1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon și spune-i: „Așa vorbește Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.

Du-te la Faraon. După un interval de timp nedeterminat, lui Moise i s-a poruncit să anunţe plaga a doua. Ca şi plaga întâi, aceasta a fost anunţată mai dinainte, ca să nu fie considerată ca o coincidenţă sau un fenomen natural.


2 Dacă nu vrei să-l lași să plece, am să aduc broaște pe toată întinderea țării tale.

Broaşte. Pentru egipteni, broaştele erau animale sfinte. Una din zeităţile lor, Heqa, era o zeiţă cu cap de broască considerată a avea putere creatore. Cu toate că scopul principal al acestei plăgi a fost ca să pedepsească pe asupritorii lui Israel, ea a mai fost destinată spre a arunca dispreţul asupra numeroşilor lor zei păgâni. Marea înmulţire de broaşte a făcut ca zeiţa Heqa să apară nu numai ridicolă, dar chiar urâcioasă. Prin aceasta, ea îi chinuia chiar pe oamenii care mărturiseau a fi cei mai înflăcăraţi adepţi ai ei. Superstiţiile religioase i-au obligat pe egipteni să respecte fiinţele de care acum le era scârbă şi le urau şi pe care altfel le-ar fi nimicit.


3 Râul va mișuna de broaște; ele se vor sui și vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit și în patul tău, în casa slujitorilor tăi și în casele poporului tău, în cuptoarele și în postăvile de frământat pâinea.

Râul va mişuna. Este greu pentru noi să înţelegem asuprirea acestei plăgi. Pentru ca ţara întreagă să fie plină cu aceste creaturi dezgustătoare, să nu poţi merge pe stradă fără a călca pe ele, să le găseşti nu numai ocupând pragul cuiva, ci şi în casa cuiva, în camera de dormit a cuiva şi în patul cuiva, să auzi fără întrerupere orăcăitul lor sumbru, să nu vezi altceva decât formele lor urâcioase peste tot, să fii în veşnic contact cu ele şi să simţi repulsivitatea pielii lor reci şi moi ar fi fost poate îndeajuns să pună pe cineva la încercare.


4 Ba încă broaștele se vor sui și pe tine, pe poporul tău și pe toți slujitorii tăi.”
5 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: „Întinde-ți mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie și peste iazuri, și scoate broaște din ele peste țara Egiptului!”
6 Aaron și-a întins mâna peste apele Egiptului; și au ieșit broaștele și au acoperit țara Egiptului.
7 Dar și vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos și ei broaște peste toată țara Egiptului.
8 Faraon a chemat pe Moise și pe Aaron și a zis: „Rugați-vă Domnului, să depărteze broaștele de la mine și de la poporul meu; și am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului.”

Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron. Deşi au putut să imite noua plagă, vrăjitorii egipteni n-au fost în stare s-o înlăture. Aceasta nu se spune în mod explicit, dar reiese clar din faptul că Faraon a fost obligat să trimită după Moise şi Aaron spre a mijloci la Domnul pe care el pretinsese că nu-L cunoaşte. Astfel, împietritul rege, care îndurase cu încăpăţânare plaga întâi, până când Dumnezeu a hotărât s-o îndepărteze, a fost forţat să recunoască neputinţa zeilor lui şi să cheme în ajutor pe Dumnezeul evreilor.


9 Moise a zis lui faraon: „Hotărăște-mi când să mă rog Domnului pentru tine, pentru slujitorii tăi și pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaștele de la tine și din casele tale? Nu vor mai rămâne decât în râu.”

Hotărăşte-mi. (Engleză Glory over me). Aceasta este o expresie de reverenţă, care înseamnă: să ai onoarea supunerii mele, sau ca în RSV, fii binevoitor şi porunceşte-mi. Rugându-l pe Faraon să stabilească timpul pentru îndepărtarea broaştelor, Moise i-a dat o altă ocazie să fie martor la netăgăduita putere a lui Dumnezeu.


10 El a răspuns: „Mâine.” Și Moise a zis: „Așa va fi, ca să știi că nimeni nu este ca Domnul Dumnezeul nostru.
11 Broaștele se vor depărta de la tine și din casele tale, de la slujitorii tăi și de la poporul tău; nu vor mai rămâne decât în râu.”
12 Moise și Aaron au ieșit de la faraon. Și Moise a strigat către Domnul cu privire la broaștele cu care lovise pe faraon.

Moise a strigat către Domnul. Până acum Moise a lucrat numai ca răspuns la instrucţiunile directe de la Dumnezeu. Totuşi, acum a îndrăznit să fixeze un timp hotărât pentru îndepărtarea plăgii, după cum s-ar părea fără nici o poruncă specifică. Potrivit cu acesta, el s-a întors spre a face cea mai serioasă rugăciune, ca propunerea sa să poată primi aprobarea divină. Moise apare pentru prima oară în rolul unuia care a făcut cunoştinţă cu puterea nemărginită a rugăciunii, la care el a revenit adesea şi cu succes deplin în timpul greilor ani de conducere care au urmat (vezi Exod 32,31.32; Numeri 12,13).


13 Domnul a făcut cum cerea Moise; și broaștele au pierit în case, în curți și în ogoare.
14 Le-au strâns grămezi, și țara s-a împuțit.
15 Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul.

Faraon văzând. De îndată ce s-a dat un răgaz spiritului lui rebel, Faraon s-a împietrit din nou. Crezând că pericolul recent a trecut şi, fără îndoială, speculând cu o uşoară încăpăţânare că nu mai sunt de aşteptat alţi vizitatori, el şi-a călcat cuvântul. El a ajuns să dispreţuiască bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu avea de scop să-l ducă la pocăinţă. Prin împietrirea inimii sale care nu vrea să se pocăiască, el îşi adunase o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (Romani 2,4.5).

După cum spusese Domnul. Vezi comentariul pentru cap. 3,19; compară cu cap. 4,21; 7,4.


16 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: „Întinde-ți toiagul și lovește țărâna pământului, și se va preface în păduchi, în toată țara Egiptului.”

Păduchi. Kinnam, derivat probabil din egipteanul chenemes, musculiţe sau ţânţari. Redarea păduchi este conform părerii istoricului ebraic Iosephus şi a scriitorilor talmudici, dar n-are temei lingvistic. Musculiţele egiptene erau aşa de mici, încât abia se vedeau cu ochiul, dar aveau

o înţepătură care, după Philo şi Origen, pricinuiau cea mai dureroasă iritare a pielii.


17 Așa au făcut. Aaron și-a întins mâna cu toiagul și a lovit țărâna pământului; și s-a prefăcut în păduchi pe toți oamenii și pe toate dobitoacele. Toată țărâna pământului s-a prefăcut în păduchi, în toată țara Egiptului.
18 Vrăjitorii au căutat să facă și ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar n-au putut. Păduchii erau pe oameni și pe dobitoace.

N-au putut. Mulţi comentatori au sugerat că vrăjitorii au renunţat la întrecerea inegală din proprie alegere, înţelegând că nu vor fi în stare să concureze cu Moise şi Aaron. Textul îndreptăţeşte cu greu o astfel de explicare, deoarece se afirmă că ei au încercat să facă ce făcuseră trimişii Dumnezeului evreilor, dar fără să producă nici o musculiţă. Dumnezeu le-a îngăduit să continue lucrarea de împotrivire până la un anumit punct, şi apoi a hotărât o oprire, împiedicând pentru viitor o imitare aparent reuşită a puterii Sale miraculoase.


19 Și vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul.

Aici este degetul. Vrăjitorii au recunoscut propria neputinţă mai mult decât o fac comentatorii moderni, care consideră că vrăjitorii ar fi putut imita plaga a treia tot aşa de uşor cum le-au făcut pe cele două de mai înainte, dacă ar fi dorit să facă astfel. Atribuind plaga aceasta puterii Aceluia ale cărui lucrări nu le puteau egala, vrăjitorii şi-au unit forţele în mod neintenţionat cu Moise şi Aaron. Cât de adesea împotrivitorii lui Hristos dintre Farisei, şi chiar cei posedaţi de demoni au mărturisit despre puterea Lui supranaturală (Ioan 11,47.48; Luca 8,28). Cât de des este scos adevărul, fără voie, de la aceia ale căror înclinaţii fireşti îi fac să i se împotrivească!

Inima lui Faraon s-a împietrit. Vrăjitorii au recunoscut zădărnicia unei împotriviri mai departe faţă de Dumnezeu, dar Faraon a rezistat. Mândria l-a împiedicat a recunoaşte înfrângerea. Inima sa era de granit (vezi comentariul pentru Exod 4,21).


20 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineață și du-te înaintea lui faraon, când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: „Așa vorbește Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.

Du-te înaintea lui Faraon. Primele nouă plăgi au căzut în mod logic în trei grupe fiecare a câte trei plăgi, dintre care primele două au fost precedate de o avertizare, iar a treia n-a fost. În alte privinţe, nu este aparentă nici ordinea deosebită, în afară de faptul că fiecare plagă care urma întrecea în general severitatea sau puterea de atac a celei dinaintea ei.


21 Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muște câinești împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău și împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muște, și pământul va fi acoperit de ele.

Muşte. De la ‘arob, un cuvânt cu înţeles nesigur. El poate fi înrudit cu asirianul urubatu, amestecat, insecte vătămătoare. Traducătorii LXX-ei, care au trăit ei înşişi în Egipt, au luat-o drept muscă câinească. Această insectă mare şi veninoasă este descrisă de scriitorii antici şi moderni ca o nenorocire serioasă, pentru că atunci când era furioasă se agăţa de corpul omenesc, mai ales de marginea pleoapelor. Aceasta explică, în parte, faptul că bolile de ochi erau atât de obişnuite în Egipt (vezi şi v.24).


22 Dar, în ziua aceea, voi deosebi ținutul Gosen, unde locuiește poporul Meu, și acolo nu vor fi muște, pentru ca să cunoști că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ținutului acestuia.

Voi deosebi. Este introdus un termen nou, care deosebeşte ultima plagă de cele de mai înainte, cu o singură excepţie posibilă (vezi comentariul pentru cap. 7,24). Aceasta a constituit o dovadă în plus a caracteristicii miraculoase a vizitatorilor, bine calculată spre a imprima în minţile sincere şi cu judecată, faptul că Dumnezeu nu era o zeitate locală, sau chiar naţională, ci unul a cărui putere se întindea asupra tuturor popoarelor. Egiptenii care au studiat cursul evenimentelor în timpul acelor săptămâni sau luni fatale trebuie că au recunoscut autenticitatea supremă a Dumnezeului lui Israel asupra Egiptului, ca şi asupra evreilor înşişi.


23 Voi face o deosebire între poporul Meu și poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.”

O deosebire. Literal mântuire. Dumnezeu avea să stabilească un semn prin care oricine putea să vadă că evreii erau deja salvaţi de sclavie, cu toate că nominal erau încă în robie.


24 Domnul a făcut așa. A venit un roi de muște câinești în casa lui faraon și a slujitorilor lui, și toată țara Egiptului a fost pustiită de muște câinești.

Ţara a fost pustiită. Plaga aceasta trebuie că a fost extrem de aspră spre a pustii, sau literal a nimici ţara. Nu este clar cum putea fi aceasta adevărat, chiar despre muşte câineşti, oricât de numeroase ar fi putut fi. Noi acceptăm pur şi simplu declaraţia Sfintei Scripturi.


25 Faraon a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: „Duceți-vă de aduceți jertfe Dumnezeului vostru aici în țară.”

Duceţi-vă. Plaga a patra l-a impresionat pe Faraon mai mult decât acelea care au precedat-o. Cu toate acestea, el nu era încă pregătit să accepte cererea lui Moise, ci în locul acesteia a oferit un compromis. Acordând izraeliţilor o pauză de la munca lor cea grea, el era acum dispus ca ei să prăznuiască propusa lor sărbătoare – în limitele graniţelor Egiptului.


26 Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem așa; căci am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni. Și dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?

Nu este potrivit. N-ar fi bine să facem aşa ca şi în RSV. Multe animale erau considerate de egipteni ca sfinte, unele pe tot cuprinsul, altele numai local. Prin prăznuirea marii sărbători oriunde în Egipt, izraeliţii ar fi ofensat în mod inevitabil sensibilităţile religioase ale vecinilor lor. Faptul acesta era atât de evident, încât nici chiar Faraon n-a încercat să respingă argumentele lui Moise. Chiar el însuşi ar fi privit ritualurile ceremoniale îndeplinite de izraeliţi ca pe o insultă injurioasă adusă zeilor lui.


27 Vom face mai bine un drum de trei zile în pustiu, și acolo vom aduce jertfe Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.”
28 Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecați, ca să aduceți jertfe Domnului Dumnezeului vostru în pustiu; numai să nu vă depărtați prea mult, dacă plecați. Rugați-vă pentru mine.”

Să nu vă depărtaţi prea mult. Motivele prezentate de Moise pentru a merge în pustie s-au recomandat însele regelui păgân din punct de vedere religios. Drept rezultat, el a făgăduit să lase poporul să meargă în pustie să aducă jertfe, dacă ei se vor mulţumi să nu meargă prea departe şi cu condiţia, desigur, ca Moise şi Aaron să-l scape pe el şi poporul său de plagă. Faraon a dat aici pe faţă, pentru prima dată, că adevăratul lui motiv pentru care a refuzat lui Israel să plece a fost teama de a nu-i pierde de tot. Având acest lucru în minte, el a propus compromisul ca ei să intre în pustie în partea de răsărit a ţării, să rămână aproape de graniţă, ca astfel să fie uşor ajunşi de oastea lui. Se pare că Moise n-a făcut nici o obiecţie faţă de sugestia aceasta, deoarece el ceruse îngăduinţa să plece numai pentru trei zile şi aceasta nu i-ar fi dus pe evrei prea departe, dincolo de frontiera egipteană.


29 Moise a răspuns: „Am să ies de la tine și am să mă rog Domnului. Mâine, muștele se vor depărta de la faraon, de la slujitorii lui și de la poporul lui. Dar să nu ne mai înșele faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.”

Mâine. Pentru ridicarea plăgii a doua, Faraon fixase ziua următoare (v.10). Tot aşa, Moise anunţă acum timpul pentru îndepărtarea celei de-a patra. Totuşi, el a adăugat o avertizare solemnă regelui cu privire la o nouă înşelăciune. Îndrăzneala lui este, desigur, surprinzătore, dar după cât sar părea, Faraon a acceptat propunerea sa fără obiecţie.


30 Moise a ieșit de la faraon și s-a rugat Domnului.
31 Domnul a făcut cum cerea Moise; și muștele s-au depărtat de la faraon, de la slujitorii lui și de la poporul lui. N-a mai rămas una.

N-a mai rămas una. Mâna lui Dumnezeu s-a arătat nu mai puţin în îndepărtarea plăgilor, decât în aducerea lor. Completa dispariţie a muştelor a fost tot atât de supranaturală, cum fusese şi neaşteptata lor venire.

Comentariile lui Ellen G. White

1-32 PP 265-267

3-8 PP 265

5-14 SR 116

9, 10 PP 265

13-15 PP 266

15 5T 119

17, 18 PP 266

18,19 SR 116

19 DA 262; PP 266; SR 116; 1T 292

24 SR 116

24-30 PP 266

31,32 PP 267


32 Dar faraon, și de data aceasta, și-a împietrit inima și n-a lăsat pe popor să plece.