Cum să fii un copil înțelept

Prima și cea mai semnificativă relație pe care o au cei mai mulți oameni este cu părinții lor. În general, până la ieșirea din adolescență, interacționăm deja cu numeroase persoane. Frații și bunicii, colegii de clasă și profesorii, prietenii și vecinii, angajatorii și colegii de muncă ne fac viața mai interesantă și mai plăcută.

Când interacționăm cu alți oameni, ne formăm opinii despre ei. La rândul lor, și alții își formează opinii despre noi. Suntem ținuți minte pentru ceea ce am făcut. Faptele noastre pot fi amintite în anii următori. Biblia ne pune în față următorul principiu: „Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată și fără prihană” (Proverbele 20:11). În cele din urmă, reputația noastră se bazează pe faptele noastre, nu pe ceea ce au făcut părinții noștri.
La sute de ani după Core, unul dintre urmașii acestuia, Samuel, a ajuns judecător în Israel. El a fost un om bun și unul dintre cei mai mari judecători ai lui Israel. Te-ai putea aștepta ca un asemenea om să aibă copii remarcabili. Totuși, în ciuda minunatelor avantaje și ocazii, fiii lui Samuel nu și-au cinstit tatăl onorându-L pe Dumnezeu. Viața simplă a tatălui lor nu-i satisfăcea. Meseria de judecător nu era bine plătită, iar fiii lui Samuel doreau un venit mai mare. În tinerețe nu au învățat să fie absolut cinstiți, iar odată ajunși tineri adulți, nu au rezistat ispitei de a iubi banii.

„Când a îmbătrânit, Samuel a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Fiul său întâi născut se numea Ioel și al doilea, Abia; ei erau judecători la Beer-Șeba. Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui, ci se dădeau la lăcomie, luau mită și călcau dreptatea” (1 Samuel 8:1-3).

Câștigurile pe termen scurt pe care păcatul a părut să li le aducă acestor tineri aflați în derivă au durat doar puțin timp, după care au fost îndepărtați din slujbă în rușine. Părinții evlavioși suferă din cauza comportamentului păcătos al copiilor lor. Nelegiuirea fiilor lui l-au îndurerat mult pe Samuel. Speranțele și visurile lui privind viitorul lor au fost spulberate.

„Cine dă naștere unui nebun va avea întristare și tatăl unui nebun nu poate să se bucure” (Proverbele 17:21). „Un fiu nebun aduce necaz tatălui său și amărăciune celei ce l-a născut” (Proverbele 17:25). „Un fiu nebun este o nenorocire pentru tatăl său” (Proverbele 19:13).

Putem spera că Ioel a învățat unele lecții dure din această experiență, căci fiul lui, Heman, a fost mai târziu menționat ca unul din cântăreții numiți de David în serviciul de închinare de la sanctuar. (Vezi 1 Cronici 6:31-33). Despre Abia, fratele lui Ioel, nu mai există nicio menționare. Cât de diferiți sunt tinerii înțelepți care învață lecțiile din Scriptură și de la părinți și învățători cu frică de Dumnezeu!

În viață, noi învățăm lecții nu doar de la părinți, ci și de la prieteni. Datorită puternicei influențe a celor cu care ne asociem, viitorul nostru succes sau eșec poate fi în mare măsură prevăzut pe baza modului în care ne alegem tovarășii. „Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău” (Proverbele 13:20). Unii tineri care au primit în familie o bună îndrumare ajung să fie distruși de influența greșită a prietenilor nelegiuiți. „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33).

Dacă doriți să aveți o viață onorabilă în loc de una rușinoasă, alegeți-vă prieteni buni! „Nu te împrieteni cu omul mânios și nu te însoți cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui și să-ți ajungă o cursă pentru suflet” (Proverbele 22:24,25). „Cel ce păzește legea este un fiu priceput, dar cel ce umblă cu cei desfrânați face rușine tatălui său” (Proverbele 28:7). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.))

Din nefericire, nu putem să evităm întotdeauna compania rea. Samuel a trăit lângă Eli, ai cărui fii erau corupți. Iosif era înconjurat de frați violenți, imorali și necinstiți. Familia, vecinătatea sau școala ta pot fi la fel. Cum poate o persoană tânără să ajungă să fie un bun copil, când este înconjurată, inevitabil, de influențe greșite?

În copilărie și în tinerețe, Isus a fost înconjurat de influențe rele. Oamenii din localitatea lui natală erau faimoși pentru nelegiuirea lor. Frații Lui vitregi erau departe de a fi exemplari. Conducătorii religioși erau lacomi și egoiști. Cu toate acestea, Isus, asemenea unui nufăr într-un iaz murdar și plin de noroi, a rămas pur și sfânt. Cum?

În fiecare dimineață și în fiecare seară, Isus Își făcea timp să Se roage și să studieze Scriptura. Din aceste studii biblice cu rugăciune, a învățat despre instrucțiunile date de Dumnezeu și a obținut putere ca Se supună acestora. El Și-a umplut mintea cu cuvintele Scripturii, fiind întotdeauna gata să apeleze la cuvintele: „Stă scris”.

Isus nu a avut momente când să fi fost inactiv sau să nu fi avut un țel. A fost mereu ocupat – indiferent că lucra acasă sau în atelierul de tâmplărie, ajutându-i pe alții. El a vegheat mereu împotriva ispitei.

Rugăciunea, studiul biblic și vegherea față de pericole ne vor aduce victoria în conflictul nostru cu păcatul și cu sinele. Petru a spus: „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Isus ne-a avertizat: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41).

Isus a fost selectiv cu lucrurile care Îi atrăgeau atenția, ignorându-le pe toate cele care L-ar fi putut corupe. În fața ochilor și a urechilor, Și-a pus filtrul Cuvântului lui Dumnezeu. Părea să fie orb și surd față de păcat și nu răspundea acestuia. Isaia a profetizat că Isus avea să facă astfel: „Cine este orb, dacă nu robul Meu, și surd ca solul Meu pe care îl trimit? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu și orb ca robul Domnului? Ai văzut multe, dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit” (Isaia 42:19,20).

„Ce fel de orbire este aceasta? Este o orbire care nu ne va lăsa ochii să contemple răul și nici să mediteze la nelegiuire” (Our High Calling, p. 334). Lumea noastră este plină de ticăloșie, de crime și de nelegiuire. Însă pe măsură ce urmăm exemplul lui Isus, ajungem să ne ferim cât de mult posibil să vedem și să auzim lucruri păcătoase. „Noi putem să ieșim destul de mult din lume, dacă alegem să facem astfel.... Ar trebui să ne păzim ochii și urechile cu atenție, pentru ca aceste lucruri îngrozitoare să nu pătrundă în mintea noastră” (Solii alese cartea 3, pp. 210, 211).

Doar Hristos ne poate ajuta să ne astupăm „urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge” și să ne legăm „ochii ca să nu vadă răul” (Isaia 33:15). În tăria Lui, ne putem îndepărta de toate descrierile de imoralitate, de violență și de crime și de tot ce glorifică păcatul în vreun fel. Prin puterea Sa, ne putem îndepărta imediat de reclamele strălucitoare la distracții interzise ce caută să ne câștige atenția. Predându-ne cu totul Lui, vom ajunge să fim atât de dezgustați de rău, încât nu vom mai avea nicio dorință să privim în direcția revistelor pline de necurăție. El ne poate antrena urechile să se închidă la auzirea ultimelor bârfe. El ne poate direcționa gândurile spre teme cerești, chiar și atunci când nu putem controla împrejurările și nici zgomotoasa muzică păgână. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Există o mare diferență între copil și adult. Copiii sunt inconștienți cu privire la multe pericole și au nevoie de protecție. Bebelușii nu pot spune în mod credibil care este diferența dintre bine și rău. (Vezi Deuteronomul 1:39.) Ei au nevoie mereu de cineva care să-i îndrume. Cu cât este copilul mai mic, cu atât mai mult trebuie să ne simplificăm cuvintele atunci când comunicăm cu el.

Vine, însă, o vreme când va trebui „să nu mai fim copii” și „să creștem în toate privințele” (Efeseni 4:14,15). Cu toate că există boli rare care ne pot stagna creșterea și dezvoltarea fizică normală, maturitatea sosește automat și natural. Pavel își amintește propria experiență astfel: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil” (1 Corinteni 13:11). Devenind adult, Pavel nu a mai folosit „vorbirea copilăroasă”, nu mai avea doar atenția de moment și nu mai era atras de obiecte sclipitoare și de fleacuri.

Oricum, mai există o creștere, care nu are loc automat și care necesită o alegere activă din partea noastră. Pavel explică, mai departe: „Când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Unii tineri nu reușesc să renunțe la căile copilărești. Astfel de tineri au o dezvoltare spirituală întreruptă și pot rămâne copilăroși toată viața lor. Aceștia se ocupă de frustrările mici și de supărările mărunte asemenea copiilor. Ei au nevoie de recompense imediate, ca să fie fericiți și mulțumiți, și nu pot să facă față în cazul amânărilor. Acționează ca niște copii, dar așteaptă să fie tratați ca niște adulți.

Chiar și membrii bisericii pot fi așa! Dumnezeu S-a plâns astfel în Ieremia 4:22 – „Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaște; sunt niște copii fără minte și lipsiți de pricepere; sunt meșteri să facă răul, dar nu știu să facă binele”.
Din moment ce este atât de important să devenim adulți maturi, atunci de ce a spus Isus: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3)? Isus nu a spus că trebuie să devenim doar ca niște copii, ci ca niște copilași. Ce a vrut să spună?


Pavel explică: Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci, iar la minte, fiți oameni mari” (1 Corinteni 14:20). Pruncii nu știu multe despre răutate și, pe cât posibil, și noi trebuie să fim ignoranți în ale răului.
Mai târziu, Pavel a spus: „Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți” (Efeseni 5:1). Copiii îi privesc pe cei cu care sunt și apoi încearcă să-i imite. La fel ca ei, ar trebui să studiem cum este Dumnezeu și să-L imităm. El îi tratează pe toți cu bunătate, trimițând raze de soare chiar și peste cel nelegiuit. Noi trebuie să-I copiem exemplul (Matei 5:43-48).

Spiritul profetic rezumă ce a spus Hristos astfel: „Simplitatea copilașului, uitarea de sine și iubirea sa plină de încredere sunt însușiri pe care Cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri” (Viața lui Iisus, p. 437).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Demascarea unei ipocrite—partea 2

Chiar atunci, cineva a spus: „Vine fratele Pearsall.” „Ah”, spuse ea, „acesta este bărbatul cu ochelari”. Într-adevăr, era ceva ciudat cu ochii lui. În timp ce vorbeam cu el, am făcut un comentariu despre faptul că purta ochelari, deși era atât de tânăr. A explicat că nu avea ochii la fel; unul suferea de miopie, iar celălalt, de hipermetropie, așa că avea ochelari speciali. Stăteam împreună cu fratele Cornell într-un loc în care puteam vorbi în șoaptă, neobservați; mi-a spus că este familiarizat cu toți acești oameni și cu pozițiile pe care le adoptaseră în acel caz și că sora White le numise cu exactitate.

Nu am avut nicio întâlnire în noaptea aceea. În dimineața următoare, am mers încă trei mile, până la locul întâlnirii. Frații făcuseră aranjamente ample, pregătind un hambar mare, dar nu ridicaseră nicio tribună pentru vorbitori, așa că am luat o căruță nouă pe care am răsturnat-o, pentru a servi ca podium. Într-un capăt al acesteia, a fost plasat un lampadar cu picior, pentru lumină; fuseseră pregătite și scaune. Sora White stătea într-un balansoar, la capătul din stânga al podiumului; m-am așezat lângă ea, avându- l la dreapta mea pe fratele Cornell. Fratele White predica în capătul îndepărtat al podiumului.

Cam la zece minute după ce a început să vorbească, a intrat în hambar o femeie înaltă, slabă, cu tenul întunecat, care s-a așezat lângă ușă, fiind urmată de un domn bătrân și de un tânăr care au luat loc pe primul rând de scaune din imediata apropiere a platformei. Am observat că doamna White se uita cu atenție la acești oameni. Și-a pus evantaiul la față și mi-a șoptit: „O vezi femeia aceea înaltă care tocmai s-a așezat lângă ușă? Este femeia pe care am văzut-o în viziune. Bătrânul care s-a așezat în față este soțul ei, iar tânărul în haina verde, de lângă el, este cel cu care umblă femeia prin țară. Când va termina James, voi povesti viziunea și vei vedea dacă ei sunt sau nu”. Eram nerăbdător să văd cum se vor desfășura lucrurile, căci în buzunar aveam în scris exact ceea ce femeia aceasta va spune când sora White o va mustra.

După ce a transmis un scurt mesaj, fratele White s-a întors spre soția sa. „Cred că altcineva are ceva de spus, așa că voi încheia”. Doamna White și-a început prezentarea cu textul: „Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Domnului!” În cele din urmă, a spus: „Dacă Domnul a chemat o femeie la slujire, ea nu trebuie să călătorească prin țară cu un alt bărbat decât soțul ei”. La rostirea acestor cuvinte, publicul s-a agitat; unii își înghionteau vecinii și șopteau: „Exact așa cum ți-am spus.”

Sora White a devenit și mai directă în adresarea ei: „Prieteni, persoana despre care vă vorbesc este chiar aici în fața noastră. Această femeie înaltă, care a intrat și s-a așezat lângă ușă acum câteva clipe, pretinde că este foarte sfântă. Ea susține, de asemenea, că are darul limbilor. Trăncănitul ei nu este decât o bolboroseală. Niciun popor de pe pământ, dacă ar auzi-o, n-ar putea înțelege nimic din ce spune, pentru că nu vorbește în nicio limbă. Această femeie pretinde o sfințenie atât de înaltă, încât nu are nevoie de Cele Zece Porunci. Ea mărturisește că este sfințită. Acest bătrân, de pe scaunul din față, este soțul ei. Lui Dumnezeu Îi este milă de el. Se străduiește acasă să câștige bani pentru ca ea să călătorească prin țară cu acest tânăr de lângă el, sprijinindu-i în nelegiuirea lor. Dumnezeu mi-a arătat că, în ciuda pretențiile lor de sfințenie, această femeie și acest tânăr sunt vinovați de încălcarea poruncii a șaptea”.

După alte câteva cuvinte, sora White a luat loc. Oamenii știau că doamna White tocmai călătorise trei mile de la locul unde se cazase, iar cealaltă femeie venise de la două mile din direcția opusă, și nu se mai văzuseră până atunci.

În timp ce doamna White își aducea mărturia, oamenii o priveau cu neliniște pe doamna Alcott, femeia mustrată, așteptându-i reacția. Dacă ar fi fost nevinovată de acuzație, era de așteptat, în mod firesc, să nege totul. Având toate privirile ațintite asupra ei, s-a ridicat încet în picioare și, cu o privire ipocrită, a spus încet: „Domnul-știe-inima-mea”, după care s-a așezat. Apoi întâlnirea de dimineață s-a terminat.

Tânărul Isus

Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile. El a fost un model perfect în copilărie, în tinerețe și la maturitate. Copilăria și tinerețea lui Hristos de-abia sunt menționate în evanghelii. El a crescut în cetatea nelegiuită Nazaret. Locuitorii acesteia erau proverbiali pentru egoismul, avariția, viclenia, înșelăciunea și răutatea lor generală.

Hristos, Mântuitorul lumii, nu se găsea într-un loc în care scopul final al influențele din jur să fie păstrarea unei vieți curate și neîntinate moral; și, cu toate acestea, nu S-a lăsat corupt. El nu a fost scutit de ispite. Satana a fost insistent și perseverent în eforturile lui, apelând la toate mijloacele disponibile ca să-L înșele și să-L învingă pe Fiul lui Dumnezeu. Hristos este singurul, dintre cei care au umblat vreodată pe pământ, asupra căruia nu s-a găsit nici măcar umbra unui păcat. El era curat, fără pată și neîntinat. Faptul că exista pe pământ Cineva nepătat de păcat, l-a deranjat foarte mult pe autorul păcatului, acesta nelăsând neîncercat niciun mijloc pentru a-L birui prin viclenie și înșelăciune pe Hristos. Dar Mântuitorul nostru S-a bazat pe Tatăl Său Ceresc pentru înțelepciune și putere, ca să reziste și să-l învingă pe ispititor. Duhul Tatălui Său Ceresc I-a animat și organizat viața. El a fost fără păcat. Virtutea și puritatea I-au caracterizat viața.

Cât de mult S-a umilit Fiul lui Dumnezeu ca să trăiască în Nazaret, cetatea disprețuită și nelegiuită. Cel mai sfânt loc de pe pământ ar fi fost mult onorat de prezența chiar și pentru un singur an a Răscumpărătorului lumii. Palatele regilor ar fi fost încântate să-L primească pe Hristos ca oaspete. Dar Mântuitorul lumii a ignorat curțile regale și a locuit timp de treizeci de ani într-o localitate săracă, de munte, onorând astfel Nazaretul disprețuit.

Răscumpărătorul lumii a străbătut dealurile și munții, de la marea câmpie la coastele abrupte și apoi la țărmul mării. Se bucura de peisajul frumos al naturii. Era încântat de câmpiile care străluceau de frumusețea florilor și, ascultând ciripitul păsărilor din văzduh, Își unea vocea cu ele, înălțând cântece voioase, de laudă. Crângurile și munții erau locurile unde Se retrăgea pentru rugăciune, petrecând frecvent nopți întregi de comuniune cu Tatăl Său. Din munții înalți din regiunea Nazaretului, S-a uitat la pământul care așteptase mii de ani venirea Lui, iar acum, la sosirea timpului, nu Îl primise. În copilăria Sa, părinții Lui fuseseră obligați să-I găsească refugiu într-o țară păgână, ascunzându-L de mânia unui rege invidios.

În ciuda misiunii Lui sacre și a relației Lui înalte cu Dumnezeu, de care era pe deplin conștient, Hristos nu S-a considerat mai presus de îndeplinirea îndatoririlor practice ale vieții. El era Creatorul lumii și totuși Și-a recunoscut obligația față de părinții Săi pământești, iar la chemarea datoriei, în conformitate cu dorințele părinților Săi, S-a întors cu aceștia din Ierusalim, după Paște, și le-a fost supus. El S-a supus restricțiilor autorității părintești și Și-a conștientizat obligațiile de fiu, de frate, de prieten și de cetățean. Și-a îndeplinit îndatoririle față de părinții Săi pământești cu o amabilitate respectuoasă. El fusese Majestatea Cerului și Marea Căpetenie a universului, iar îngerii adorau să-I îndeplinească poruncile. Însă acum era un slujitor supus, un fiu vesel și ascultător. Nicio influență nu L-a îndepărtat pe Isus de slujirea credincioasă așteptată de la un fiu. El nu Și-a dorit să facă ceva remarcabil pentru a Se distinge față de alți tineri sau pentru a-Și proclama originea cerească.

În toți anii în care Hristos Și-a petrecut viața printre prieteni și rude, nici măcar aceștia nu au văzut semne speciale ale divinității Sale. Hristos a manifestat tăgăduire de sine și era liniștit, blând, vesel, amabil și mereu ascultător. A evitat să Se expună, dar a fost ferm ca o stâncă în principiile Sale. Părinții și copiii pot învăța o lecție importantă din tăcerea Scripturilor în ce privește copilăria și tinerețea lui Hristos.

El a fost exemplul nostru în toate lucrurile. Din scurta relatare despre copilăria și tinerețea Sa, părinții și copiii pot învăța că, cu cât perioada copilăriei și a tinereții trece mai liniștită și mai neobservată și cu cât este mai naturală și mai scutită de distracții artificiale, cu atât mai sigură va fi pentru copii și mai favorabilă pentru formarea unui caracter pur, de o simplitate naturală și de o adevărată valoare morală. — The Youth’s Instructor, 1 februarie 1873

6. Care a fost totuși relația lui Isus cu îndatoririle practice ale vieții? De asemenea, care a fost relația Sa cu părinții Lui?

Un înger în întuneric

Engelyn, în vârstă de șaisprezece ani, face parte din clasa mea de elevi hipoacuzici, scrie Genevieve Cayo, de la Departamentul de slujire pentru surzi din Sulads. Deoarece casele elevilor mei sunt departe de școala din sat, aceștia locuiesc împreună cu mine. Sunt ca o mamă pentru ei. Devenim foarte apropiați în timp ce facem treburile casnice, spălăm hainele și examinăm lecțiile folosind limbajul semnelor. 

Engelyn cu greu poate face față lecțiilor. Într-o ocazie, în timpul orei noastre de scris, am observat că nu scria. Creionul îi era rupt în două, iar hârtia fusese făcută bucăți. Uneori, ea ieșea afară și plângea cu voce tare. Colegii ei începuseră să o evite. 

Într-o după-amiază am observat că Engelyn nu era cu noi. Nu eram prea îngrijorată, crezând că se afla undeva în jur. După ce soarele a apus, și cum Engelyn nu venise încă acasă, i-am întrebat pe vecini despre ea. I-am informat despre situație și pe elevii mei surzi, iar aceștia s-au îngrijorat, așa că ne-am dus să o căutăm. 

Un elev din grupul care auzea mi-a spus că Engelyn era în câmpul cu porumb chiar înainte de asfințit. „O, Doamne!”, m-am rugat, „Te rog să ai grijă de Engelyn în seara aceasta”. Am căutat prin câmpul de porumb. Gândurile mele o luau razna gândindu-mă la numeroasele pericole posibile. M-am rugat Domnului să trimită un înger care să o aducă pe Engelyn acasă la mine în seara aceea. Ne-am dus acasă pe la ora 21:00. Când am ajuns la cabana noastră, am îngenuncheat din nou și ne-am rugat. 

Satul nostru nu are electricitate, așa că toți oamenii se duc la culcare înainte să se întunece. Noi însă am stat în continuare treji, întrebându-ne pe unde am putea să o găsim pe Engelyn. Elevii mei s-au culcat, iar eu am rămas trează, privind în întuneric, gândindu- mă la Engelyn. După o perioadă care a părut nesfârșită, am auzit o bubuitură și zgomot de pași. „Tu ești Engelyn?” am strigat. Liniștea a fost singurul răspuns. Atunci mi-am amintit că Engelyn era surdă. Inima a început să-mi bată mai repede. Erau sunetele făcute de Engelyn sau de altcineva – sau de altceva? Mi-am aprins lampa de gaz și am lăsat ușa deschisă doar ca să apuc să văd pe cineva alergând spre plantația cu arbori de cafea a vecinului. I-am trezit pe elevii mei surzi. Le-am semnalat ce se întâmpla. „Această persoană poate fi Engelyn. Veniţi să mă ajutați să o găsesc în plantația cu arbori de cafea.” 

Când am ieșit din casă, silueta din întuneric a luat-o din nou la fugă, dar elevii au reușit să o prindă. Era Engelyn. Plângea și făcea semne atât de repede încât nu am putut să o înțeleg. Un elev a înțeles-o și mi-a explicat că Engelyn transmitea că simțea că nimeni din grupul nostru nu o iubea. Din acest motiv fugise. Însă nu voia nici să plece acasă la părinții ei, pentru că familia ei nu o înțelegea și nici nu o iubea. I-am transmis imediat că noi o iubim cu adevărat și toată lumea a îmbrățișat-o. 

În timpul închinării de dimineață, i-am spus că ne rugaserăm pentru ea. Am întrebat-o cum de a reușit să găsească drumul spre casă. Ea a explicat că a întâlnit un bărbat înalt, cu nas lung, care a însoțit-o acasă. Nu știa de unde venise și nici unde se ducea. Am întrebat elevii dacă știu ceva despre această persoană și toți au negat. Ar fi putut fi un înger? Cred că a fost. Domnul îi iubește pe toți copiii Săi, inclusiv pe cei care nu pot auzi. Să ne rugăm ca să ajungem cu dragostea Lui la acești copii speciali.