Atunci au venit. [Disputa despre tradiţie şi întinarea ceremonială, Matei 15,1-20, Marcu 7,1.23. Comentariu major: Marcu] Pentru comentariul pentru folosirea de către Matei a cuvântului atunci, vezi la capitolul 4,1.
Nu mai este ţinut să cinstească. [Şi nu mai onorează, KJV]. Prima propoziţie din versetul 6, aşa cum apare în KJV continuă de fapt şi completează gândul din versetul 5. Versetul 6 ar începe mai bine cu cuvintele: Şi aţi desfiinţat astfel.
Cuvântul. [Porunca, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea cuvântul.
Orice răsad. [Orice plantă, KJV; Orice sad, G. Galaction]. Aici însemnând orice tradiţie fiecare poruncă a oamenilor (vezi la Marcu 7,3.13.15).
Groapă. [Şanţ, KJV; Râpă, G. Galaction]. De preferat groapă, gaură.
Isus după ce a plecat de acolo. [Retragerea în Fenicia, Matei 15,21-28, Marcu 7,24-30. Comentariu major: Matei, vezi harta de la pagina 221; diagrama de la pagina 229, 231; cu privire la minuni, pagina 208-213]. Întâmplarea următoare a avut loc probabil la sfârşitul primăverii anului 30, poate cam prin luna mai. Odată cu hrănirea celor 5000 şi predica despre Pâinea vieţii ţinută în sinagoga din Capernaum (vezi la Ioan 6,1.25), lucrarea galileeană a ajuns la punctul ei culminant. Valul popularităţii a început să se întoarcă împotriva lui Isus aşa cum se întâmplase cu un an mai înainte în Iudea (vezi DA 393) şi majoritatea acelor care se consideraseră urmaşi ai Lui Îl părăsiseră (vezi la Ioan 6,60-66). Lucrul acesta se petrecea numai cu câteva zile înainte de Paştele acelui an, la care Isus nu participase (vezi la Marcu 7,1).
A treia călătorie galileeană îi alarmase foarte mult pe conducătorii iudei (vezi DA 395, vezi la Marcu 6,14). După Paşte, o delegaţie de la Ierusalim L-a întâmpinat pe Isus cu acuzaţia că strică obligaţiile religioase (vezi Marcu 7,1-23). Dar El i-a adus la tăcere descoperind făţărnicia lor şi ei au plecat plini de mânie şi tulburare (vezi DA 398). Atitudinea şi ameninţările lor arătau desluşit că viaţa Lui era în primejdie (DA 398, 401). Aşa că, în armonie cu sfatul pe care îl dăduse mai înainte ucenicilor, S-a retras din Galileea pentru o vreme (vezi la Matei 10,14.23), aşa cum făcuse în Iudeea cu un an mai înainte, când fusese respins de conducătorii de acolo (vezi la capitolul 4,12).
Retragerea aceasta spre nord marchează începutul unei noi perioade în lucrarea lui Hristos şi sfârşitul lucrării Sale în Galileea, căreia El îi devotase aproape un an, cam de la Paştele din anul 29 d. Hr., până la acela din anul 30 d. Hr. Era acum la mai puţin de un an de moartea Sa.
Deşi circumstanţa imediată care a determinat retragerea lui Isus către ţinutul Feniciei a fost conflictul cu cărturarii şi Fariseii din Ierusalim, călătoria avea şi scopuri pozitive. Isus avea un scop anumit nu numai de a părăsi Galileea, dar şi de a merge în ţinutul general al Feniciei. Acum când fusese respins de iudei atât în Iudeea, cât şi în Galileea, Isus a căutat un prilej de a-i instrui pe ucenicii Săi să lucreze pentru neiudei. Păgânii aveau nevoie de Evanghelie şi El a început acum o serie de lecţii menite să-i facă pe ucenicii să-şi dea seama de nevoile păgânilor şi că şi ei erau viitori candidaţi pentru împărăţia cerurilor. Retragerea în Fenicia oferea un excelent prilej pentru o astfel de instruire (vezi DA 400). Isus a săvârşit o singură minune în cursul vizitei în Fenicia. Vizita aceasta, totuşi, nu era o călătorie misionară aşa cum fuseseră cele trei călătorii din Galileea, deoarece la sosire Isus a stat retras şi avea de gând să ţină prezenţa Sa acolo în secret (vezi Marcu 7,24).
Părţile. [Coastele, KJV]. Greacă, mere, district, subîmpărţire sau regiune. Isus S-a retras în munţii ţinutului de graniţă dintre Galileea şi Fenicia (vezi DA 399) de unde putea să vadă cetăţile Tir şi Sidon, la depărtare de vreo 20 de mile una de alta, pe câmpia litoralului din vale. Toată regiunea aceasta aparţinea provinciei romane Siria (vezi vol. II, p. 69).
Tirului şi Sidonului. Vezi vol. I, p. 128; vol. II, p. 67, 68; vezi la Geneza 10,15. Timp de secole înainte de venirea romanilor, fenicienii fuseseră conducătorii comerciali ai lumii.
O femeie canaanită. [O femeie din Canaan, KJV]. Fenicienii descindeau din vechiul neam canaanit; de fapt, ei se numeau canaaniţi (vezi la Geneza 10,6.18). Grecii erau aceia care-i numeau fenicieni, pare că după numele unei vopsele de purpură (gr. phoinix) pe care cei dintâi o cumpărau de la cei din urmă în primele timpuri ale comerţului fenician în regiunea egee (vezi vol. II, p. 68). Canaaniţii erau din strămoşi hamiţi, dar adoptaseră de timpuriu, în cursul rămânerii lor în Palestina, limba semită şi absorbiseră atât de mult cultura semită, încât multă vreme au fost consideraţi ca fiind de origine semită. Iudeii erau semiţi şi erau mari asemănări în limbă şi caracteristici culturale generale între poporul evreu şi cel canaanit.
Aceasta era a patra ocazie relatată în Evanghelii în care Isus lucrase pentru neiudei. Cea dintâi a fost la Sihar, în Samaria (Ioan 4,5-42), a doua la Capernaum (Luca 7,1-10) şi a treia, în apropiere de Gherghesa (Marcu 5,1-20). Samaritenii erau natural parţial iudei şi, deşi lucrarea lui Isus pentru ei nu ar fi fost privită în mod favorabil, nu ar fi adus asupra lui dezaprobarea aceea pe care ar fi adus-o lucrarea pentru păgâni pe de-a-ntregul. Sutaşul era prietenos faţă de iudei şi credea că ei aveau adevărata religie. Minunea pe care Hristos a făcut-o pentru el era în acord cu cererea conducătorilor iudei înşişi. Vindecarea demonizaţilor din Gherghesa nu putea fi interpretată de iudei ca un contact intenţionat din partea lui Hristos cu păgânii. Ci, ei ar fi putut să o considere ca un atac neprevăzut asupra lui Hristos, în care, într-un anumit sens, El a scos demonii în autoapărare. În plus, El a refuzat să permită oamenilor eliberaţi de demoni să se asocieze cu El ca ucenici ai Lui. Chiar şi acum, cu femeia din Fenicia, Isus nu lucra pe faţă pentru populaţia ţinutului (vezi Marcu 7,24). Ea a venit şi I-a prezentat în mod forţat cererea ei.
Lucrările lui Hristos pentru neiudeii din Palestina au fost numai incidentale faţă de lucrarea Sa pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15,24). Dacă lucrarea Lui pentru poporul ales urma să aibă oarecare succes, era necesar ca El, cel puţin în afară, să Se conformeze la obicei în aşa măsură încât conducătorii iudei să nu aibă ocazia să-L acuze că dărâmă barierele pe care ei le înălţaseră contra Neamurilor, aşa rele cum erau acele bariere în multe privinţe (vezi vol. IV, p. 28-33). Altminteri, El Şi-ar fi distrus influenţa chiar faţă de poporul pentru care venise să lucreze. Astăzi, lucrătorii creştini trebuie să-i considere pe toţi oamenii ca egali ai lor înaintea lui Dumnezeu şi să reţină că Dumnezeu nu este părtinitor (Fapte 10,34).
Ţinuturile. [Coastele, KJV]. Greacă horia, hotare, aici o regiune împrejmuită de hotare (vezi la versetul 21). Isus era în ţinuturile Tirului şi Sidonului, femeia era din ţinuturile Tirului şi Sidonului, iar întâmplarea relatată a avut loc în cuprinsul aceleaşi regiuni. Când femeia L-a găsit pe Isus s-a aruncat la picioarele Lui (Marcu 7,25), plecându-se înaintea Lui în postura orientală obişnuită luată de cineva care prezenta o cerere unui superior (vezi la Matei 4,9; 8,2).
Ai milă. Greacă, eleeo (vezi la capitolul 5,7).
Fiul lui David. Vezi la capitolul 1,1. Este surprinzător ca o femeie păgână să se adreseze lui Isus sub titlul acesta, care lăsa să se înţeleagă recunoaşterea Lui ca Mesia. În Fenicia locuiau mulţi iudei şi printre ei circulaseră de mulă vreme veşti despre faptele minunate ale lui Isus (vezi Marcu 3,8; Luca 6,17). Tocmai prin aceşti iudei care locuiau în Fenicia femeia auzise de Isus (vezi DA 400).
Muncită rău de un drac. Literal, demonizată rău sau, mai liber, aspru stăpânită de un demon (vezi Nota adiţională la Marcu 1).
Nici un cuvânt. Scopul lui Hristos era de a-i învăţa pe ucenici o lecţie de lucrare pentru neiudei şi lucrul acesta l-a făcut manifestând contrastul dintre atitudinea iudaică obişnuită şi a Sa (vezi la versetul 21). Rabinul tipic iudeu ar fi făcut exact ceea ce propuneau ucenicii, ar fi alungat-o fără să-i dea măcar un răspuns direct la cererea ei. Favoarea cu care Isus Însuşi privea la Neamuri, ca eligibile pentru privilegiile împărăţiei cerurilor, este clară din ceea ce spusese cu privire la ele (vezi Luca 4,26.27), împreună cu ceea ce făcuse pentru ele la ocaziile anterioare. Isus nu împărtăşea în nici un fel exclusivismul îngust pe care iudeii îl nutreau faţă de Neamuri (vezi la Matei 15,22.26).
Ucenicii Lui s-au apropiat. [Ucenicii Lui au venit, KJV]. Ei nu apreciau publicitatea pricinuită de apelurile stăruitoare ale acestei femei păgâne, pe care o priveau ca nefiind mai preţioasă decât un câine (vezi la capitolul 10,5). Nu numai că era străină, dar era şi femeie. Încă nu era loc în concepţia lor despre însărcinarea evanghelică pentru femei străine de alt neam.
Nu sunt trimis. Vezi la versetul 21. Adică, Isus era trimis în primul rând la iudei, deşi, atunci când se ivea ocazia El nu tăgăduia Neamurilor binecuvântările pe care le acorda propriului Său popor (vezi vol. IV, p. 26-30). De-abia mulţi ani după ce Hristos Se înălţase la cer, creştinii iudei au înţeles pe deplin faptul că Dumnezeu considera pe toţi oamenii de pretutindeni eligibili pentru a deveni cetăţeni ai împărăţiei cerurilor (vezi Fapte 9,9-18,32-35; 10,1-48; 15,1-29; Romani 1,16; 9,24; etc.).
Oile pierdute. Vezi la capitolul 10,6.
I s-a închinat. Literal, s-a prosternat (vezi la capitolul 8,2). Această postură tipic orientală de cerere poate fi luată înaintea obiectelor de cult, sau chiar înaintea oamenilor, mai ales înaintea superiorilor a căror favoare era căutată (vezi la Estera 3,2). Folosirea de către femeia aceasta a titlului mesianic Fiul lui David (vezi la Matei 1,1; 15,22) lasă să se înţeleagă că ea avea cel puţin o vagă înţelegere a ceea ce Isus era de fapt. Nu este clar dacă ea folosea termenul numai pentru că vecinii ei iudei îl folosiseră când vorbeau despre faptele minunate ale lui Hristos, sau dacă El exprima o măsură de credinţă din partea ei că Isus era Mesia.
Nu este bine. [Nu se cuvine, KJV; G. Galaction]. Adică, nu este potrivit, nu este cuvenit sau bine. Aici Hristos exprimă atitudinea iudaică în sensul că Neamurile erau nevrednice de binecuvântările cerului.
Pâinea. Şi anume pâinea mântuirii (vezi Ioan 6,32) pe care Dumnezeu a încredinţat-o iudeilor, copiii Săi, pentru distribuirea la Neamuri, dar pe care iudeiii o îngrămădiseră în mod egoist pentru ei înşişi (vezi COL 291-293).
Căţei. [Câini, KJV]. Gr. kunaria, căţei, folosit aici ca o referire la Neamuri (vezi la capitolul 7,6). Iudeii considerau că binecuvântările mântuirii ar fi irosite dacă ar fi date Neamurilor care, potrivit cu părerea iudeilor, erau lipsite de capacitatea de a aprecia aceste binecuvântări sau de a trage folos din ele. Atitudinea de dispreţ faţă de femeie luată de Hristos s-ar fi putut socoti că o descurajează, dar fără îndoială El avea încrederea că credinţa ei nu va înceta (vezi 1 Corinteni 10,13). Ea părea sigură că Hristos putea să-i îndeplinească dorinţa inimii ei dacă voia (vezi la Marcu 1,40). Mândria şi prejudecata nu însemnau nimic pentru ea, şi nu voia să îngăduie ca acestea să o abată de la ţinta ei. Credinţa şi stăruinţa ei sunt cu adevărat recomandabile.
Da, Doamne. [Într-adevăr, Doamne, KJV]. Sau Da, Doamne. Înapoia indiferenţei simulate a lui Isus faţă de apelul ei disperat (vezi la versetul 23,26) ea pare să fi descoperit compasiunea duioasă care se revărsa în curenţi neistoviţi din marea Lui inimă plină de iubire. Însuşi faptul că El binevoia totuşi să discute cu ea lucrurile acestea în loc de a o alunga cu bruscheţe, aşa cum ar fi făcut rabinii i-a dat curaj să creadă că El va consimţi la cererea ei. Glasul Lui nu avea nici o urmă de nerăbdare şi faţa Lui descoperea numai demnitatea senină şi nemărginita duioşie care puteau fi citite totdeauna pe faţa Lui.
Fărâmiturile. Greacă, psichia, o formă diminutivă însemnând bucăţele sau fărâmituri. Chiar şi căţeii (vezi la versetul 26) au dreptul la fărâmiturile pe care li le aruncă stăpânii lor. Această femeie remarcabilă este gata să accepte orice treaptă necesară a umanităţii pe care Hristos i-ar atribui-o fără chiar de a discuta măcar rostul, numai dacă El S-ar conforma la cererea ei. Comparaţi stăruinţa leprosului în faţa unor obstacole mai mari (vezi la Marcu 1,40-45).
Mare este credinţa ta. Ea trecuse cu bine încercarea; credinţa ei stătuse tare. Ea este sigură că era în puterea lui Hristos să acorde darul sănătăţii fiicei ei. Comparaţi lăudarea sutaşului de către Hristos (vezi la Luca 7,9).
Chiar în ceasul acela. Ca şi fiul omului de neam mare (vezi Ioan 4,43-54) şi robul sutaşului (vezi Luca 7,1-10), fiica femeii canaanite a fost vindecată de la distanţă, nu în prezenţa imediată a lui Hristos şi, ca şi în fiecare din celelalte cazuri, vindecarea a fost imediat şi deplină.
Isus a plecat din locurile acelea. [Vindecarea unui surdo-mut; Alte minuni în Decapole, Matei 15,29-31 = Marcu 7,31-37. Comentariu major: Marcu]
I-au pus la picioarele Lui. [Îi aruncară la picioarele Lui, KJV; G. Galaction]. Nu într-un chip brutal, ci pe cât se pare ca un gest de finalitate. Ei i-au predat pe bolnavi şi suferinzi milei Lui.
A chemat pe ucenicii Săi. [Hrănirea celor patru mii, Matei 15,32-39 = Marcu 8,1-10. Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 221; diagrama, p. 231; despre minuni, p. 208-213]. Pentru evenimentele care preced aceasta vezi la versetul 21. Pentru împrejurările acestei minuni şi ale unei minuni anterioare în aceeaşi localitate şi legătura dintre cele două întâmplări, vezi la Marcu 4,1.18-20. Pentru o comparaţie a celor două întâmplări, vezi Nota adiţională de la sfârşitul acestui capitol. Timpul era probabil pe la începutul verii, anul 30 d.Hr., poate pe la sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie.
Mi-e milă. Mântuitorul este totdeauna mişcat de suferinţa şi nenorocirea omenească (Evrei 4,15).
Gloata. [Mulţimea, KJV]. În cea mai mare parte dacă nu exclusiv dintre Neamuri (DA 405). La început cu prejudecăţi contra lui Isus, acum pare nu numai prietenoasă, ci intens interesată în ceea ce El are de spus.
Trei zile. Potrivit calculului oriental, aceasta ar fi o zi întreagă şi orice părţi din ziua precedentă şi ziua următoare (vezi p. 248-250). Oamenii aduseseră hrană pentru cel puţin o zi, dacă nu pentru două, deoarece Isus n-a simţit grijă decât în a treia zi.
Nu vreau. Literal, nu sunt dispus.
Ca nu cumva să leşine. Ei erau flămânzi şi Isus era preocupat de buna lor stare fizică, aşa cum El fusese preocupat de buna lor stare spirituală.
Ucenicii i-au zis. Comparaţi la Marcu 6,35-37.
Câte pâini? Pentru comentarii asupra întrebării paralele la data hrănirii celor 5.000, iar pentru pâini vezi la Marcu 6,38.
Câţiva peştişori. Nu erau mulţi, şi în ochii ucenicilor ei erau aşa de mici, încât nu erau vrednici de a fi luaţi în seamă.
Pământ. Cu privire la faptul însemnat că iarba nu este menţionată, ca în cazul hrănirii celor 5.000, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.
A mulţumit. Vezi la Marcu 6,41.
Au mâncat toţi. Vezi la Marcu 6,42.
A frânt. [A frânt hrana, KJV; Frânse, G. Galaction]. Hrana [KJV] este un cuvânt adăugat. Pentru cuvântul tradus frânt vezi la Marcu 6,43.
Coşniţe. Greacă, spurides, coşuri mari făcute din funii de iarbă sau din împletituri de răchită (vei la Marcu 6,43).
Patru mii de bărbaţi. La hrănirea celor 5.000 fuseseră prezente cu totul peste 10.000 de persoane, cuprinzând femeile şi copiii (vezi DA 809). Dacă proporţia ar fi fost cam aceeaşi acum, ar fi fost peste 8.000 de persoane, cuprinzând bărbaţii, femeile şi copiii.
Magdalei. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea Magadan. Marcu are Dalmanuta (capitolul 8,10). S-ar putea să fi fost câteva variante de nume. Cei mai mulţi autori moderni, favorizează scrierea Magdala şi ipotetic îl identifică cu modernul Mejdel, pe ţărmul apusean, între Capernaum şi Tiberiada. Ruinele de la Mejdel se află în apropiere de hotarul sudic al Câmpiei Ghenezaretului.