ÎN dar nu DIN lume

În secolul al XVI-lea, imperiul Incaș era întins și puternic. Probabil că ați citit despre descoperirea ruinelor cetății Machu Picchu, despre care se crede că a fost proprietatea bine păzită, a împăratului incaș Pachacuti, la 50 de mile de Cusco. Totuși, locuitorii de aici au dispărut împreună cu restul civilizației Inca.

Există legende și teorii interesante despre distrugerea cetății Machu Picchu, dar nimeni nu știe cu adevărat cum această cetate avansată și societatea incașă s-au destrămat și au dispărut pur și simplu. Acum nu mai este nimeni convins că această cetate sau Imperiul Incaș va domni din nou cândva.

Totuși, există o civilizație pierdută, dar a cărei istorii s-a păstrat cu exactitate, astfel încât cunoaștem motivul căderii ei. Din cauza păcatelor conducătorilor și ale poporului, israeliții și-au pierdut independența ca stat. Ezechiel, contemporan cu Daniel, a văzut toate aceste lucruri în viziune. El L-a auzit pe Dumnezeu emițând decretul care avea să îl detroneze pe Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda. „Toiagul acesta de cârmuire care nesocotește totul va fi nimicit”. „Jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost” (Ezechiel 21:13; 26). Astfel, teocrația independentă a Israelului a încetat să existe.

Totuși, această profeție, care a început cu o asemenea osândă s-a încheiat cu o speranță care a înveselit poporul lui Dumnezeu în mileniile următoare. „Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința” (Ezechiel 21:27). Împărăția pierdută a lui David avea să fie restaurată, dar de-abia când avea să vină adevăratul Mesia. Instituirea acestei împărății a fost speranța ferventă a fiecărei generații de credincioși. Isus le-a spus ucenicilor să se roage pentru sosirea ei. (Vezi Luca 11:2.)

Daniel a profetizat că împărăția aceasta va fi instituită de Dumnezeu Însuși, fără niciun ajutor uman. (Vezi Daniel 2:34,44.) Evreii, însă, au trecut peste acest detaliu important. Când Isus era tânăr, bătrânii care oficiau în sinagogă descriau frecvent slava venirii lui Mesia, „scoțând în evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oștiri, ca să elibereze pe Israel” (Viața lui Iisus, p. 236). Printre evrei, au apărut mulți „mesia” care promiteau victoria asupra romanilor și instigau la revolte ce se încheiau cu măcelărirea adepților amăgiți. Nu este de mirare că ultima întrebare pe care primii creștini I-au pus-o lui Isus chiar înainte să Se înalțe a fost: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Faptele apostolilor 1:6).

Împărăția lui David rămăsese importantă în mințile primilor creștini evrei. Chiar dacă Iacov, fratele vitreg și mai în vârstă al lui Isus, nu a fost dintre cei doisprezece ucenici ai Săi, este posibil ca biserica de la început să-l fi ales pe el drept conducător al bisericii din Ierusalim deoarece era urmașul lui David prin tatăl lui, Iosif. Istoricii au observat că, timp de mai multe generații după moartea lui Isus, o rudă a Lui a fost aleasă la conducerea bisericii din Ierusalim.

Acești creștini timpurii și-au dat seama că făceau parte din Împărăția pe care a venit să o instituie Hristos, Împărăția harului. Ioan, scriitorul Apocalipsei, a spus: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi..., la Împărăție... în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:9). Ei au mărturisit „că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11:13). Și ei au făcut la fel ca Avraam, care „s-a așezat ... în țara făgăduinței ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi”, așteptând „cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9,10). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Creștinii sunt „străini și călători” pe acest pământ. Totuși, ei trebuie să interacționeze cu alți oameni, care consideră lumea casa lor. Biblia este plină de istorii ale eroilor credinței care au trăit în lume în timp ce s-au ferit să fie din lume. Avraam este un astfel de exemplu.
La un moment dat, fiecare familie se confruntă cu tragedii și cu pierderi. Când încă se afla în cetatea Ur din Haldeea, Haran, fratele mai mic al lui Avraam, a murit, lăsând în urma lui un fiu, pe Lot. Avraam și Sara nu s-au oferit doar să se roage pentru acest nepot orfan de tată, ci l-au și primit în căminul lor, dând astfel un exemplu nobil despre cum să ai grijă de alții care trec printr-o perioadă de suferință după o pierdere. (Vezi Iacov 2:15-17.)

Lot l-a însoțit pe Avraam, părăsind cetatea babiloniană (caldeeană) Ur și călătorind cele aproximativ 800 de mile până în Canaan.
Cu timpul, asocierea cu Avraam i-a adus lui Lot bogăție și cinste. Sărăcia și dificultățile atrag un anumit tip de ispite, iar bogăția și cinstea, pericole spirituale total diferite.
Avertizarea lui Moise este adevărată în toate timpurile: „Vezi să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile... Când vei mânca și te vei sătura... când vei vedea înmulțindu-ți-se cirezile de boi și turmele de oi, mărindu-ți-se argintul și aurul și crescându-ți tot ce ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău... Vezi să nu zici în inima ta: ‘Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.’” (Deuteronomul 8:11-17).

În loc să dea dovadă de recunoștință față de Dumnezeu și față de Avraam pentru binecuvântarea bogățiilor, Lot, sub influența soției lui egoiste, a căutat să aibă mai multă avere și a început să-l privească pe Avraam ca pe o piedică în adunarea mai multor bogății. (Vezi Patriarhi și profeți, p. 174)

În Geneza 13:6 aflăm că „ținutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună, căci averile lor erau așa de mari încât nu puteau să locuiască împreună” (Geneza 13:6). Tabăra, care odată fusese una liniștită, era acum cuprinsă de certuri.

Avraam dezvăluie cum trebuie să se raporteze un creștin la o ceartă. „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12:18).
După ce s-a gândit și s-a rugat, Avraam a vorbit cu Lot și i-a propus o soluție: „Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine..., căci suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Geneza 13:8,9).
Egoist, Lot și-a ales câmpia cea mai fertilă și mai convenabilă din valea Iordanului. El a uitat că „multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” (Proverbele 16:25).
După ce a fost îndepărtată influența soției lui Lot, tabăra lui Avraam a fost din nou cuprinsă de pace.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” (Matei 5:9). Dumnezeu a aprobat acțiunea generoasă a lui Avraam și i-a făgăduit acestuia ceva ce nu putea să-i promită lui Lot.
„Domnul a zis lui Avram după ce s-a despărțit Lot de el: ‘Ridică-ți ochii și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi ți-o dau ție și seminței tale în veac.... Scoală-te, străbate țara în lung și în lat, căci ție ți-o voi da’. Avram și-a ridicat corturile și a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. Și acolo a zidit un altar Domnului” (Geneza 13:14-18).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Lot n-ar fi putut să-și aleagă un timp mai nepotrivit ca să se mute în Sodoma. Conducerile popoarelor din zonă luau formă și se centralizau. Era o perioadă de neliniște socială și de instabilitate politică. Nu a trecut mult timp și a izbucnit războiul.
Armata Sodomei a fost înfrântă, iar căminul și bunurile lui Lot au fost prădate și furate. Lot și familia lui au fost capturați, abuzați și luați să fie vânduți ca sclavi.
Bineînțeles, vestea acestui dezastru s-a răspândit rapid și „a venit unul care scăpase și a dat de știre lui Avram”. Solomon a spus: „Omul chibzuit vede răul și se ascunde, dar proștii merg spre el și sunt pedepsiți” (Proverbele 27:12) Avraam era pregătit pentru o astfel de situație de urgență. El avea la dispoziție slujitori instruiți să ofere siguranță proprietății lui, precum și prieteni și aliați în triburile din jur. (Vezi Geneza 14:13,14.)


Mulți creștini s-ar fi mulțumiți doar să plângă destinul lui Lot și să se roage pentru el. Alți creștini poate că l-ar fi condamnat pentru alegerea lui egoistă și l-ar fi lăsat să sufere consecințele alegerilor lui. Unii chiar s-ar fi bucurat că Dumnezeu îi pedepsea în sfârșit pe sodomiți pentru răutatea lor.
Avraam, însă, căuta constant să vină în întâmpinarea nevoilor oamenilor și să aducă binecuvântări altora.
Avraam și-a mobilizat slujitorii și aliații pentru a încerca să-l elibereze pe Lot. Luând urma armatei care se îndepărta, Avraam a călătorit spre nord aproape 200 de kilometri și a găsit locul unde Lot și familia lui erau ținuți prizonieri.


Profitând de elementul surprizei, Avraam „și-a împărțit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut și i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului” (Geneza 14:15), la o distanță de peste 75 de kilometri. Dumnezeu i-a acordat lui Avraam o victorie militară uimitoare.
Armata inimică a luat-o la fugă lăsând în urmă toți captivii și toate prăzile. Eliberându-i pe prizonieri și adunând bunurile furate, Avraam „a adus înapoi toate bogățiile... precum și pe femei și norodul” (Geneza 14:16). Cu toate că această misiune militară probabil a durat mai multe săptămâni și l-a costat mult pe Avraam, el a refuzat orice plată pentru lucrarea făcută. (Geneza 14:21-24.)
Ceea ce a făcut el a fost o lucrare de slujire practică pentru cetatea Sodomei. Avraam nu trebuia să locuiască în Sodoma ca să influențeze cetatea.

„Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, iar faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruința sa asupra unor forțe cu mult superioare și comportarea sa mărinimoasă față de prizonieri și în legătură cu prada de război au trezit uimirea și admirația. În timp ce erau lăudate îndemânarea și vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil și neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorității religiei pe care el o onorase prin curajul și credincioșia sa” (Patriarhi și profeți, p. 157).


Dacă Lot ar fi fost înțelept, i s-ar fi alăturat lui Avraam și s-ar fi mutat din Sodoma – el voia să facă astfel, dar soția lui nereligioasă și egoistă l-a împiedicat să ia această decizie. „Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înțelept al patriarhului temător de Dumnezeu” (Idem., p. 174).
Avraam ne dă un model pentru felul în care ar trebui să ne raportăm azi la orașe.


„Am primit lumină despre orașe; acestea vor fi pline de confuzie, violență și crime, iar aceste lucruri se vor înmulți până la sfârșitul istoriei pământului. Sunt multe de spus despre acest subiect... Trebuie să fim înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii în eforturile noastre de a ne asigura o proprietate la țară fără să iasă în evidență, iar din aceste centre trebuie să mergem să ne facem lucrarea în orașe” (Manuscript Releases, vol. 4, pp. 281, 282.)
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Eram deosebit de nerăbdători să-l întâlnim pe J. H. Waggoner, fostul editor al unui ziar regional care acceptase adevărul și începuse să predice, după ce fusese activ printre baptiști. Locuia la Packwaukee, la o zi de mers mai spre nord.

Când am ajuns acolo, am aflat că ținea o serie de întâlniri într-un loc aflat la depărtare de o zi de mers spre vest. T. M. Steward din Packwaukee, care începuse să păzească Sabatul, ne-a condus cu calul și cu trăsura lui spre locul unde lucra Waggoner. Când am ajuns, l-am găsit suferind de blefarită, și așa am ținut întâlnirile în locul lui. Apoi ne-am dus mai spre nord, la Metomen ca să-i întâlnim pe J. M. Stephenson și pe D. P. Hall, doi pastori adventiști activi, care tocmai luaseră poziție pentru Sabat. Am ținut întâlniri o săptămână, pentru ca aceștia să fie mai bine instruiți în adevăr.

Din acest punct, ne-am început călătoria spre sud, cu Waggoner, Stephenson și Hall însoțindu-ne până la Koshkonong. Cam la jumătatea drumului locuiau un frate devotat și soția lui, care erau nerăbdători ca orașul lor să aibă ocazia să audă „Statele Unite în profeție”. Bărbații care ne însoțeau nu crezuseră că vom avea o adunare acolo, astfel că au votat să vorbesc eu. Spre surprinderea noastră, clădirea școlii a fost plină. A doua zi, în timp ce călătoream, acești frați s-au plâns că acaparasem tot timpul și nu le dădusem șansa de a vorbi și ei.

După întâlnirea din dumbrava de la Koshkonong, Stephenson și Hall s-au întors acasă, iar fratele Cornell și cu mine ne așteptam să ajungem în acea noapte la casa lui Stephen Bragg, aflată la vreo 12 mile de mers pe un drum necunoscut. Un frate care trăia la doar o milă de drum ne-a cerut din partea fiului lui de zece ani să ne oprim pe la ei și să ne rugăm pentru acesta, deoarece suferea de o febră severă. „Băiatul meu zice că, dacă vreți să vă rugați pentru el, se va însănătoși”, ne-a spus bărbatul. I-am spus că nu vedeam cum am putea ieși de pe drum pentru așa o distanță și totuși să ajungem la fratele Bragg înainte de a se întuneca. După ce am început să mergem pe ceea ce credeam că este drumul cel bun, am descoperit că acesta era blocat de o poartă, după aceasta aflându-se chiar casa fratelui care ne rugase să venim pentru fiul lui. Acesta a ieșit repede afară și a exclamat: „Suntem atât de bucuroși că ați decis să veniți!” Adevărul a fost că eram atât de ocupați să vorbim între noi, încât calul luase singur drumul greșit. Ne-am rugat pentru băiat și, după credința lui, a fost vindecat instantaneu de febră, iar noi am reușit să ne finalizăm călătoria înainte de lăsarea întunericului.


Fratele Chapman de la Alden a amenajat un loc într-o dumbravă de lângă casa lui, pentru o întâlnire de două zile, căreia i-a făcut o publicitate temeinică. Pastorul baptist de ziua a șaptea din Big Foot Prairie și-a anulat întâlnirile și și-a adus întreaga biserică la întâlniri.

La acea vreme, țara era o preerie deschisă și nu erau drumuri mărginite cu garduri, așa că a trebuit să ne păstrăm cursul spre Shabbona Grove, la peste 90 de kilometri mai la sud, ghidându-ne după un obiect îndepărtat pe care ni-l luaserăm ca punct de reper. După ce am petrecut două zile aici cu un cuplu devotat, am călătorit către Sullivan Heath’s la Barron Grove, unde am ținut întâlniri într-un șopron, între două maldăre de porumb. Ne-am întins hărțile pe maldăre și am instruit familia Heath de parcă am fi avut un public numeros.

Apoi, ne-am dus la fratele Locks din Salem, Indiana, unde pregătiseră un loc într-o dumbravă pentru întâlniri, la care prezența a fost satisfăcătoare. Chiar înainte de apusul soarelui duminică, am botezat opt oameni. După ce adunarea s-a destrămat și eu eram gata să-mi schimb hainele, fratele Bodly mi-a prezentat următoarea cerere: „Nu pot să te las, frate, să pleci fără să iau și eu atitudine. Vrei să te întorci la pârâu să mă botezi?” Am consimțit și am botezat acest suflet sincer în umbra serii. Domnul ne-a binecuvântat foarte mult în timp ce stăteam în pârâu.

Atelierul lui Dumnezeu

Trebuie să-L căutați pe Dumnezeu din toată inima pentru voi înșivă, astfel încât credința pe care o aveți să fie o credință lucrătoare – o credință autentică –, o credință care lucrează prin iubire și purifică sufletul. 

Prin harul lui Hristos veți face eforturi hotărâte pentru a depăși orice căi și maniere reci, nepoliticoase, aspre, necinstite. Aceste atribute necreștine vor fi văzute clar așa cum sunt, pe măsură ce priviți la Model; căci, privind la Isus, vorbind despre Isus, contemplându-L pe Isus, veți vedea caracterul ofensiv al păcatului, al egoismului, sau duritatea inimii, și veți face chiar lucrul acela pe care Dumnezeu vi-l cere să-l faceți, și pe care nu l-ați făcut încă. Veți îndepărta orice formă de egoism –, importanța de sine, iubirea de sine, stima de sine, invidia, bănuielile rele și gelozia, și vă veți ruga ca Duhul Sfânt să intre în inima voastră și să rămână cu voi. Pe măsură ce gustați și vedeți cât de bun este Domnul, veți flămânzi și înseta după mai mult din Duhul Sfânt și vă veți preda în întregime voința și felul de a fi, planurile și ideile voastre lui Dumnezeu și veți păstra calea Domnului. Trebuie să vă păziți cuvintele și comportamentul. 

Puternica sabie a adevărului v-a scos din groapa lumii. Erați pietre aspre, cu margini zimțate, zgâriind și afectând pe oricine cu care intrați în contact; este necesară o lucrare pentru a netezi marginile aspre. 

Dacă ați apreciat valoarea muncii care urmează să fie realizată în atelierul lui Dumnezeu, veți socoti ca binevenite loviturile toporului și ale ciocanului. Stima voastră de sine va fi rănită, părerea înaltă despre voi va fi îndepărtată de topor și de ciocan, iar caracterul vostru aspru va fi netezit; iar când înclinațiile egoiste și cele trupești sunt îndepărtate, atunci piatra capătă proporțiile corecte pentru clădirea cerească, apoi vor începe procesele de lustruire, finisare, supunere și curățare, fiind astfel modelați după modelul caracterului lui Hristos. Chipul Său trebuie să fie reflectat în caracterul lustruit al agentului uman și piatra trebuie să fie potrivită pentru clădirea cerească. Îngerii lui Dumnezeu privesc la agentul uman care astfel reflectă strălucirea și gloria caracterului lui Hristos și proclamă în curțile cerești: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” Acestea sunt pietre prețioase care se clădesc un templu sfânt în Domnul. 

„Însă dacă noi, după acceptarea adevărului, nu dezvăluim lumii efectele sfințitoare ale adevărului asupra propriului nostru caracter, ajungem să-L tăgăduim pe Isus Hristos ca fiind Acela care îndepărtează păcatele lumii. Dacă nu suntem bărbați și femei mai buni, dacă nu suntem mai binevoitori, mai plini de milă, mai amabili, mai plini de tandrețe și de dragoste; dacă nu manifestăm față de alții dragostea care L-a condus pe Isus în lume, în misiunea harului Său, nu suntem, pentru lume, martori ai puterii lui Isus Hristos. Isus nu a trăit pentru a-și face Lui pe plac. El S-a dat ca o jertfă vie, consumându-Se pentru binele altora. A venit să înalțe, să înnobileze, să îi facă fericiți pe toți cei cu care a intrat în contact. Aceia care Îl primesc pe Hristos vor îndepărta tot ceea ce este necinstit, dur și aspru și vor da pe față firea plăcută și bunătatea care au locuit în Isus, deoarece Hristos rămâne în inimă prin credință. Hristos a fost lumina care strălucește în întuneric și urmașii Săi vor fi și ei lumina lumii. Aceștia trebuie să-și aprindă candelele de la altarul divin. Caracterul care este sfințit prin adevăr primește luciul perfect. 

Hristos este modelul nostru, dar, dacă nu-L privim, dacă nu-I contemplăm caracterul, nu vom reflecta caracterul Său în viața noastră practică. El era blând și smerit cu inima. Nu a făcut niciodată vreun gest nepoliticos; niciodată nu a rostit un cuvânt descurajator. Domnul nu este mulțumit cu căile noastre tăioase, dure, lipsite de simpatie față de alții. Trebuie să eliminăm orice formă de egoism din caracterul nostru și să purtăm jugul lui Hristos. Atunci vom deveni împreună lucrători cu Dumnezeu și vom fi pregătiți pentru societatea îngerilor cerești. Trebuie să fim în lume, dar nu din lume. Trebuie să fim reprezentanții lui Isus Hristos. Așa cum Domnul vieții și al slavei a venit în lumea noastră ca sa-L reprezinte pe Tatăl, tot așa trebuie să mergem și noi în lume ca să-L reprezentăm pe Isus. El spune: „Eu Însumi Mă sfințesc, ca ei de asemenea, să fie sfințiți prin adevăr”. „Cuvântul Tău este adevărul.” Avem nevoie, așadar, să devenim familiarizați cu Biblia; să o studiem și să o practicăm în viață. Atunci, Cuvântul va deveni pentru noi, personal, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. — The Youth’s Instructor, 3 ianuarie 1895

Marea fericire

Leonardo este un bărbat de 80 de ani care locuiește într-un cimitir. Nu deține nicio proprietate, ci își petrece nopțile într-o căsuță pe care a construit-o în „orașul morților”. Mănâncă odată sau de două ori pe zi și are multe boli complicate. Dar când s-a întâlnit cu Isus, miracolele au început să-i transforme viața.

La începutul maturității lui, Leonardo era un om de afaceri. Călătorea din loc în loc să-și facă publicitate și să își vândă produsele. Această activitate i-a adus venituri mari, cu care putea cumpăra orice își dorea. El a ajuns să-și petreacă serile în baruri, dându-și banii pe băuturi alcoolice.

Într-o zi, a întâlnit o tânără pe care o plăcea. Ei au decis să trăiască împreună fără să se căsătorească legal. Curând, li s-a născut o fetiță. Leonardo a început să sufere de reumatism, diabet, artrită, migrene, hipertensiune arterială și alte boli. Nemaifiind capabil să aibă o viață bună, membrii familiei sale au ajuns să sufere din cauza crizei financiare într-atât încât au fost obligați să construiască o căsuță în grădina cimitirului public, cu permisiunea primarului municipal. Singura condiție a fost ca Leonardo să servească drept paznic voluntar al cimitirului.

În urma insultelor și injuriilor, „soția” lui Leonardo l-a părăsit pentru un alt bărbat, luând și copiii cu ea. Apoi, inginerul municipal i-a ordonat lui Leonardo să-și mute casa și să părăsească cimitirul, deoarece era nevoie de mai mult spațiu pentru morminte. Inginerul i-a cerut să semneze un document care să ateste că va pleca, dar Leonardo a refuzat. Primarul i-a luat apărarea, iar lui Leonardo i s-a permis să rămână în cimitir.

După ce și-a mai revenit din boli, a început să trăiască, tot acolo, cu o altă femeie. Dar, în cele din urmă, s-au separat, iar femeia a luat copiii cu ea. Cu toate acestea, femeia a continuat să fure mâncarea și hainele pe care Leonardo le avea.

Când l-am vizitat prima dată, viața lui Leonardo era nenorocită. În timp ce eram la el acasă, i-am văzut pe doi dintre copiii săi jucându-se pe unul dintre morminte și mâncând fructe de mango. Aveau zâmbete dulci, dar hainele și corpul le erau foarte murdare. În timpul „vizitei” noastre, i-am propus să vorbim despre Isus. În primul rând, i-am vorbit lui Leonardo despre marea speranță a revenirii lui Isus. A apreciat foarte mult acest lucru. Începând să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru el, a început să fie mai fericit. Ne-a rugat să revenim și să continuăm seria de studii biblice. Am făcut asta timp de șase luni consecutive, cu ajutorul echipei mele și a membrilor bisericii. După ce s-a gândit mult, Leonardo a decis să accepte botezul.

Când am învățat despre Sabat, el a dezvăluit că, la vârsta de 20 de ani, unchiul său, un preot catolic, i-a spus că Sabatul, sâmbăta, era adevărata zi de odihnă. Acest lucru a făcut să fie mai ușor să îl convingem că învățătura și credința adventistă erau biblice. „Când mesajul adventist a venit la mine acasă, totul mi-a devenit clar. Este la fel ca mierea dulce”, a spus el. Leonardo a făcut multe schimbări în viața sa. El și-a oferit mărturia în timpul slujbei noastre de Sabat. El a mărturisit că a ajuns să sufere rar din cauza bolilor lui, deoarece și-a schimbat dieta. El merge un kilometru fără baston pentru a participa la serviciul nostru de Sabat și este fericit pentru că Dumnezeu îl iubește. Este recunoscător pentru că Dumnezeu i-a dat frați și surori în Hristos care au arătat că le pasă. Îi place ce fac adventiștii de ziua a șaptea, deoarece nu doar predică despre Sabat și sănătate, dar și studiază Cuvântul lui Dumnezeu și Îi slujesc.

Pe măsură ce Leonardo a învățat să se hrănească în mod consecvent cu hrană spirituală, el a început să o împartă și cu alții, inclusiv cu o parte dintre prietenii săi alcoolici. Lucrurile spirituale sunt acum marea sa fericire.