitz.] Sau nu fiţi cu gândul pe sus, nu te îngâmfa (cap. 11:20), nu fi îngâmfat (RSV). Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie (1Cor. 13.4). Mândria poate fi pricinuită chiar şi de realizări spirituale (vezi 1Cor.12). Buna înţelegere plină de iubire nu poate dăinui acolo unde sunt unii a căror minte umblă după lucruri înalte, unde este ambiţie personală, îngâmfare sau dispreţ faţă de alţii.

Rămâneţi. [Plecaţi-vă, KJV; Lăsaţi-vă a fi duşi, Nitz.] Gr. sunapago, literal a fi duşi de, ca de un potop; prin urmare a ceda la, a se supune la, a se deda la. Comparaţi singurele alte două apariţii ale acestui verb, în Gal 2:13 şi 2Pet. 3:17, unde înţelesul nefavorabil este arătat de context, nu de verb.

Cele smerite. [Oameni de stare de jos, KJV.] Textul grec e ambiguu şi se poate referi fie la oameni de jos, fie la lucruri de jos. Cuvântul grecesc pentru de jos sau smerit (tapeinos), este adecvat cu privire la persoane în alte părţi în NT, dar e imposibil ca în contextul acesta Pavel să vorbească despre datorii umile sau însărcinări smerite. Oricare ar fi ideea, accentul e pe umilinţă.

Pare că cei mai mulţi membri ai bisericii creştine primare erau săraci şi puţinii care erau bogaţi se poate să fi fost ispitiţi să privească cu dispreţ la fraţii lor mai smeriţi (vezi Iac. 2:1-9). Dar

o astfel de lipsă de iubire şi simpatie ar fi făcut cu neputinţă ca credincioşii să aibă aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. De aceea creştinii trebuie să aibă acelaşi gând pe care l-a avut Isus. Chiar dacă era de natură divină, El nu umbla după lucrurile înalte. Ci a luat chip de rob şi S-a smerit, aşa că S-a putut asocia cu oamenii de jos, păcătoşi, şi lucra cu ei pentru mântuirea lor (Filp. 2:5-8). Dacă Fiul lui Dumnezeu era gata să Se plece atât de mult prin iubire faţă de făpturile Sale stricate, cu siguranţă creştinii recunoscători ar trebui să fie gata să se plece pentru a se asocia cu oricare din semenii lor muritori (vezi GW 330-336).

Nu vă socotiţi singuri înţelepţi. [Înţelepţi în îngâmfarea voastră, KJV; Înţelepţi după a voastră găsire cu cale, Nitz.] Literal, înţelepţi prin voi înşivă, însemnând înţelepţi după propriile voastre păreri (cf. cele de la cap. 11:25). O astfel de îngâmfare este o ofensă adusă iubirii creştine, deoarece implică dispreţuirea părerilor altora şi, până la urmă, chiar şi a sfatului lui Dumnezeu. Dar ceea ce Isaia avertizează: Vai de cei ce sunt înţelepţi în ochii lor şi cuminţi numai în părerea lor! (Isa. 5:21; cf. Prov. 3:7). Creştinul a cărui minte a fost înnoită nu se va încrede în înşelăciunea propriei sale iscusinţe şi priceperi superioare şi nu va refuza să asculte de sfatul altora. Dimpotrivă, în iubire şi smerenie, el va respecta judecata fraţilor săi de credinţă şi îşi va păstra mintea deschisă şi primitoare de învăţătură. El va fi gata să recunoască şi să admită propriile sale mărginiri şi erori şi să înveţe de la alţii.

Nu întoarceţi. [Nu răsplătiţi, KJV; Nitz.] Sau a răsplăti, a plăti înapoi. În ce priveşte principiul afirmat aici, vezi Mat. 5:38-48. Iubirea răsplăteşte răul cu bine şi se străduieşte să aducă binecuvântare, nu distrugere, altora (vezi Rom. 12:14; 1Cor. 13:5, 6; 1Tes. 5:15; 1Pet. 3:9).

Urmăriţi. [Procuraţi, KJV; Purtaţi grijă, Nitz.] Gr. pronoeo, a se gândi mai dinainte.

Ce este bine. [Lucrurile cinstite, KJV; Cele bune, Nitz.] Gr. kala, lucruri bune, lucruri nobile, lucruri neprihănite. S-ar putea ca Pavel să facă aluzie la LXX, la Prov. 3:4. Pentru a dezarma împotrivirea, creştinul ar trebui să folosească multă chibzuinţă în aşa fel ca purtarea sa, din cauza bunătăţii şi justiţiei ei transparente, nu numai să fie fără de greş înaintea lui Dumnezeu, dar să apară dreaptă înaintea tuturor oamenilor. Ataşaţi unei cauze nepopulare, care doresc să convingă pe alţii de adevărul şi distincţia soliei lor, creştinii trebuie să ia seama ca purtarea lor să fie tot timpul mai presus de ocară. Ei nu trebuie să dea niciodată ocazie de bănuială sau poticnire. Creştinul care doreşte ca lumina lui să strălucească înaintea oamenilor, în aşa fel încât ei să poată vedea faptele lui bune şi să proslăvească pe Tatăl său, care este în cer (Mat. 5:6) nu se va angaja cu nici un preţ în acţiuni sau întreprinderi cu caracter îndoielnic, care ar putea să dezonoreze nu numai propria sa persoană, dar şi întreaga organizaţie creştină.

Pavel nu s-a temut niciodată să dea piept cu împotrivirea, când datoria şi conştiinţa cereau lucrul acesta. Cu toate acestea, el sfătuieşte şi îndeamnă aici pe creştini să exercite băgare de seamă şi prevedere, pentru a nu ofensa zadarnic şi prin aceasta să stârnească vrăjmăşia altora. Aceasta e calea dictată nu numai de iubire, dar şi de bunul simţ practic. E cu neputinţă să convingi oamenii şi în acelaşi timp să-i iriţi.

Cât atârnă de voi. Literal în ceea ce vine din partea voastră, însemnând atât cât depinde de voi. Legătura cu versetul anterior e destul de vizibilă. În măsura în care priveşte pe creştin, el urmează să facă tot ce îi e în putinţă pentru a păstra pacea. Dar sunt timpuri când credincioşia faţă de principiu poate face necesar să dea piept cu împotrivirea altora. De aceea Pavel adaugă condiţia dacă este cu putinţă. Raportul vieţii lui Pavel, care a fost una de aproape neîncetat conflict, arată că nu întotdeauna e cu putinţă să fii în pace. Într-o lume al cărei domn este Satana, ostaşii lui Hristos nu trebuie să se aştepte ca totul să fie în pace. Cu toate acestea, creştinul trebuie să ia seama ca ori de câte ori pacea este întreruptă, să nu fie din vina sa.

Prea iubiţilor. Gr. agapetoi. KJV uneori traduce cuvântul acesta literal, iubiţilor (vezi Rom. 1:7; 9:25; 11:28; 16:12; Efes. 1:6; etc.) şi uneori adaugă un calificativ prea(vezi 1Cor. 10:14; 2Cor. 7:1; 12:19; Filp. 4:1; etc.).

Nu vă răzbunaţi. Ordinea cuvintelor în textul grec este nu vă răzbunaţi, iubiţilor.

Lăsaţi să se răzbune mânia. [Faceţi loc mâniei, KJV; Daţi loc mâniei, Nitz.] Literal, daţi loc mâniei. Articolul definit la mânie arată că referirea este la mânia lui Dumnezeu (cf. cele de la cap. 5.9). Interpretarea aceasta e confirmată de următoarele cuvinte: răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti. Daţi loc înseamnă faceţi loc mâniei răzbunătoare a lui Dumnezeu să lucreze. Creştinii nu trebuie să încerce să se răzbune asupra celor care caută să-i trateze nedrept. Ei trebuie să lase lucrurile pe seama lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu desăvârşit, cunoscător a toate şi atotiubitor poate să judece drept şi să pedepsească în mod corect pe făcătorii de rele. Atât vorbirea, cât şi ideea acestui îndemn sunt ilustrate în Efes. 4:27, unde Pavel explică faptul că răzbunându-se singuri, dau prilej diavolului să inspire mânie, ură şi înverşunare, în timp de ei ar trebui să încurajeze creşterea roadelor duhului – iubirea, bucuria, pacea şi îndelunga răbdare (Gal. 5:22).

Au mai fost susţinute uneori alte două interpretări ale acestui pasaj. Una este: Lasă timp sau spaţiu mâniei tale să se răcească. Cealaltă este: Dă loc, adică, cedează la mânia vrăjmaşului [adversarului] tău. Totuşi, nici una din aceste interpretări nu se încadrează în contextul grecesc.

Este scris. Citatul este din Deu. 32:35. Comparaţi Evr. 10:30. În Deuteronom, declaraţia aceasta este o avertizare pentru poporul lui Dumnezeu. În Evrei, este adresată celor apostaziaţi. Dar aici, în Romani, e folosită ca o mângâiere pentru poporul persecutat al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va răzbuna la timpul cuvenit, deoarece Dumnezeu nu va face dreptate [nu va răzbuna] aleşilor Săi care strigă zi şi noapte către El? (Luc. 18:7; cf. Deu. 32:40–43; 2Tes. 1:6–10; Apoc. 6:9–11).

Răzbunarea. Gr. ekdikesis, răzbunare, răsplătire, pedeapsă (cf. Fapte 7:24; 2Cor. 7:11; 1Pet. 7:14). Ideea pornirii spre răzbunare personală trebuie să fie eliminată din cuvânt, aşa cum e folosit aici, cu privire la justiţia răsplătitoare a lui Dumnezeu. El înseamnă mai degrabă aplicarea dreptăţii depline la toate părţile. În ziua răzbunării lui Dumnezeu, nelegiuiţii vor primi urmările de neînlăturat ale propriei lor alegeri. Prin felul lor de viaţă de răzvrătire, s-au aşezat atât de în discordanţă cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui este pentru ei un foc mistuitor (2Tes. 1:6-10; Apoc. 6:15-17). Slava Aceluia care este iubire, îi va prăpădi (DA 763).

Dacă... vrăjmaşului tău. Citatul este din Prov. 25:21,22.

Cărbuni aprinşi. Adică cărbuni aprinşi. Vezi Prov. 25:22. Bunătatea este cea mai bună răzbunare pe care un creştin o poate aplica vrăjmaşului său. Că îngrămădirea de cărbuni pe capul unui potrivnic trebuie să însemne un act de iubire şi nu de răutate, e clar indicat atât de contextul VT, cât şi de cel al NT. Pasajul din Prov. 25:22 se încheie cu aceste cuvinte care n-au fost citate aici de Pavel: Şi Domnul [Iehova] îţi va răsplăti, şi anume pentru faptele bune făcute vrăjmaşului tău. La fel, în contextul de faţă, înţelesul general e rezumat în cuvintele: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine (Rom. 12:21).

Nu te lăsa biruit de rău. [Nu fi biruit de rău, KJV.] Răzbunarea e un semn nu de tărie, ci de slăbiciune. Acela care îngăduie să i se întărâte pasiunile şi să se părăsească principiile de iubire şi de stăpânire de sine, suferă înfrângere. Dar persoana care reprimă dorinţa de răzbunare şi transformă răul care i s-a făcut într-un prilej de a da pe faţă bunătate, câştigă o biruinţă asupra sa şi asupra puterilor răului. Lucrul acesta nu e mai nobil în sine, dar va fi mult mai eficient. El poate să dezarmeze pe un vrăjmaş (cf. Prov. 15:1) şi să câştige un nou suflet. În felul acesta, Dumnezeu nu a aplicat păcătoşilor răzbunarea pe care de multă vreme o meritau, ci, dimpotrivă, i-a copleşit cu iubire şi îndurare. Şi tocmai bunătatea, îngăduinţa şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu sunt ceea ce conduc pe oameni la pocăinţă (Rom. 2:4). Creştinul care e transformat după chipul lui Dumnezeu (cf. 12:2) va arăta prin felul cum tratează pe vrăjmaşii săi că zi după zi, caracterul lui devine din ce în ce mai asemenea caracterului lui Dumnezeu, care este iubire (1Ioan 4:8).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AH 301; CD 58, 165; CH 22, 42, 67, 121, 505; CT 301; DA 439; GC 473; MH 130; ML 6; MYP 244; PK 65, 489; PP 352; SL 27; Te 19, 62, 149, 191; TM 161; 1T 126; 2T 65, 70, 381; 3T 63, 83, 162, 164; 5T 441, 541; 6T 224

1, 2 CD 446; CH 49; FE 289, 351; Te 108; TM 448; 1T 694; 2T 492; 3T 157; 6T 143, 239; 7T 75; 9T 113 2 CH 23; CT 262; MH 404; ML 153, 318; 1T 240, 285, 479, 704; 2T 44, 56, 71, 82, 86, 174,

11 AA 351; AH 23; CG 123, 125; CM 77; COL 51, 346; CS 159, 165, 269; Ev 480, 654; FE 214, 316; ML 104, 243; MYP 72; TM 183; 1T 115, 317, 325; 2T 255, 500, 673, 701; 3T 400; 4T 191; 5T 276, 459; 6T 469; 7T 12, 196; 9T 150; WM 239

12 COL 172; ML 18; MYP 278; SC 97; 2T 48

13 AH 445; CS 29

15 MH 143, 157; 3T 186

16 TM 193; 4T 20

17 ML 330

18 ML 52; SL 20; 1T 356

19 EW 274

21 MH 486