Fură un bou. Versetele 1-5 continuă cu legile în legătură cu drepturile de proprietate. Prima secţiune, versetele 1-5 se ocupă cu furtul. Este stabilit principiul general că furtul trebuie să fie pedepsit printr-o amendă, dacă este posibil. În pustie, principala proprietate a izraeliţilor erau vitele. Deoarece trebuia mai multă îndrăzneală pentru un hoţ să transporte un bou decât o oaie, crima atrăgea o pedeapsă mai grea.
Şi-l taie. Acest fapt era considerat mai grav decât furtul obişnuit şi atrăgea pedeapsa unei îndoite restituiri (vezi v.4), pentru că arăta stăruinţa în a face rău. De aceea, delicventul trebuia să plătească mai mult, cum s-a arătat.
Spărgând. Adică a intra într-o casă cu forţa. Deoarece calea obişnuită de a sparge o casă pare să fi fost printr-o spărtură în zid, sensul literal al verbului este săpând în.
Nu va fi vinovat de omor. Vinovăţie de sânge, în sensul că răzbunătorului sângelui nu-i era îngăduit să-l urmărească pe ucigaş (Numeri 35,27). Principiul acesta, care a avut mai târziu aprobarea lui Solon, dătătorul de legi al atenienilor, legea romană şi legea Angliei se întemeiază pe presupunerea că cineva care intră cu forţa într-o casă în timpul nopţii are o intenţie criminală, sau cel puţin intenţia de a comite crima, dacă s-ar ivi ocazia.
A răsărit soarele. Dacă această intrare a fost încercată după ivirea zilei, se presupunea, în mod caritabil, că hoţul n-a avut intenţia de a ucide. De aceea, ucigaşul hoţului este considerat vinovat de sânge şi poate fi ucis de rudenia următoare. Toate cerinţele dreptăţii se considerau a fi satisfăcute de hoţul obligat să dea despăgubire. Sângele nu trebuia să fie vărsat în mod inutil, astfel legea pedepsea furtul, dar proteja viaţa hoţului.
Ce este dator să dea. Hoţul care intră într-o casă în timpul zilei trebuie să fie pedepsit ca şi alţi hoţi, fiind obligat să dea înapoi îndoit. Dacă nu are nimic sau mai degrabă nu are îndeajuns spre a înapoia cele cerute, el trebuie să fie vândut pentru furtul lui, adică să-l plătească prin muncă. Această restituire dublă slujea ca un fel de represalii, pentru că făcea ca hoţul să piardă exact cantitatea pe care se aşteptase s-o câştige.
Un ogor semănat. A strica într-un mod lipsit de sens ceva ce aparţine altuia este aproape tot aşa de rău ca furtul. De aceea, dacă un om strica un ogor semănat, sau păştea animalele pe el, trebuia să plătească păgubaşului o cantitate egală din cele mai bune roade ale lui.
Dacă izbucneşte un foc. În Orient, ca în altă parte, se obişnuieşte ca iarba sau buruienele să fie arsă într-o anumită vreme a anului. Din nebăgare de seamă, focul se putea răspândi, păgubind sau nimicind recolta vecinului. Desigur că trebuia să se facă o restituire, dar nu îndoită, pentru că paguba nu se datora unui act deliberat, precum acela de a permite ca vitele cuiva să pască în ogorul altui om.
Unelte. Adică bunuri sau alte articole mobile. Versetele 7-13 redau legea cu privire la depozit. Lăsarea proprietăţii în grija altuia nu era un lucru neobişnuit în vremurile vechi, unde investiţiile erau grele şi bancherii puţini. Cei care făceau aşa erau cei care călătoreau, mai ales negustorii. Aceasta pretindea păstrarea bunurilor în timpul perioadei de absenţă.
Înaintea lui Dumnezeu. Redarea LXX-ei clarifică astfel sensul: Dar dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să vină înaintea lui Dumnezeu şi să jure că n-a lucrat cu răutate cu privire la nici o parte a depozitului vecinului său.
Orice pricină de înşelăciune. Mai precis, pentru orice încălcare a încrederii (RSV). Pentru orice obiect de care păstrătorul nu putea da socoteală, trebuia să apară, literalmente, înaintea lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 21,6), împreună cu pârâşul lui şi să se dezvinovăţească dacă putea (vezi cap.18,21-22).
Despre care se zice: Uite-l! În sensul despre care depunătorul susţine că este al lui.
Fără să fi văzut cineva. Animalul dat în păstrare putea să moară în mod firesc, să fie rănit de o fiară sălbatică, sau prin cădere, sau luat cu sila de hoţi, fără ca cineva să ştie. Dacă păstrătorul declara sub jurământ că nu cunoaşte pierderea, nici o compensaţie nu-i era îngăduită proprietarului.
Dacă... a fost furat. În acest caz, trebuia să se plătească despăgubire, presupunându-se că dacă era bine păzit, furtul putea fi evitat.
A fost sfâşiat. Curatorul era obligat să facă dovada că a fost într-adevăr aşa, dacă dorea să fie descărcat de vină.
Dacă un om împrumută. Împrumutul este clasificat în mod potrivit cu depozitul, pentru că în ambele cazuri proprietatea unui om este depusă în mâinile altuia. Dar, pentru că în primul caz cel care ia cu împrumut este beneficiar, iar în ultimul caz depunătorul primeşte beneficiul, obligaţia era diferită. Cel care ia cu împrumut trebuie să-şi asume toate riscurile afară de cazul că stăpânul proprietăţii împrumutate este în prezenţa obiectului împrumutat.
Dacă stăpânul e de faţă. Aceasta înseamnă nu numai că stăpânul era prezent, ci răspundea de el, sau era aşa de aproape, încât ar fi putut preveni paguba. Cei care iau cu împrumut trebuie să-şi aducă aminte că, dacă nu restituie ce au împrumutat, (1) Îşi fac rău lor înşişi, pentru că va suferi reputaţia, cât şi respectul de sine. (2) Lasă de dorit în ce priveşte datoria faţă de cel care i-a împrumutat, pentru că sunt obligaţi în mod special faţă de el. (3) Fac rău omenirii în general, pentru că nepăsarea lor îi reţine pe oameni de a-i mai împrumuta pe alţii, care pot fi în nevoie mare. (4) Lasă de dorit cu privire la datoria lor faţă de Dumnezeu, care consideră ca răi pe aceia care iau cu împrumut, dar nu mai dau înapoi. (Psalmi 37,21).
Dată cu chirie. Când se plătea o sumă pentru favoarea de a folosi un animal, sau un obiect, acesta era mai degrabă închiriat decât împrumutat. În acest caz, stăpânul era considerat că a ţinut seamă de riscul pierderii sau pagubei la fixarea sumei cu chirie, astfel că nu mai era îndreptăţit la nici o compensaţie.
Dacă un om înşală. Partea care a rămas din cartea legământului este alcătuită din legi diferite. Se va observa că unele sunt severe şi altele blânde, ilustrând din nou dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu (vezi Psalmi 85,10; 89,14). Dumnezeu este tot atât de îndurător faţă de credinciosul slab şi neajutorat, precum este de sever faţă de păcătosul îndrăzneţ şi încăpăţânat. Versetele 16 şi 17 se referă la seducere. În Orient, de obicei un om plăteşte bani, zestre, părinţilor fetei cu care are de gând să se căsătorească. Unui seducător i se cerea să se supune acestui obicei. Preţul de zestre era de 50 de sicli de argint (Deuteronom 22,29), sau aproximativ 14,57 dolari.
Vrăjitoare. Un vrăjitor era unul care pretindea că are cunoştinţă sau putere supranaturală, pe care o folosea fie spre a-i influenţa pe zei, fie pentru a alunga farmecele magice. Faptul că sunt arătate mai mult femei decât bărbaţi, sugerează că sexul feminin era înclinat mai mult spre această fărădelege.
Cine aduce jertfe. Deoarece, pe atunci aducerea de jertfe constituia actul principal de închinare, a face astfel faţă de un zeu fals însemna a renunţa la Domnul. Faţă de o stăpânire civilă, fapta aceasta nu avea să fie un delict, ci unul lăsat, în schimb, pentru judecata din urmă a lui Dumnezeu. Sub teocraţia lui Israel aceasta era trădare şi era pasibilă de pedeapsa cu moartea.
Să nu chinuieşti pe străin. Preceptul acesta împotriva oprimării străinilor este cel mai însemnat, deoarece este improbabil ca o astfel de prevedere să fi fost făcută vreodată în legile altor ţări din vechime. În timp ce în altă parte străinii puteau fi hărţuiţi, legea mozaică le interzicea evreilor să-i trateze astfel pe străini (Exod 23,9, Levitic 19,33). În schimb, ei trebuiau să iubească pe străini (Levitic 19,34). Propria experienţă ca străini în ţara Egiptului trebuia să fie o continuă aducere a minte a faptului că ei trebuiau să se poarte amabil cu străinii (Deuteronom 10,19). Această amabilitate faţă de străini mai trebuia să se dea pe faţă şi în speranţa că ei puteau fi făcuţi adepţi (vezi Fapte 13,43). Deşi evreii trebuiau să rămână deosebiţi de celelalte naţiuni în ce priveşte religia, ei nu trebuiau să se izoleze în aşa măsură încât să facă greşeala de a nu dovedi amabilitate faţă de un străin.
Să nu asupreşti pe văduvă. Întocmai ca şi pe străin este firesc a-i proteja pe văduvă şi orfan. Ca şi el, ei sunt slabi şi fără apărare şi astfel obiectul unei speciale purtări de grijă divină. Cuvântul întrista cuprinde tot felul de tratamente rele. Unele legi de mai târziu au contribuit mult la ameliorarea situaţiei multor văduve amărâte (Exod 23,11; Levitic 19,9.10; Deuteronom 14,29; 16,11.14; 24,19-24; 26,12-13). Cu toate că, în general, izraeliţii au ascultat de aceste porunci, au fost vremuri când văduvele şi orfanii au suferit o asuprire grea (Psalmi 94,6; Isaia 1,23; 10,2; Ieremia 7,5-7; 22,3; Zaharia 7,10; Maleahi 3,5; Matei 23-14). Ni se aduce aminte de purtarea de grijă a lui Isus faţă de mama Sa văduvă (Ioan 19,26.27), de îngrijirea dată văduvelor în biserica primară (Fapte 6,1; 1 Timotei 5,3-9.16), şi de faptul că Iacov a cuprins interesul şi purtarea de grijă faţă de orfani şi văduve în religia curată (Iacov 1,27). Primul principiu al eticii creştine este că atunci când se neglijează a face bine înseamnă a face rău.
Vă voi nimici. Lipsa de consideraţie faţă de sărac şi văduve a contribuit la luarea Ierusalimului de către Nebucadneţar şi la nimicirea locuitorilor lui (Ieremia 22,3-5).
Camătă. Cuvântul acesta înseamnă acum, în general, un procent de dobândă. În zilele lui Moise, cuvântul tradus astfel însemna orice fel de dobândă, mare sau mic. Mărimea dobânzii cu care se putea încărca un creditor nu era reglementată atunci prin lege şi, de aceea, era de aşteptat că creditorii fără scrupule aveau să trateze fără milă cu oamenii care se aflau în împrejurări grele. Legea mozaică care interzicea cămătăria se ocupa în mod exclusiv cu ideea de a profita de un frate care era sărăcit, adică în greutăţi financiare (vezi Levitic 25,25.35.39; PP 533). În astfel de împrejurări, un sărac putea să dea cu zălog proprietatea sa (Levitic 25,35-38), să-şi asigure un împrumut dacă era posibil (Levitic 25,35-37), sau să se vândă pe creditorului său pentru o perioadă limitată (Levitic 25,39-41). Ba mai mult, dacă putea s-o facă, fratele bărbatului sărac era solicitat să facă împrumutul necesar, şi asta fără interes (Deuteronom 15,7-11). În nici o împrejurare, nu putea să profite de fratele său sărac, cerându-i vreo dobândă de orice fel. Legea mozaică ocrotea în mod scrupulos drepturile săracilor şi se îngrijea de bunăstarea lor.
Pe vremea lui Moise, tranzacţiile de afaceri nu se făceau ca în ziua de astăzi. În general vorbind, un om conta pe resursele proprii în tranzacţia de afaceri, şi aveau loc prea puţine împrumuturi, aşa cum se cunoaşte astăzi. Pentru scopuri practice, nimeni nu împrumuta bani, cu excepţia unui frate care sărăcise. De aceea, s-ar părea că, departe de a condamna obişnuitele tranzacţii de afaceri cuprinzând şi darea şi luarea de împrumut, legile lui Moise nici măcar nu se ocupă de ele. Înţelegem că Domnul Hristos a aprobat principiul beneficiului, inclusiv dobânda asupra împrumutului în tranzacţii de afaceri normale (Matei 25,27; Luca 19,23).
Principiul inerent din legea lui Moise asupra cametei, de a nu profita de cineva copleşit de împrejurări potrivnice, rămâne valabil în zilele noastre. Un om nu trebuie să pretindă niciodată mai mult de la altul decât este drept, fie că este sărac sau bogat. Ceea ce este condamnat este spiritul de avariţie, şantajul, procedeele necinstite şi patima de câştig, chiar în dezavantajul altora (vezi PK 648-652). Noi trebuie să ne purtăm cu simpatie faţă de nevoile altora şi să nu ne astupăm niciodată urechea la strigătele lor, sau să profităm de ei când se află în greutăţi.
Iei zălog haina aproapelui tău. A lua cu zălog, aşa cum fac creditorii de zălog moderni, nu era ceva oprit de legea ebraică. Existau totuşi anumite articole de primă importanţă, care nu puteau fi luate ca zălog, precum râşniţa pentru măcinat făină, sau una din pietrele ei (Deuteronom 24,6). Pe vremea lui Neemia, citim despre luarea cu împrumut cu zălog ca fiind practicată cu rezultate rele (vezi Neemia 5).
Înainte de apusul soarelui. Adică, înainte de apusul soarelui (RSV). Motivul este arătat în versetul următor. Dacă haina trebuia să fie dată înapoi imediat şi pentru totdeauna, nu era de dorit să mai fie luată ca zălog niciodată. Poate că haina era depozitată pe timpul zilei şi seara restituită proprietarului.
Pe Dumnezeu. Cuvântul élohim, este tradus uneori judecători (cap. 21,6; 22,8-9), adesea cu dumnezei (cap.20,3,23 etc.), dar cel mai obişnuit cu Dumnezeu (cap. 20,1.2.5.7 etc.) Deoarece cuvântul tradus zeu, élohim, are întotdeauna articol când înseamnă judecători, nu poate fi tradus aici ca judecători, cum sugerează nota din KJV. Faptul că iudeii dispreţuiau îi pe zeii păgâni élohim, ar părea că exclude posibilitatea că aici este vorba de zei. Din cauza aceasta, traducerea Să nu huleşti pe Dumnezeu (RSV) este de preferat (vezi Levitic 24,15.16).
Să nu blestemi pe mai marele poporului. Mai exact, nici să nu blestemi pe mai marele poporului tău. Mai marii erau în general capii de familii (Numeri 3,24.30.35) şi de seminţii (Numeri 7,8.18.24). Mai târziu, cuvântul a fost folosit pentru regi (1 Regi 11,34; Ezechiel 12,10.45.7). În ordinea divină este prevăzut să respectăm autoritatea acelora care sunt puşi peste noi atât în biserică, cât şi în stat (Romani 13,1-7; Evrei 13,17; 1 Petru 2,13-18).
Pârga. Literal, plinătatea. Întâiul născut din oameni sau animale şi pârga din orice produs al câmpului, fie viţă, ulei, cereale sau fructe, erau cerute de la popor. Fiul întâi născut trebuia să fie răscumpărat prin plata cu bani (Exod 13,13; Numeri 3,46-48), dar celelalte trebuiau să fie aduse ca jertfă. Faptul că amânarea aducerii ca jertfă ar fi o ascultare cu inima îndoită de această lege este indicat în îndemnul să nu pregeţi.
Şapte zile. Această perioadă ar da răgaz uşurării naturale care ar urma din alăptarea fătului ei. Există o oarecare analogie între această prevedere şi legea circumciziunii (Geneza 17,9-12). Naşterea era privită ca aducând necurăţie ceremonială şi, de aceea, numai după zilele specificate avea să fie primită jertfa de către Dumnezeu.
Oameni sfinţi. Pentru a asigura această consacrare (Exod 19,6; Levitic 11,44.45) existau diferite legi destinate să-i păstreze pe izraeliţi ca popor spiritual. Ei nu trebuiau să mănânce carnea unui animal sfâşiat, pentru că sângele, care este viaţă (Levitic 17,14), nu se poate scurge din animal cum trebuie, şi din cauza aceasta era necurat. Ba mai mult, şi fiara carnivoră care a sfâşiat era necurată şi prin contact avea să treacă necurăţia ei şi celeilalte.
La câini. Este probabil că prevederea aceasta nu excludea vânzarea sau darea animalului aruncat unui străin (Deuteronom 14,21), dar erau indicate alte mijloace prin care se putea dispune de carne. Câinii erau animale necurate şi de aceea se puteau hrăni cu orice. De fapt, ei erau curăţători de gunoaie (2 Regi 9,35.36).
Comentariile lui Ellen G. White
4 PP 311
10,11 1T 203
12 3T 549
21-24WM 217
22 PP 310
22-24 Te 31, 33, 41, 53
23,24 PP 310
25 PK 647
25-28 PP 311
26, 27 MH 188
29 CS 72; PP 526
31 DA 283; MB 75; PP 311