Cum să fii un bun prieten - Partea 1

Biblia are multe de spus despre prietenie și ne prezintă câteva relații de prietenie de bună calitate. Gândește-te la Ionatan și la David. Cu toate că Ionatan era cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât David, acești cumnați au devenit prieteni apropiați. Biblia ne spune că „sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el” (1 Samuel 18:1).

Nu este greu să vezi de ce au fost prieteni buni. Amândoi erau războinici curajoși. În primii ani ai domniei lui Saul, filistenii au invadat teritoriul Israelului, îngrozind, descurajând și împrăștiind armata evreilor, care, în urma dezertărilor, ajunsese să numere doar 600 de soldați. Ionatan, văzând o oportunitatea de a-L glorifica pe Dumnezeu, l-a chemat pe cel care-i purta armele să meargă cu el și să atace o garnizoană filistină. El a spus: „Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca și printr-un mare număr” (1 Samuel 14:6).

Folosind un drum secret, Ionatan, urmat de tânărul care-l însoțea, s-a cățărat pe o stâncă, iar după aceea i-a atacat pe filisteni, luându-i prin surprindere. Dumnezeu a fost cu cei doi și le-a dat o mare victorie. Au trecut mai mulți ani și filistenii au invadat din nou. În rândurile armatei filistine se găsea un uriaș bine înarmat, pe nume Goliat, care provoca la luptă pe orice israelit. Soldații Israelului erau, în mare parte, neînarmați. Cu toate că împăratul Saul a oferit o recompensă bogată soldatului care avea să-l înfrângă pe Goliat, israeliții simțeau că lupta aceasta inegală ar fi fost sinucidere curată și refuzau să răspundă provocărilor lui Goliat.

Când David a sosit cu provizii pentru frații lui, a văzut o ocazie de a-I aduce glorie lui Dumnezeu. Neînfricat, el s-a oferit să lupte și să-l înfrângă pe Goliat. David i-a spus împăratului Saul: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean” (1 Samuel 17:37).

Între David și Ionatan era o prietenie profundă, care putea supraviețui provocărilor importante. Tatăl lui Ionatan, Saul, s-a umplut de o invidie și de o ură iraționale împotriva lui David. „Saul a vorbit fiului său Ionatan și tuturor slujitorilor lui să omoare pe David. Dar Ionatan, fiul lui Saul, iubea mult pe David” (1 Samuel 19:1,2). David era mult mai prieten cu Ionatan decât cu propriii frați. Fratele său mai mare, Eliab, nu îi simpatiza deloc curajul. Când David și-a exprimat uimirea că nimeni nu a răspuns fanfaronadei umilitoare a lui Goliat împotriva Israelului, Eliab i-a răspuns insultându-l. În Biblie stă scris că „s-a aprins de mânie împotriva lui David și a zis: ‘Pentru ce te-ai coborât tu și cui ai lăsat acele puține oi în pustie? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii. Te-ai coborât ca să vezi lupta’” (1 Samuel 17:28).

Poate că Solomon s-a gândit la experiența tatălui său, David, atunci când a scris: „este un prieten care ține mai mult la tine decât un frate” (Proverbele 18:24). Prietenia de cea mai înaltă calitate, care unește inimile laolaltă într-o legătură de dragoste și de loialitate, își are originea în lucrarea curajoasă și din toată inima făcută pentru Dumnezeu. Aceasta este calea pe care Dumnezeu ne poate găsi prieteni de înaltă calitate. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.))

În Noul Testament, citim despre doi dintre cei mai devotați prieteni ai lui Pavel. Acesta era prizonierul romanilor, fiind acuzat ca fiind un criminal, și aștepta să fie judecat pentru viața lui. Pavel era dus cu vasul la Roma, ca să fie judecat înaintea lui Nero.

Pavel, însă, nu a călătorit singur. Cu el mai era și doctorul Luca, autorul cărților Evanghelia după Luca și Faptele apostolilor. Acești doi prieteni erau însoțiți de un al treilea, căci în Biblie stă scris: „Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic” (Faptele apostolilor 27:2). Aristarh era dintre neamuri și se convertise la creștinism. El și Luca nu erau prizonieri. De ce, atunci, au ales să-l însoțească pe Pavel în această călătorie lungă și periculoasă care, garantat, avea să fie plină de încercări? „Datorită sentimentelor lui pentru Pavel, Aristarh a ales să-l însoțească în detenție și să-i slujească” (Schițe din viața lui Pavel, p. 262)

Luca și Aristarh erau prieteni creștini adevărați. Ei au exemplificat această frumoasă învățătură a lui Isus: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Luca 6:31). Știind că Pavel va avea nevoie de dragostea și de ajutorul lor, ei și-au sacrificat confortul ca să-i slujească. Solomon a scris: „Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate” (Proverbele 17:17). Nu putem cumpăra cu bani astfel de prieteni. Adevărata prietenie să ne investim propria persoană în relația cu celălalt.

Compară-i pe acești doi prieteni nobili ai lui Pavel cu tovarășii fiului risipitor. În acea țară îndepărtată, a găsit „prieteni” cu nemiluita, care erau mai mult decât fericiți să-l ajute să-și cheltuie banii. Dar când s-au terminat banii, au dispărut și aceștia, abandonându-l în compania porcilor. Niciunul dintre acești „prieteni” nu l-a ajutat în vremea de lipsuri, când i-a fost foame. Fiul risipitor a descoperit, astfel, adevărul din următorul proverb: „Bogăția aduce un mare număr de prieteni, dar săracul este părăsit de prietenul lui” (Proverbele 19:4).

Unii oameni nu au prieteni pentru că doar vor să aibă un prieten, nu să fie ei unul. Să fii prieten înseamnă să fii o persoană care ascultă. Cei care nu stau să asculte rareori au prieteni de înaltă calitate. Să fii apropiat de cineva înseamnă să arăți că îți pasă. Este greu pentru cineva să creadă că îți pasă, dacă nici măcar nu ești dispus să asculți. „Știți bine lucrul acesta, preaiubiții mei frați! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie” (Iacov 1:19). 

Ai vizitat vreodată un cămin de bătrâni? Ai observat cum vorbesc între ei, câte doi sau trei bătrâni afectați de senilitate? Mai întâi vorbește unul, repetând o întâmplare pe care a mai povestit-o de multe ori. Când primul vorbitor se oprește, începe al doilea, cu o relatare pe care și el a repetat-o de nenumărate ori. Ei nu vorbesc între ei, ci doar monologhează. Asemenea mașinilor într-o intersecție, își așteaptă rândul ca să vorbească. 

Poți evita să faci această greșeală urmând o regulă simplă și utilă: ai grijă să nu spui nimic despre tine până când nu ai pus câteva întrebări despre viața și interesele celeilalte persoane. Iar dacă este cineva care împărtășește o experiență cu tine, nu împărtăși una înapoi drept răspuns, ci mai bine pune-i câteva întrebări celeilalte persoane despre experiența ei, înainte să vorbești tu. Aceasta înseamnă să fii „grabnic la ascultare” și ne ajută să ne facem prieteni. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

UUnul dintre cele mai mărețe lucruri pe care îl poți face pentru un prieten este să-i oferi un sfat bun. Pentru aceasta este nevoie de prieteni. Solomon a spus: „Dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten” (Proverbele 27:9).

Câteodată, sfatul unui prieten doare, la fel ca o injecție pe care ți-o face doctorul. Dacă vrem prieteni buni, trebuie să fim dispuși să primim sfaturi dureroase. Împăratul David avea nevoie de un prieten adevărat. El făcuse păcate grave adăugând crima la adulter. Profetul Natan, prietenul lui adevărat, l-a ajutat să vadă nelegiuirea faptelor lui într-un mod blând și grijuliu, însă fără să-l menajeze. David nu i-a purtat pică pentru mustrare. El a spus: „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este bine-venită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu! Să nu-mi întorc capul de la ea” (Psalmii 141:5).

Oferind o mustrare necesară la timpul, în locul și în maniera potrivite, Natan a fost asemenea lui Hristos. Isus a spus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:19). Când studiem Biblia și Spiritul Profeției, primim sfaturi de mare ajutor de la profeți. Chiar dacă aceștia nu mai sunt în viață, solia lor încă ne vorbește și trebuie doar să ascultăm. (Vezi Evrei 11:4).

Chiar dacă este necesar câteodată să oferim critici constructive, nu vom avea mulți prieteni dacă ne vom vedea ca niște „editori” ai celor din jur. Când observăm lipsurile tuturor celor din jur, suntem în general orbi la ale noastre. Unor astfel de oameni, Isus le-a spus: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poți zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’ și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:3-5).

Urechile ne pot aduce mai mulți prieteni decât buzele, care mai degrabă îi pot face pe prieteni să se despartă. Bârfele și relatările jignitoare distrug dragostea și încrederea prietenilor. Prin doar câteva cuvinte nechibzuite, sentimentele pot fi profund rănite. Așadar, cum putem să păstrăm un bun prieten? Când vedem lipsurile în prietenii noștri, ultimul lucru pe care am vrea să-l facem ar fi să le spunem despre slăbiciunile lor. În loc să bârfim despre acestea, mai bine ne rugăm pentru ei. (Vezi 1 Ioan 5:16).

Solomon a scris și despre acest aspect: „Cine acoperă o greșeală caută dragostea, dar cine o pomenește mereu în vorbirile lui dezbină pe prieteni” (Proverbele 17:9). „Omul neastâmpărat stârnește certuri și pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni” (Proverbele 16:28). În concluzie: „Prietenul adevărat iubește oricând” (Proverbele 17:17). Dragostea adevărată a unui prieten „nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8). 

Când suntem prieteni buni, vom fi întotdeauna la dispoziția prietenilor noștri, gata să-i ajutăm pe cei care au nevoie – indiferent că e nevoie să muncim manual, să ascultăm doar, să dăm un exemplu de neprihănire sau să spunem un cuvânt de corectare, chiar și atunci când pare incomod să o facem. Prietenii buni sunt ca nestematele. Și tu poți fi așa. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Demascarea unei ipocrite—partea 3

După ce am ieșit din hambar pentru a merge să cinăm la casa unui frate din apropiere, femeia aceea a adunat oamenii pentru o întâlnire de rugăciune. Rezultatul a fost un balamuc total de voci ce strigau la unison: „O, Doamne! O, Doamne!” 

Ea l-a rugat pe bărbatul tânăr să se roage, și ce rugăciune a fost aceea! „Doamne, ocupă-Te Tu de persecutorii noștri. Trimite o găleată de gudron, un sac de pene și un cal de lemn și scoate-i afară din oraș pe șinele de tren”. Rugăciunea a fost împânzită de multe alte expresii similare. După aceea, doamna Alcott a vorbit timp de câteva minute, fără să se refere la discursul sorei White, ci continuând să-și predice doctrina personală despre sfințire. În mijlocul cuvântării, a izbucnit cu ceea ce ea numea vorbire în limbi. Am ajuns la hambar la timp ca să aud: „Kenne kenni, kenne kenno, kenne kenne, kenne kennue”; același interjecții combinate în altă ordine. Apoi, întâlnirea ei s-a încheiat. 

Era o zi fierbinte de vară și cinam într-o cameră mică. Oamenii erau înghesuiți unii în alții, iar aerul a devenit atât de irespirabil, încât sora White a leșinat. Fratele White și cu mine am înălțat rugăciuni. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a coborât imediat, ea recăpătându-și cunoștința, numai că imediat a fost luată în viziune. Fratele White a luat-o în brațe și a dus-o afară, printre oamenii care erau nerăbdători să o vadă astfel. În restul zilei, ne-am ocupat să învățăm adevăruri poporul. 

Ceea ce urmează să relatez în continuare mi-a fost spus de către locuitorii din Vergennes, care au urmărit cu atenție cazul. În următoarea duminică de după întâlnirea noastră, doamna Alcott a ținut o întâlnire în clădirea școlii. O mulțime curioasă a venit să audă ce va spune acum. Nu a făcut nicio referire la sora White, ci a ținut un discurs cicălitor despre sfințenie. Ea a susținut că ea și tânărul erau pregătiți să pornească într-o lucrare misionară printre indienii din Highland, care locuiau la câțiva kilometri distanță. 

În timp ce vorbea, un băiat indian din rezervație a trecut pe lângă casă cu arma în mână, în drum spre vânătoare. Unii dintre băieții care stăteau lângă ușă i-au cerut să vină să participe la întâlnire, deoarece vorbitoarea îi cunoștea limba. Ei i-au oferit un loc lângă ușă. De îndată ce doamna Alcott l-a văzut, a izbucnit să strige ale ei „Kenne kenni”. Indianul a privit-o o vreme, apoi, apucându-și arma, a strigat ceva și a luat-o la fugă. Băieții au fugit după el și au întrebat ce a spus femeia. El a răspuns: „Foarte rea indiana asta!” „Dar ce a spus ea? l-au presat. El a răspuns: „Nimic. Nu vorbește indiana!” 

Fiul domnului Alcott dintr-o căsătorie anterioară s-a dus la casa tatălui său și i-a spus acestei femei ce credea despre ea. El i-a spus: „Dacă Dumnezeu te-a trimis să faci lucrare misionară la indieni, de ce nu te ocupi de asta? Nu cred că poți vorbi limba tribului. Mergi cu mine la casa interpretului, să vorbim și să fii testată?”. Ea a fost de acord și el a dus-o la interpret. „Iată o femeie care vorbește limba ta. Vreau să-mi spui ce spune”. 

După ce a vorbit și s-a rugat în limbi, interpretul a spus: „Doamnă, am fost interpret pentru șaptesprezece triburi de indieni diferite și nu ați rostit niciun cuvânt indian”. Astfel s-a încheiat influența ei în Vergennes. Cu puțin timp înainte de a părăsi orașul, tânărul prieten a recunoscut: „Ceea ce a spus doamna White despre noi este în întregime adevărat – foarte adevărat!”.

Cuvinte blânde

Hristos a specificat măsura iubirii pe care trebuie să o arătăm unii pentru alții. „Vă dau o poruncă nouă”, a declarat El, „să vă iubiți unii pe alții; precum v-am iubit, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Prin această iubire practică, văzută de lume, „toți oamenii vor ști că sunteți ucenicii Mei”.

Când influența mângâietoare și blândă a Duhului lui Dumnezeu stăpânește inimile celor care sunt legați în lucrarea Sa, aceștia Îl vor onora păstrând noua poruncă – nouă pentru că Hristos a spus: „Așa cum v-am iubit Eu, tot așa să vă iubiți unul pe altul”. Ucenicii nu au conștientizat dragostea lui Hristos pentru omul căzut până când n-au văzut-o exprimată pe crucea de pe Golgota – până când El S-a ridicat din morți și a proclamat peste mormântul împrumutat al lui Iosif: „Eu sunt învierea și viața”. Lecțiile pe care Hristos le-a dat privitor la această dragoste sunt la fel de noi pentru noi, în ceea ce privește practica, precum erau pentru ucenici înainte de moartea și de învierea Lui. Când aceste lecții vor fi aduse în viața practică, iar oamenii lui Dumnezeu se vor iubi unii pe alții așa cum cere El, întreaga lor experiență va fi schimbată.

Dacă vrem să fim adevărate lumini în lume, trebuie să manifestăm spiritul iubitor și plin de compasiune al lui Hristos. Să iubim cum a iubit Hristos presupune să practicăm stăpânirea de sine. Înseamnă că trebuie să arătăm în orice moment și în orice loc un altruism deplin. Înseamnă că trebuie să răspândim în jurul nostru cuvinte amabile și priviri plăcute. Acestea nu îl costă nimic pe dătător, dar lasă în urmă un parfum prețios. Influența lor pentru bine nu poate să fie estimată, fiind o binecuvântare atât pentru cel care le primește, cât și pentru cel care le oferă, căci au efect și asupra lui. Iubirea autentică este un atribut prețios, de origine cerească, al cărei parfum devine mai puternic pe măsură ce le este răspândit altora.

Dar, în timp ce trebuie să fim întotdeauna amabili și blânzi, nu trebuie să rostim cuvinte care să-l facă pe cel greșit să creadă că purtarea lui este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Această simpatie este pământească și înșelătoare. Cuvântul lui Dumnezeu nu oferă nicio permisiune pentru manifestarea nejustificată a afecțiunii, a milei sentimentale. Cei care fac răul au nevoie de sfaturi și de mustrări, iar uneori trebuie să fie mustrați tăios. Dumnezeu dorește ca noi, copiii Săi, să ne aducem aminte că, pentru a-L slăvi, trebuie să le oferim afecțiune celor care au cel mai mult nevoie de ea. Nicio persoană cu care intrăm în contact nu trebuie să fie neglijată.

Nu trebuie să manifestăm față de semeni, indiferent de poziția lor, că sunt bogați sau săraci, nicio formă de egoism, în privire, cuvânt sau faptă. Iubirea care oferă cuvinte amabile doar câtorva, în timp ce pe alții îi tratează cu răceală și cu indiferență, nu este iubire, ci egoism. Nu va lucra în niciun fel pentru binele sufletelor sau pentru slava lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne limităm dragostea la una sau două persoane.

Cei care iau lumină din neprihănirea lui Hristos și refuză s-o lase să strălucească în viețile altora, în curând, vor pierde razele dulci și strălucitoare ale harului ceresc, păstrate în mod egoist pentru a fi dăruite doar câtorva. Cei care posedă mari calități sunt responsabili față de Dumnezeu să le dăruiască nu doar prietenilor lor – aceasta înseamnă egoism și nu își are locul în viața lui Hristos –, ci tuturor celor care au nevoie de ajutor. Nu ar trebui să ne permitem să adunăm pentru noi înșine câțiva aleși, fără să le dăm nimic celor care au cel mai mult nevoie de ajutor. Iubirea noastră nu trebuie să fie oferită doar unor persoane speciale. Dacă spargeți sticla, parfumul va umple casa.

Există mulți în lume care își ascund foamea sufletului. Aceștia ar fi foarte mult ajutați de un cuvânt blând sau de un compliment amabil. Răceala și inima dură nu trebuie privite ca virtuți. Cei care prețuiesc atributele caracterului lui Hristos nu vor fi niciodată reci, severi și inabordabili, limitându-și simpatiile doar la câțiva favoriți. Sufletele celor care Îl iubesc pe Isus vor fi înconjurate de o atmosferă pură, parfumată. Asemenea Maestrului, vor continua „să facă bine”.

Iubirea lui Hristos este profundă și deplină, curgând ca un șuvoi nestăvilit către toți cei care o vor accepta. În această dragoste de origine cerească nu există nicio formă de egoism; iar cei în a căror inimă ea este un principiu permanent o vor dezvălui nu numai față de cei pe care îi iubesc cel mai mult, ci față de toți cei cu care vin în contact. Această dragoste ne va conduce să facem concesii și fapte de bunătate, să spunem cuvinte blânde, adevărate, încurajatoare. Ne va conduce să le acordăm simpatie celor care flămânzesc după simpatie. Darurile cerești pe care Dumnezeu ni le-a acordat atât de abundent și de liber trebuie să le împărțim și altora, la rândul nostru. —The Youth’s Instructor, 12 aprilie 1900

Înainte, soldat creștin!

Numele meu este Eh Thar Kaler. Sunt misionar evanghelist în cadrul organizației Gospel Outreach. M-am născut în Lay Po Hto, un sat Karen, unde s-au luptat soldații birmanezi cu cei Karen. Am patru frați. Dacă sunt trei sau patru bărbați într-o familie, unul trebuie să meargă în armata Karen, conform legii rebelilor Karen.

Când un grup de soldați a venit în satul meu, aceștia le-au cerut părinților mei să dea un fiu pentru serviciul militar. De dragul fraților, părinților și țării mele, m-am oferit voluntar pentru armată. Am vrut să le arăt tuturor că eram dispus să mor pentru familie și pentru țară. Când am ajuns la sediul rebelilor, am fost băgat într-o tabără de antrenament timp de șase luni. Imediat după, am fost repartizat în prima linie de luptă cu soldații birmanezi. Lupta a fost foarte grea și s-au pierdut multe vieți de ambele părți. Datorită curajului și sacrificiului meu în luptă, am devenit căpitanul armatei rebele Karen. Era o viață grea. Uram să ucid dușmanii și să-mi văd prietenii murind în luptă. Uneori, de-abia scăpam din strânsoarea inamicului.

Cinci ani mai târziu, m-am căsătorit cu o femeie budistă. Mai târziu, ea a devenit adventistă. Am avut patru copii, dar nu puteam trăi împreună din cauza serviciului meu în armată. Îmi era dor de familia mea și-mi doream ca lucrurile să poată fi diferite.

Într-o zi, am fost capturat de soldații birmanezi. M-au dus la generalul lor, care m-a întrebat de ce mă alăturasem grupului rebel. I-am spus că am devenit soldat rebel de dragul fraților mei. Nu voiam cu adevărat să o fac și mă gândeam cum să renunț la slujba asta. „Sunt gata să mor, totuși, dacă vrei să mă omori”, am spus. Dar, în mintea mea, Îi spuneam lui Dumnezeu că L-aș sluji tot restul vieții mele, dacă mă va elibera. „Ce vrei să faci acum?”, m-a întrebat generalul. „Vreau doar să fiu cu familia mea și să fiu un om obișnuit”, am spus. „Ești liber. Du-te acasă și fă ce vrei tu”, a spus generalul.

În noaptea aceea, I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru mila Sa și pentru eliberare. Acum, sunt împreună cu familia și Îi slujesc Domnului ca lucrător al Evangheliei. Mă simt foarte fericit că sunt în armata Domnului. Am promis că Îi voi sluji pentru tot restul vieții mele. El Și-a făcut partea; îmi voi face și eu partea mea.