La fântâna lui Iacov

Ioan Botezătorul a fost, pentru o perioadă, cel mai popular om din Palestina. Mii de oameni se înghesuiau să-l audă vorbind și să fie botezați de el. Numai că popularitatea este foarte instabilă, astfel că acum poți avea parte de ea, pentru ca imediat să o pierzi; după ce Isus și-a început misiunea, mulțimile care-L căutau pe Ioan s-au micșorat rapid.

Ce ar trebui să facem când cineva devine mai popular decât suntem noi? În cer, Lucifer a devenit gelos pe Isus. Împăratul Saul a devenit gelos pe David. Ioan, însă, s-a bucurat de popularitatea lui Isus, chiar dacă aceasta însemna ca el să rămână în umbră.

Pentru a evita orice neînțelegere, Isus S-a retras, discret, în Galileea. „Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face și botează mai mulți ucenici decât Ioan... Atunci a părăsit Iudeea și S-a întors în Galileea” (Ioan 4:1-3). Pentru a-i evita pe samaritenii pe care îi urau, evreii urmau, în general, un traseu mult mai lung care înconjura Samaria; dar Isus a ales traseul cel mai direct, o călătorie de aproximativ 70 de mile. Drumul lui trecea prin Sihar, un loc plin de istorie sacră, aflat la poalele muntelui Ebal, muntele blestemelor, și dincolo de valea de lângă muntele Garizim, muntele binecuvântărilor, unde puteau fi văzute ruinele vechiului templu samaritean.

În Vechiul Testament, Sihar era numit Sihem. Este locul unde se află fântâna lui Iacov – o fântână săpată în stâncă, despre care se crede că avea o adâncime de aproximativ 40 de metri și era căptușită cu un zid de piatră. După ce și-au croit drum printr-o regiune montană, Isus și ucenicii Lui au sosit la Sihar în jurul prânzului. Isus, fiind însetat și obosit, S-a oprit să Se odihnească la fântâna lui Iacov, în timp ce ucenicii s-au dus într-un sat din apropiere ca să cumpere de mâncare.

În timp ce Isus aștepta, de fântână s-a apropiat o femeie samariteană, cu un vas pentru apă. Cu toate că L-a văzut pe Isus, L-a ignorat, deoarece era evident că era evreu. Pentru ea, să plece în fiecare zi de acasă până la fântână cu un vas pentru apă, să lege funia în jurul vasului pentru a-l putea lăsa în fântână până la nivelul apei, să umple vasul cu apă și apoi să-l tragă în sus, să scoată funia din jurul vasului și apoi să-l care cu grijă acasă era o sarcină dificilă, care-i lua mult tip.

Isus S-ar fi oferit bucuros să o ajute cu această muncă, dar El știa că ea ar fi fost neîncrezătoare față de un astfel de gest și I-ar fi respins oferta. Căutând o cale spre inima ei, El i-a cerut o favoare – să-I dea să bea apă. Cererea dezvăluia încredere, iar încrederea naște încredere. Pentru evrei era un punct de mândrie să nu ceară niciodată vreo favoare unui samaritean, așa că femeia i-a răspuns surprinsă lui Hristos. „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” (Ioan 4:9).

Această întrebare i-a oferit lui Isus o modalitate de a-i oferi femeii darul vieții veșnice și a profitat de ocazie ca să-i spună: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Cum expresia „darul lui Dumnezeu” era o altă expresie pentru apă, Isus îi transmitea: „Dacă ai cunoaște cu adevărat apa și ai ști cine sunt, tu Mi-ai cere Mie, iar Eu ți-aș da apa vie.” Fiind atent și respectuos în întâlnirile cu alții, Isus i-a dat o ocazie să-I ceară apă vie și a așteptat răspunsul ei. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Această femeie considera apa din fântâna lui Iacov ca fiind cea mai curată și mai gustoasă din Palestina. Nici nu-și putea imagina o apă mai bună decât aceea. Și atunci, despre ce apă vorbea Străinul acesta?

Stârnindu-i curiozitatea, ea a întrebat: „Doamne, n-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui?” (Ioan 4:11,12).

Era nevoie de un mare efort pentru a scoate puțină apă din fântâna lui Iacov. Isus a pus în contrast această apă cu apa vieții Lui, care avea să țâșnească singură afară, ca un torent, o fântână care curge veșnic din interior. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:13,14). Femeia a ascultat cu atenție cuvintele lui Isus. Chiar dacă nu putea să le înțeleagă în întregime, ea I-a acceptat oferta exclamând: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot” (Ioan 4:15).

Să ne oprim un moment ca să ne gândim la cât de atent a fost Isus să evite până și aparența indecenței. Spionii erau constant pe urma Lui, căutând orice ar fi putut folosi ca să răspândească zvonuri de scandal. În timp ce Isus a fost dispus să discute cu Nicodim într-un loc retras în timpul nopții, El a vorbit cu femeia la fântână, în miezul zilei, într-un loc foarte deschis și public. El i-a spus: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (Ioan 4:16). El nu va oferi limbilor bârfitoare nicio ocazie să vorbească despre faptul că a vizita-o pe femeie într-un loc retras.

Isus căuta să ajungă la familia nevoiașă, nu doar la soție sau mamă. Apa pe care o oferea Isus nu era doar pentru ea; trebuia să izvorască din ea și să ude viețile tuturor celor din jurul ei. Pavel a vorbit despre această apă astfel: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5:25,26).

Încercând să evite orice discuție despre bărbații din viața ei, femeia samariteană I-a spus lui Isus adevărul pe jumătate: „N-am bărbat”. Privind-o cu bunătate, Isus a fost de acord cu declarația ei. „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul” (Ioan 4:17,18). Apa vie își începea deja lucrarea de purificare în viața ei.

Rușinată, dar uluită și convinsă de greșelile ei de dezvăluirea blândă a străinului, a căutat să schimbe subiectul, vorbind despre o dezbatere religioasă răspândită între iudei și samariteni. „Domnule”, spuse ea, „văd că ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19,20).

Religia acestei femei era o religie a tradiției. Ea venera ceea ce o învățaseră părinții ei. Isus, însă, voia ca ea să-și ridice privirea mai sus de oameni. Îndreptând-o spre profeția care atunci se împlinea, El i-a prezentat plin de tact importanța închinării adevărate. „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:23,24). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Câți nu ar fi trecut indiferenți pe lângă femeia aceasta! Ea l-a ignorat pe Isus, iar El ar fi putut să o ignore, la rându-I. Ea nu L-a căutat pe El, dar El a căutat-o pe ea. Această femeie samariteană trăia o viață de păcat. Cu toate acestea, în ciuda cicatricelor rămase în urma numeroaselor decizii greșite și a relațiilor distruse, ea rămăsese sensibilă la lucrurile spirituale. Chiar dacă avea cunoștințe doar la nivelul unui copil despre Mesia care urma să vină, ea păstra o credință ca de copil în acel Mesia. Cerul va fi umplut cu astfel de oameni, cândva distruși.

Exprimându-și credința, ea a spus gânditoare: „Știu că are să vină Mesia... când va veni El, are să ne spună toate lucrurile” (Ioan 4:25). „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”, i-a zis Isus direct (versetul 26). Această femeie samariteană a priceput cu ușurință ceea ce rabinii învățați și inteligenți nu înțeleseseră. Ceea ce Isus avea să spună mai târziu era adevărat pentru această femeie: „În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: ‘Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu’” (Luca 10:21).

Încântată să descopere că mult așteptatul Mesia Se găsea chiar la fântâna lui Iacov, femeia s-a grăbit să alerge în cetate și, plină de încântare, a căutat să-i aducă și pe alții la Isus. Ea băuse din apa vie și nu o putea reține, în timp ce se revărsa din ea. Fiind atât de mulțumită de apa vie, uitase de vasul umplut cu apă la fântâna lui Iacov. Ea i-a chemat imediat pe toți cu care s-a întâlnit: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:29).

Femeia a căutat să-și aducă la Isus toate cunoștințele și toți prietenii. Abordarea a fost eficientă. Samaritenii Îl așteptau pe Mesia, care să le „spună toate lucrurile”. Acum, femeia i-a invitat să cerceteze ei înșiși dacă nu cumva Isus era Mesia. „Ei au ieșit din cetate și veneau spre El” (Ioan 4:30).

Ce încântare a simțit Isus să o vadă pe această femeie eliberată din strânsoarea lui Satana! Ea, care fusese trădată și dezamăgită de bărbați, acum găsea siguranță și vindecare în Isus. Ea a fost schimbată și putea da mărturie despre diferența pe care o poate face „o mică discuție cu Isus” până și în cea mai degradată și mai umilită viață.

Mărturia ei a făcut o puternică impresie în cetate, căci „mulți samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: ‘Mi-a spus tot ce am făcut’” (Ioan 4:39).

Numai că „o mică discuție” nu a fost destul. „Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile. Mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Și ziceau femeii: ‘Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii’” (Ioan 4:40-42). 

Acești samariteni au descoperit cel mai important adevăr: salvarea lui Hristos este pentru toți oamenii. Tu ai avut „o mică discuție cu Isus”? Crezi datorită mărturiei altora sau L-ai auzit chiar tu adresându-Se inimii tale? Poți da mărturie din experiența personală despre puterea lui Isus de a elibera din sclavia păcatului? Poți avea o astfel de mărturie. Dacă încă nu o ai, de ce nu vorbești cu Isus despre nevoia ta? (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Tragedia veacurilor (Marea luptă)

Mi-am petrecut vara anului 1858 la întâlniri în cort în statul Ohio – la Green Springs, Gilboa, Lovett’s Grove și Republic. Continuând călătoria spre est cu fratele și doamna White, ne-am dus la Rochester și la Buck’s Bridge, N. Y. Întâlnirea de trei zile a fost foarte profitabilă pentru grupul acela.

Există o poveste în legătură cu întâlnirea aceea, care ilustrează zelul unora dintre oamenii noștri. O soră a venit, vizibil tulburată, la sora White și i-a spus că-i place cum predică fratele Loughborough, dar că îi pare rău să-l vadă urmând moda zilei. „În ce aspect?” a vrut doamna White să fie lămurită. „Ei bine”, a spus femeia, „în felul cum se bărbierește. Își lasă mustață și barbișon”.

„Dacă asta este tot ce vă deranjează în privința lui, pot să vă ușurez de îndată povara sufletească”, a spus sora White. „Nu se bărbierește deloc. Lasă să-i crească toată barba pe care i-a dat-o Dumnezeu și presupun că, atunci când Domnul îi va da mai mult, o s-o lase și pe aceea să crească.” Într-una dintre zilele călătoriei din est cu fratele și cu sora White, ea mi-a spus: „Am primit o viziune minunată, dar nu mi-e foarte clară, ca să o pot relata. Dar este pur și simplu minunată!”

După ce ne-am întors la Michigan, în luna octombrie, a avut loc o întâlnire generală, de trei zile, a membrilor noștri în biserica de pe strada Van Buren. Punctul culminant a fost atins duminică, în ultima zi a întâlnirii. Era de așteptat ca J. N. Andrews să vorbească la 10:30, iar J. H. Waggoner, la 14:00.

Într-o întâlnire la ora 9:00, sora White s-a ridicat să vorbească. Înfățișarea îi era luminată cu puterea lui Dumnezeu, iar ea a început să ne spună lucruri pe care nu le mai auziserăm de pe buzele ei înainte. Era viziunea marii lupte, a tragediei veacurilor, începută cu răscoala lui Satana în cer. Tema aceasta s-a desfășurat atunci și acolo înaintea ei și, pe măsură ce vorbea, puterea nemăsurată a lui Dumnezeu a umplut întreaga încăpere în care ne aflam. După aceea, unii și-au descris senzația simțită astfel: „Părea ca și cum cerul și pământul se uniseră.” Aceia care au fost prezenți nu vor putea uita niciodată prezența evidentă a puterii lui Dumnezeu care i-a însoțit relatarea despre marea luptă care se va încheia cu triumful final al dreptății și cu înfrângerea lui Satana.

După ce a început să vorbească, sora White a continuat până la prânz. Nimeni nu a făcut nicio aluzie că era vreun program. Ne era tuturor evident că era întâlnirea Domnului și aproape ca sub vrajă am ascultat instrucțiunile pe care El le avea pregătite pentru noi. În timp ce ne prezenta cu solemnitate faptele, un diacon prezbiterian, un vecin al meu, s-a aflat în trecere pe lângă biserică, în drum spre propria întâlnire din oraș. Nu era cunoscut că ar fi participat la întâlnirile noastre, dar, atras fiind de sunetul vocii sorei White, a intrat și a luat loc. A stat și a ascultat întreaga dimineață, aproape fără să respire.

Când cineva i-a spus sorei White că este amiază, ea a răspuns că de-abia începuse să povestească ce vedea în fața ochilor. „O să continui să ne povestești la ora unu?”, a întrebat-o fratele White, iar ea a răspuns pozitiv.

Fără întârziere, la ora unu eram cu toții prezenți să auzim ce rămăsese de povestit din viziune, printre noi găsindu-se și diaconul care ocupase un loc în fața adunării. Sora White a continuat să ne vorbească timp de patru ore. Membrii bisericii au remarcat că nu mai trăiseră niciodată o astfel de zi. Aceasta a fost prima dată când sora White a relatat viziunea primită despre marea luptă dintre Hristos și Satana.

Apa vie

În incidentul cu femeia samariteană de la fântână, observăm una dintre modalitățile Mântuitorului de a salva suflete. În timp ce femeia lăuda fântâna lui Iacov, Hristos îi vorbea despre apa vieții veșnice. Acela care bea din fântâna lui Iacov „va înseta din nou”, a spus El, dar cel care bea „din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta niciodată”.

În loc să denigreze fântâna lui Iacov, Hristos a venit cu o ofertă mai bună. Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie”, îndreptând astfel conversația spre comoara pe care o are de dat, care va satisface dorința minții și a inimii. El i-a oferit femeii ceva mai bun decât orice avea ea, adică apa vie, bucuria și speranța Evangheliei Împărăției Lui.

Aceasta este o ilustrare a felului în care trebuie să lucrăm noi. Nu are niciun sens să mergem la iubitorii de plăceri, la amatorii de teatru, la bețivi și la pariori și să-i mustrăm usturător pentru păcatele lor. Trebuie să le oferim ceva mai bun decât ceea ce au, adică „pacea lui Dumnezeu care depășește orice pricepere”. Trebuie să le prezentăm cât de clar este posibil faptul că Legea lui Dumnezeu este obligatorie pentru toate ființele umane și că ea este o transcriere a caracterului divin, o expresie a ceea ce Creatorul le dorește copiilor Lui să devină.

Aceste sărmane suflete sunt implicate într-o goană sălbatică după plăcerile lumești și după bogățiile pământești. Ele nu cunosc nimic mai de dorit. Plăcerea, însă, nu va satisface sufletul. Arătați-le superioritatea infinită a slavei eterne a cerului față de bucuriile trecătoare ale lumii. Căutați să-i convingeți de libertatea, de speranța, de odihna și de pacea care se găsesc în Evanghelie. Oamenii lui Dumnezeu, tineri și bătrâni, trebuie să-L înalțe pe Isus, Singurul care poate satisface dorința neliniștită a inimii și care poate da odihnă minții. Averile, băuturile amețitoare și plăcerile lumești nu pot face aceasta. Titlurile, rangurile, învățăturile, puterea – nimic din toate acestea nu are vreo valoare dacă numele tău nu este trecut în cartea vieții Mielului.

În rugăciunea înălțată către Tatăl Său, chiar înainte să fie crucificat, Isus a spus: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Doar religia care vine de la Dumnezeu va duce la Dumnezeu. „Cel care crede în Fiul are viața veșnică.” În inima lui este un izvor de apă vie, a cărei influență o simte fiecare care se asociază cu el.

Celor împovărați, Hristos le spune: „Veniți la mine,... și vă voi da odihnă”. Voi, cei cu inimă neliniștită, plină de dorință și epuizată, gândiți-vă la cuvintele Mântuitorului: „Oricine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta niciodată.” Beți din fântâna plăcerilor lumești, și veți înseta din nou. Beți din apa vieții, și veți fi satisfăcuți și înviorați, căci veți avea în voi „un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică”. Dragostea și lumina, adevărul și viața se găsesc în Evanghelia veșnică. Veniți, voi cei trudiți, veniți să beți din apa vie. „Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!”. – The Youth’s Instructor, 11 septembrie 1902

Sunt mulți oameni dezorientați, apăsați de povara vinovăției. Ei doresc să fie scăpați de păcat. S-au îndepărtat de izvorul adevăratei fericiri și și-au otrăvit viața bând din apele murdare ale încălcării Legii. Aceștia au nevoie de ajutorul unei mâini prietenoase întinse. Învățați-i cum să privească în sus, cum să trăiască astfel încât să câștige respectul semenilor lor. Chiar dacă voința a fost degradată și slăbită, ei mai au speranță la Hristos. El le va trezi impulsurile înalte și dorințele sfinte ale minții. Ei au nevoie să audă cuvinte de încurajare, astfel încât să se prindă de speranța pe care le-o prezintă Evanghelia. Făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu vor fi pentru ei ca frunzele pomului vieții. Continuați-vă cu răbdare eforturile până când, cu mare bucurie, mâna tremurătoare se va prinde de speranța mântuirii prin Hristos.

Acela care a fost ispitit și încercat și a cărui speranță era aproape dusă, dar care a fost salvat prin auzirea soliei iubirii, poate înțelege cel mai bine știința mântuirii sufletului. El, a cărui inimă este plină de dragostea pentru Hristos deoarece a fost căutat de Mântuitorul și adus înapoi în țarc, în siguranță, știe cum să lucreze pentru alții. El îi poate îndrepta pe păcătoși spre Mielul lui Dumnezeu. El s-a predat fără rezerve lui Dumnezeu și a fost acceptat în Cel Preaiubit. Mâna pe care în slăbiciunea lui a întins-o după ajutor a fost prinsă. Prin slujirea unor astfel de oameni, mulți fii risipitori vor fi aduși înapoi la Tatăl, ca să se prezinte înaintea Lui cu remușcare și cu pocăință. – The Signs of the Times, 23 martie 1904

Misterul unui ucigaș plătit

Puterea miraculoasă a lui Dumnezeu de a schimba viețile este evidentă în această experiență împărtășită de Joseph, unul dintre studenții misionari SULADS*, care slujește la școala misiunii din satul Togopon, Filipine. 

Carmelita este membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Gacub, un sat mai mare din apropiere. Soțul ei, Freddie, obișnuia să plece de acasă pentru un timp, după care se întorcea cu o mulțime de bani. La început, pe ea nu o deranja deloc lucrul acesta, deoarece, astfel, el întreținea familia. Însă, mai târziu, a observat că soțul ei părea să fie mereu tulburat și nu avea niciun pic de liniște sufletească. Acest lucru îngrijora întreaga familie. 

Odată, când Freddie a cerut voie să plece, soția lui l-a întrebat unde se duce. „Nu pot să-ți spun”, i-a spus. „Mă duc cu tovarășii. O să vin repede acasă și o să aduc niște bani.” De data aceasta, Carmelita s-a rugat Domnului să o ajute să rezolve misterul activităților cu care se ocupa soțul ei și al locurilor pe unde umbla acesta. 

În timp ce era plecat, o rudă îngrijorată i-a spus că soțul ei era angajat să ucidă. Pentru un războinic cum era Freddie, ucisul nu era decât o simplă activitate și o modalitate ușoară de a-și câștiga venitul. Carmelita însă, fiind adventistă de ziua a șaptea, nu putea accepta aceasta. Nu putea accepta ca soțul ei să sprijine familia cu bani care proveneau din mâini pătate de sânge. 

Când Freddie a sosit acasă într-o noapte, i-a dat soției lui o sumă mare de bani, dar ea i-a refuzat strigând: „Nu pot să iau banii ăștia. Dacă mă obligi să-i iau, o să-i fac bucăți. Banii ăștia nu fac decât să aducă blesteme asupra familiei noastre.” Soțul a fost surprins și s-a întrebat cum de a fost dat de gol. „Te rog, roagă-te pentru mine”, i-a cerut, „am nevoie de ajutor”. 

„Vreau să te întâlnești cu învățătorii SULADS de la Școala misionară Togopon”, a spus ea. „Ei își învață elevii care este calea dreaptă a lui Dumnezeu.” „Vreau să-i întâlnesc”, a spus el. Într-o duminică dimineață, copiii de la Togopon au vizitat Gacub. Ca de obicei, s-au adunat într-un loc și au cântat. Alți copii și adulți din Gacub s-au adunat să-i asculte. În ocazia aceea, s-au întâlnit în casa lui Freddie. În timp ce toată lumea se bucura de muzică, Freddie stătea adâncit în gânduri, primind din plin mesajul fiecărui cântec. 

Carmelita se ruga ca Duhul Sfânt să-i atingă inima lui Freddie în timp ce copiii cântau. Rugăciunea ei a primit răspuns, iar Freddie și-a predat inima Domnului. 

Freddie a devenit un membru activ al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Gacub și un susținător al lucrării de la școala misiunii din Togopon, din apropiere. Carmelita este fericită și recunoscătoare Domnului pentru prezența și influența misionarilor SULADS. 

*SULADS sunt studenți misionari de la colegiul Mountain View din Filipine. Gospel Outreach ajută la sponsorizarea a aproximativ 10 studenți SULADS.