Copilaşilor. Gr. teknia (vezi comentariul de la Ioan 13,33), o formă diminutivă a lui tekna, copii (vezi comentariul de la Romani 8,14). Ar putea fi tradusă dragi copii, deoarece diminutivul este folosit pentru a exprima afecţiunea, nu mărimea sau vârsta. În Noul Testament numai Mântuitorul şi ucenicul Său iubit au folosit acest cuvânt (Ioan 13,33; 1 Ioan 2,12.28; 3,7.17.18; 4,4; 5,21), în afară de posibila lui folosire de către Pavel în Galateni 4,19. Gingăşia acestei expresii poate sugera că Ioan se adresa celor pe care el însuşi îi aduse la credinţă.
Apostolul, înaintat în vârstă, îi putea numi pe bună dreptate copilaşi chiar şi pe părinţi (1 Ioan 2,12.14). El îi considera pe toţi creştinii ca membri ai unei mari familii, alcătuită din mulţi oameni, părinţi şi copii, al căror Tată era Dumnezeu (compară cu Efeseni 3,14.15). Însă aceasta nu arată că Ioan accepta titlul de tată. Hristos le poruncise ucenicilor să nu se numească unii pe alţii cu vreun nume care să denote control asupra conştiinţei sau a credinţei cuiva (Matei 23,7–9; compară cu DA 613).
Vă scriu. În cap. 1,4 Ioan le scrie folosind pluralul, dar este mult mai apropiat de ei şi vorbeşte la persoana I singular, chiar şi atunci când se adresează cititorilor săi copilaşi. Aceste lucruri. Poate că este vorba de cele din capitolul precedent sau de conţinutul întregii epistole. Ambele variante par să fie potrivite cu intenţia autorului.
Ca să nu păcătuiţi. Timpul verbului din limba greacă arată că Ioan vorbeşte despre anumite păcate (vezi comentariul de la cap. 3,9). Apostolul vroia ca cititorii săi să evite să comită chiar şi un singur păcat. Ideile din cap. 1 continuă în cap. 2, ambele încurajându-i pe creştini să-şi însuşească puterea divină pentru a trăi o viţă neprihănită. Totuşi, în cap. 1,10 Ioan i-a avertizat împotriva pretenţiei de a nu fi păcătuit. Vrea el să spună prin aceasta că se aşteaptă ca oamenii să fie mulţumiţi să continue o viaţă de păcat? Cu siguranţă că nu! Sfinţenia este ţinta pusă înaintea copiilor lui Dumnezeu şi s-au luat toate măsurile pentru ca ei să o poată atinge (vezi cap. 3,6).
Dacă cineva a păcătuit. [Dacă cineva păcătuieşte, KJV]. Adică dacă săvârşeşte un anumit păcat. Deşi ţinta creştinului este o viaţă neprihănită, aici Ioan recunoaşte posibilitatea ca un creştin sincer să comită un păcat (vezi comentariul de la cap. 1,7–9). El admite lucrul acesta nu pentru a trece cu vederea păcatul, ci pentru a-L prezenta pe Cel care poate să-l salveze pe om de păcatul pe care se poate să-l fi comis.
Avem. Ioan se include din nou în aceeaşi grupă cu cititorii săi, poate pentru a scoate în evidenţă că Hristos a devenit Mijlocitorul tuturor creştinilor.
La Tatăl. Aici cuvântul la este traducerea lui pros, acelaşi cuvânt grec care este folosit în cap. 1,2 şi la Ioan 1,1.2. El arată legătura strânsă dintre Mijlocitor şi Tatăl. Mijlocitorul stă chiar în prezenţa lui Dumnezeu, fiind egal cu El (vezi comentariul de la Ioan 1,1; Evrei 7,25).
Mijlocitor. [Avocat, KJV]. Gr. parakletos (vezi comentariul de la Ioan 14,16). Parakletos este folosit în Noul Testament numai de către apostolul Ioan. În Evanghelie cuvântul acesta se referă la Duhul Sfânt; aici, prin specificarea făcută de Ioan, se referă la Fiul, în lucrarea Sa de mântuire. Este clar deci că scriitorul consideră că atât Fiul cât şi Duhul îndeplinesc slujba de parakletos. Traducerea mijlocitor sau mediator pare aici preferabilă celei de avocat (KJV).Isus Hristos. Vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5.
Cel neprihănit. Gr. dikaios (vezi comentariul de la Matei 1,19). Tocmai pentru că este neprihănit, chiar şi după ce a fost ispitit în toate privinţele ca şi noi (Evrei 2,18; 4,15; 7,26), Hristos este potrivit pentru a fi Marele Preot şi Mijlocitorul nostru. Dacă ar fi păcătuit, n-ar fi putut să stea înaintea Tatălui; dacă n-ar fi trecut prin ispite, n-ar fi putut să fie cu adevărat reprezentantul nostru. Gnosticii susţineau că fiecare fiinţă ascunde în sine atât lumină cât şi întuneric, în diferite proporţii, şi deduceau de aici că păcatul a avut un loc mic chiar şi în caracterul Mântuitorului. Dar aici apostolul respinge categoric această învăţătură falsă.
Jertfa de ispăşire. Gr. hilasmos, expiere, de la hilaskomai, a fi îndurător (Luca 18,13), a face ispăşire pentru (Evrei 2,17). Vezi comentariul de la Romani 3,25. La păgâni ispăşirea era un har sau o jertfă menită să domolească mânia unui zeu şi să-l facă prietenos sau iertător. Dar Dumnezeul nostru nu trebuie să fie domolit sau împăcat cu noi, deoarece El îi iubeşte pe oameni chiar aşa păcătoşi (Romani 5,8; Apocalipsa 13,8). Noi suntem cei care trebuie să fim împăcaţi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5,18.19). În originalul grecesc este scos în evidenţă faptul că Hristos este El Însuşi atât ispăşirea cât şi ispăşitorul. El este atât preotul cât şi jertfa.
Pentru păcatele noastre. Sau cu privire la păcatele noastre, delimitând sfera în care acţionează ispăşirea. Dacă n-ar fi păcat, n-ar fi nevoie de ispăşire, dar Ioan recunoaşte că şi creştinii au păcătuit şi îi asigură că Isus Hristos Cel neprihănit a avut grijă de păcatele lor prin moartea Sa ispăşitoare. El a oferit propriul Său sânge pentru îndepărtarea păcatelor noastre (Ioan 1,29; Evrei 9,25.26; DA 652).
Întregii lumi. Cuvintele precedente pentru ale [pentru păcatele, KJV] sunt adăugate. Propoziţia poate fi tradusă: dar şi pentru întreaga lume. Unii susţin că este vorba de tot păcatul din lume. Totuşi, adăugarea acestor cuvinte face ca afirmaţia să fie în acord cu învăţătura biblică, şi anume că Hristos a murit ca să îndepărteze păcatele întregii lumi (vezi Ioan 1,29; Evrei 2,9; 2 Petru 3,9). Păcatele tuturor oamenilor, ale fiecărui bărbat, femeie sau copil, au fost aşezate asupra Mântuitorului. Totuşi, asta nu înseamnă mântuire universală, deoarece Biblia spune clar că mântuirea ne aparţine numai când o primim individual.
Prin aceasta. Gr. en touto, literal, în aceasta, făcând referire la afirmaţia din a doua jumătate a versetului, dacă păzim poruncile Lui (compară cu v. 5, cap. 3,16.19 etc.). În Evanghelia sa Ioan foloseşte adesea o expresie similară, dia touto, pentru a se referi la cele ce avuseseră loc mai înainte şi pentru a argumenta ceva în continuare (Ioan 5,16.18; 8,47; etc.). Dar în epistola aceasta en touto se referă în general la ceea ce urmează (vezi comentariul de la cap. 4,9).
Ştim că … cunoaştem. În limba greacă verbele sunt la timpuri diferite. Pentru a reda deosebirea care există între aceste două timpuri, propoziţia poate fi tradusă: Acum ştim că am ajuns să cunoaştem şi că încă mai cunoaştem. Ioan foloseşte adesea verbul a cunoaşte (Ioan 14,7; 17,3.25, 1 Ioan 2,4.5.13; 3,1; 4,2) în legătură cu Dumnezeu, însemnând nu doar a şti despre El, ci a-L cunoaşte personal (vezi comentariul de la Ioan 17,3). Experienţa aceasta era o piedică eficientă împotriva atacurilor învăţăturilor gnostice cu privire la Hristos, despre care Ioan a făcut deja referire (vezi Introducerea, tema).
Îl. Adică pe Hristos, Mijlocitorul (v. 1), jertfa de ispăşire (v. 2). O viaţă în conformitate cu voia divină este unica dovadă sigură că o persoană Îl cunoaşte pe Dumnezeu. În toată această epistolă Ioan continuă să combată învăţătura gnostică, şi anume că doar cunoştinţa are valoare şi că purtarea nu e deloc importantă în a determina relaţia unui om cu Dumnezeu. Apostolii declară că nu cei care aud Cuvântul sunt îndreptăţiţi, ci aceia care îl împlinesc (Romani 2,13; Iacov 1,22.23). Cei care pretind că sunt evlavioşi trebuie să dovedească asta printr-un comportament corespunzător.
Păzim poruncile Lui. Verbul tradus păzim (tereo) sugerează sensul de a ţine sau a veghea îndeaproape. Aici impune o atitudine care are ca rezultat fapte în conformitate cu voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în poruncile Lui. În ce priveşte noţiunea de porunci (entolai), vezi comentariul de la Matei 19,17; Ioan 14,15. În scrierile lui Ioan apar des formularea (veţi) păzi poruncile mele, echivalentă cu păzi cuvântul Meu, sau expresii similare (Ioan 14,15.23; 1 Ioan 3,22.24; 5,2; 2 Ioan 6; Apocalipsa 3,10; 12,17).Cine zice. Vezi comentariul de la cap. 1,6. Probabil că erau unii care, influenţaţi de erezii ca docetismul (vezi Introducerea, tema), deşi pretindeau că Îl cunosc pe Hristos, dispreţuiau poruncile Lui. Tocmai la asemenea persoane se referă Ioan indirect, pentru a evita să-i numească sau pentru a nu-i include în mod specific pe cititori în rândul lor (compară cu cap. 2,6.9). Nu exista vreo scuză pentru asemenea învăţături false în biserică, deoarece Hristos declarase clar că aceluia care e gata să primească adevărul, acesta îi va fi descoperit (vezi comentariul de la Ioan 7,17) şi că cei care Îl iubesc cu adevărat vor păzi poruncile Sale (vezi comentariul de la cap. 14,15).
Este un mincinos. Caracterul unui astfel de om şi mărturisirea lui de credinţă sunt false; prin aceasta dovedeşte că adevărul nu este în el (vezi comentariul de la cap. 1,6.8). Ioan aşază din nou o negaţie după o afirmaţie (vezi comentariul de la cap. 1,5.6.8.10).
Cine păzeşte. Apostolul nu se mulţumeşte să-i lase pe cititori sub impresia unei imagini negative, ci aduce imediat în discuţie aspectul pozitiv, pentru a-l încuraja pe cel credincios.
În el. [În el cu adevărat, KJV]. Mai degrabă cu adevărat în el, în versiunea greacă locuţiunea cu adevărat se află într-o poziţie accentuată, pentru a scoate în evidenţă antiteza cu pretenţiile mincinoase menţionate în v. 4.
Dragostea lui Dumnezeu. Poate fi vorba de iubirea omului pentru Dumnezeu sau de iubirea lui Dumnezeu, aşa cum este ea revărsată asupra omului. În prima sa epistolă Ioan foloseşte expresia aceasta în ambele sensuri, dar se pare că se referă mai ales la iubirea lui Dumnezeu pentru om (cap. 4,9, vezi cap. 3,1.16.17; 4,14.16; dar vezi şi cap. 2,15; 5,3). Dragostea este de la Dumnezeu (cap. 4,7). Orice manifestare adevărată a iubirii vine de la Dumnezeu, şi cel care vrea să păzească poruncile Sale face lucrul acesta datorită dragostei divine. În ce priveşte conceptul de iubire (agape), vezi comentariul de la Matei 5,43.44; 1 Corinteni 13,1.
Desăvârşită. Gr. teleioo, a duce la capăt, a încheia, a desăvârşi. În ce priveşte adjectivul teleios, vezi comentariul de la Matei 5,48.
Prin aceasta. Vezi comentariul de la v. 3. În cazul de faţă cuvintele prin aceasta se pot referi la păzirea Cuvântului lui Dumnezeu (v. 5) sau la a trăi cum a trăit Isus (v. 6). Ambele variante dovedesc că prin aceasta creştinul Îl are pe Hristos.
În El. Adică în Hristos. În ce priveşte aceste două cuvinte, care apar deseori în Noul Testament, vezi comentariul de la 2 Corinteni 5,17; Efeseni 1,1; vezi şi comentariul de la Ioan 15,4; Galateni 2,20.
Cine zice. Vezi comentariul de la v. 4. Aici este vorba de toţi cei care Îl mărturisesc pe Hristos, fie din sinceritate, fie din alt motiv.
Rămâne. Gr. meno, a zăbovi, a fi în continuare prezent, a rămâne, a locui. Ioan foloseşte frecvent cuvântul meno: de 41 de ori în Evanghelie şi de 26 de ori în epistole. În scrierile sale verbul acesta are adesea un sens mistic, indicând legătura dintre Dumnezeu şi Hristos (Ioan 14,10) şi legătura similară care ar trebui să existe între Hristos şi credincios (Ioan 15,4–10; 1 Ioan 2,24.28; 3,6.24). Expresia a rămâne în El este echivalentul ioanin pentru expresia paulină a fi în Hristos (vezi mai sus, la în el, v. 5). Deşi are un sens mistic, ea este de asemenea deosebit de practică pentru viaţa zilnică a creştinului.
Trebuie. [Ar trebui, KJV]. Gr. opheilo, a datora, cu referire la datorii (Matei 18,28; etc.); a avea obligaţia de a face ceva (Ioan 13,14). Ioan foloseşte verbul acesta de patru ori în epistolele sale (aici şi la 1 Ioan 3,16; 4,11 şi 3 Ioan 8). În Biblie opheilo are sensul de obligaţie morală.
Să trăiască. [Să umble, KJV]. Gr. peripateo (vezi comentariul de la Efeseni 2,2), folosit de obicei în Noul Testament cu referire la purtarea creştină (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 2,12).
Cum a trăit Isus. [Cum a umblat El, KJV]. Trăind pe acest pământ Isus a lăsat un exemplu desăvârşit pentru toţi oamenii. Creştinul trebuie să cunoască perfect viaţa Sa lipsită de păcat pentru a o copia şi a aplica principiile ei la condiţiile în care trebuie să trăiască el. Ioan stăruie asupra faptului că cel care pretinde că rămâne în Hristos trebuie să dovedească în fiecare zi că-L imită pe Mântuitorul său. Trebuie să trăiască în conformitate cu mărturisirea sa (SC 58, 59).
Prea iubiţilor. [Fraţilor, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea prea iubiţilor (ca pe în traducerea Cornilescu). Aici, introducând fragmentul în care vorbeşte despre iubirea de fraţi
(v. 7–11), sunt foarte potrivite ambele formule de adresare: fraţilor sau prea iubiţilor.
Nouă. Gr. kainos, nou, se referă mai degrabă la calitate decât la timp. Cuvântul acesta ar putea fi tradus un nou fel de. În propoziţia următoare cuvântul veche (palaios) se referă la timp, la porunca dată cu mult timp în urmă. Aici Ioan tăgăduieşte orice intenţie de a da cititorilor săi un nou fel de poruncă, deoarece cea vechea este încă valabilă. Contextul (v. 9–11) arată că porunca despre care se vorbeşte este iubirea de fraţi (vezi comentariul de la Ioan 13,34).
De la început. Probabil de la începutul experienţei creştine, deşi unii sugerează că este vorba de momentul în care Hristos a dat această poruncă, sau chiar mai înainte, de darea poruncilor la Sinai (vezi comentariul de la Matei 22,39.40).
Cuvântul. Gr. logos, aici, un grup de învăţături, un mesaj. Ioan se referă la învăţăturile mai de demult, ca rezultat al cărora credincioşii au îmbrăţişat creştinismul.
Totuşi. [Iarăşi, KJV]. Versetul acesta explică versetul precedent.
Poruncă nouă. Porunca veche ar fi fost suficientă dacă oamenii ar fi ascultat-o. Dar ei întunecaseră atât de mult adevăratul sens al legii, încât pierduseră cu totul din vedere calitatea ei spirituală. În învăţăturile Lui, mai ales în predica de pe munte, Hristos a înlăturat toate elementele care i-au fost adăugate de-a lungul timpului şi a scos la iveală strălucirea originală a poruncii (vezi comentariul de la Matei 5,22). Atât de strălucitoare şi plină de sens părea încât pe bună dreptate putea fi numită de Ioan o poruncă nouă (vezi comentariul de la Ioan 13,34).
Lucru care. Adică această poruncă nouă.
Atât cu privire la El cât şi cu privire la voi. [În El şi în voi, KJV]. Repetarea prepoziţiei sugerează că există o diferenţă între felul cum se aplică afirmaţia aceasta la Hristos şi la credincios. În Hristos porunca nu avea nevoie de reînnoire, deoarece ea era o exprimare a caracterului Său. În noi porunca trebuie să lucreze pentru a ne transforma caracterul, pentru ca el să poată fi adevărat. Lucrul acesta se realizează atunci când ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit Hristos.
Întunericul. Vezi comentariul de la Ioan 1,5.
Se împrăştie. [A trecut, KJV]. Gr. parago, a trece, a se duce, în forma folosită aici, a dispărea. În v. 17 parago descrie natura trecătoare a acestei lumi păcătoase. Timpul prezent al verbelor se împrăştie şi răsare arată că Ioan şi-a dat seama că întunericul nu va fi dintr-o dată împrăştiat. Întunericul va fi biruit treptat, dar sigur de către lumina adevărată. Întunericul acesta este ignoranţa, voluntară sau involuntară, care îi împiedică pe oameni să vadă adevărata natură a Cuvântului lui Dumnezeu.
Lumina adevărată. Adică descoperirea lui Dumnezeu prin Isus Hristos (vezi comentariul de la Ioan 1,4–9).
Răsare chiar. [Acum luminează, KJV]. Literal, deja luminează. De la întruparea lui Hristos lumina adevărată a luminat peste lumea întunecată de păcat, iar oamenii care rămân în întuneric au mai puţine scuze decât înainte. Prima Sa venire a pus o nouă răspundere, dar şi o nouă binecuvântare, asupra oamenilor.
Cine zice. Vezi comentariul de la v. 4. Se pare că Ioan face din nou referire la învăţăturile eretice, ca de pildă cele ale gnosticilor. El a pus deja în antiteză lumina cu întunericul (cap. 1,5–7; 2,8) şi adevărul cu minciuna (cap. 1,8–10; 2,4). Acum el se ocupă de iubire şi de ură (cap. 2,9–11).
În lumină. Starea celor care sunt cu adevărat în lumină este prezentată în cap. 1,5–7 (vezi comentariul de acolo).
Urăşte. Nu se spune nimic cu privire la măsura acestei uri. Ea poate fi o stare pasivă, de neiubire, o antipatie activă sau o ură crâncenă, care caută să-i facă rău persoanei urâte. Cea mai slabă urmă de ură e suficientă pentru a dovedi că inima nu-i aparţine cu totul Dumnezeului iubirii (Matei 5,21.22; MB 55–58).
Fratele. Cu excepţia cazului în care denumeşte legătura de familie, în scrierile ioanine cuvântul frate se referă de obicei la un membru al bisericii creştine. Deşi a urî pe cineva înseamnă a fi în întuneric, Ioan este preocupat în mod special de legăturile dintre creştini.
Întuneric. Vezi comentariul de la cap. 1,5. Cel care pretinde că are lumina spirituală, dar îl urăşte pe fratele său de credinţă, demonstrează clar că trăieşte în întuneric spiritual până acum, adică până în momentul când îşi exprimă falsa pretenţie.
Cine iubeşte. Dumnezeu este iubire (cap. 4,8) şi lumină (cap. 1,5), şi înseamnă că cel care stăruie în iubirea de fraţi, în ciuda împrejurărilor care ar provoca ură, trăieşte împreună cu Dumnezeu şi aşadar rămână în lumina Lui.
În el. Sau în ea. Versiunea greacă permite ambele sensuri. Cuvintele în el s-ar referi la omul care-l iubeşte pe fratele său, în timp ce în ea s-ar referi la lumină (compară cu Ioan 11,9–10). Comparaţia cu 1 Ioan 2,11 poate da de înţeles că este vorba de ultima variantă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci v. 10 constituie primul element al unei antiteze (lumina nu face pe nimeni să se poticnească), iar v. 11, al doilea (întunericul orbeşte ochii).
Prilej de poticnire. Gr. skandalon (vezi comentariul de la Matei 5,29; 16,23; 1 Corinteni 1,23).
Cine urăşte. Un astfel de om e într-un contrast puternic cu cel care iubeşte (v. 10). În loc să rămână sau să locuiască în lumina dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, el locuieşte în întuneric spiritual.
Umblă. Vezi comentariul de la v. 6. Ura pentru fratele său i-a afectat şi alte aspecte ale vieţii, astfel încât viaţa sa e cu totul în întuneric.
Încotro merge. Aceste cuvinte sunt citate din înseşi spusele lui Hristos (Ioan 12,35). Ar fi fost ciudat ca ucenicul iubit să nu se fi referit la unele din cuvintele Domnului său. Fără îndoială că cel care urăşte crede că ştie încotro merge, dar se înşală. El nu-şi dă seama de destinaţie. Dacă ar fi conştient, probabil că şi-ar schimba felul de viaţă. Vezi Proverbe 14,12.
Întunericul i-a orbit ochii. Orbirea a apărut deja. Lumina este esenţială pentru vedere, iar cel care respinge lumina îşi pierde capacitatea de a vedea. Ideea că respingerea luminii duce la orbire spirituală se găseşte şi în Vechiul Testament (compară cu Psalmi 82,5; Eclesiastul 2,14; Isaia 6,10). Pe de altă parte, omul care alege să locuiască în lumină primeşte şi mai multă lumină şi călăuzire (Proverbe 4,18.19).
Nici o metaforă nu poate zugrăvi mai bine starea celor care îi urăsc pe fraţii lor. Cel care este rob fizic trăieşte în întuneric şi ştie că e orb, dar cei pe care i-a orbit Satana îşi închipuie că văd, când de fapt nu văd. Ei se consideră fiinţe superioare, care merg pe o cale luminată, spre o ţintă încântătoare (vezi comentariul de la Genesa 3,6).
Vă scriu. De la probleme generale (cap. 1,4 la 2,11), apostolul trece la probleme specifice (cap. 2,12 şi mai departe). Însă întâi el îşi prezintă motivele pentru care le scrie unor grupe aparte. De patru ori zice: vă scriu (v. 12, 13) şi de două ori: v-am scris (v. 14). S-a discutat mult despre folosirea verbului la timpuri diferite. Unii cred că prin timpul trecut, v-am scris, Ioan se referă la Evanghelia sa. Dar nu există dovezi concludente că Evanghelia a fost scrisă înainte de epistolă (vezi Introducerea, cadrul istoric). Alţii cred că se face referire la o epistolă anterioară, acum pierdută. Alţii sugerează că apostolul schimbă timpul verbului doar pentru a evita repetarea monotonă. Dar Ioan, mai mult decât alţii scriitori ai Noului Testament, nu e speriat de o aparentă monotonie acolo unde o consideră ca o invenţie literară eficace, iar variaţiile sale sunt rareori lipsite de semnificaţie. Ţinând cont de asta, alţii sugerează că prin timpul prezent Ioan se referă la ceea ce este gata să scrie, iar prin trecut, la ceea ce deja a scris.
Copilaşilor. Gr. teknia (vezi comentariul de la v. 1). Din restul versetului reiese clar că acest cuvânt îi include pe toţi membrii bisericii, bătrâni şi tineri. Soliile pentru anumite grupe de vârstă apar în v. 13, 14.
Fiindcă. Gr. hoti, că sau pentru că. Unii sunt pentru conjuncţia că, crezând că Ioan vrea să le reamintească cititorilor că păcatele lor sunt iertate. Deşi este posibilă o astfel de formulare, ea nu e acceptată în v. 13, 14, unde apare din nou hoti.
Sunt iertate. Adică au fost iertate. Timpul din limba greacă arată rezultatul continuu al iertării din trecut. Vezi comentariul de la cap. 1,9.
Pentru Numele Lui. Sau datorită numelui Său [al lui Hristos] (vezi comentariul de la Psalmi 31,3; Faptele Apostolilor 3,6.16; vezi şi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,12). Dumnezeu iartă păcatul celui care se pocăieşte în numele lui Hristos, adică în virtutea puterii de a ierta, a caracterului şi a lucrării Sale. Deoarece cei cărora le scrie Ioan cunoşteau personal această putere a numelui Mântuitorului, apostolul se simte liber să discute cu ei adevăruri spirituale profunde. Iertarea le deschisese înainte o lume nouă, iar el îşi propune să îi ajute să o exploreze.
Vă scriu. Vezi comentariul de la v. 12.
Părinţilor. În Noul Testament aceasta este o formă neobişnuită de adresare. În Vechiul Testament acest cuvânt are adesea înţelesul de strămoşi (Genesa 15,15; 31,3; etc.) şi este folosit cu sensul acesta şi în Noul Testament (Faptele Apostolilor 3,13.22.25; etc.). Părinţii pot fi şi prezbiterii sau conducătorii bisericii (Faptele Apostolilor 7,2; 22,1). Aici se pare că Ioan se adresează bărbaţilor mai vârstnici, părinţi fizici sau nu, în contrast cu grupul tinerilor. Pe lângă faptul că erau înaintaţi în vârstă, părinţii s-ar putea să fi fost creştini de multă vreme, aşadar maturi din punct de vedere spiritual.
Fiindcă. Vezi comentariul de la v. 2.
Aţi cunoscut. Gr. ginosko (vezi comentariul de la v. 3). E foarte puţin probabil ca vreunul dintre cititorii lui Ioan să-L fi cunoscut personal pe Hristos, când trăia pe acest pământ, dar toţi fuseseră privilegiaţi să-L cunoască printr-o experienţă spirituală. Este privilegiul nostru să ne bucurăm de aceeaşi convingere a părtăşiei cu Mântuitorul (vezi comentariul de la Filipeni 3,10). Toţi creştinii ar trebui să fie în stare să mărturisească împreună cu Pavel: …ştiu în cine am crezut (2 Timotei 1,12).
Cel ce este de la. Comparaţia cu cap. 1,1–3 dovedeşte că Ioan vorbeşte aici despre Fiul. La sfârşitul versetului, el declară despre toţi credincioşii că L-au cunoscut pe Tatăl.
Tinerilor. Ioan îi împarte pe destinatarii epistolei sale în două grupe: părinţi şi tineri. Cine nu face parte din prima grupă, aparţine celei de-a doua.
Biruit. Gr. nikao, a birui. Din cele 28 de ocazii când este folosit cuvântul nikao în Noul Testament, 6 sunt în această epistolă, iar 18 în alte scrieri ale lui Ioan. Ideea biruinţei creştine ocupă un loc de frunte în gândirea apostolului. Din versiunea greacă reiese că cei credincioşi biruiseră şi se bucurau acum de roadele biruinţei lor.
Pe cel rău. Adică pe diavolul (vezi comentariul de la Ioan 17,15). Credincioşii câştigaseră biruinţa nu doar asupra dorinţelor rele şi asupra deprinderilor păcătoase, ci şi asupra urii şi a ispitelor iscusite ale vrăjmaşului (vezi comentariul de la Matei 4,1). În această epocă de explozie a cunoştinţei şi de scepticism, puţini îşi dau seama de puterea celui rău şi a mulţimii lui de agenţi. Oamenilor le place să creadă că sunt stăpâni pe soarta lor şi uită că de când a păcătuit Adam, toţi au devenit sclavii celui rău. Singura scăpare din această robie este a folosi unica putere care le rămâne: puterea de a alege un alt Stăpân şi a-I supune Lui voinţa lor slabă. Hristos îi va elibera atunci din sclavia diavolului şi-i va conduce la bine (Romani 6,13–23).
V-am scris. [Vă scriu, KJV]. Dovezile textuale favorizează verbul la trecut, v-am scris.
Copilaşilor. Gr. paidia, un cuvânt care nu transmite aceeaşi notă de afecţiune ca teknia (vezi comentariul de la v. 1), dar subliniază, în schimb, ideea subordonării şi a dependenţei şi sugerează nevoia de călăuzire. Fără îndoială că, la fel ca teknia, cuvântul îi include pe toţi credincioşii, bătrâni şi tineri (vezi comentariul de la v. 12).
Tatăl. Adică Dumnezeu. În v. 12 Ioan declară că păcatele credincioşilor au fost iertate, iar aici spune că ei Îl cunosc personal pe adevăratul Dumnezeu. În Evanghelia şi epistolele sale Ioan subliniază această cunoaştere, dându-şi seama că este esenţială pentru viaţa veşnică (vezi comentariul de la Ioan 17,3).
V-am scris. Vezi comentariul de la v. 12.
Părinţilor. Compară cu v. 13. Cunoaşterea personală a Mântuitorului, care vine în urma unei experienţe îndelungate, este lucrul cel mai de seamă pe care Ioan îl poate atribui credincioşilor. Cei care L-au cunoscut Dumnezeu trebuie să-L fi cunoscut şi pe Fiul, singurul prin care poate fi cunoscut Dumnezeu (vezi comentariul de la Ioan 1,18).
Sunteţi tari. Ioan se adresează acum celor tineri. În v. 13 apostolul vorbeşte de biruinţa lor asupra diavolului. Acum el descoperă factorul care i-a făcut capabili să câştige această biruinţă (compară cu Efeseni 6,10–18).
Cuvântul lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar putea crede că Ioan se referă la Cuvântul întrupat (vezi comentariul de la Ioan 1,1–3; 1 Ioan 1,1–3). Dar este clar că aici el se gândeşte la Cuvântul scris, Sfintele Scripturi, care poate să rămână, sau să fie ascuns, în inimă (Ioan 15,7; Psalmi 119,11).
Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în inimă, îl inspiră şi îl înarmează pe ostaşul crucii să lupte lupta cea bună (vezi comentariul de la Efeseni 6,17). El descoperă starea decăzută a omului, viclenia şi răutatea lui Satana, puterea mântuitoare a lui Hristos, exercitată prin Duhul Sfânt, înălţimea la care oamenii pot să ajungă prin consacrare şi glorioasa răsplată a biruitorului. Mântuitorul Însuşi a folosit Cuvântul scris în lupta Sa cu ispititorul (Matei 4,1–11). Luptând ca om, Mântuitorul nu avea o armă mai puternică decât cuvintele pe care Duhul Sfânt le inspirase chiar pentru ocazii de felul acela (Matei 4,4.7.10). Numai când urmează exemplul lui Hristos, umplându-şi memoria cu preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu şi urmându-i sfatul, pot creştinii câştiga biruinţa
asupra egoismului şi a păcatului.Biruit. Ca şi la părinţi, Ioan repetă motivele laudei sale (compară cu v. 13).
Nu iubiţi. După ce şi-a prezentat motivele pentru care le scrie şi pentru care se aşteaptă ca ei să ia aminte la sfatul său, Ioan începe să-i avertizeze pe cei tineri cu privire la lucrurile pe care trebuie să le evite. El face lucrul acesta direct, fără echivoc, folosind prezentul imperativ al verbului a iubi (agapao; vezi comentariul de la Matei 5,34; Ioan 21,15). Avertizarea sa poate suna astfel: nu mai iubiţi sau nu mă continuaţi să iubiţi.
Lumea. Gr. kosmos, lumea, considerată ca un aranjament de lucruri sau de oameni (vezi comentariul de la Matei 4,8; Ioan 1,9). În Noul Testament kosmos îi reprezintă adesea pe oamenii neevlavioşi, străini şi vrăjmaşi lui Dumnezeu, sau preocupările lumeşti care îi îndepărtează de El. Ioan foloseşte cuvântul kosmos de peste 100 de ori în scrierile sale, mai mult decât oricare alt autor. În cele mai multe cazuri el descrie lumea ca fiind străină şi ostilă lui Dumnezeu, în opoziţie cu împărăţia Sa. Acest sens dat cuvântului poate reflecta preocuparea pentru învăţăturile mincinoase care mai târziu s-au dezvoltat în gnosticism, cu dualismul lui şi credinţa lui în lupta dintre întuneric şi lumină, dintre materie şi spirit, dintre Demiurg şi adevăratul Dumnezeu (vezi Vol. VI, pp. 54–57).
Aşadar, când îi îndeamnă pe cititori să nu iubească lumea, Ioan nu se gândeşte la pământ, aşa cum a ieşit din mâna Creatorului, ci la lucrurile pământeşti, însufleţite şi neînsufleţite, pe care Satana le-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Apostolul ştie cât de atrăgătoare pot să apară acestea şi îi îndeamnă pe creştini să se ferească de ele şi să reziste în faţa puterii lor seducătoare. Ura faţă de lumea păcatului nu-l va opri pe creştin să încerce să-l ajute pe păcătos; ci mai degrabă îl va face în stare să iubească mai eficient victima păcatului. Dumnezeu Însuşi este exemplul nostru în privinţa aceasta (Ioan 3,16).
Lucrurile. Adică elementele separate care, puse laolaltă, alcătuiesc kosmosul. Lucrurile care nu au o bună întrebuinţare trebuie să fie evitate cu totul şi multe lucruri bune în ele însele pot să-l separe pe om de Dumnezeu. Case şi pământuri, îmbrăcăminte şi mobilă, rude şi prieteni nu sunt rele în ele însele. Dar când oricare din ele devine preocuparea de bază, în detrimentul vieţii spirituale, atunci ia locul lui Dumnezeu şi devine un idol (vezi comentariul de la Matei 10,37; Luca 13,26). Cu siguranţă că Eul este întotdeauna cel care îl desparte pe om de Dumnezeu.
Dacă iubeşte cineva. Apostolul face din nou o afirmaţie condiţională, deşi, fără îndoială, cunoştea pe mulţi care în inima lor iubeau lumea (vezi comentariul de la cap. 1,6). Cei care îngăduie ca afecţiunilor lor să se îndrepte către interese opuse voinţei lui Dumnezeu, nu-L iubesc cu adevărat. Creştinul nu poate servi sau iubi şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (vezi comentariul de la Matei 6,24).
Dragostea Tatălui. Pot fi citate dovezi textuale pentru formularea dragostea lui Dumnezeu. Dacă este acceptată exprimarea din KJV (şi din traducerea Cornilescu), atunci acesta este singurul loc în care apar în Biblie cuvintele dragostea Tatălui. Este vorba de iubirea credinciosului pentru Tatăl său ceresc, nu de iubirea Tatălui pentru copiii Săi de pe pământ (vezi comentariul de la v. 5, vezi şi comentariul de la Romani 5,5; 2 Tesaloniceni 3,5). Chiar şi atunci când permitem iubirii de lume să pătrundă în inimile noastre, Dumnezeu încă ne mai iubeşte, deoarece El ne-a iubit înainte ca noi să fi gândit vreodată să ne pocăim şi înainte ca să-L fi slujit în vreun fel (Romani 5,8).
Căci. Sau pentru că (vezi comentariul de la v. 12). Acum Ioan expune motivul afirmaţiei sale categorice din v. 15.
Pofta. Gr. epithumia, dorinţă, poftă, dor (vezi comentariul de la Matei 5,28; Ioan 8,44; Romani 7,7).
Firii pământeşti. [Cărnii, KJV]. Este vorba de natura senzuală a omului, în care nimic bun nu locuieşte şi care pofteşte ce e rău (Romani 7,18, compară cu Romani 8,1). Pofta firii pământeşti este dorinţa de a face răul.
Ioan nu vorbeşte despre corp, despre care mai târziu gnosticii au pretins că e în sine rău. Scriitorii Noului Testament consideră că trupul uman are capacitatea atât pentru bine şi cât şi pentru rău şi astfel trebuie supus răscumpărării oferite de Hristos (Romani 12,1; 1 Corinteni 6,15; Filipeni 1,20; 3,21). Expresia pofta firii pământeşti înseamnă îndemnul puternic de a satisface acele dorinţe contrare voii lui Dumnezeu. Apostolul nu-i acuza pe cititorii săi de păcate grave, ci îi avertiza cu privire la vrăjmăşia care există între Dumnezeu şi toate formele păcatului. El avea încredere că avertizarea îi va ajuta să scape de cursele păcatului.
Pofta ochilor. Dacă pofta firii pământeşti se aplică mai ales la păcatele care îşi au originea în trup, atunci pofta ochilor se poate referi la plăcerile mintale, stimulate prin vedere. Majoritatea plăcerilor păcătoase sunt experimentate prin ochi (vezi comentariul de la Matei 5,27.28). Mulţi din cei care neagă categoric orice intenţie de a se lăsa pradă păcatului, sunt dornici să citească despre păcat, să-l studieze într-un tablou sau să-l urmărească proiectat pe un ecran. Aici se aplică cele scrise în 1 Corinteni 10,12: Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă (vezi comentariul de la Genesa 3,6). S-ar putea ca Ioan să fie gândit la spectacolele de sporturi dure din arena romană, unde oamenii luptau până la moarte unii cu alţii sau cu animalele sălbatice. Aceste spectacole trezeau aceeaşi curiozitate morbidă pe care o trezesc sporturile brutale de azi.
Lăudăroşia. [Mândria, KJV]. Gr. alazoneia, slavă deşartă, lăudăroşie, etalare (vezi comentariul de la Iacov 4,16).
Vieţii. Gr. bios, aici, fel de viaţă (vezi Romani 6,1). Expresia lăudăroşia vieţii implică satisfacerea cu bogăţiile acestei lumi, atitudinea de a pune cele materiale în locul celor spirituale. Fiecare om, mai mult sau mai puţin, este înclinat spre o astfel de laudă şi trebuie să se ferească de ea. Unii se mândresc foarte tare cu ceea ce fac, alţii cu ceea ce au, cu frumuseţea sau cu copiii lor.
De la Tatăl. Nici pofta, nici mândria despre care tocmai a vorbit Ioan nu vin de la Tatăl. Ambele însuşiri indezirabile şi-au avut obârşia în Satana (compară cu Ioan 8,44). Din lume. Din această cauză sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu (vezi comentariul de la v. 15).
Lumea. Vezi comentariul de la v. 15. Se pare că aici acest cuvânt se referă la principiile care se opun lui Dumnezeu şi care dau naştere la poftele despre care se vorbeşte în v. 16.
Trece. Sau acum trece (vezi comentariul de la v. 8). Ioan le reaminteşte cititorilor că ceea ce omul iubeşte este trecător. Poate că acum multe dintre el par trainice şi importante, dar toate se vor sfârşi. De aceea, ce avem de câştigat dacă le poftim şi le iubim?
Cine face. Vezi comentariul de la Matei 7,21. Cel care împlineşte voia lui Dumnezeu o aplică la viaţă sa de fiecare zi, în contrast cu omul care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi preferă înşelăciunea acestei lumi.
Rămâne. Gr. meno (vezi comentariul de la v. 6).
În veac. Gr. eis ton aiona (vezi comentariul de la Matei 13,39; Apocalipsa 14,11). Apostolul accentuează contrastul dintre viaţa trecătoare a celui care iubeşte lumea şi experienţa statornică a celui care face voia lui Dumnezeu. Moartea poate să-l ia pe neaşteptate pe creştinul credincios, dar el are asigurarea vieţii veşnice şi în felul acesta se poate spune că rămâne în veac (vezi Ioan 10,28; 11,26).
Cel care iubeşte lumea iubeşte ceea ce este trecător, lucrurile care au devenit una cu moartea şi păcatul, astfel încât trebuie să piară împreună cu ele. O dată cu trecerea lumii şi a păcătoşeniei ei, va trece şi cel care iubeşte păcatul, dar cel care-şi leagă inima de veşnicul Dumnezeu, de împărăţia Lui eternă şi de principiile neprihănirii care aparţin acesteia şi sunt, de asemenea, veşnice, rămâne în veac.
Copilaşilor. Gr. paidia (vezi comentariul de la v. 13 şi de la v. 1).
Ceasul de pe urmă. [Timpul de pe urmă, KJV]. Literal, un ultim ceas. În originalul grecesc substantivul nu este articulat hotărât, ceea ce subliniază calitatea şi, la fel ca aici, poate să arate unicitatea unui eveniment. Ioan vorbeşte despre unul şi singurul ceas de pe urmă.
Pomenirea acestui ceas final urmează natural după ideea din v. 17. Punerea în discuţie a naturii trecătoare a lumii şi a poftei ei îl aduce pe cititor faţă în faţă cu ideea sfârşitului celor pământeşti, cu sosirea ceasului de pe urmă şi cu arătarea Mântuitorului (v. 28; vezi cap. 3,2).
Implicaţia cuvintelor apostolului trebuie studiată în legătură cu împrejurările în care au fost scrise. Autorul trăise cu Isus, auzise despre revenirea Lui din propria Sa gură. Acum, fiind bătrân, trăia în mijlocul frământărilor politice şi sociale ale lumii, şi era firesc ca în mintea lui să existe nădejdea de a vedea cu ochii săi revenirea Domnului. El dorea să împărtăşească nădejdea aceasta cu alţii. Toate celelalte evenimente aveau o importanţă secundară în comparaţie cu perspectiva mult doritei reîntâlniri. Compară cu Ioan 14,1–3; 1 Tesaloniceni 4,16.17.
Ar trebui reţinut faptul că preocuparea principală a scriitorilor Bibliei era spirituală şi nu cronologică, că ei căutau să-i pregătească pe credincioşi pentru a-L întâmpina pe Isus, nu să le ofere date cronologice cu privire la zilele de pe urmă (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,6.7). Solia lui Ioan era importantă pentru că îi încuraja pe fraţii săi de credinţă să trăiască în aşteptarea apropiatei reveniri a lui Hristos. Ea îi stimula să trăiască, aşa cum ar trebui să o facă toţi creştinii, ca şi cum fiecare zi ar fi fost cea din urmă zi a vieţii lor. Declaraţia solemnă: Este ceasul de pe urmă trebuia să-i îndemne pe credincioşi la o mărturisire mai fierbinte, prin care avea să fie grăbită a doua venire a lui Hristos. Vezi Nota Suplimentară de la Romani 13; vezi comentariul de la Matei 24,34; Romani 13,11; 2 Petru 3,12; Apocalipsa 1,1.
Aţi auzit. Şi anume, fie de la Ioan, fie de la alţi învăţători creştini. Credincioşii fuseseră bine instruiţi cu privire la evenimentele ultimelor zile (vezi comentariul de la 2 Tesaloniceni 2,3).
Are să vină. Literal, vine sau e gata să vină (vezi comentariul de la Ioan 14,3). Forma verbului accentuează certitudinea evenimentului, care era încă în viitor atunci când credincioşii auziseră pentru prima dată despre el. Ioan explică mai departe că, în momentul în care scria el, profeţia cu privire la antihristul care avea să vină era în curs de împlinire.
Anticrist. Literal, antihristul. De asemenea se pot cita dovezi textuale importante pentru omiterea articolului. Cuvântul antihrist este o transliterare a grecescului antichristos, alcătuit din anti, împotriva sau în loc de, şi christos, Hristos. Deci cuvântul ar putea face referire la cineva care se opune lui Hristos sau pretinde să ia locul lui Hristos sau le face pe amândouă. Titlul de vice-Hristos sau vicar al lui Hristos oferă un înţeles similar atunci când e folosit de cineva care pretinde în mod fals că este învestit cu autoritatea lui Hristos.
Termenul antihrist este folosit în Noul Testament numai de apostolul Ioan (aici şi la 1 Ioan 2,22; 4,3; 2 Ioan 7), dar nu oferă o cheie precisă pentru identificarea vreunei persoane sau organizaţii specifice. El presupune că cititorii îl cunosc deja pe antihrist, că îi aşteaptă venirea şi că ei consideră că apariţia lui arată apropierea zilelor de pe urmă. Fără îndoială că Ioan se gândea la erezii cum ar fi docetismul şi cerintianismul, forme ale gnosticismului (vezi Vol. VI, pp. 54–58; Vol. VII, pp. 625, 626; vezi comentariul de la 1 Ioan 2,22; 2 Ioan 7).
E bine să ne amintim că primul antihrist a fost Satana, care I s-a împotrivit lui Hristos prin diferiţi agenţi umani. Cu multe veacuri înainte ca omul să fi fost creat, Satana a încercat să ia locul lui Hristos (vezi comentariul de la Isaia 14,12–14; Ezechiel 28,12.13) şi de atunci a fost neîncetat sursa oricărei opoziţii faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său, Isus Hristos (vezi comentariul de la 2 Tesaloniceni 2,8.9).
S-au ridicat. [Sunt, KJV]. Literal, au ajuns să fie sau s-au ridicat.
Mulţi anticrişti. Pluralul arată că Ioan nu avea în minte o anumită manifestare, ci considera că toţi împotrivitorii eretici ai adevărului sunt anticrişti. Deşi creştinismul era încă la început, diferite învăţături mincinoase câştigaseră deja teren şi pătrundeau în tânăra biserică (vezi Vol. VI, pp. 52–59).
Prin aceasta cunoaştem. [Prin aceasta cunoaşteţi, KJV]. Oricât de lamentabilă ar fi apostazia, Ioan o vede ca pe un semn al apropierii sfârşitului şi îi avertizează pe cititori cu privire la ea.
Ei au ieşit din mijlocul nostru. Sau ei s-au depărtat de noi. Dezertarea învăţătorilor mincinoşi din v. 18 avusese deja loc. Cititorilor nu trebuia să li se vorbească despre împrejurările apostaziei, pentru că ei le cunoşteau. Nu se ştie dacă antihriştii şi adepţii lor s-au retras de bunăvoie din biserică sau dacă au fost excluşi. E clar însă că la început aceşti învăţători mincinoşi fuseseră creştini.
Nu erau dintre ai noştri. [Nu erau dintre noi, KJV]. Ei nu experimentaseră o adevărată pocăinţă şi nu aparţinuseră niciodată cu totul bisericii. Fără îndoială însă că erau convinşi că învăţăturile lor mincinoase cu privire la natura lui Hristos erau adevărate.
Ar fi rămas. [Ar fi continuat, KJV]. Gr. meno, a rămâne, un cuvânt pe care Ioan îl foloseşte frecvent (vezi comentariul de la v. 6). Dacă membrii care plecaseră din biserică i-ar fi aparţinut cu adevărat acesteia, atunci ei ar fi rămas în ea şi s-ar fi împărtăşit cu spiritul ei. Plecarea lor dovedea fragilitatea legăturii lor cu Hristos şi cu biserica.
Să se arate. [Ca să se manifeste, KJV]. Câtă vreme învăţătorii mincinoşi erau în biserică, nu era uşor pentru credincioşi să depisteze adevăratul lor caracter. Dar când au părăsit biserica, erezia lor a ieşit la iveală şi a devenit evident faptul că ei nu Îi aparţinuseră niciodată cu adevărat lui Hristos.
Nu toţi sunt dintre ai noştri. Mai degrabă ei toţi nu erau dintre noi. Din versiunea greacă reiese clar că în inima lor nici unul dintre apostaţi nu aparţinuseră bisericii. Bazându-se pe această declaraţie a lui Ioan unii au tras concluzia că ei fuseseră predestinaţi să fie pierduţi şi că nici un creştin adevărat nu poate cădea din har. Totuşi Ioan îi avertizează pe cititori cu privire la primejdiile care asaltează cărarea creştinului (v. 15–17), având în vedere posibilitatea ca unii care aparţinuseră lui Hristos să poată cădea din cauza lor. Dacă se îndepărtează de biserică, acesta este rezultatul propriei lor alegeri (vezi comentariul de la Ioan 10,28), nu al vreunui decret divin irevocabil. Cu privire la predestinaţie în Biblie, vezi comentariul de la Ioan 3,17–21; Romani 8,29; Efeseni 1,4–6; compară cu 1 Petru 1,2.
Ungerea. [O ungere, KJV]. Gr. chrisma, o ungere, de la chrio, a unge (vezi comentariul de la Matei 1,1). Se poate ca folosirea cuvântului chrisma să fi fost sugerată de folosirea cuvântului antichristos în v. 18. Vezi comentariul de la Matei 3,11; Luca 24,49.
Celui Sfânt. Vechiul Testament vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind Sfântul lui Israel (Psalmi 71,22; Isaia 1,4; etc.); Noul Testament Îi aplică titlul acesta lui Hristos (Marcu 1,24; Faptele Apostolilor 3,14; vezi comentariul de la Ioan 6,69). Ioan ştia că Duhul Sfânt fusese dat de Tatăl prin mijlocirea Fiului (Ioan 14,16.26), deci aici poate fi vorba fie de Tatăl, fie de Fiul.
Ştiţi orice lucru. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea voi toţi ştiţi. Potrivit cu această formulare Ioan nu declară că cel credincios ştie toate lucrurile, ci că toţi cei credincioşi au cunoştinţă. Totuşi traducerea de aici este bine susţinută şi nu trebuie să se înţeleagă că cel credincios ştie toate lucrurile, ci pur şi simplu ştie toate lucrurile esenţiale pentru a fi mântuit.
În Vechiul Testament ungerea fusese restrânsă la preoţi, conducători şi profeţi (Exodul 29,7; 1 Samuel 9,16; 1 Regi 19,16), dar sub noul legământ toţi credincioşii sunt unşi şi toţi primesc cunoştinţa dată de Dumnezeu, care conduce la viaţa veşnică (vezi comentariul de la Ioan 14,26; 16,13).
V-am scris nu că. Cu tact, apostolul nu se adresează cititorilor ca şi cum ei ar avea nevoie de instrucţiuni, ci apelează la ei pe temeiul cunoştinţei pe care deja o aveau (vezi comentariul de la v. 12–14).
N-aţi cunoaşte. Prin aceste cuvinte Ioan sugerează că ei cunoşteau adevărul. Adevăratul creştin nu trebuie să se teamă de pretenţiile adversarilor, cum că ei ar cunoaşte mai mult. Faptul că Duhul Sfânt continuă să-l ungă îi dă cunoştinţa esenţială pentru mântuire şi capacitatea de a o folosi cu îndemânare pentru cauza adevărului.
Nici o minciună. Literal, propoziţia spune: orice minciună din adevăr nu este, adică orice fărâmă de neadevăr provine dintr-o altă sursă decât aceea de la care vine adevărul. Adevărul izvorăşte din Hristos; timpul poate demonstra că minciunile, de orice fel, vin de la Satana, tatăl minciunii (vezi comentariul de la Ioan 8, 44).
Cine este mincinosul? [Cine este mincinos?, KJV]. Mai degrabă cine este mincinosul?, adică cine este marele mincinos?
Cel ce tăgăduieşte. Ioan îi avertizase deja cu privire la prezenţa învăţătorilor mincinoşi (v. 18–21), iar acum trece la identificarea doctrinei lor. Din versiunea greacă reiese că este vorba de o tăgăduire continuă.
Isus este Hristosul. Vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5. Ioan consideră fundamentală doctrina că Isus din Nazaret este Hristosul, Unsul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii (vezi comentariul de la Luca 1,35; Ioan 1,14; vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1). Cel care tăgăduieşte lucrul acesta tăgăduieşte evenimentul central al răscumpărării şi prin aceasta face imposibilă propria sa mântuire (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,12). Nu poate exista o pervertire mai distrugătoare a creştinismului decât tăgăduirea dumnezeirii lui Isus. Docetismul, iar mai târziu gnosticismul şi alte erezii au diformat brutal adevărul cu privire la natura lui Hristos (vezi Vol. V, pp. 892, 893; Vol. VI, pp. 54–58). De aceea Ioan face referire tocmai la tăgăduiri de felul acesta. Pentru el adevărul prezent înseamnă acceptarea pe deplin a lui Isus ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu, aşa cum susţine stăruitor şi elocvent în Evanghelia (Ioan 1,1–3.14) şi în epistola sa (aici şi în cap. 4,1–3.15; 5,1.5). Acelaşi adevăr glorios trebuie proclamat cu tărie şi astăzi, împreună cu soliile destinate special timpului nostru (vezi comentariul de la Apocalipsa 14,6–12).
Acela este Anticristul. [Acela este antihrist, KJV]. Literal, acesta este antihristul. Vezi comentariul de la v. 18. Aici Ioan îl identifică clar pe anticristul despre care scrie că este orice învăţător aşa-zis creştin care Îi tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
Tăgăduieşte pe Tatăl. Atât de strânsă este legătura dintre Tatăl şi Fiul încât e cu neputinţă să subminezi poziţia Fiului fără ca prin aceasta să slăbeşti respectul pentru Tatăl (vezi comentariul de la Ioan 10,30). Lucrul acesta îl făceau învăţătorii mincinoşi. Cei care refuză să accepte descoperirea lui Dumnezeu prin Hristos înţeleg greşit şi natura şi scopurile Tatălui (vezi comentariul de la Ioan 1,18; Ioan 14,6.9; 2 Corinteni 5,19; compară cu Matei 10,32.33).
N-are pe Tatăl. Cei care atacaseră poziţia lui Hristos s-ar putea să fi considerat că, făcând aşa, nu îl detractează în nici un caz pe Tatăl. Apostolul scoate în evidenţă greşeala lor, declarând că astfel de învăţători nu au cu Dumnezeu strânsa părtăşie de care considerau că se bucură, şi că mărturisirea lor de credinţa avea să se dovedească zadarnică (vezi comentariul de la 1 Ioan 4,3; compară cu Matei 10,33).
Mărturiseşte. [Recunoaşte, KJV]. În KJV ultima jumătate a versetului apare cu litere cursive, deoarece afirmaţia aceasta nu se găseşte în textul grecesc din care a fost tradusă KJV. Totuşi, dovezile textuale favorizează păstrarea ei. Construcţia frazei se armonizează cu metoda literară a apostolului, de a întări o declaraţie cu o propoziţie negativă sau pozitivă, aşa cum ar fi cazul şi aici.
Aceea. Literal, fraza spune: Cât pentru voi, ce aţi auzit de la început în voi să rămână. În felul acesta, Ioan îl pune în antiteză pe anticrist cu creştinul credincios.
Să rămână. Gr. meno (vezi comentariul de la v. 6), tradus în continuarea acestui verset rămâne şi veţi rămânea. Forţa exprimării lui Ioan este mai evidentă dacă este folosit de fiecare dată verbul a rămâne, transmiţând ideea de a locui.
De la început. Vezi comentariul de la v. 7. Ioan îi imploră pe cititori să păstreze credinţa care le fusese încredinţată de apostoli sau de colaboratorii lor. Scriitorul îi asigură că dacă fac lucrul acesta vor continua să se bucure de ceea ce pierduseră antihriştii, şi anume comuniunea constantă cu Fiul şi cu Tatăl. Sfatul acesta este valabil şi pentru creştinul de astăzi (vezi comentariul de la Apocalipsa 2,4).
Făgăduinţa ... este aceasta. Pentru o construcţie asemănătoare, vezi cap. 1,5. Mai întâi este dată asigurarea făgăduinţei, şi de abia apoi promisiunea propriu-zisă. Cel care a făgăduit este Hristos, prin care sunt date şi împlinite toate făgăduinţele lui Dumnezeu (2 Corinteni 1,20). Unele din promisiunile cu privire la viaţa veşnică se găsesc în Evanghelii (Matei 5,1–12; Ioan 3,15–17; 6,47; etc.).
Viaţa veşnică. Vezi comentariul de la cap. 1,2.
Aceste lucruri. Adică sfatul din v. 18–25, unde scriitorul avertizează cu privire la antihrişti.
Rătăcească. [Amăgească, KJV]. Gr. planao, a duce în rătăcire (vezi comentariul de la 1 Ioan 1,8 şi de la Matei 18,12). Construcţia din limba greacă face posibil ca a doua jumătate a versetului să poată fi tradusă astfel: care încearcă să vă ducă în rătăcire. Nu există dovezi că învăţătorii mincinoşi au izbutit să-i ducă în rătăcire pe creştinii cărora li se adresa Ioan.
Ungerea. Gr. chrisma (vezi comentariul de la v. 20, unde este folosit acelaşi cuvânt). Este scos în evidenţă contrastul dintre echipamentul spiritual al credinciosului şi uneltirile antihristului (ca în v. 20.24). Urmând metoda lui obişnuită de a-şi încuraja turma, apostolul le reaminteşte de privilegiile lor şi admite cu tact că ei se vor dovedi vrednici de moştenirea lor spirituală (compară cu.
v. 5, 12–14, 20, 24). De la El. Adică de la Hristos. În epistola aceasta pronumele El şi Lui se referă în general la Fiul. Rămâne. Gr. meno (vezi comentariul de la v. 6). Ioan se aşteaptă ca Duhul Sfânt să locuiască în inima creştinului şi în felul acesta să fie influenţa care să-i stăpânească viaţa.
N-aveţi trebuinţă. Darul iniţial al Duhului Sfânt şi prezenţa Lui continuă asigură progresul în înţelegerea celor spirituale (Ioan 14,26; 16,13). Atunci credinciosul nu este dependent de învăţătura omenească şi nici nu e la dispoziţia învăţătorilor mincinoşi. Totuşi, el nu trebuie să se sprijine pe conducerea directă din partea Duhului Sfânt, excluzând orice altă sursă, în caz contrar nu Ioan este cel care scrie epistola aceasta.
Ungerea Lui. [Aceeaşi ungere, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea ungerea Lui (vezi comentariul de la v. 20).
Este adevărată. [Este adevăr, KJV]. Mai degrabă este adevărată, referindu-se la ungerea cu Duhul Sfânt. Învăţătura de la început, dată credinciosului înainte de botez, atunci când acesta primeşte Duhul Sfânt într-un mod special, e mereu adevărată. Nimic din ceea ce va veni mai târziu de la Duhul Sfânt nu va fi în conflict cu învăţăturile de bază pe care e zidită credinţa creştină. S-ar putea ca Domnul să ne descopere mai mult lumină, dar lumina cea nouă va confirma vechile pietre de hotar. Tocmai prin atitudinea faţă de lumina cea nouă se dă pe faţă devotamentul poporului lui Dumnezeu faţă de adevăr şi faţă de ungerea pe care o au de la Hristos (GW 297–300).
Nu este o minciună. Din nou Ioan întăreşte o afirmaţie prin negarea opusului ei. Descoperirile de la Duhul Sfânt nu sunt un amestec de eroare. Rămâneţi. [Veţi rămâne, KJV]. Mai degrabă rămâneţi, fie ca un imperativ, fie ca o declaraţie.
În El. Adică în Hristos (vezi v. 28). Construcţia grecească a celei de a doua părţi a v. 27 este obscură. Apostolul pare să afirme că cei care rămân credincioşi învăţăturii Duhului, continuă să rămână în comuniune intimă cu Hristos.
Şi acum. Cuvintele acestea marchează concluzia primei părţi a epistolei şi nu sunt o referire aparte la momentul istoric în care scria Ioan. Ajungând la apogeul raţionamentului său, pe temeiul celor scrise în v. 18–27, Ioan face un apel solemn la cititori.
Copilaşilor. Gr. teknia (vezi comentariul de la v. 1).
Rămâneţi în El. Adică în Hristos. Acesta este un sfat direct de a lua hotărârea recomandată în v. 27, în vederea aşteptatei reveniri a lui Isus (vezi comentariul de la v. 18). Numai cei care rămân în Hristos vor fi pregătiţi să-L întâmpine la venirea Lui (compară cu Matei 24,13; Ioan 15,6).
Când se va arăta El. Dovezile textuale favorizează exprimarea dacă Se va arăta. Nu se dă de înţeles nici o incertitudine (compară cu expresiile dacă voi fi înălţat, KJV, şi dacă ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, KJV, din Ioan 12,32; 14,3). În altă parte, Ioan subliniază realitatea revenirii lui Hristos (vezi 1 Ioan 3,2; compară cu Ioan 14,1–3; 21,22; Apocalipsa 1,7; 22,12.20), dar recunoaşte incertitudinea cu privire la timpul arătării Sale (vezi comentariul de la Matei 24,36–44).
Îndrăzneală. [Încredere, KJV]. Gr. parresia, original, libertate de vorbire, de unde îndrăzneală (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,13), folosit de Ioan de 13 de ori din cele 31 de ocazii în care apare în Noul Testament. Aici este vorba de o persoană căreia, deoarece a rămas statornică în Hristos, nu îi este teamă să se întâlnească cu El la venirea Sa. Cei care îşi petrec viaţa cu Domnul lor, Îl vor saluta la venirea Lui (compară cu Isaia 25,9). Păcătoşii pocăiţi Îl vor întâmpina având asigurarea că sunt copiii lui Dumnezeu.
La venirea Lui. Gr. parousia (vezi comentariul de la Matei 24,3), folosit numai aici de către Ioan, dar întâlnit adesea în scrierile lui Pavel (1 Corinteni 15,23; Filipeni 1,26; 1 Tesaloniceni 2,19; etc.), Matei (Matei 24,3.27.37.39), Iacov (Iacov 5,7.8) şi Petru (2 Petru 1,16; 3,4.12).
De ruşine. Ioan îşi accentuează din nou ideea prin reluarea declaraţiei, dar la negativ (vezi cap. 1,5.6.8; 2,4.27; etc). Făcând aşa, el scoate în evidenţă atitudinea celor care nu s-au pregătit să-L întâmpine pe Domnul lor. Ei vor fi umpluţi de ruşine când vor Îl vor întâlni pe Cel pe care L-au dispreţuit şi L-au lepădat. Se vor ruşina de felul cum L-au tratat pe Mântuitorul şi de viaţa lor păcătoasă. Vor recunoaşte că vina pentru pierderea vieţii veşnice le aparţine în totalitate (vezi comentariul de la Apocalipsa 6,15–17). Dar cei care rămân în Hristos pot privi înainte cu bucurie spre venirea Sa.
Dacă ştiţi. Folosirea conjuncţiei dacă nu sugerează îndoială sau incertitudine, ci acesta este felul specific al lui Ioan de a imprima adevărul în inima cititorilor săi. În versetul acesta primul cuvânt tradus ştiţi este oida, care se referă la cunoaşterea intuitivă. Al doilea, ginosko, face referire la cunoaşterea obţinută prin experienţă (vezi comentariul de la 1 Ioan 1,3; Romani 3,19). În felul acesta apostolul leagă cunoaşterea teoretică a credinciosului de cunoaşterea practică, ca bază pentru apelul la o viaţă neprihănită.
El. Nu s-a ajuns la o concluzie cu privire la persoana la care face referire aici, dacă este vorba de Hristos sau de Tatăl. Unii, crezând că prin cuvintele de încheiere, născut din El, se poate face referire doar la Tatăl, deoarece Ioan vorbeşte numai de credincios că e născut din Dumnezeu (cap. 3,9; 4,7; 5,1.4.18), pretind aici este vorba de Tatăl. Cu siguranţă că nimeni nu va pune la îndoială neprihănirea lui Dumnezeu, iar la urma urmei toţi cei răscumpăraţi au fost născuţi din El (Ioan 1,13). Dar e la fel de sigur că Ioan a vorbit până acum despre Fiul (1 Ioan 2,25.27.28) şi este puţin probabil că el ar face o schimbare bruscă, neanunţată de la Fiul la Tatăl. Hristos este neprihănit şi numai prin puterea Lui, în conlucrare cu Duhul Sfânt, este renăscut creştinul. Aşa stând lucrurile, se poate ca aici Ioan să se refere, în primul rând, la Fiul.
Neprihănit. Gr. dikaios (vezi comentariul de la Matei 1,19; 1 Ioan 1,1).
Neprihănire. Vezi comentariul de la Matei 5,6. Cel care în mod constant este neprihănit în gânduri, cuvinte, atitudine şi fapte, demonstrează că e născut din Dumnezeu, Cel de la care vine orice lucru bun (Matei 7,20; Iacov 1,17). Dacă un astfel de om continuă să-I îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în el, i se va da mai multă învăţătură, până când va ajunge să umble în lumina deplină a Cerului (Proverbe 4,18; Ioan 7,17; DA 238; GC 528). Totuşi unii, pentru o perioadă, sunt în stare să manifeste o aparentă stare de neprihănire, inspirată de iubirea de sine (Matei 6,1–18; 1 Corinteni 13,3; 3T 336; SC 18, 28.29).
Născut din El. Vezi comentariul de la Ioan 1,12.13; 3,3–8.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE1 CH 374; FE 273; GC 416, 482; MB 104; MH 228; MYP 97; PK 589; SC 64; IT 544; 2T 319, 591; 4T 530; 5T 316; 6T 364
1, 2 AA 552
2 FE 456; TM 220
3 COL 313; DA 396, 409; MB 147; SC 61
3–5COL 144
4 MB 146; PP 73; SC 60; SL 65; 2T 457
4, 5 AA 563; GC 472
5, 6 1T 286
6 AA 339, 559; COL 60; DA 409, 504; PP 372; SC 61; SL 81; 1T 531, 543; 2T 32, 73, 156, 318; 3T 538; 4T 79; 6T 117
7 MB 48
8–11AA 549
9 3T 60
11 MB 92
14 CSW 30; CT 535; FE 191; ML 5; MYP 24; 5T 584
14–171T 498
15 PP 458; 1T 151, 169, 199, 478, 530, 537, 551; 2T 59, 197, 393, 492; 3T 385, 477, 522; 4T 47, 617; 5T 277, 456
15, 16 COL 55; MB 95; ML 71; 1T 551
15–171T 284; 2T 196
16 CD 166; ChS 35; GC 475; 1T 531; 2T 279, 280, 294, 304, 456; 3T 83; 5T 52
17 MB 100; ML 258
22, 23 PP 686
24 TM 169