Referitor la profeți

Versurile unui cântec bine cunoscut proclamă o falsitate populară: „Nu poate fi greșit, dacă te simți atât de bine”. Prin contrast, Cuvântul lui Dumnezeu declară: „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” (Proverbele 16:25). Piloții avioanelor pot depune mărturie despre adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Există multe situații în care aceștia ajung să fie dezorientați și pot ajunge să se înșele rău de tot, crezând că au dreptate. În mijlocul norilor, un pilot trebuie să învețe să cunoască și să se încreadă în tabloul de bord mai presus de simțurile lui. Această lecție este greu de stăpânit. Piloților le ia timp să ajungă experimentați și siguri pe ei folosind tabloul de bord. Zburatul pe baza tabloului de bord ilustrează trăirea prin credință.

Cererea lui Dumnezeu făcută verbal lui Avraam, de a-și aduce fiul ca jertfă, a necesitat credință. Porunca era atât de ciudată, încât Avraam nici nu a îndrăznit să-i spună soției lui – ea nu ar fi putut să înțeleagă. Avraam, însă, știa și se încredea pe deplin în „tabloul lui de bord” ca să poată naviga printre norii aceștia fără să se prăbușească.

Imaginează-ți un vecin care vine la ușa ta și îți cere să-l lovești. Cu siguranță, acest lucru va părea greșit, chiar dacă ar fi cererea unui profet. S-a întâmplat ca un profet să adreseze fix această cerere. „Unul din fiii prorocilor a zis tovarășului său, după porunca Domnului: ‘Lovește-mă, te rog!’” Era o cerere neobișnuită, chiar dacă era cuvântul Domnului, iar „omul acela n-a vrut să-l lovească” (1 Împărați 20:35).

Prietenul acesta nu învățase să zboare cu ajutorul tabloului de bord, iar acest lucru l-a costat viața. Profetul i-a spus acestuia: „‘Pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, iată, când vei pleca de la mine, te va omorî un leu.’ Și, când a plecat de la el, l-a întâlnit un leu și l-a omorât” (1 Împărați 20:36). După aceea, profetul și-a repetat ciudata cerință față de altă persoană. „ ‘Lovește-mă, te rog!’ Omul acela l-a lovit și l-a rănit” (1 Împărați 20:37). Dumnezeu i-a dat profetului o metodă creativă pentru a-i atrage atenția lui Ahab. Pe parcursul intervenției, Ahab se va judeca singur și se va condamna.

Ca urmare a secetei prelungite și a manifestării pline de slavă a puterii lui Dumnezeu pe muntele Carmel, Dumnezeu i-a dat lui Ahab o mare victorie asupra sirienilor. (1 Împărați 20:1-34). Ben-Hadad, împăratul Siriei, era un dictator bețiv și crud, iar Dumnezeu l-a ales pe Ahab să-i scape pe sirieni de tirania lui Ben-Hadad. După ce acesta a fost capturat, Ahab ar fi trebuit să-l execute pentru numeroasele lui crime. În loc de aceasta, Ben-Hadad l-a ademenit pe Ahab cu oportunități de a face bani în Siria. (Vezi 1 Împărați 20:34)

Aceasta a fost cea mai proastă decizie posibilă. Ben-Hadad nu putea fi crezut că-și va păstra angajamentele față de Ahab; el a continuat să subjuge poporul. Ahab a făcut această greșeală deoarece în conducerea lui niciodată nu a ajuns „calificat să zboare”. Această greșeală avea să-l coste viața, iar Dumnezeu l-a însărcinat pe profetul rănit să-i transmită mesajul lui Ahab. „Prorocul s-a dus și s-a așezat pe drumul împăratului și s-a legat la ochi” (1 Împărați 20:38) astfel ca Ahab să nu-l recunoască. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Când Ahab a ajuns pe drum în dreptul lui, profetul, deghizat în soldat rănit, l-a strigat pe împărat și i-a atras atenția. Ahab s-a oprit suficient cât să asculte ce avea profetul de spus: „Robul tău era în mijlocul luptei și iată că un om se apropie și-mi aduce pe un alt om, zicând: ‘Păzește pe omul acesta; dacă va fugi, viața ta va răspunde pentru viața lui sau vei plăti un talant de argint!’ Și, pe când robul tău făcea câte ceva încoace și încolo, omul s-a făcut nevăzut.”

Fără nicio ezitare, împăratul Israelului și-a pronunțat sentința asupra acestui soldat „neglijent”: „Aceasta îți este osânda; tu însuți ai rostit-o” (1 Împărați 20:40). Fără să-și dea seama, împăratul s-a judecat și s-a condamnat singur. (Vezi Romani 2:1) Pe când Ahab s-a întors să plec, „prorocul și-a scos legătura de la ochi, și împăratul lui Israel l-a cunoscut că făcea parte din proroci” (1 Împărați 20:41). Apoi, profetul i-a transmis următoarea solie: „Așa vorbește Domnul: ‘Pentru că ai lăsat să-ți scape din mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viața ta va răspunde pentru viața lui și poporul tău, pentru poporul lui’” (1 Împărați 20:42). Dumnezeu nu va mai face nicio minune pentru a interveni peste consecința naturală a deciziei nesăbuite a lui Ahab de a-l elibera pe Ben-Hadad. În final, Ahab a fost executat chiar de acesta.

În fața mustrării, Ahab ar fi trebuit imediat să-și mărturisească greșeala și să se îndepărteze de păcatele lui, cerând împlinirea făgăduinței: „Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele mele” (Proverbele 1:23).

Numai că, în loc să-i pară rău pentru păcatele făcute, lui Ahab i-a părut rău pentru rezultat. „S-a dus acasă trist și mânios” (1 Împărați 20:43). Ahab era plăcut și curtenitor când toate decurgeau lin și după voia lui, dar ori de câte ori voia lui era nesocotită, el devenea „trist și mânios”. Probabil că Ahab a învățat să se comporte așa ca să obțină ce voia pe când era copil, iar obiceiul i s-a întărit când a ajuns la maturitate.

La puțin timp după ce Ahab a revenit în Samaria, s-a hotărât să-și mărească palatul. Lângă acesta se găsea o vie. Ahab a dorit să cumpere această proprietate ca să o transforme într-o grădină. Numai că proprietarul acesteia, Nabot, a refuzat să o vândă, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemenea unui pilot care nu permite să se lase ghidat prin ceață de tabloul de bord, Ahab nu a permis să fie ghidat de îndrumarea lui Dumnezeu. Din nou, Ahab s-a întors acasă „trist și mânios”. Comportându-se ca un copil alintat, „s-a culcat pe pat, și-a întors fața și n-a mâncat nimic” (1 Împărați 20:4).

Acest comportament manipulator l-a dus pe Ahab pe drumul lui. Credincioșia lui Nabot față de Dumnezeu a fost declarată lipsă de loialitate atât față de Dumnezeu, cât și față de împăratul Ahab; iar Nabot a fost omorât cu pietre. (Vezi 1 Împărați 20:13.) Cu scopul de a-l salva pe Ahab și pe alții care puteau fi influențați de el, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie cu un mesaj care declara pedeapsa pe care și-o atrăsese Ahab asupra sa. Ilie l-a găsit împărat și i-a adus la cunoștință blestemul care stătea asupra lui. Ahab trebuia să secere ce semănase. (Vezi Galateni 6:7.) Ilie i-a spus: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot vor linge câinii și sângele tău” (1 Împărați 21:19.)

Solia lui Ilie a atras pocăința temporară a lui Ahab, care „și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe trup și a postit: se culca cu sacul acesta și mergea încet” (1 Împărați 21:27). Fiind îndelung răbdător, Dumnezeu și-a amânat judecată. (Vezi 1 Împărați 21:29, Numeri 14:18.) (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Au trecut trei ani. Ben-Hadad nu și-a ținut promisiunea de a coopera cu Israelul. A refuzat să se retragă din Ramot – Galaad, cetatea de scăpare pentru seminția Gad. Ahab era sigur că Dumnezeu voia ca israeliții să lupte cu sirienii pentru a câștiga înapoi cetatea de scăpare și l-a chemat pe Iosafat la o întâlnire, ca să discute despre asta la porțile Samariei.

Cei doi împărați erau rude și acest lucru îl obliga pe Iosafat să fie amabil și agreabil. (Vezi 2 Cronici 18:1; 2 Cronici 21:1,6.) Numai că, spre deosebire de Ahab, Iosafat prețuia îndrumarea profetică. Înainte să fie de acord să participe la această bătălie, Iosafat a cerut un sfat inspirat. Drept răspuns, Ahab a chemat patru sute de „profeți” care i-au asigurat la unison pe cei doi împărați că Domnul va da înapoi lui Israel Ramotul din Galaad. (Vezi 1 Împărați 22:6.)

Iosafat, însă, și-a dat seama că profeții aceștia erau falși. Poate că i s-au părut suspecte mărturiile identice ale martorilor, ținând cont că acestea arătau că acestora li se ceruse un răspuns comun. Sau poate Iosafat a fost suspicios auzindu-i că profetizau lucruri plăcute. Respingându-le prorocirile, el a insistat pe lângă Ahab să ceară sfatul unui profet autentic.

Ahab a recunoscut că profetul Mica nu fusese chemat. Dacă Josephus are dreptate, Mica este profetul nenumit care prevestise anterior moartea lui Ahab. Poate că Mica era unul dintre profeții care supraviețuiseră ascunși în peșteră, primind hrană de la Obadia. (Vezi 1 Împărați 18:4.) Oricum, Ahab îl știa și a declarat cu amărăciune: „Îl urăsc, căci nu-mi prorocește nimic bun, nu prorocește decât rău” (1 Împărați 22:8).

Cât de adesea este repetată greșeala lui Ahab în ziua de azi! Frecvent, tinerii evită să primească sfaturi de la cei despre care cred că vor interveni în îndeplinirea planurilor lor. Adesea, cel care oferă sfaturi înțelepte este întâmpinat cu ură. Unii tineri resping chiar și sfaturile propriilor părinți. „Mulți oameni pun Biblia la o parte din același motiv pentru care Ahab îl ura pe Mica. Deoarece profetizează rău împotriva păcătoșilor, aceștia pretind că găsesc obiecții și contradicții în Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce mărturisesc că sunt deschiși față de convingerea de păcat, ei permit prejudecăților să domine și refuză să vadă adevărul pe care îl descoperă acel Cuvânt” (The Youth’s Instructor, 10 iunie 1897).

La insistențele lui Iosafat, a fost adus Mica. Solul trimis i-a dat lui Mica următoarea instrucțiune: „„Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăratului; să fie dar și cuvântul tău ca al fiecăruia din ei! Vestește-i bine!” (1 Împărați 22:13). Mica a răspuns cu următoarele cuvinte care ar trebui să fie motto-ul fiecărui creștin: „Viu este Domnul că voi vesti ce-mi va spune Domnul” (1 Împărați 22:14).

Înaintea celor doi împărați, Mica și-a început avertizarea reformulând cuvintele falșilor proroci: „Suie-te [la Ramot], căci vei izbândi și Domnul îl va da în mâinile împăratului” (1 Împărați 22:15). Tonul și expresia lui Mica erau o dovadă clară pentru fiecare ascultător că mesajul acesta nu era de la Domnul. Iritat, Ahab i-a cerut să-i spună doar „adevărul în Numele Domnului”. Atunci, Mica i-a transmis cu credincioșie solia lui Dumnezeu: Ahab va muri în bătălia aceasta.

Numai că Ahab a refuzat „să zboare în conformitate cu tabloul de bord” – cu conștiința iluminată de Cuvântul lui Dumnezeu. El a respins îndrumarea lui Dumnezeu și, mânios, le-a poruncit oamenilor lui să-l arunce în închisoare pe trimisul lui Dumnezeu, ordonându-i paznicului să se poarte cu asprime cu acesta. (1 Împărați 22:27.) Numai că denunțarea solului de către Ahab nu putea opri sau schimba solia și nici nu putea înlătura blestemul care urma să cadă peste Ahab.

În bătălia care a urmat, întregul Israel avea să afle cine era adevăratul profet al lui Dumnezeu. În mijlocul bătăliei, Ahab a fost grav rănit și, înainte de a muri, la asfințitul soarelui, a avut astfel ocazia să reflecte la nebunia de a respinge sfatul lui Dumnezeu. (Vezi 1 Împărați 22:34-37.) Schimbă necredința unei persoane adevărul mărturiei unui profet al lui Dumnezeu? (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

6. A permis Dumnezeu să i se facă pe plac lui Ahab? A văzut Ahab că împlinirea voii lui era un lucru bun?  Ești dedicat ideii de a căuta îndrumarea lui Dumnezeu și de a urma sfatul Său?

Grupul de la Messenger

Când fratele White a vizitat Wisconsin, în primăvara anului 1854, a făcut cunoștință cu frații Stephenson și Hall, pastori adventiști activi. Fratele White i-a încurajat să vină în est și să se familiarizeze mai mult cu lucrarea. Așa că aceștia au participat la o adunare generală a fraților noștri la Rochester. În timp ce erau acolo, erau nerăbdători să afle care este atitudinea abordată în Review și li s-a spus totul.

Prin intermediul revistei Review, fratele White i-a invitat pe frații din est să strângă mijloace pentru a cumpăra un cort, astfel încât Stephenson și Hall să poată ajunge mai eficient la oameni și să ridice mișcarea firavă din Wisconsin. Cortul a fost cumpărat și s-au întors cu el, mărturisind că este în deplină armonie cu cauza.

Numai că, pe la mijlocul verii, am aflat că, în cadrul întâlnirilor lor, aceștia încercau să influențeze imaginea oamenilor despre revista Review și a fratelui și a sorei White. Stephenson folosea informațiile pe care le obținuse de la fratele White pentru a dovedi că acesta din urmă încerca să se înalțe pe el însuși; cei care îl cunoșteau cel mai bine pe fratele White știau că lucrările sale de sacrificiu de sine aveau ca singur scop extinderea cauzei adevărului. Chiar dacă era proprietarul legal al revistei Review, nu a revendicat-o niciodată ca fiind a lui. De îndată ce s-a înființat o societate editorială legală, el le-a predat totul adventiștilor de ziua a șaptea fără să ceară nimic în schimb.

Pe vremea când erau adventiști de ziua întâi, Stephenson și Hall acceptaseră teoria „Mileniului”, care promova ideea că timpul de probă pentru păcătoși ar continua și după întoarcerea lui Hristos. Obiectivul lor era ca teoriile lor să apară în revista Review; în caz contrar, doreau să distrugă influența revistei. În curând au început să scrie pentru revista Messenger, pierzând astfel influența asupra fraților noștri.

Sora White a fost luată în viziune, primind instrucțiuni importante pentru noi cu referire la revista Messenger of Truth. Cinci dintre noi, frații White, Wagoner, Cornell, Frisbie și cu mine, am hotărât cum să atacăm afirmațiile calomnioase din Messenger. Decizia aceasta am luat-o doar între noi, fără să ne sfătuim cu sora White.

După ce a ieșit din viziune, i-a spus soțului ei: „Voi, fraților, greșiți în planurile voastre de a respinge revista Messenger. Când răspundeți la una dintre minciunile lor, ei vor mai scoate încă două care să li se potrivească. Aceasta nu este decât păcăleala vrăjmașului de a vă ține legați de oamenii aceștia, împiedicându-vă astfel să lucrați în privința lucrurilor importante care au apărut. Lăsați oamenii de la Messenger în pace și nu acordați atenție muncii lor, căci în mai puțin de șase săptămâni vor fi în război între ei. Ziarul va merge tot mai prost, iar când nu va mai apărea, veți vedea că rândurile noastre s-au dublat”.

„Bine”, am fost noi de acord, „ne vom abandona planul și nu vom mai spune nimic despre ei în Review”. Până în acel moment, foloseam revista Review ca să le respingem declarațiile false.

Când a apărut numărul nou fără nimic publicat despre ziarul Messenger, cei de acolo s-au bucurat: „Acum bătălia este câștigată. Nu îndrăznesc să spună nimic împotriva noastră”. Apoi, când au văzut că nici în numerele următoare din Review nu apar menționări privind lucrarea lor, s-au îngâmfat și mai mult.

La puțin timp după aceea, însă, doi dintre ei, aceia care reprezentaseră susținerea financiară cea mai importantă, s-au retras. Cei rămași s-au luptat să mai publice ziarul până în 1857, când a dispărut din lipsă de fonduri. La data dispariției acestuia, numărul adepților cauzei noastre se dublase față de anul 1855, când sora White prezisese fix acest lucru. 

Adevăratul standard al caracterului

Fără sfințenie, nimeni nu poate intra în viața veșnică; fiecare dintre noi ar trebui să-și pună următoarea întrebare de un interes profund: îndeplinesc eu cerințele Legii lui Dumnezeu? Legea este sfântă, dreaptă și bună, iar Dumnezeu ar vrea să ne comparăm zilnic acțiunile noastre cu acesta, cu înaltul Lui standard de neprihănire.

Numai printr-o cercetare atentă a eului în lumina Cuvântului lui Dumnezeu putem descoperi abaterile noastre de la sfântă Sa regulă a dreptății. Prin credință în Hristos, putem depăși aceste defecte din caracterul nostru; căci El Își dorește ca noi să „încetăm să mai facem răul” și „să învățăm să facem binele”. În El, putem avea iertare pentru eșecurile din trecut; în puterea Lui, putem să creștem ca să fim, bărbați și femei deopotrivă, desăvârșiți în Hristos Isus.

Cu cât vom studia mai atent Scripturile, cu atât mai clar vom înțelege adevăratul caracter al gândurilor și al acțiunilor noastre. Din păcate, sunt mii de oameni care lasă Biblia deoparte din același motiv pentru care Ahab îl ura pe Mica. Deoarece profetizează de rău împotriva păcătosului, aceștia susțin că în cuvântul lui Dumnezeu se găsesc obiecții și contradicții. În timp ce mărturisesc că sunt deschiși față de convingerea de păcat, ei permit prejudecăților să îi stăpânească și refuză să vadă adevărul pe care îl dezvăluie Cuvântul.

Există o altă clasă de oameni care susțin că păzește poruncile lui Dumnezeu; dar acțiunile lor arată că nu respectă Legea Lui și nici nu fac din aceasta regula lor de viață. Ei preferă să-și urmeze propria imaginație și propriile înclinații decât adevărul sfânt și cerințele lui Dumnezeu. Aceste persoane se înșală singure. Se îmbracă în hainele propriei lor neprihăniri, despre care Dumnezeu a declarat că sunt „ca niște cârpe murdare”. Ei cred că sunt bogați, că s-au îmbogățit și nu duc lipsă de nimic și nu știu că sunt ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi. Hristos a făcut referire la această clasă când a spus: „Nu orişicine-Mi zice: 'Doamne, Doamne!' va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: 'Doamne, Doamne! N-am proorocit Noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?' Atunci le voi spune curat: 'Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea.'” (Matei 7:22) 

Este imposibil să-L înșeli pe Domnul sau să ascunzi ceva de El. El cunoaște toate căile noastre și este martorul tuturor lucrările noastre; El înțelege gândurile și intențiile inimii. El ține o evidență a faptelor săvârșite în trup și, în ziua socotelii finale, fiecare va fi judecat conform faptelor sale. 

În timpul de probă acordat aici, construim o structură care urmează să fie cercetată de Judecătorul întregului pământ. Lucrarea aceasta constă în modelarea caracterelor noastre. Fiecare faptă din viața noastră este o piatră zidită în clădirea respectivă, fiecare talent este un lucrător, fiecare lovitură care ne este dată este spre bine sau spre rău. Cuvintele inspirației ne avertizează să luăm în considerare cum construim, să vedem dacă fundația noastră este sigură. Dacă vom construi pe piatră solidă, prin fapte pure, nobile, drepte, structura se va înălța frumos și simetric, un templu potrivit pentru locuirea Duhului Sfânt... 

În cazul multor pretinși urmași ai lui Hristos există dorința de a fi urmași mai întâi în gând. Dar când inima este una cu Hristos, acest spirit nu se va manifesta. Hristos a fost „blând și smerit cu inima” și ne invită să învățăm de la El. Creștinii trebuie să avanseze zilnic pe scara progresului, căci „noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Caracterul este format printr-o răbdare și prin stăruință, precum și printr-o aplicare practică neobosită. 

Caracterul lui Hristos este standardul pe care oricine trebuie să îl aibă mereu în fața lui. Scopul fiecăruia ar trebui să fie să aibă acele roade ale Duhului manifestate în viața lui Hristos ca om; căci numai având acestea poate fi onorat Mântuitorul său, oferindu-i darul unei inimi curate. 

Religia lui Isus Hristos nu are doar rolul de a ne pregăti pentru viața veșnică viitoare; ci și pe acela de a ne face în stare să trăim viața lui Hristos aici pe pământ. Isus nu este numai Modelul nostru; el este și Prietenul și Ghidul nostru; apucând brațul Său puternic și făcându-ne părtași cu Duhul Lui, putem umbla „așa cum a umblat El”. — The Youth’s Instructor, 10 iunie 1897

Miracolul Bibliei uscate

Dumnezeu are o grijă deosebită pentru Cuvântul Său, așa cum putem vedea din mărturia fascinantă a lui Robert. El împărtășește cum paginile unei Biblii au fost păstrate uscate și neîncrețite, în ciuda faptului că au fost expuse furiei unui ciclon. Directorul Seminarului Adventist Ayeyar din Myanmar a transmis relatarea aceasta lucrătorilor de la Gospel Outreach.

Numele meu este Robert. Am fost botezat în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea acum mulți ani, dar cu greu puteam citi Biblia. Pentru mine, Biblia era la fel ca alte cărți obișnuite, prin urmare nu înțelegeam de ce să mă chinui s-o citesc. Dar, după ce ciclonul Nargis ne-a lovit satul, încrederea mea în Cuvântul lui Dumnezeu s-a schimbat total.

În seara de vineri 2 mai, ciclonul Nargis a început să-și manifeste furia asupra satului nostru. Casa mea s-a prăbușit și nu am mai putut salva nimic. Am fugit de îndată la o altă casă, pentru adăpost, dar în doar câteva minute și aceasta a fost distrusă. Am fugit la încă patru case, dar și ele au fost doborâte de vântul puternic și de valuri.

Noaptea aceea a fost înfricoșătoare. Ploaia puternică a venit însoțită de un vânt puternic. Apa s-a înălțat tot mai sus și mai sus. Oamenii erau speriați. Unii copii plângeau, iar alții stăteau liniștiți, ținându-se foarte strâns de mamele sau de tații lor.

În acea noapte întunecoasă, toată lumea a încercat să se grăbească să ajungă la cel mai înalt loc de refugiu; totuși, nivelul apei creștea mereu, astfel încât chiar și în locul cel mai înalt apa ne-a ajuns în curând la genunchi. Acum nu mai puteam face nimic.

„Doamne, viețile noastre sunt în mâna Ta. Te rog să ne salvezi”, s-a rugat soția mea. Încet, apa ne-a ajuns până la talie. Toată lumea se ținea de ceva care să îi ajute să plutească. În acea noapte, a trebuit să rămânem în apa rece și sărată, în timp ce vântul puternic sufla continuu. Eram complet în întuneric, înconjurați de apă. În sfârșit, spre miezul nopții, aceasta a început să se retragă.

Dimineața, am coborât de la locul nostru de refugiu. Totul arăta diferit. Ne-am dus acasă, sperând să mai găsim ceva, dar nu rămăsese nimic. Totul fusese luat de ape. În timp ce continuam să mă uit prin jur, am găsit Biblia fiului meu sub un copac căzut. Am ridicat-o și am deschis-o. Fiecare pagină era uscată și puteam să întorc paginile fără probleme. Eram uimit. Am găsit și alte cărți, dar toate erau umede și nu le-am putut deschide.

Mi-am dat seama că Biblia nu este o carte obișnuită. Este Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, „care este în stare să te facă înțelept pentru mântuire, prin credința care este în Hristos Isus” (2 Timotei 3:15). Nu mă mai îndoiesc de Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl studiez cu atenție și mărturisesc tuturor despre Biblia fiului meu.