1 Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este să fie mântuiți.

Fraţilor. Pavel foloseşte adesea expresia aceasta când doreşte să fie deosebit de emfatic (vezi Rom. 7,1; 8,12; 12,1; 1 Cor. 14,20; Gal. 3,15). Subiectul pe care-l discută el în acest capitol este faptul afirmat în Rom. 9,31-33, că Israel nu izbutise să ajungă la neprihănire din cauză că ei umblaseră după o neprihănire bazată pe meritele propriilor lor fapte. Dar înainte de a intra în dureroasa sarcină de a arăta eşecul şi vinovăţia propriului său popor, Pavel reînnoieşte asigurarea din partea sa a preocupării din inimă pentru mântuirea lor (cf. cap. 9,1-3).

Dorinţa. Gr. endokia, voia bună, bună plăcere, aprobare. Compară folosirea cuvântului în Mat. 11,26; Ef. 1,5.9; Fil. 1,15; 2,13; 2 Tes. 1,11. Pavel dorea cu sinceritate mântuirea conaţionalilor săi iudei.

Rugăciunea. Gr. deesis, petiţie, suplicaţie (vezi Ef. 6,18; Fil. 4,6; 1 Tim. 2,1; 5,5). De la cuvântul deomai, a avea nevoie, a cere, a ruga. Deesis e deosebit de proseuche, cuvântul pentru rugăciune în general (Rom. 1,10) prin aceea că deesis descrie cererea pentru un folos anumit.

Pentru israeliţi. [Pentru Israel, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea pentru ei, adică aceia care au fost menţionaţi în cap. 9,31-33. Pronumele arată strâns legătura dintre cele două capitole. Capitolul 10 este o continuare neîntreruptă a argumentaţiei lui Pavel cu privire la lepădarea lui Israel, care a fost subiectul în cap. 9.

Să fie mântuiţi? E lucru semnificativ ca îndată după tratarea din partea lui a lepădării lui Hristos de către iudei, Pavel să se roage pentru mântuirea lor. Lucrul acesta arată că el nu privea cazul lor ca lipsit de nădejde, în ciuda purtării lor păcătoase. În plus, dacă Pavel ar fi considerat lepădarea lor ca voia predeterminată a lui Dumnezeu pentru nimicirea lor, aşa cum au înţeles unii doctrina predestinaţiei, el nu s-ar fi rugat ca ei să fie mântuiţi. Evanghelia învaţă că oricine va chema numele Domnului va fi mântuit (vers. 13). Evanghelia e pentru toţi oamenii, inclusiv iudeii (cap. 1,16; 3,29.30; 10,12).


2 Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere:

Le mărturisesc. Pavel era în stare să facă lucrul acesta din propria sa experienţă tristă, el însuşi fusese cândva însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti (Gal. 1,14) şi în felul acesta, cunoştea bine zelul lor rău sfătuit (vezi Fapte 22,3; Fil. 3,6).

Râvnă pentru Dumnezeu. [Râvna lui Dumnezeu, KJV]. Comparaţi expresia râvna casei Tale, însemnând râvna pentru casa Ta (Ps. 69,9; Ioan 2,17). Iudeii se făleau cu râvna lor pentru Dumnezeu şi pentru Legea Lui (Fapte 21,20; 22,3; cf. Gal. 1,14), şi Pavel a descris bine ardoarea lor în chestiuni privitoare la religie în decursul acelei perioade.

Trista istorie a iudeilor e că în ciuda marii lor râvne religioase, nu au ajuns la neprihănire (Rom. 9,30-32). Religia lor era legalistă şi formalistă până în ultimul grad. Manifestarea lor pe dinafară a unei ascultări scrupuloase era o mantie pentru stricăciunea lăuntrică (cap. 2,17-29). Totuşi, Pavel pare să vorbească despre râvna lor pentru Dumnezeu ca fiind ceva care în sine era de lăudat şi ca în cap. 1,8, el atrage mai întâi atenţia la o trăsătură bună înainte de a începe să discute greşelile lor. El pare să găsească în acest zel rău aplicat vreun motiv de încurajare, deoarece trăgea nădejde că dacă un asemenea zel ar putea fi îndreptat spre adevărata cale a neprihănirii, ei ar putea fi încă salvaţi.

Priceperea. [Cunoştinţă, KJV]. Gr. epignosis. Cuvântul acesta denotă o cunoaştere întreagă şi deplină (cf. cap. 1,28; 3,20). Iudeii nu erau fără cunoştinţă ca atare (gnosis), dar erau lipsiţi de adevărata cunoştinţă care i-ar fi putut face să servească lui Dumnezeu în felul adevărat. Ei fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu cunoaşterea de Dumnezeu (cap. 3,1.2), dar râvna lor pentru El nu fusese înţeleaptă. Deşi cunoşteau scrierile legii şi profeţilor, nu aveau adevărata pricepere a înţelesului cuvintelor şi lucrărilor lui Dumnezeu. Ardoarea lor neluminată a devenit un simplu fanatism, şi ei arătau mai mult zel pentru formă şi pentru literă, decât pentru Dumnezeu.


3 pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.

Pentru că. Versetul acesta explică de ce zelul iudeilor era fără pricepere [potrivit cunoştinţei]. Dacă ar fi fost dispuşi să asculte de voia lui Dumnezeu, ar fi ajuns la o înţelegere a adevărului (vezi Ioan 7,17). Dar au refuzat să se supună.

Necunoscând. [Fiind necunoscători de, KJV]. Pavel arată mai departe că ignoranţa lor era nescuzabilă, deoarece iudeii avuseseră orice ocazie de a deveni luminaţi (Rom. 10,14-21; cf. Ioan 5,39.40).

Neprihănirea pe care o dă Dumnezeu. [Neprihănirea lui Dumnezeu, KJV]. Vezi cap. 1,17.

Au căutat. [Umblând după, KJV]. Gr. zeleo, literal, a căuta, a se strădui.

Să-şi pună înainte. [Să-şi stabilească, KJV; să statornicească, KJV]. Gr. histenie, a-şi înălţa. Cuvântul sugerează elementul de mândrie din străduinţa depusă de iudei de a-şi înălţa propria lor neprihănire. În mărturisitul lor zel pentru Dumnezeu iudeii lucrau de fapt pentru sine. Israel este o viţă goală, aduce fructe pentru sine [KJV] (Osea 10,1). În loc de a umbla după neprihănirea lui Dumnezeu în felul lui Dumnezeu, iudeii plini de neprihănire de sine s-au sprijinit pe propriile lor fapte (cf. Fil. 3,9). Ei au ajuns să privească simpla săvârşire a jertfelor şi prescripţiilor ca fiind neprihănire în ea însăşi în loc de a privi la neprihănirea Celui către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, religia lor a degenerat într-un fanatism plin de mulţumire de sine şi de slăvire de sine. Şi cu cât iudeii pierdeau mai mult din vedere neprihănirea lui Dumnezeu, cu atât mai riguroşi deveneau în observarea acestor forme pentru statornicirea propriei lor neprihăniri.

Supus. Gr. hupostasso, un verb obişnuit însemnând a se aşeza sub ordine, a asculta (cf. Iacov 4,7; 1 Petru 2,13; 5,5). Forma verbului aflat aici e mai bine tradusă într-adevăr supus. Pasajul ar suna atunci astfel: cu adevărat nu s-au spus. Iudeii se făleau cu cunoştinţa lor de Dumnezeu şi de Legea divină (Rom. 2,17-20), dar de fapt refuzau conformarea faţă de voia lui Dumnezeu. Încrezători în propria lor neprihănire, ei nu-şi supuneau inima la un plan care le cerea să vină recunoscând că nu aveau neprihănire proprie acceptabilă (Is. 64,6) şi că mântuirea lor depindea de meritele altcuiva. Nici un obstacol în calea mântuirii prin har nu e aşa de mare ca îndreptăţirea de sine a unui păcătos. Prin lipsa lor de bunăvoinţă de a se supune la porunca lui Dumnezeu ca să credem în numele Fiului Său Isus Hristos (1 Ioan 3,23), iudeii au dat pe faţă că zisa lor credinţă în Dumnezeu era doar un serviciu din gură lipsit de conţinut, deoarece esenţa credinţei este ascultare plină de încredere. Această lipsă de bunăvoinţă de a se supune a fost cauza, nu numai a ignoranţei lor, dar şi a lepădării lor ca popor ales.


4 Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.

Hristos este sfârşitul legii. În textul grecesc cuvântul pentru sfârşit telos, este accentuată. Pasajul acesta a fost felurit interpretat pentru a însemna că Hristos este sfârşitul legii ca atare, Hristos est scopul sau ţinta legii (cf. Gal. 3,24). Hristos este împlinirea legii (cf. Mat. 5,17) sau Hristos este terminarea legii ca mijloc de mântuire (cf. Rom. 6,24). Cea dintâi interpretare este aceea a antinomianiştilor şi e o pervertire a Scripturii (vezi cap. 3,31). Ultimele trei interpretări, toate prezintă afirmaţii adevărate, dar a treia dintre acestea apare cea mai bine potrivită pentru contextul acestui verset. Pavel contrastează calea lui Dumnezeu pentru îndreptăţire prin credinţă cu încercarea omului de a ajunge la îndreptăţire prin lege. Solia Evangheliei este că Hristos este sfârşitul legii ca mijloc de îndreptăţire pentru oricine are credinţă. E probabil lucru însemnat acela că articolul definit e omis de la lege (vezi cap. 2,12), indicând că Pavel se referă la principiul legii în general şi nu la oarecare anumită lege în particular. Mai mult, tendinţa întregii argumentaţii arată că Pavel vorbeşte despre lege într-un sens general.

Versetul acesta nu lasă a se înţelege că neprihănirea putea fi de fapt obţinută prin lege în VT şi că o dată cu venirea lui Hristos credinţa fusese substituită legii ca mijloc al neprihănirii. De la căderea lui Adam, Dumnezeu descoperise numai un mijloc prin care oamenii puteau fi salvaţi – prin credinţă în Mesia care aveau să vină (Gen. 3,15; 4,3-5; Evrei 11,4; cf. Rom. 4). Şi nici nu poate fi luat pasajul ca însemnând că Hristos este sfârşitul legii ca atare şi deci că oamenii nu mai sunt sub obligaţia de a asculta de legea lui Dumnezeu. Ci legea ca metodă de a obţine neprihănirea a fost adusă de Hristos. Scopul lui Dumnezeu în proclamarea legii Sale lui Israel era de a le descoperi păcătoşenia (Rom. 3,20) şi nevoia lor de au un Mântuitor (Gal. 3,24). Dar iudeii pervertiseră scopul lui Dumnezeu şi folosiseră legile atât pe cea morală, cât şi pe cea ceremonială prin propriile lor încercări de ascultare legalistă. Hristos a venit ca să pună capăt acestui abuz şi să arate drumul înapoi la lege. O asemenea credinţă nu desfiinţează legea, ci o statorniceşte (vezi Rom. 3,31) şi face cu putinţă ca oamenii să împlinească cerinţele ei (vezi cap. 8,4).


5 În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea.

În adevăr Moise. Pavel descrie acum contrastul dintre neprihănirea prin lege şi neprihănirea prin credinţă în vorbire scoasă din VT. Făcând aşa, el mai arată şi că nu e contradicţie între VT şi NT la subiectul acesta.

Scrie. [Descrie, KJV]. Gr. grapho. Literal, a scrie. Se pot cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru următoarea exprimare a vers. 5: Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea care se întemeiază pe lege va trăi prin ea. Citatul este din Lev. 18,5; care zice: Păziţi deci legile mele, şi judecăţile Mele; pe care de le va face omul, viu va fi într-însele (cf, Gal. 3,12). Pavel citează aceste cuvinte cu implicaţia bazată pe concepţiile iudaice că neprihănirea prin lege cere împlinirea perfectă a legii, ea trebuia să fie ţinută până la ultima literă. Nu există har sau îndurare. Tot ce cere legea trebuie să fie făcut sau altminteri nu e mântuire (vezi Gal. 3,10-13). Dar aceasta este o condiţie care nu a fost niciodată împlinită de omul căzut, aşa cum Pavel a arătat clar în Rom. 1-3, şi care nu poate fi nicidecum împlinit de păcătoşii nerenăscuţi (cap. 8,5-8). În consecinţă, nu poate fi decât condamnare pentru cei care depind de propria lor împlinire a legii pentru neprihănire înaintea lui Dumnezeu (cap. 3,20).

E lucru plin de însemnătate faptul că în contextul lui Lev. 18,5, legea lui Dumnezeu e descrisă constând din legi şi judecăţi care de fapt puteau să fie ţinute şi prin ţinerea cărora poporul putea să intre în viaţă, referirile la acelaşi pasaj de către Ezechiel (cap. 20,11.13.31) şi de către Neemia (cap. 9,13.29) arată de asemenea că putea fi împlinită condiţia şi făgăduinţa putea fi obţinută. Cu descoperirea mai mare a planului lui Dumnezeu în NT vedem că afirmaţia care stă la baza acestor pasaje din VT este că creştinii ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre Răscumpărătorul care va veni şi astfel să capete iertare de păcate şi har întăritor pentru ascultare (vezi Ez. 16,60; 20,11; 36,26). Toate acestea nu trebuie să fie luate ca lăsând să se înţeleagă că neprihănirea poate fi obţinută prin ţinerea legii separat de credinţă, dar fariseii şi sub călăuzirea lor, masa poporului iudeu cultivau această părere greşită. Ei cereau neprihănire şi viaţă ca o răsplătire a propriei lor ţineri cu stricteţe a legii. Legătura lor cu Dumnezeu era pur legalistă. Legământul lor cu El era unul de fapte şi nu de credinţă şi har. Dumnezeu căuta să-i dusă la o experienţă superioară, dar ei refuzau să progreseze (vezi Ez. 16,60).

Tocmai pentru ca să dea la iveală eroarea unei astfel de poziţii, Pavel citează Lev. 18,5. El foloseşte chiar cuvintele lui Moise pentru a reaminti iudeilor legalişti că neprihănirea e obţinută numai de cei care ascultă. Dar o asemenea ascultare omul nu e în stare să o dea dacă nu e ajutat. Comparaţi replica lui Isus la căutarea după neprihănirea pe care o dă legea: Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică (Luca 10,28).


6 Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința: „Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să coboare adică pe Hristos din cer.)

Neprihănirea pe care o dă credinţa. [Care din credinţă, KJV]. Pavel personifică neprihănirea prin credinţă ca şi cum ar vorbi. Compară personificarea înţelepciunii (Prov. 1,20; Luca 11,49) şi a vorbirii (Evrei 12,5). Apostolul ar fi putut să spună: Moise vorbeşte astfel despre neprihănirea prin credinţă. În felul acesta, ambele părţi ale lui Rom. 10,4 sunt dovedite de mărturia lui Moise, şi anume imposibilitatea de a obţine neprihănirea prin lege (vers. 5) şi asigurarea că putem obţine neprihănirea prin credinţă (vers. 6-8).

Mulţi comentatori s-au poticnit în faptul că Pavel foloseşte cuvintele lui Moise care pare că ţin numai de lege, pentru a descrie neprihănirea prin credinţă, dar dificultatea stă în afirmaţia greşită, atât de larg susţinută, că legea şi Evanghelia sunt diametral opuse. Problema e rezolvată prin recunoaşterea faptului că neprihănirea prin credinţă a fost totdeauna metoda lui Dumnezeu pentru mântuirea omului şi că darea legii prin Moise era o parte integrantă a acestui plan. Mai mult, Moise fusese în chip deosebit folosit de Dumnezeu pentru a edifica marele sistem al tipurilor şi ceremoniilor care simbolizau întregul plan al neprihănirii prin credinţă în Isus. În consecinţă, e cu totul nerezonabil de a afirma că Moise era necunoscător al adevăratei relaţii dintre lege şi Evanghelie şi că ori de câte ori vorbea atât de puternic despre ascultare de poruncile lui Dumnezeu el recomanda neprihănirea prin lege şi nu prin credinţă.

Iată cum vorbeşte. [Vorbeşte în felul acesta, KJV]. Adică, vorbeşte aşa. Citatul este din Deut. 30,11-14. În capitolul acela, Moise înşiră binecuvântările care vor veni asupra lui Israel dacă era ascultător de legea lui Dumnezeu. Este un lucru important de observat că Moise vorbeşte celor cărora el le spusese mai înainte: Iehova Domnul tău va circumcide inima ta…, ca să iubeşti pe Iehova, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti (Deut. 30,6). Moise descrie aici experienţa israeliţilor cu adevărat pocăiţi şi credincioşi. El vorbeşte despre lege din punctul de vedere al israeliţilor circumcişi cu inima. Nu e necesar de a presupune aşa cum au făcut mulţi comentatori, că Pavel numai îşi însuşeşte cuvintele lui Moise cu privire la lege, şi în felul acesta le aplică la ceva ce Moise nu a avut în gând. După cum Pavel a găsit neprihănire prin credinţă la Avraam, care a crezut pe Dumnezeu şi a ascultat de El, tot aşa aici găseşte esenţa neprihănirii prin credinţă în experienţa acelora care se întorc cu pocăinţă la Dumnezeu şi-L iubesc şi-L ascultă cu toată inima şi cu tot sufletul. Cuvintele lui Moise, înţelese în adevăratul lor sens spiritual, descriu o neprihănire care este, într-adevăr neprihănire prin credinţă

Să nu zici în inima ta. Expresia aceasta se găseşte în Deut. 9,4 şi e folosită de Pavel pentru a introduce citatul din Deut. 30,12-14. A spune în inimă reprezintă un idiom ebraic însemnând a gândi, de obicei cu privire la un gând rău (vezi şi Deut. 15,9; 18,21; Ps. 14,1; Mat. 3,9; 24,48; Apoc. 18,7; cf. 1 Cor. 7,37).

Cine se va sui? Moise spunea aceste cuvinte pentru a arăta că cuvântul lui Dumnezeu nu e departe şi dincolo de îndemâna omului, ci că el deja îi fusese revelat şi îi fusese lămurit. Pavel foloseşte aceleaşi cuvine cu privire la Evanghelie, revelaţia încă şi mai clară a cuvântului lui Dumnezeu care fusese dată în Hristos.

Să coboare… pe Hristos. Ca şi cum nu venise încă. Neprihănirea prin credinţă spune: Nu te îndoi că Hristos a venit deja. Fiul lui Dumnezeu a venit deja şi a locuit printre noi. Credinţa nu e ceva atât de dificil, deoarece Hristos a venit.


7 Sau: „Cine se va coborî în Adânc?” (Să scoale adică pe Hristos din morți.)

Cine se va pogoară. În loc de: Cine va merge peste mare pentru noi? (Deut. 30,13) Pavel zice: Cine se va pogorî în adânc? Aşa cum nu era nevoie ca israeliţii să caute dincolo de mare pentru a aduce poruncile lui Dumnezeu, tot aşa nu e nevoie ca nimeni să coboare în adânc pentru a ridica afară pe Hristos. El deja înviase.

Adânc. [Adâncul, KJV; abis, Nitz.]. Gr. abussos, abisul, (vezi Marcu 5,10). Pavel pare să aplice termenul la locul celor morţi unde Hristos coborâse.


8 Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.” Și cuvântul acesta este Cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.

Ce zice ea? Adică: Ce spune neprihănirea prin credinţă? Pavel continuă să personifice neprihănirea prin credinţă (vezi vers. 6). Cuvântul este aproape de tine. Scopul pasajului VT era de a sigura pe Israel că Dumnezeu

luase măsuri prin care cerinţele legii puteau fi împlinite. Legământul veşnic făcut cu Adam în Eden prevedea iertare pentru încălcarea legii şi har întăritor pentru ascultare prin credinţă în Mesia care urma să vină. Oamenii dădeau pe faţă credinţa lor în Răscumpărătorul prezentând sacrificiile lor de animale şi prin ţinerea celorlalte cereri ale ritualurilor legii. Israeliţii erau rezervaţi în a primi legământul acesta, dat lui Adam şi reînnoit lui Avraam (vezi Ez. 16,60). În schimb, au ales să caute neprihănirea prin propriile lor eforturi spre ascultare. Profeţii VT au căutat adesea să determine poporul să accepte prevederile planului veşnic al lui Dumnezeu, dar fără succes. Domnul, prin Ieremia, le-a oferit noul legământ (vezi Ier. 31,31-34). Ezechiel a subliniat nevoia de o inimă nouă şi un duh nou (vezi Ez. 36,26). În felul acesta, neprihănirea prin credinţă le era oferită dar cuvântul ce le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că nu a găsit credinţă la cei ce l-au auzit (Evrei 4,2; cf. Gal. 3,8). Cuvântul era aproape de ei. Tot ce se cerea era credinţă cu inima şi mărturisire cu gura. În felul acesta, Pavel contrastează simplitatea credinţei cu sarcina laborioasă şi lipsită de nădejde a încercării legaliste de a înălţa neprihănirea personală a omului (Rom. 10,2.3.5).

Cuvântul credinţei. Adică, solia Evangheliei cu privire la credinţă. Aceasta este unica apariţie a acestei expresii în NT. Cuvântul pe care Moise îl descrie ca aproape foarte de tine, în gura ta şi în inima ta, ca tu să-l faci (Deut. 30,14) este esenţial acelaşi cu cuvântul credinţei predicat de Pavel

– Evanghelia care vesteşte credinţa ca principiu al neprihănirii.

Pe care-l propovăduim. Pavel adaugă aceasta pentru a scoate în evidenţă că adevărul neprihănirii prin credinţă nu e necunoscut şi poate fi înţeles de toţi cei care sunt dispuşi să asculte. Că iudeii nu pot să se scuze este arătat şi mai pe deplin în vers. 14-21.


9 Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.

Dacă. [care, KJV; pentru că dacă, Nitz.]. sau deoarece. Dacă e păstrată traducerea care, Pavel face cunoscut conţinutul soliei despre credinţă, dacă e preferat pentru că Pavel prezintă dovada că cuvântul credinţei e aproape. În ambele cazuri conţinutul soliei credinţei e arătat că corespunde cu învăţătura lui Moise din Deuteronom.

Mărturiseşti. Gr. homolşogeo. Acelaşi cuvânt este adesea tradus profesezi şi substantivul înrudit profesiune [mărturisire] (Mat. 7,23; Tit 1,16; Evrei 3,1). El înseamnă literal a fi de acord cu, a spune acelaşi lucru ca un altul. În felul acesta mărturisirea unui credincios este exprimarea acordului său cu tot ceea ce Dumnezeu a declarat că e adevărat. Aceasta include ceea ce Dumnezeu a descoperit cu privire la Legea sa, păcatul nostru, şi nevoia noastră de un Mântuitor. Ea cuprinde tot ceea ce Dumnezeu a spus cu privire la singurul mijloc de mântuire – credinţa în Fiul Său, Isus Hristos.

Isus ca Domn [Domnul Isus, KJV]. Sau că Isus este Domn (cf. 1 Cor. 12,3; Fil. 2,11). Iudei atribuiau titlul de domn numai lui Dumnezeu Tatăl. Neamurile adorau pe împăratul ca domnul lor, dar creştini recunoşteau pe Hristos ca Domnul din cer [KJV; Nitz.] (1 Cor. 15,47), unicul Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 3,16) care este înălţata căpetenie a bisericii (Ef. 5,23) şi Domn a toate (Fapte 10,36). Mărturisirea domniei Lui implică o voinţă de a asculta de conducerea Lui şi de a împlini poruncile Lui (Ioan 14,21; 1 Ioan 2,3.4).

Crezi. Credinţa în mod normal precede mărturisirea, dar Pavel urmează ordinea din vers. 8, unde gura este menţionată înainte de inimă. În vers. 10 Pavel dă ordinea credinţa şi apoi mărturisirea.

Dumnezeu L-a înviat din morţi. Vezi vers. 7. Învierea a fost confirmarea pretenţiilor lui Hristos, sigiliul divin asupra sacrificiului Său (vezi cap. 1,4). Crezând că Dumnezeu a înviat pe Isus din morţi, creştinul recunoaşte triumful lui Hristos asupra păcatului şi a morţii şi puterea Lui de a îndreptăţi şi a mântui pe păcătoşi (vezi cap. 4,25). Contrastată cu neprihănirea prin lege (cap. 10,5) neprihănirea prin credinţă depinde de ceea ce a făcut Hristos şi de ceea ce El poate face şi nu de ceea ce suntem noi în stare să facem.


10 Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,

Inimă. Vezi cap. 1,21. Iudeii considerau inima ca sediu al vieţii lăuntrice de gândire şi simţire pentru ei, inima nu reprezintă afecţiunile ca distincte de intelect. Referindu-se la credinţa din inimă [cu inima], Pavel lasă a se înţelege că credinţa cuprinde o deplină schimbare lăuntrică. Şi schimbarea aceasta aduce ca rezultat îndreptăţirea şi neprihănirea (cap. 3,22; 5,1).

Mărturisirea. Dovada externă a schimbării lăuntrice este mărturisirea cu gura, hotărâta luare de poziţie pentru ceea ce se crede că e adevărat. Voinţa de a mărturisi pe Hristos în cuvânt şi faptă a fost totdeauna proba că cineva e cu adevărat ucenic (Mat. 10,32; Luca 12,8; cf. Apoc. 3,5). O bună mărturie înaintea lumii, menţinută până la sfârşit, va avea ca rezultat mântuirea (cf. Apoc. 2,10).


11 după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de rușine.”

Zice Scriptura. Citatul este din Is. 28,16 (vezi Rom. 9,33).

Oricine. Cuvântul acesta nu e în textul lui Isaia. Pavel dorea să scoată în evidenţă faptul că Evanghelia era pentru toţi.


12 În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu și grec; căci toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă.

În adevăr. [deoarece, KJV]. Aceasta introduce explicarea de către Pavel a lui oricine, din vers. 11.

Deosebire. Sau distincţie (cf. cap. 3,22). Atât iudeii cât şi neamurile au păcătuit şi au nevoie de mântuire (vezi cap. 3,23). Dumnezeu a prevăzut un singur mijloc prin care omul să poată fi mântuit. El nu are o prevedere pentru iudei şi o alta pentru neamuri. Şi deci, dispare orice deosebire naţională, de clasă, socială şi individuală.

Grec. Adică neamuri (vezi cap. 1,16).

Toţi au acelaşi Domn… Sau acelaşi Domn este Domnul tuturor (RV; RSV). Atât iudeii cât şi neamurile au acelaşi Domn (cf. cap. 3,29.30), care a răscumpărat întreaga omenire (Isa. 3,16). O comparaţie cu vers. 9, 11 din Rom. 10 arată că domn de aici se referă la Hristos. În Fapte 10,36 Hristos e chemat Domnul tuturor (cf. Rom. 14,9; Fil. 2,10.11).

Bogat… pentru toţi. Nu e limită la resursele Domnului (vezi Rom. 8,32; 11,33; Ef. 1,7; 2,7; 3,8). Cei ce-L cheamă. Chemarea Domnului sau chemarea numelui Domnului e o expresie obişnuită aproape echivalentă cu închinarea la Domnul. Ea provine probabil din obiceiul de a începe

o vorbire către o divinitate prin menţionarea mai întâi a numelui lui. Evreii erau cunoscuţi ca aceia care chemau pe Iehova. Creştinii erau aceia care chemau pe Hristos (1 Cor. 1,2). E lucru semnificativ de a vedea expresia aceasta folosită cu privire la Hristos în NT, căci întrucât închinarea e cuvenită numai lui Dumnezeu, aceasta este o clară recunoaştere a divinităţii lui Hristos (vezi Fapte 7,59.60; 9,14.21; 22, 16; 2 Tim. 2,22). În ce priveşte dumnezeirea lui Hristos, vezi nota adiţională la Ioan 1.


13 Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”

Oricine va chema. Citatul e din Ioel 2,32. Pasajul a fost citat şi de Petru în predica lui din Ziua Cincizecimii (Fapte 2,21). Iudeii înţelegeau pasajul din Ioel ca însemnând că toţi adevăraţii închinării ai lui Iehova urmau să fie eliberaţi în ziua judecăţii lui Dumnezeu. Pavel aplică pasajul la Hristos. Cuvintele toată făptura (Ioel 2,28) arată că neamurile sunt incluse în profeţie.


14 Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?

Dar cum vor chema? După ce a afirmat universalitatea mântuirii prin credinţă, Pavel acum discută condiţiile care trebuie să fie împlinite pentru ca toţi să aibă prilejul de a o primi. El scrie aceste condiţii ca o serie de întrebări. Fiecare întrebare din lanţ este un argument, a cărui concluzie este admisă tacit şi formează baza întrebării următoare. De pildă: Cum pot ei să cheme pe Domnul dacă nu cred în El? Nu pot; deci trebuie să creadă mai întâi. Dar cum pot ei să creadă dacă nu au auzit? Nu pot. Şi aşa mai departe.

Unii leagă vers. 14 şi 15 cu pasajul precedent şi le pun în legătură cu predicarea Evangheliei la neamuri. Dacă Evanghelia e intenţionată pentru oricine, aşa cum se lasă a se înţelege din oricine din vers. 13, atunci trebuie predicată la oricine. Alţii leagă vers. 14 şi 15 mai strâns cu restul versetelor capitolului. Ei argumentează că Pavel nu se ocupă în secţiunea aceasta cu misiunea pentru neamuri, ci cu necredinţa iudeilor. Iudeii, aşa cum Pavel a explicat deja, au fost necunoscători, cu privire la calea cea dreaptă de a obţine neprihănirea. Pentru a-i convinge de foarte marea lor vinovăţie în privinţa aceasta, Pavel caută să le arate că ei au avut o mare ocazie de a cunoaşte şi a înţelege planul lui Dumnezeu. El începe prin a întreba ce condiţii sunt necesare pentru a chema numele Domnului şi apoi arată că aceste condiţii au fost împlinite. De aceea iudeii sunt fără de scuză pentru necredinţa lor.

Argumentaţia din vers. 14-21 poate fi rezumată după cum urmează: Au fost trimişi predicatorii Evangheliei aşa ca toţi să poată avea prilej de a crede (vers. 14)? Da, Evanghelia a fost predicată, aşa cum prezisese Isaia (vers. 15). Dovedeşte faptul că nu toţi au crezut că nu au auzit (vers. 16)? Nu, deoarece Isaia prezisese de asemenea că unii nu vor primi solia (vers. 16, 17). E cu putinţă că unii dintre iudei să nu fi auzit (vers. 18)? Lucrul acesta nu putea să fie, deoarece solia Evangheliei a mers pretutindeni. Chiar dacă e adevărat că Israel auzise Evanghelia e cu putinţă că ei nu i-au prins înţelesul (vers. 19)? Nici lucrul acesta n-ar putea să fie, deoarece aşa cum au descris Moise şi Isaia, neamurile mai puţin privilegiate şi mai puţin luminate fuseseră în stare să înţeleagă (vers. 19, 20). De aceea, iudeii nu puteau să prezinte necunoaşterea din partea lor a Evangheliei ca o scuză pentru necredinţa lor. Faptul real este că, aşa cum spunea Isaia, ei erau un popor neascultător şi îndărătnic (vers. 21).

Despre El. A asculta un predicator trimis de Hristos înseamnă a asculta pe Hristos (2 Cor. 5,20). Domnul e auzit vorbind prin reprezentanţii Săi aleşi.


15 Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”

Dacă nu sunt trimişi? Gr. apostello, de la care e derivat cuvântul apostolos, apostol. După cum Tatăl a trimis pe Fiul Său, tot aşa Fiul a trimis pe apostolii Săi şi ei la rândul lor sub îndrumarea Duhului lui Hristos, au trimis pe alţii (vezi Luca 9,2; 10,1.3; Ioan 8,38; 17,18; fapte 26,17; 1 Cor. 1,17). Proclamarea unei solii divine trebuie să fie făcută de cineva care a fost însărcinat de Dumnezeu pentru scopul acesta (cf. Ier. 1,7; 7,25; 14,14.15; 23,21).

După cum este scris. Citatul e din Isaia 52,7. Pavel citează pasajul liber, şi pe scut, omiţând cuvintele pe munţi ca având poate numai însemnătate locală sau poetică, schimbând singularul aceluia care aduce în plural şi omiţând pe celor ce vestesc mântuirea.

Cât de frumoase sunt picioarele. Adică, cât de binevenită e sosirea (vezi Is. 52,7).

Celor ce vestesc pacea. [Care predică Evanghelia păcii, KJV]. Dovezi contextuale (cf. p. 10) favorizează omiterea acestei expresii.

Folosind citatul acesta, Pavel lasă a se înţelege că solii însărcinaţi au fost trimişi. În ce priveşte înţelesul pasajului în contextul originar, vezi Isaia 52,7. Secţiunea aceasta a lui Isaia a fost privită atât de iudei, cât şi de creştini ca arătând spre lucrarea lui Mesia. Veştile cele bune ale eliberării din captivitatea babiloniană simbolizează veştile sale bune ale mântuirii.

Vestesc cele bune. [Aduc veşti bune]. Gr. euaggelizo, de la care este derivat cuvântul pentru evanghelie, euaggelion (vezi cap. 1,1).


16 Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?”

Ascultat. Gr. hupakuo, a lua aminte ca rezultat al ascultării, a lua aminte, a lua seama (vezi cap. 5,19). Cuvântul e deosebit de corespunzător în contextul acesta, unde Pavel descrie necredinţa cu care fusese primită solia Evangheliei. Iudeii au auzit, dar nu au luat aminte.

Evanghelia. Sau, vestea cea bună (vezi cap. 1,1).

Isaia zice. Citatul aceste din Isaia 53,1. Textul ebraic nu are cuvântul Doamne dar el apare în LXX. Neascultarea iudeilor fusese de asemenea prevăzută de profet. Îndată după descrierea făcută de el a solilor veştilor bune (Is. 52) Isaia prezice eşecul poporului de a primi solia. Compară afirmaţia împlinirii acestei profeţii în Ioan 12,37.38: Citatul acesta mai cuprinde şi implicaţia (cf. Rom. 10,15) că solia fusese vestită, sau altminteri nu ar fi putut fi auzită şi să nu fie crezută.


17 Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

Credinţa. Sau crezi. Pentru a aprecia strânsa legătură dintre vers. 16, 17 trecui să se observe că limba greacă nu are două cuvinte pentru crez, şi credinţă. Gr. pistis, credinţă sau crez e substantivul derivat de la pisteno, verbul tradus a crezut în vers. ]16 (vezi cap. 3,3).

Cele auzite. [Auzire. KJV]. Gr. akoe, care apare de două ori în versetul acesta. În versetul 16, akoe este redat cele auzite, relatare acolo însemnând literal ce e auzit. Dacă lui akoe i se atribuie acelaşi înţeles, e cu putinţă următoarea traducere: Cine a crezut ceea ce a auzit de la noi? Aşa că credinţa vine din ceea ce este auzit şi ceea ce este auzit prin cuvântul lui Dumnezeu. Traducerea aceasta face mai vizibilă legătura dintre vers. 16 şi 17.

Cuvântul lui Hristos. [Cuvântul lui Dumnezeu, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea cuvântul lui Hristos. Aceasta ar putea să însemne solia despre Hristos, ca cuvântul credinţei (vezi vers. 8). Versetul acesta este o afirmaţie importantă cu privire la natura şi sursa adevăratei credinţe. Credinţa adevărată nu e o încredere oarbă care să fie exercitată în lipsa unor dovezi corespunzătoare. Credinţa este convingerea noastră despre lucruri pe care nu le putem vedea (Evrei 11,1) şi convingerea aceasta trebuie să fie întemeiată pe cunoştinţe, cunoştinţele întemeiate pe cuvântul lui Dumnezeu, solia cu privire la Hristos. Ca mijloc de dezvoltare a unei credinţe transformatoare şi dăinuitoare nu există înlocuitor pentru studiul sistematic şi zelos al Bibliei.


18 Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”

Dar eu întreb. [dar eu zic, KJV]. Iudeii ar fi putut susţine că ei nu avuseseră privilegiul de a auzi din care cauză nu acceptaseră Evanghelia. Pavel procedează la combaterea acestei pretenţii.

Nu au auzit ei? Sau: E aşa că n-au auzit?, sau n-au izbutit ei să audă? Construcţia greacă a acestei întrebări arată că e aşteptat un răspuns negativ şi că scuza nu poate fi admisă. Ei se referă la nu toţi din vers. 16, care înseamnă în mod deosebit iudeii necredincioşi.

Ba da. [Da, într-adevăr, KJV]. Aceasta este o corectare emfatică a lui Pavel la sugestia că ei nu auziseră solia. El afirmă, dimpotrivă, că Evanghelia a mers pretutindeni în lume şi face afirmaţia aceasta pe temeiul cuvintelor din Ps. 19,4.

Glasul. [Sunetul, KJV]. Gr. phthoggos, un cuvânt onomatopeic (pronunţat, phthongos (cf. 1 Cor. 14,7). În VT versetul acesta zice: linie de măsurat [KJV] în loc de sunet (vezi Ps. 19,7). Potrivit cu psalmistul sunetul lor este glasul naturii, mărturie tăcută cu care cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui (Ps. 19,1). Psalmistul compară descoperirea lui Dumnezeu în lucrările Sale (Ps. 19,1-6) cu revelaţia specială de Sine prin cuvântul Său (Ps. 19,7.11). Pavel vede în aceasta o reprezentare a predicării mondiale a Evangheliei şi foloseşte cuvintele psalmistului pentru a descrie cum glasul predicatorilor cuvântului credinţei a răsunat prin tot pământul.

Lumii. Gr. oikoumene, lumea locuită (vezi Luca 2,1). La data scrierii acestei epistole, pare că Evanghelia nu fusese literal predicată pretutindeni, deoarece evident că nu fusese dusă în Spania (vezi Rom. 15,20.24.28. Totuşi, solia credinţei fusese deja răspândită atât de departe prin lumea întreagă încât Pavel este îndreptăţit de a face o astfel de afirmaţie generală. De fapt, în timpul generaţiei sale, Evanghelia fusese dusă oricărei făpturi de sub cer (Col. 1,23; cf. Ed. 96). Mai mult, solia a fost totdeauna dusă mai întâi iudeilor (Fapte 9,20; 11,19; 13,5; 14,1; 17,1.2.10; 18,4.19; 28,17; Rom. 1,16), şi probabil că scopul primar al lui Pavel în capitolul acesta e să arate că nici un israelit nu se poate scuza pe temeiul că nu auzise niciodată Evanghelia.


19 Dar întreb iarăși: „N-a știut Israel lucrul acesta?” Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi ațâța mânia printr-un neam fără pricepere.”

N-a ştiut Israel? Mai precis: E aşa că Israel n-a ştiut? Sau a dat Israel greş în a înţelege? Ca în vers. 18, construcţia greacă aşteaptă un răspuns negativ. În ciuda descoperirii lui Dumnezeu prin Moise şi prin profeţi, Israel a rămas neştiutor de calea lui Dumnezeu de a da neprihănirea.

Cel dintâi. Adică, cel dintâi în ordine, cel dintâi în şir profetic.

Moise… zice. Citatul e din Deut. 32,21. Acelaşi Moise care comunicase lui Israel favorurile şi avantajele lor speciale faţă de neamuri înălţase şi regula de credinţă prin care poziţia aceasta de favoare era cu putinţă şi urma de fapt, să fie răsturnată cândva în viitor (vezi Deut. 32,18.20).

Vă voi întărâta. [Vă voi provoca, KJV]. Arătând îndurarea neamurilor Dumnezeu nădăjduia să întărâte pe propriul Său popor la gelozie şi să le inspire mai multă râvnă pentru El. Compară Osea 2,23; Rom. 9,25.

Prin ceea ce nu este neam. Literal prin ne naţiune (cf. Deut. 32,21). Neamurile sunt numite ne naţiune din cauză că ele nu stăteau în relaţie recunoscută faţă de Dumnezeu în care stătea Israel (vezi Deut. 4,5-8). Ele erau un neam fără pricepere, din cauză că nu primiseră aceeaşi revelaţie (vezi Rom. 1,21). Pavel urmărea să întărâte pe concetăţenii săi la gelozie, arătându-le că, aşa cum prezisese Moise, Dumnezeu primise acum în favoarea Lui specială oameni pe care iudeii erau obişnuiţi să-i privească drept inferiori (vezi cap. 11,14). Făcând aceasta, apostolul urmărea să clarifice prin rugăciunile sale fierbinţi că poporul său s-ar fi putut pocăi şi să afle mântuirea în Isus Hristos (cap. 9,1-3; 10,1).


20 Și Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.”

Şi Isaia. [Dar Isaia, KJV]. Sau atunci Isaia, sau şi Isaia. Am fost găsit. Citatul e din Is. 65,1. Credinţa neaşteptată a neamurilor trebuia să fie o mustrare pentru iudeii privilegiaţi şi luminaţi dar necredincioşi (cf. cap. 9,30-35.


21 Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit și împotrivitor la vorbă.”

Despre Israel. [Lui Israel, KJV]. Adică, cu privire la Israel, sau despre Israel.

Zice. Adică Isaia zice. Profetul vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Citatul este din Is. 65,2 şi concordă cu LXX mai mult decât textul ebraic.

Toată ziua. Isaia exprimă în felul acesta mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de poporul Său, chiar dacă ei stăruie în a fi neascultători faţă de El şi de a refuza invitaţiile Lui. Procedeele lui Dumnezeu chiar cu păcătoşi rebeli, sunt pline de duioşie şi milă. Toată ziua întinde braţul îndurării Sale celor neascultători şi împotrivitori. Că Dumnezeu a fost totdeauna îndurător şi îndelung răbdător va fi recunoscut în cele din urmă de aceia care L-au refuzat cu dispreţ (Apoc.

15,4; GC 670, 671).

Împotrivitor la vorbă. Literal, vorbind înapoi, contrazicător. Refuzând Evanghelia şi rezistându-i, iudeii descopereau o caracteristică care de multă vreme fusese arătată şi osândită de profeţi. Înainte de martiriul lui, Ştefan prezentase aceeaşi acuzaţie (Fapte 7,51-53; vezi şi Luca 13,34).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

AA 374

2 1T 165; 2T 110, 147, 232; 3T 109; 4T 489; 5T 343.

3 MB 55; PK 709; PP 372.

6-9 DA 184

10 AH 401; CT 242; 5T 536

11, 12 MM 251

11-13 DA 403

12 DA 249

14 GW 19; TM 399; 6T 21; 9T 52

14, 15 7T 224

17 COL 100

20 PK 367

20, 21 AA 375; DA 458.