Când trecea Isus. [Isus trecea, KJV]. [Omul născut orb, Ioan 9,1-41. Vezi harta p. 222; diagrama p. 231; despre minuni p. 208-213]. Pentru cadrul cronologic al acestui eveniment vezi la Matei 19,1. Minunea vindecării a avut loc în ziua de Sabat (Ioan 9,14), probabil în Sabatul care a urmat după Sărbătoarea Corturilor cu care erau legate evenimentele din cap. 7 şi 8 (vezi la cap. 7,2; 8,2). Totuşi, e posibil ca să fi trecut câteva luni între predica din cap. 8 şi minune. Dacă lucrurile stau aşa, incidentul a avut loc în legătură cu vizita lui Isus la Ierusalim pentru Sărbătoarea Innoirii, câteva luni mai târziu (vezi la cap. 10,22).

Orb din naştere. [Orb de la naşterea sa, KJV]. Orbirea din diferite cauze, mai ales conjunctivita, este încă ceva obişnuit în Răsărit. Din minunile menţionate în Evanghelii, numai cu privire la aceasta se notează că maladia exista de la naştere.

Cine a păcătuit? Iudeii învăţau că suferinţele acestei vieţi erau pedepse divine pentru păcat. Potrivit cu Talmudul, Nu există moarte fără de păcat şi nu există suferinţă fără nelegiuire (Shabbath 55a, ed. Soncino a Talmudului, p. 255). Un om bolnav nu se reface din boala lui până nu i-au fost iertate păcatele (Nedarim 41a, ed. Soncino, p. 130). Rabinii învăţau mai departe că Dumnezeu avea grijă ca păcatul să-şi primească pedeapsa potrivit regulii, măsură pentru măsură.

Sunt date câteva exemple ale regulii din Mishnah: Cu măsura cu care cineva măsoară i se va da. Samson a umblat după [dorinţa] ochilor săi; de aceea filistenii i-au scos ochii... Absalom se fălea cu părul său; de aceea a fost spânzurat de părul său. Şi pentru că s-a culcat cu cele zece concubine ale tatălui său, a fost străpuns de zece lăncii. ... Şi pentru că a furat trei inimi, inima tatălui său, inima curţii de judecată şi inima lui Israel... de aceea trei săgeţi l-au străpuns (Sotah 1. 7, 8, ed. Soncino a Talmudului, p. 37, 41). Iudeii susţineau că fiecare păcat are pedeapsa lui aparte şi credeau că e posibil ca în anumite cazuri, cel puţin, să determine vinovăţia unui om prin natura suferinţei lui. După nimicirea Templului şi desfiinţarea Sinedriului, şi odată cu încetarea execuţiilor iudaice, Rabbi Joseph susţinea că Dumnezeu aducea calamităţile naturale asupra acelora care meritau moartea: Cel care ar fi trebuit să fie osândit la moarte prin uciderea cu pietre, sau cade de pe acoperiş sau o fiară sălbatică îl calcă în picioare. Cel care ar fi trebuit să fie osândit să fie ars cu foc, sau cade în foc sau îl muşcă un şarpe. Cel care ar fi trebuit să fie condamnat la decapitare, sau este dat pe mâna cârmuirii sau sar tâlharii asupra lui. Cel care ar fi trebuit să fie condamnat la strangulare, sau este înecat în râu sau moare de sufocare (Talmud Kethuboth 30a, 30b, ed. Soncino, p. 167).

Deşi enunţările acestea sunt de o dată mai târzie faţă de timpul lui Isus, ele reflectă fără îndoială gândirea iudeilor de pe vremea Lui. Lucrul acesta este evident din întrebarea ucenicilor cu prilejul acesta, de asemenea din întrebarea lui Isus asupra subiectului acestuia în Luca 13,2.4.

Ar trebui să se observe că chiar dacă cele de mai sus reprezintă opinia covârşitoare, iudeii se îngrijeau să facă loc la ceea ce ei numeau mustrarea iubirii. Ei credeau că aceasta o trimite Dumnezeu pentru punere la probă şi curăţire. Astfel de mustrări, susţineau ei, nu vor împiedica niciodată studierea Torei sau rugăciunea. Acela care se supunea de bunăvoie la aceste mustrări urma să fie bogat răsplătit. Totuşi, ei considerau aceste mustrări ale iubirii ca excepţii de la regula generală: unde există suferinţă acolo există şi vinovăţie.

Omul acesta. Dacă omul acesta era orb ca rezultat al propriului său păcat, atunci el trebuia să fi păcătuit înainte să se fi născut, întrucât orbirea lui exista de la naştere. Sunt câteva indicaţii în literatura rabinică în sensul că iudeii considerau păcătuirea prenatală din partea copilului ca cel puţin

o posibilitate. De pildă, Midrash Rabbah, la Geneza 25,22 (ed. Soncino, p. 559, 560), acuză că Esau a săvârşit păcat atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii sale. Totuşi, punctul de vedere predominant al iudeilor era că un copil nu putea fi vinovat de nici o purtare greşită înainte de naştere. Midrash Rabbah, la Levitic 22,27 (ed. Soncino, p. 350) povesteşte întâmplarea cu o mamă care a adus pe fiul ei la judecător pentru o vină oarecare. Când a observat că judecătorul condamna pe alţii la biciuire a început să se teamă că dacă ar dezvolui vina fiului ei judecătorului, l-ar omorî. Când a venit rândul ei n-a spus nimic despre vinovăţie ci doar l-a acuzat că înainte de naştere fiul ei dăduse din picior [ca un animal îndărătnic]. Judecătorul a întrebat: Altceva n-a mai făcut? Ea a răspuns: Nu. El a zis: Aceasta nu este nici o vină. Răspunsul judecătorului reflectă învăţătura generală a iudeilor cu privire la presupusul păcat prenatal din partea copilului.

Ucenicii auziseră fără îndoială de argumentele care despicau firul de păr ale rabinilor asupra acestei chestiuni dificile şi erau nerăbdători să audă ce avea de zis Isus în privinţa aceasta.

Părinţii lui. Partea aceasta a întrebării ucenicilor avea cel puţin un temei biblic, deoarece Legea spune că Domnul pedepseşte păcatele părinţilor în copiii lor până la al treilea şi al patrulea neam al celor care-L urăsc (Exod 20,5). Copiii suferă adesea urmările purtărilor rele ale părinţilor lor, dar nu sunt pedepsiţi pentru vina părinţilor (vezi la Ezechiel 18,1.2; cf. PP 306).

Unii din rabini învăţau că epilepsia, paralizia, muţenia şi surzenia veneau ca rezultat al călcării celor mai neînsemnate rânduieli ale tradiţiei (vezi Talmud, Pesahim 112b, ed. Soncino, p. 579; Gittin 70a, ed. Soncino, p. 333; Nedarim 20a, 20b, ed. Soncino, p. 57, 58).

Ei primiseră filozofia lor eronată despre suferinţă de la Satana, deoarece el, autorul păcatului şi al rezultatelor lui, îi făcuse pe oameni să privească la boală şi la moarte ca venind de la Dumnezeu, - ca pedeapsă dată în mod arbitrar păcatului (DA 471). Ei nu prinseseră învăţătura din cartea lui Iov care arată că suferinţa este adusă de Satana şi este îngăduită de Dumnezeu pentru scopuri milostive (DA 471; vezi la Psalmii 38,8).

Nici. O astfel de învăţătură era direct contrară vederii populare susţinute de iudei (vezi la v. 2).

Ca să se arate. Afirmaţia aceasta a fost adesea înţeleasă – sau mai corect: greşit înţeleasă – ca învăţând că orbirea fusese adusă asupra unui prunc nevinovat pentru ca după 38 de ani Dumnezeu să-Şi poată arăta marea Lui putere. Traducerea engleză tinde să sprijine observaţia aceasta. Totuşi, conjuncţia ca (gr. hina), care introduce propoziţia, deşi exprimă adesea scop, poate să introducă, şi adesea introduce o propoziţie consecutivă sau propoziţie de rezultat. Exemple ale acestei întrebări de pe urmă sunt următoarele: Luca 9,45; Galateni 5,17; 1 Tesaloniceni 5,4; 1 Ioan 1,9; vezi la Matei 1,22. Dacă hina din Ioan 9,3 este interpretat ca exprimând rezultat, atunci problema pusă de acest verset pare să fie eliminată şi versetul poate fi parafrazat după cum urmează: Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţi lui, ci drept urmare a suferinţei lui lucrările lui Dumnezeu se vor da pe faţă în el. Astfel Isus nu a explicat cauza suferinţei omului, ci le-a spus [iudeilor] care urma să fie rezultatul (DA 471). Pentru aceia care-L iubesc, Dumnezeu îndreaptă totul, inclusiv suferinţele trimise de vrăjmaşul, spre bine (Romani 8,28). În providenţa lui Dumnezeu suferinţele aduse de vrăjmaşul sunt îngăduite spre binele nostru.

Trebuie să lucrez. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi trebuie să lucrăm. Cea din urmă scoate în evidenţă asocierea ucenicilor cu Isus în lucrările Lui. Ce M-a trimis. O expresie ioanină ades întâlnită (vezi cap. 4,34; 5,24; 6,38; etc.; vezi la cap. 3,17).

Cât este ziuă. Adică, timp de lucrat (Psalmii 104,23). Expresia sugerează urgenţă. O figură asemănătoare se găseşte în Mishnah, unde Rabbi Tarfon comentând asupra timpului zilei, zice: Ziua este scurtă şi lucrul [de făcut] este mult; şi lucrătorii sunt leneşi, dar răsplata este mare; şi stăpânul este insistent (Aboth 2. 15, ed. Soncino a Talmudului, p. 24).

Vine noaptea. Pentru Isus noaptea nu era departe (vezi cap. 7,33). Scurta Lui zi era timpul Lui de lucru aici pe pământ; sosirea nopţii Lui, timpul când El urma să plece din lumea aceasta (vezi cap. 9,5).

Cât sunt. Aceasta nu înseamnă că Isus a fost lumina lumii numai în timpul locuirii Lui istorice pe pământ, deoarece El este încă Lumina lumii. El s-a referit în mod deosebit la rolul Său ca lumină în decursul timpului cât a umblat vizibil printre oameni. Textul grec nu are articol înaintea luminii, nici nu exprimă separat pronumele Eu ca în enunţarea Eu sunt lumina lumii (cap. 8,12). Cu privire la însemnătatea figurii vezi la cap. 1,4.5; cf. DA 464, 465.

A scuipat pe pământ. Cei din vechime credeau că saliva conţinea proprietăţi vindecătoare (vezi de pildă, Talmud Baba Bathra 126b, ed. Soncino, p. 526). Totuşi, o presupusă putere de vindecare din salivă nu era motivul pentru care Isus a făcut uz de acest mijloc, afară numai pentru a întări credinţa omului. Folosirea salivei este menţionată în alte două minuni (vezi la Marcu 7,33; cf. cap. 8,23).

Pregătirea tinei era cuprinsă, fără îndoială, în opreliştile legilor rabinice cu privire la Sabat (vezi cap. 9,14; vezi la cap. 5,10.16; 7,22-24). Frământatul aluatului era îndeosebi interzis (vezi Mishnah, Shabbath 7. 2, ed. Soncino a Talmudului, p. 349). De pildă, oamenilor le era îngăduit să toarne apă pe tărâţe la pregătirea hranei pentru animale, dar nu era îngăduit de a o mesteca (Mishnah, Shabbath 24. 3, ed. Soncino a Talmudului, p. 794). Vezi la cap. 5,16; 9,16.

A uns ochii. Aici la fel (vezi mai sus la A scuipat pe pământ) Isus a călcat tradiţia rabinică, care îngăduia numai o astfel de ungere care era făcută în mod normal în alte zile. Orice ungere neobişnuită era interzisă. De pildă, cei din vechime foloseau oţet pentru alinarea durerilor de dinţi. Un om cu o durere de dinţi nu putea să sugă oţet printre ei în ziua de Sabat, dar putea să ia oţet în felul obişnuit la masă şi să obţină alinare în felul acesta (Mishnah, Shabbath 14. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 539).

Siloamului. Un iaz în partea de sud a Ierusalimului (vezi la Isaia 8,6; vezi harta din faţa p. 545; Josephus, Război V. 4. 1, 2 [136-141]; 9. 4 [409-411].

Tălmăcit, înseamnă: Trimes. Siloam este o transliterare prin greacă a ebr. Shiloach, care vine de la verbul shalach, a trimite. Era ceva caracteristic la Ioan să dea înţelesul numelor proprii ebraice pentru cititorii greci (vezi cap. 1,38.42). Porunca de a se spăla în scăldătoare nu era datorită vreunei puteri vindecătoare în apa însăşi, ci era fără îndoială datorită faptului că Isus dorea să pună la încercare credinţa omului. Comparaţi 2 Regi 5,10.

Ca cerşetor. [Că era orb, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea că era cerşetor. Nu este acesta? Construcţia în textul grec arată că este aştept un răspuns pozitiv. Ei erau siguri că el era.

Şedea şi cerşea. Mai degrabă, obişnuia să şadă şi să cerşească. Era obiceiul lui. Midrash citează diferite formule folosite de cerşetori când cerea daruri: Faceţi-vă bine prin mine (Rabbah, la Levitic 25,25, ed. Soncino, p. 432), Daţi-mi de pomană (ibid. [131a]). Talmudul are următoarea: Stăpâne, i-a zis el, hrăneşte-mă (Kethuboth, 66b, ed. Soncino, 405).

Seamănă cu el. Înfăţişarea omului se schimbase, fără îndoială, foarte mult. Ochii lui deschişi îi luminau acum toată faţa. S-a trezit o mare frământare cu privire la identitatea lui, dar omul însuşi a rezolvat chestiunea, afirmând: Eu sunt.

Cum? O întrebare perfect naturală. În aparenţă vecinii nu puneau la îndoială valabilitatea minunii, aşa cum au făcut conducătorii mai târziu (v. 18).

I se zice Isus. Isus pare că Se identificase numai prin nume. Orbul nu ştie că El era Mesia (vezi v. 35-38). El nu Îl văzuse niciodată pe Isus, deoarece atunci când s-a dus să se spele în scăldătoarea Siloam, în partea de sud a Ierusalimului, era orb.

Unde este? [Unde este el, KJV]. Dorinţa de a vedea pe săvârşitorul minunii era naturală. Comparaţi cap. 7,11.

Au adus. Literal, ei aduc. Ioan relatează naraţiunea cu vioiciune dramatică. Nu este arătat motivul pentru care oamenii l-au adus pe omul vindecat la Farisei. Poate faptul că vindecarea era o călcare a legilor tradiţionale (vezi la v. 6) i-a dus la concluzia că acel caz cerea atenţia Fariseilor.

O zi de Sabat. [Ziua de Sabat, KJV]. Întrucât cazul omului orb nu era un caz de urgenţă, adică viaţa nu era în primejdie, vindecarea pe care Isus o săvârşise era o călcare a legii tradiţionale iudaice (vezi la cap. 7,22-24). De asemenea, legile acestea interziceau amestecarea tinei şi ungerea ochilor (vezi la cap. 9,6).

Iudeii, pretinşi apărători ai Legii, înţelegeau cu totul greşit intenţia şi scopul Sabatului (vezi la Marcu 2,27.28), Ei nu-şi dădeau seama că ziua era sfinţită pentru binele fizic, mintal şi spiritual al omului. Sfinţirea lui nu a avut niciodată intenţia să împiedice faptele de necesitate şi de îndurare, corespunzătoare energiei creatoare pe care o comemorează (vezi la Geneza 2,1-3). Vindecarea bolnavului nu era o călcare a Legii divine a Sabatului. Prin găsirea de vină la Domnul pentru o astfel de călcare, iudeii arătau necunoaşterea din partea lor a Legii care se presupunea că o ţin.

În total sunt relatate şapte minuni ca fiind făcute în ziua de Sabat (vezi Nr. 3, 5, 6, 9, 27, 28, 29 la p. 205-207).

Din nou, Fariseii. [Fariseii de asemenea, KJV]. Aceşti conducători religioşi cercetează faptele cazului. Ei nu tăgăduiesc minunea. Omul vindecat dă un răspuns scurt, dar fără îndoială cuviincios.

De la Dumnezeu. Fariseii admiteau adevărul minunii, dar lăsau să se înţeleagă că puterea prin care era săvârşit[ era de la cel rău (vezi la Matei 12,24).

Nu ţine Sabatul. Vindecarea era considerată ilegală deoarece cazul era cronic şi nu cerea atenţie imediată. Viaţa nu era în primejdie (vezi la v. 14). Pregătirea tinei şi ungerea ochilor erau de asemenea considerate a fi călcări ale legilor Sabatului (vezi la v. 6).

Alţii ziceau. Erau printre Farisei oameni cu un spirit mai bun şi cu o atitudnie mai bună, ca de exemplu Nicodim (cap. 3,1-21; 7,50.51) şi Iosif (vezi la Matei 27,57).

Un om păcătos. Iudeii învăţau că Dumnezeu săvârşea minuni numai pentru cei care erau vrednici. Talmudul conţine următoarea discuţie interesantă: A zis R. Papa către Abaye: Cum se face că pentru generaţiile de mai înainte se făceau minuni şi pentru noi, nu mai sunt făcute minuni?... dar când Rab[bi] Iuda şi-a scos o gheată [pregătindu-se pentru post], obişnuia să vină ploaie, pe când noi ne chinuim şi strigăm tare şi nu se ia seamă la noi! El a răspuns: Generaţiile de mai înainte obişnuiau să fie gata să-şi sacrifice viaţa pentru sfinţenia numelui [lui Dumnezeu]; noi nu ne sacrificăm viaţa pentru sfinţenia numelui [lui Dumnezeu] (Berakoth 20a, ed. Soncino, p. 119, 120). Comparaţi Luca 7,4.

Tu ce zici? Accentul este pus pe tu. Fariseii erau în dezacord între ei, iar întrebarea aceasta poate avea menirea să ascundă divizarea lor.

Că ţi-a deschis ochii. Legătura dintre propoziţia aceasta şi cea precedentă este mai bine arătată redând conjuncţia tradusă că, prin întrucât sau deoarece (RSV). Ideea din textul grec decurge în felul următor: Şi tu, ce spui tu despre el, întrucât ochii tăi ţi-a deschis?

Este un prooroc. În textul grec cuvântul prooroc este lipsit de articol. Omul vindecat nu Îl recunoaşte pe Isus ca fiind proorocul acela, aşa cum făcuseră mulţimile hrănite cu pâinile şi peştii (vezi la cap. 6,14; cf. cap. 1,2). Dar recunoaşte că Isus este mai mult decât un om de rând. El este convins că puterea care i-a adus vindecare este de la Dumnezeu şi că persoana care a exercitat-o este un sol de la Dumnezeu. Mărturia lui o contrazicea pe aceea a Fariseilor care declarau: Omul acesta nu este de la Dumnezeu (cap. 9,16).

N-au crezut. Până la punctul acesta minunea rămăsese nepusă la îndoială. Dar iudeii erau confruntaţi cu o aparentă contradicţie de circumstanţe – cum putea un om cu o astfel de putere extraordinară de vindecare, pe cât se pare primită de la Dumnezeu, să calce Sabatul? Poate că minunea nu era adevărată. Ei bâjbâiau după o soluţie şi s-au hotărât să-i interogheze pe părinţi.

Acesta este fiul vostru? Sunt aici trei întrebări, exprimate aşa încât să-i pună în încurcătură pe părinţi. Este acesta fiul vostru? Spuneţi voi că el a fost născut orb? Cum explicaţi faptul că acum vede?

S-a născut orb. Acesta e punctul pe care iudeii nădăjduiau să-l dovedească că nu era adevărat. Combinaţia lor pentru a invalida miracolul dăduse greş.

Nu ştim. Acesta era un neadevăr, sau cel puţin o fugă de la adevăr. Ei pare să nu fi fost de faţă la data ungerii ochilor omului sau când s-a spălat la scăldătoare şi în felul acesta nu puteau mărturisi ca martori oculari. Dar, împreună cu vecinii lor, ei auziseră despre vindecare şi cunoşteau împrejurările (vezi v. 22).

Este în vârstă. [Este major, KJV]. Iudeii socoteau majoratul de la 13 ani şi o zi în cazul băieţilor şi cu un an mai devreme la fete. Astfel deci, omul vindecat era mai mare de 13 ani, dar cât de mai mare este doar o chestiune de presupunere. În v. 1 este identificat simplu ca om (gr. anthropos), un membru al familiei omeneşti.

Se temeau de Iudei. Observaţia aceasta dovedeşte că părinţii cunoşteau împrejurările vindecării (vezi la v. 21). Teama de excomunicare i-a făcut să ascundă adevărul. Isus este Hristosul. [El era Hristos, KJV]. Hristos înseamnă Mesia (vezi la Matei 1,1; cf. Ioan

1,41). A spune că Isus era Hristos însemna a mărturisi credinţa că El era Mesia al profeţiei. Mulţi din iudei (vezi la Ioan 7,14) şi chiar şi dintre conducătorii (cap. 7,50; vezi la cap. 9,16) erau stăpâniţi de convingerea că El era cu adevărat Trimisul lui Dumnezeu.

Dat afară din sinagogă. Aceasta fără îndoială se referea la excluderea pe 30 de zile impusă de iudei pentru anumite vinovăţii ca, de pildă, vorbire depreciativă contra celor din autoritate (vezi Mishnah, ‘Eduyyoth 5. 6, ed. Soncino a Talmudului, p. 34, 35; Talmud Nedarim 50b, ed. Soncino, p. 158; Mo‘ed, Katan 16a, ed. Soncino, p. 98; Kiddushin 70a, ed. Soncino, p. 354, 355). Pentru o discuţie asupra excluderii vezi Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 4, p. 293-333.

Este în vârstă. [Este major, KJV]. ezi la v. 21.

Dă slavă lui Dumnezeu. Aceasta era o formulă tehnică, care cerea persoanei căreia i se vorbea astfel să ia măsurile cerute de împrejurări care ar aduce onoare lui Dumnezeu. Contextul arată felul de acţiune aşteptat. În cazul lui Acan, formula cerea o mărturisire a vinovăţiei (Iosua 7,19). Aici cererea lăsa să se înţeleagă că purtarea şi mărturisirea omului vindecat nu aduseseră onoare lui Dumnezeu. Iudeii căutau să scoată declaraţia că nu Isus îl vindecase, ci Dumnezeu.

Un păcătos. Adică, pentru că, după ei, El călcase Sabatul (vezi la v. 14).

Nu ştiu. El nu era atât de sigur ca iudeii. Ei pretindeau că ştiu (v. 24). Totuşi, ei nu prezentaseră dovezi îndestulătoare şi nici nu rezolvaseră dilema cu privire la felul cum un om care era un păcătos putea să facă astfel de minuni (v. 16).

Una ştiu. Omul vindecat dădea pe faţă o remarcabilă iscusinţă. El a refuzat să vorbească în echivocuri cu privire la faptul dacă Isus era un păcătos. El şi-a întemeiat mărturia pe dovezi indiscutabile.

Ce ţi-a făcut? [Ce a făcut, KJV]. Această examinare era menită fără îndoială să încurce pe omul vindecat. Ei căutau vreun defect sau vreo contradicţie în mărturia lui.

N-aţi ascultat. Adică, nu aţi acceptat mărturia mea.

Să vă faceţi şi voi ucenicii Lui? Construcţia în textul grec arată că se aşteaptă un răspuns negativ: Nu este aşa că nu vreţi să vă faceţi ucenicii Lui? Duhul Sfânt a făcut în stare pe acest om neînvăţat să facă această curajoasă apărare (vezi la Matei 10,19).

Ucenicii lui Moise. Deşi nu este o denumire obişnuită, expresia este găsită în Talmud într-o referire la învăţaţii Farisei (Yoma 4a, ed. Soncino, p. 12). Ucenicii lui Isus sunt puşi încontrast cu ucenicii lui Moise. Un contrast similar este făcut în Mishnah între ucenicii lui Avraam şi ucenicii lui Balaam, aşa cum sunt desemnaţi creştinii (Aboth 5. 19, ed. Soncino a Talmudului, p. 72, 73).

Dumnezeu a vorbit lui Moise. Expresia aceasta apare deseori în Vechiul Testament (Levitic 4,1; 6,1; 8,1; etc.; cf. Exod 33,11; Evrei 1,1).

Nu ştim. Unii oameni pretindeau că ştiu (cap. 7,27). Isus informase lămurit pe iudei că El venise de la Dumnezeu (cap. 8,42), dar ei au ales să nu creadă mărturia Lui.

Mirarea. [Un lucru minunat, KJV]. Literal lucrul minunat. Aceşti conducători religioşi ar fi trebuit să fie familiarizaţi cu originea şi revendicările unui atât de distins făcător de minuni ca Isus. El fusese activ printre ei de peste trei ani. Dovadă după dovadă fusese dată pentru a inspira credinţă, dar iudeii s-au întors contra dovezilor date de simţurile lor. Ei au ales ignoranţa voită şi dramatica lor rămânere de ruşine era pe deplin meritată.

Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi. Afirmaţia aceasta era în acord cu punctul de vedere a cel puţin unei părţi din Farisei (vezi la v. 16). Raţionamentul omului vindecat era imposibil de respins. Dacă, aşa cum admiteau unii Farisei, Dumnezeu lucrează minuni pentru cei care sunt vrednici, atunci ei trebuie să fie de acord că făcătorul de minuni era de la Dumnezeu, mai ales având în vedere caracterul neobişnuit al minunii (v. 32).

Afirmaţia: Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi este , natural, adevărată cu privire la păcătosul încăpăţânat, care nu se pocăieşte. Dar Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului pocăit care se roagă pentru îndurare şi iertare (vezi la Luca 18,13). El ascultă adesea şi rugăciunile celor care s-au abătut de pe calea cea dreaptă; El nu părăseşte de îndată pe cei care se abat. El dă adesea mai departe binecuvântările Sale ca un stimulent pentru a se reîntoarce. Din cauza aceasta inversul afirmaţiei de mai sus nu este întotdeauna adevărat. Faptul că Dumnezeu răspunde la rugăciunea unui om nu este totdeauna în mod necesar o dovadă că El aprobă întreaga purtare a omului aceluia. Acela care primeşte răspunsuri remarcabile la rugăciune n-ar trebui să se bucure de

o presupusă dovadă de neprihănire şi acceptare; el ar trebui să-şi cerceteze inima sârguincios pentru ca să poată corespunde mai pe deplin modelului divin. El n-ar trebui să interpreteze binecuvântarea lui Dumnezeu ca aprobând întregul lui fel de purtare. Orice stăruinţă încăpăţânată într-un păcat cunoscut va conduce cu timpul la o irevocabilă separare între păcătos şi Dumnezeu (Apocalipsa 22,11).

Face voia Lui. Comparaţi 1 Ioan 3,22; SC 95.

De când este lumea. [De când a început lumea, KJV]. Literal, din veac, o expresie echivalentă cu niciodată. Relatările istorice nu dădeau la iveală nici un caz de orbire congenitală care să fi fost vindecat.

N-ar putea face nimic. Punctul acesta îl susţinuseră chiar unii dintre Farisei (v. 16). Nicodim mărturisise acelaşi lucru (cap. 3,2). Omul obţinuse o victorie deplină. Logica lui era de nebiruit. Fariseii erau derutaţi. Neavând cu ce să răspundă la argumentele lui, au recurs la invective.

Născut cu totul în păcat. Ei îi aruncă în faţă nenorocirea naşterii lui ca un semn de păcat deosebit, lăsând poate să se înţeleagă păcat prenatal (vezi la v. 2). L-au dat afară. Poate ca împlinire a ameninţării menţionate în v. 22 (vezi comentariul acolo).

Când l-a găsit. Oaia pierdută pe care păstorii lui Israel o aruncaseră afară, este găsită de Păstorul cel Bun (Ioan 10,11; vezi la Luca 15,1-7). Isus nu este niciodată departe de cei susceptibili la influenţele divine (Romani 10,8.9).

Fiul lui Dumnezeu. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între expresia aceasta şi Fiul Omului. Cea dintâi are în favoarea ei faptul că expresia era obişnuită în mărturisirile de credinţă (vezi Ioan 1,49; 11,27; cf. Matei 16,16; Ioan 1,34; 20,31). Este mai în armonie cu mărturia pe care omul vindecat o făcuse înaintea Fariseilor (Ioan 9,30-33). Natura omenească a lui Isus, înfăţişată în titlul Fiul Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10), nu era atât de mult punctul în discuţie aici.

Şi cine este? Omul vindecat nu Îl văzuse mai înainte pe Isus. Când Domnul l-a trimis să se spele în Scăldătoarea Siloam, omul era încă orb. Fiind orb din naştere, el nu văzuse niciodată faţă de om mai înainte de ziua aceasta. Cât de mişcat va fi fost el să privească la faţa părinţilor şi a cunoscuţilor săi! Acum pentru prima dată a privit faţa plăcută a lui Isus. Ce contrast faţă de chipurile încruntate ale Fariseilor ipocriţi. Vocea fără îndoială L-a identificat pe Isus ca fiind Cel care-l vindecase.

Doamne. Gr. kurios, aici poate simplu un titlu de respect, ca domnule.

Ca să cred. [Ca să pot crede, KJV]. El era gata să creadă în Mesia şi credea că omul acesta pe care el deja îl recunoscuse ca prooroc (v. 17) putea să-i spună cine era Mesia.

L-ai şi văzut. Cuvintele nu se refereau la o întâlnire anterioară, ci la momentul de faţă. El a văzut în Isus pe cineva pe care aceia care avuseseră toată viaţa capacitatea de a vedea, nu-L puteau vedea. Nimeni nu este mai orb ca aceia care nu vor să vadă! Puneţi în contrast atitudinea iudeilor din cap. 6,36.

Doamne. Gr. kurios, acum poate exprimat cu respect şi cu subînţelesurile lui divine (vezi la v. 36).

Închinat. Ca o urmare dramatică a naraţiunii, omul a cărui vedere fizică fusese refăcută Îl vede acum pe Isus, adevărata Lumină a lumii. El nu numai că se bucură de lumina trupului, dar vede şi cu ochii sufletului.

Judecata. Gr. krima, nu actul judecării, care este krisis, ci rezultatul judecării, în cazul acesta

o cernere sau o separare. Versetul acesta, deci, nu este o contrazicere a cap. 3,17 (cf. cap. 8,15). Scopul ultim al primei veniri nu a fost de a judeca lumea, ci de a mântui lumea (cf. Luca 19,10). Totuşi, venirea lui Hristos a adus lumină în întunericul inimii oamenilor şi, după cum oamenii primeau sau respingeau lumina aceea, rosteau judecata asupra lor înşişi. Lumina însăşi nu judecă pe nimeni, dar prin ea, aceia asupra cărora strălucea erau judecaţi. Acest efect al lucrării lui Hristos fusese prezis de Simeon (Luca 2,34.35).

Cei ce nu văd. Lucrul acesta era adevărat într-un sens dublu. Hristos a tămăduit pe orbii fizici (Matei 11,5); El a vindecat şi pe orbii spirituali. Ambele aspecte ale misiunii Lui erau demonstrate în minunea aceasta.

Să ajungă orbi. [Să fie făcuţi orbi, KJV]. Comparaţi Isaia 6,9.10; Marcu 4,11.12. Când oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina (Ioan 3,19) îşi pierd în cele din urmă simţul percepţiei spirituale. Vezi Matei 6,23; 1 Ioan 2,11.

N-om fi şi noi orbi? Construcţia din textul grec anticipează un răspuns negativ. Accentul este pe noi. Desigur, noi conducătorii religioşi, nu suntem orbi! Aceasta nu era o întrebare smerită, îngrijorată. Fariseii au văzut fără îndoială implicaţia afirmaţiei Domnului, iar cuvintele lor erau rostite cu dispreţ.

Dacă aţi fi orbi. Adică, dacă n-ar fi fost prilej să primiţi lumină. Dumnezeu judecă pe oameni pe temeiul luminii pe care au primit-o sau ar fi putut să o primească dacă şi-ar fi dat silinţa. Vezi la cap. 15,22.

Vedem. Exista o autosatisfacţie cu cunoştinţa prezentă care făcea cu neputinţă ca Dumnezeu să le mai dea cunoştinţă în plus. Respingând pe Isus iudeii au respins mijlocul prin care Cerul căuta să le dea lumină.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3 DA 470 1–41 DA 470–475

4 CT 416; DA 73; Ev 653; FE 201, 355, 359; GW 26; MH 195; ML 109; MM 333; 1T 694; 2T 401, 429; 4T 290, 377; 5T 353, 732; 6T 26, 198; 8T 178; 9T 26, 135,

200

5 DA 471; FE 177; 9T 171

6, 7 DA 70

7 DA 824; MH 233

8 DA 471

9, 11, 12 DA 472

14 DA 471

16–22 DA 472

20–27 EW 29

24–26 DA 473

27–35 DA 474

29 COL 79

35–41 DA 475

41 2T 124