Pe când mergea Isus. [Semnul revenirii lui Hristos, Matei 24,1-51 = Marcu 13,1-37 = Luca 21,5-38. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama 9, p. 233]. Probabil târziu marţi după masă. Isus petrecuse ziua dând învăţătură în curţile Templului şi fusese asaltat de repetate ori de grupă după grupă de conducători iudei. În cele din urmă în ultimul Său discurs public (cap.23), a trasat în termeni fără greş caracterul făţarnic al acestor “povăţuitori orbi” (v. 16) şi a plecat din curţile Templului pentru totdeauna. Raportul lui Matei privitor la evenimentele acestei zile este relatat în cap. 21,23 la 23,39. Discursul ţinut personal unora dintre ucenicii Săi pe panta Muntelui Măslinilor ocupă în întregime capitolele 24 şi 25. Marcu şi Luca merg paralel cu relatarea din Matei până la cap. 24,42.

Părăsind Templul, Isus şi cel puţin patru dintre ucenicii Săi au coborât pe panta abruptă până în Valea Chedronului, şi au urcat pe panta Muntelui Măslinilor, care se ridica cu vreo 400 de picioare deasupra Văii Chedronului. Fiind cam la 300 de picioare mai sus de zona Templului, muntele oferă o privire aeriană asupra Templului şi a cetăţii. Vezi la cap. 21,1; vezi ilustraţia din faţă p.513.

Ucenicii Lui. Marcu (cap. 13,3) îi identifica pe ucenici ca fiind Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan – cei patru care fuseseră chemaţi de la plasele lor de pescuit, de pe ţărmurile Galileei, cu mai puţin de doi ani înainte (vezi la Luca 5,1-11).

Ca să-i arate. Numai Marcu reda cuvintele ucenicilor: „Învăţătorule uită-Te ce pietre şi ce ziduri !” (cap. 13,1). Templul era mândria şi bucuria fiecărei inimi de iudeu. Iosif compara zidurile albe de piatră ale Templului cu frumuseţea unui munte cu vârful acoperit de zăpada (Război V. 5.6 [ 223 ]) şi da mărimea fabuloasa a unora din pietrele folosite la construirea lui – 45 pe 5/6 coti (cam 66 pe 7si 9 picioare). Templul se găsea acum în curs de construcţie de aproape 50 de ani (vezi Ioan 2,20), iar lucrarea la întregul complex de curţi şi clădiri nu s-a terminat decât pe la anul 63 d.Hr – numai cu şapte ani înainte de a fi fost deplin distrus de oştirea lui Titus.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Piatră pe piatră. Cu privire la mărimea fabuloasă a unora dintre pietrele folosite la Templu, vezi la v. 1. Prezicerea aceasta a fost împlinită literal când a căzut Ierusalimul în anul 70 d.Hr. (vezi la v. 1).

Dărâmată. Iosif (Război VI. 4.5-8 [249-270]) descrie viu nimicirea Templului şi eforturile depuse de Titus de a-l salva. Excelenta construcţie a clădirii dădea asigurare că el va rezista elementelor timpului pentru o perioadă nelimitată. Cetatea Ierusalimului însăşi era considerată din toate punctele de vedere practice ca de necucerit, dar Isus a prezis că ea va fi distrusă prin forţă.

El a şezut jos. [„Pe când şedea”, KJV]. Isus probabil venise aici pentru a petrece noaptea şi a nu Se reîntoarce la Betania cum făcuse în cele doua zile precedente (vezi la cap. 21,17).

Ucenicii. Vezi la v. 1.

La o parte. [„În particular”, KJV]. Era greu pentru ei sa înţeleagă importanţa declaraţiei lui Isus cu privire la nimicirea Templului, mai ales în legătură cu evenimentele recente ca intrarea triumfală şi a doua curăţire a Templului, care li se părea că prezice iminenta statornicire a împărăţiei mesianice.

Fără îndoială ei au venit la El la o parte deoarece ar fi fost considerat trădare să vorbească despre asemenea lucruri public.

Spune-ne, când. Ei trăgeau cu înfocare nădejdea că Isus se va proclama acum Împărat în oricare zi şi va fi aclamat de naţiune ca Mesia. Atunci, când urma să aiba loc pustiirea Templului ?

Aceste lucruri. Adică, pustiirea la care Se referise în cap. 23,38 şi mai lămurit enunţata în cap. 24,2.

Semnul. Vezi la v. 30.

Venirii. Gr. parousia, “prezenţa”, sau „sosire”. Parousia apare în mod obişnuit în papirusuri cu privire la vizita unui împărat sau a unui rege. Cuvântul mai apare în v. 27,37,39, dar nicăieri în altă parte în Evanghelii, deşi adesea în Epistole. El este folosit uneori pentru a denota prezenţa ca opusa la absenţă, ca în Filipeni 2,12, dar mai obişnuit pentru venirea lui Hristos, ca în 2 Tesaloniceni 2,1 sau a oamenilor, ca în 1 Corinteni 16,17. În NT este folosit ca un termen tehnic pentru a doua venire a lui Hristos. Nu este nimic în termenul parousia care sa denote o venire secretă.

Se pare că ucenicii au înţeles că Isus urma să plece pentru un timp după care urma să revină în putere şi slavă pentru a-Şi lua împărăţia. Isus, evident, trebuie că dăduse deja mai multe instrucţiuni explicite asupra subiectului acestuia decât relatează Evanghelia (vezi GC 25). Credinţa populară susţinea că atunci când Mesia avea să vina, El urma să dispară pentru un timp, iar atunci când reapărea, nimeni nu ar fi ştiut de unde vine. Totuşi, aceasta este cea dintâi discutare extinsă a celei de a doua “veniri” atât cât priveşte raportul Evangheliei; deşi fusese lăsată a se înţelege în parabolele polilor (Luca 19,12-15) şi a vierilor nelegiuiţi (Matei 21,33-41, cf. cap.16,27). Pentru un rezumat al felului în care profeţiile VT despre Mesia şi împărăţia mesianică urmau să fie împlinite dacă Israel ar fi fost credincios, vezi vol. IV, p.26-30. Pentru un comentariu asupra erorilor fundamentale ale teologilor iudei la interpretarea acestor profeţii ale VT, vezi DA 30.

În mintea ucenicilor „aceste lucruri” – nimicirea Templului şi venirea lui Isus a doua oară la “sfârşitul veacului [„sfârşitul lumii”]” – erau strâns legate intre ele. Ei erau de părere că aceste evenimente urmau să aibă loc fie simultan, fie în succesiune rapidă. Când, în ziua înălţării, ucenicii au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta, ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?” Isus a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,6.7). Ei încă nu înţelegeau că naţiunea iudaică urma să Îl lepede pe Isus şi, la rândul ei, să fie lepădată ca popor ales a lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p.32,33). Cunoaşterea evenimentelor viitoare, atunci, ar fi fost prea mult pentru ei. De fapt, ucenicii se dovediseră incapabili de a pricepe instrucţiunea repetată, pe care Hristos le-o dăduse de aproape un an, cu privire la suferinţele şi moartea Lui iminentă (vezi la Matei 16,21; 20,17-19). Evenimentele prezise s-au dovedit a fi mai mult decât puteau ei să suporte (vezi Luca 24,11.17-25; DA 631, 772).

Sfârşitul veacului. [„Sfârşitul lumii”, KJV; „Sfârşitul acestui veac”, G. Gal.]. Sau, „Sfârşitul veacului”. În ce priveşte însemnătatea cuvântului grecesc aion, „lume”, vezi la cap. 13,39. Expresii similare apar de obicei în literatura apocaliptică iudaică pentru a descrie sfârşitul ordinii prezente a lucrurilor şi începutul veacului mesianic. Pentru o schemă a felului în care urma să fie săvârşită această tranziţie în acord cu planul originar al lui Dumnezeu pentru Israel, vezi vol. IV, p.26-30. Ucenicii au pus întrebarea lor având în minte soliile mesianice ale profeţiilor VT. Dar ei, ca şi alţi iudei, nu înţelegeau pe deplin că acele făgăduinţe ar fi putut fi împlinite pentru Israel numai cu împlinirea condiţiilor necesare (vezi vol. IV, p.30-34; vezi la Ieremia 18,6-10).

Isus a amestecat în răspunsul Sau la întrebarea ucenicilor evenimente care duceau la „sfârşitul” naţiunii iudaice ca popor ales al lui Dumnezeu şi „sfârşitul” lumii. Nu pot fi trase în mod precis liniile de despărţire între cele două. Nu o mică parte din ceea ce Isus trasase cu privire la viitor se aplică mai ales la evenimente care urmau să aibă loc în curând cu privire la naţiunea iudaică, cetatea Ierusalim şi Templu. Totuşi, cuvântarea Sa a fost ţinută şi pentru folosul acelora care urmau să trăiască în mijlocul scenelor de pe urmă ale istoriei pământului. Este demn de observat că DA 628-633 aplică semnele enumerate în v. 4-14 mai ales la căderea Ierusalimului şi unele din ele în mod secundar la timpul nostru, iar pe cele din v. 21-30 exclusiv la evenimentele care conduc la o a doua venire a Mântuitorului. Vezi la cap. 10,1.

Înşele. Cel dintâi motiv pentru a „băga de seamă”, este de a evita să fii înşelat sau dus în rătăcire. Într-o forma sau alta, Isus a repetat avertizarea aceasta iarăşi şi iarăşi (vezi versetele 4-6, 11, 23-26, 36, 42-26).

În numele Meu. Adică, pretinzând a fi Mesia. Avertizarea din v. 5 se aplică în mod deosebit la naţiunea iudaica, care era deosebit de susceptibilă la această formă de înşelăciune. În zilele apostolilor au fost mulţi mesia mincinoşi. Vezi Iosif, Război VI 5.4 [312-315]. Mai târziu (v. 27), „în cuvinte care nu dau greş, Domnul vorbeşte de a doua Lui venire” (DA 631).

Veşti. Gr. akoai , „relatare”. Ucenicii nu trebuiau să fie surprinşi sau alarmaţi când, înainte de anul 70 d.Hr., izbucneau războaie. Urmau să fie războaie înainte de căderea Ierusalimului, dar acestea nu urmau să prevestească apropiata venire a lui Isus (vezi DA 628, 629).

Sfârşitul. În cuvântarea Sa, Domnul prevede atât sfârşitul naţiunii iudeilor ca naţiune, cât şi sfârşitul lumii. Rabinii ar fi declarat că semnele din v. 6-8 ar fi „semne ale venirii lui Mesia” şi „ale eliberării lor [ca naţiune] din robie”, dar Isus a atras atenţia la acestea c㠄semne ale distrugerii lor [ca naţiune]” ( DA 628, 629; cf. MB 120 ). Şi aşa cum războaiele şi veştile de război ale vremurilor apostolice preziceau sfârşitul naţiunii iudaice, tot aşa frământările şi neînţelegerile vremurilor noastre prezic sfârşitul lumii (vezi PK 536; 5T 753).

Un neam se va scula. Scriitorii iudei şi romani descriu perioada de la anul 31-70 d.Hr. ca un timp de mari nenorociri. Aceste cuvinte ale lui Hristos au fost literal împlinite în evenimente dinainte de căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. (vezi DA 628, 629). Prezicerile cu privire la „cutremure de pământ, foamete şi ciumi” din v. 7 se refera, de asemenea, în primul rând la aceeaşi perioadă. Isus a avertizat pe primii creştini să nu considere certurile politice, foametele, molimile şi cutremurele acelui timp ca semne ale „sfârşitului” imediat al lumii (vezi la v. 3).

Cutremure. A avut loc o serie de cutremure mai mari intre anul 31 d.Hr. şi anul 70 d.Hr. Cele mai grele dintre acestea au fost în Creta (46 sau 47), Roma (51), Frigia (60) şi Campania (63). Tacit (Anale XVI 10-13) vorbeşte de asemenea de furtuni şi cicloane deosebit de grele în anul 65.

Foamete. În Fapte 11,28 se face aluzie la o foamete deosebit de grea în Iudea prin anul 44 d.Hr. Au fost cu totul patru mari perioade de foamete în timpul domniei lui Claudiu, anii 41-54 d.Hr.

Ciumi. [„Molime”, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea (cf. p.146) acestui cuvânt.

Pe alocurea. [„În diferite locuri”, KJV].

Începutul. Vezi la v. 6,7.

Durerilor. [„Întristărilor”, KJV]. Gr. odines, “dureri de naştere”, „chinuri de naştere”, „durerile facerii”, „muncă”. Acelaşi cuvânt este tradus „durerile naşterii” în 1 Tesaloniceni 5,3; forma verbală apare în Galateni 4,19.27; Apocalipsa 12,2. Într-o formă metaforică, cuvântul denota dureri intr-un înţeles mai general (vezi Fapte 2,24).

Iudeii foloseau un termen (ebr. cheblo shel mashiach; aramaic chebleh dimeshiach, literal, „durerea lui Mesia”; odată într-un pasaj disputat, la plural, „durerile lui Mesia”) prin care arătau nu suferinţele lui Mesia Însuşi, ci nenorocirile din care se va naşte era mesianica. Expresia este găsită timpuriu cam prin anul 90 d.Hr., în cuvinte ale lui Rabi Eliezer (Midraş Mekhilth 59 a, la Exod 16,29, citate în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 950) şi era poate deja curenta pe vremea lui Isus. Daca lucrurile stăteau aşa, folosirea de către Isus a termenului urma sa reamintească aceste nenorociri prezise. Pentru o descriere a stărilor pe care le aşteptau scriitori necanonici, apocaliptici, că vor precede sfârşitul veacului, vezi 2 Ezra 5,1-12; 6,18-25; 15,16; Apocalipsa lui Baruc 27,48,31-37; 70,2-10; Cartea Jubileelor 23,16-25; Cartea lui Enoh 99,4-7; 100,1-6.

Va vor da. Vezi la cap. 5,10-12; 10,17-24. Stefan (Fapte 7,59,60), Petru şi Ioan (Fapte 4,3-7,21), Petru şi Iacob ( Fapte 12,1-4 ) au fost printre primii creştini care au suferit de pe urma autorităţilor. Pavel s-a arătat înaintea lui Felix, Festus, Agripa şi Cezar (Fapte 24 la 28). Comparaţi Marcu 13,9-12. În Matei 24,21.22 Hristos vorbeşte îndeosebi despre persecuţia care urmează să vina după căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr.

Pentru numele Meu. Adică, „din cauza Mea”, echivalent cu cuvintele, „pentru că sunteţi creştini” (vezi la cap. 5,11).

Vor cădea. [„Se vor poticni”, KJV; „Vor fi slabi de înger”, G. Gal.]. Literal, „vor cădea” (vezi la cap. 5,29). Ei vor cădea sau apostazia. Credincioşii vor pierde „iubirea dintâi” (Apocalipsa 2,4). Cu privire la apostazia secolelor creştine primare vezi la 2 Tesaloniceni 2,3.4.

Se vor uri unii pe alţii. Vezi la cap. 10,21.22.

Mulţi prooroci mincinoşi. Comparaţi v. 4. Istoria relatează că numeroşi prooroci mincinoşi au apărut în anii care au precedat imediat căderea Ierusalimului la romani. În ce priveşte profeţi mincinoşi în zilele de pe urma, vezi la v. 24-27; cf. DA 628, 631. Pentru o avertizare mai timpurie contra profeţilor mincinoşi, vezi la cap. 7,15-20. În cap. 24,24-26, Hristos vorbeşte în mod specific despre lucrarea proorocilor mincinoşi dinainte de a doua Lui venire.

Înmulţirii fărădelegii. Previziunea lui Hristos şi-a găsit întâia ei împlinire înainte de căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. ( DA 633; cf. 36,37 ). Profeţia va fi din nou împlinită în zilele de pe urmă (2 Timotei 3,1-5; cf. 5T 136, 741).

Dragostea. Pentru descrierea acestei virtuţi dumnezeieşti, vezi la 1 Corinteni 13; vezi la Matei 5,43.44. Pentru împlinirea acestei preziceri aşa cum se aplică bisericii creştine, vezi la Apocalipsa 2,4. Mulţi vor găsi că este mai uşor sa meargă împreună cu lumea, decât să rămână sinceri şi statornici.

Cine va răbda. Şi anume, va indura diferite ispite la apostazie ca de pildă înşelăciunile profeţilor mincinoşi (v. 11) şi ademenirile nelegiuirii (v. 12).

Sfârşit. Gr. telos. În vers, 6,14, „sfârşit” este iarăşi de la telos, dar în v. 3 deriva de la sunteleia. Nu este clar dacă Hristos vrea să spun㠄până la limita răbdării” (vezi 1 Corinteni 10,13; Evrei 12,4) sau „până la sfârşitul lumii” (vezi la Matei 24,3.6).

Evanghelia. Gr. evaggelion (vezi la Marcu 1,1).

Împărăţiei. Vezi la cap. 3,2; 4,17; 5;3.

Lumea. Gr. oikoumene, „lumea locuit㔠(vezi la Luca 2,1), în contrast cu aion, „lume” considerata din punct de vedere al timpului (vezi la Matei 24,3). La treizeci de ani după ce Hristos spusese aceste cuvinte, Pavel a afirmat că Evanghelia mersese în toata lumea (Coloseni 1,23; cf. Romani. 1,8; 10,18; Coloseni 1,5.6; 8T 26), confirmând împlinirea literala a acestei preziceri pe vremea sa (vezi DA 633). Totuşi, declaraţia lui Pavel era adevărată numai intr-un sens limitat (vezi harta: „Biserica la sfârşitul lucrării lui Pavel”, în vol. VI). Împlinirea deplină a acestei preziceri a Domnului urmează încă sa fie realizată (vezi AA 111).

Progresul glorios al Evangheliei în lumea în cursul secolului al XIX-lea şi prima jumătate al celui de al XX-lea, îmbărbătează inima fiecărui creştin plin de râvna şi conştiincios să creadă că împlinirea deplină a făgăduinţei din cap. 24,14 urmează să fie în curând realizată. Era misiunilor creştine moderne este în general considerată ca începând cu lucrarea lui William Carey în 1793. Un secol şi jumătate de la misiunea sa istorică în India a fost martor la cea mai mare biruinţă a credinţei creştine de pe vremea apostolilor.

Mână în mână cu misiunile străine a mers traducerea şi difuzarea Scripturilor. În timp ce primele 18 secole ale erei creştine au văzut Biblia tradusa în numai 71 de limbi, secolul următor – al XIX-lea – a văzut totalul urcând la 567. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, numărul crescuse la peste 1000. Sunt putini oameni în lume astăzi care să nu aibă acces la cel puţin vreo parte a Scripturilor în propria lor limba.

Sfârşitul. Vezi la v. 3,6,13

Urâciunea pustiirii. Vezi la Daniel 9,27; 11,31; 12;11. În LXX-a versetele acestea din Daniel cuprind cuvinte greceşti similare sau identice (cf. 1 Macabei 1,54 ). La iudei, un idol sau alt simbol păgân era adesea numit „uriciune” (1 Regi 11,5,7; 2 Regi 23,13; 46,34; etc.) sau ceva ofensiv din punct de vedere religios (Exod 8,26; cf. Geneza 43,32; 46,34, etc.). Pasajul paralel din Luca zice: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oştiri să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape” (cap. 21,20). Evenimentul prezis este evident distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr, dată la care simbolurile Romei păgâne au fost aşezate în cuprinsul zonei Templului. Când răscoala lui Bar Cocheba a fost înfrântă în anul 135 d.Hr., romanii au zidit un templu al lui Jupiter Capitolinul pe locul fostului Templu iudaic, şi iudeii au fost expulzaţi din cetatea Ierusalimului sub ameninţarea cu moartea.

Proorocul Daniel. Referirea la Daniel este dovada că Isus credea că Daniel era o persoană istorică, că era profet şi că a scris cartea lui Daniel. Din cauză că profeţia lui Daniel arata atât de clar către timpul când Mesia urma sa apară, rabinii, în secolele de mai târziu, au rostit un blestem asupra acelora care ar fi încercat sa facă o calculare a timpului (GC 378; Talmud, Sanhedrin 97 b, ed. Soncino, p.659).

Locul sfânt. Adică, curţile sfinte ale Templului, inclusiv curţile dinăuntru, de la care Neamurile erau excluse sub ameninţarea cu moartea (vezi Fapte 6,13; 21,28).

Să înţeleagă. Aceia care susţin că Daniel este o „carte sigilata” şi că nu poate fi înţeleasă, ar face bine să mediteze la afirmaţia contrarie a lui Hristos. Pe măsura ce evenimentele prezise s-au apropiat, era de cea mai mare însemnătate ca poporul lui Dumnezeu să cunoască despre ce vorbea profetul. Aceste evenimente erau la depărtare de 40 de ani, în cuprinsul vieţii multora dintre aceia care trăiau pe atunci. La fel, pe măsura ce evenimentele legate de sfârşitul lumii (vezi la v. 3) se apropie, creştinii ar trebui să fie sârguincioşi în strădania lor de a înţelege ceea ce a fost scris spre îndemnarea lor (vezi Amos 3,7; Romani. 15,4; 1 Corinteni 10,11).

Să fugă la munţi. Aşa cum a făcut poporul evreu în decursul veacurilor când au avut loc invazii străine vezi Judecžtori 6,2; 1 Samuel 13,6; Evrei 11,38). Iosif zice (Război VI. 9.3 [420]) că mai mult de un milion de oameni a pierit în cursul şi după asediul cetăţii şi că încă 97000 au fost luaţi captivi. Totuşi, în cursul acalmiei temporare, când romanii au încetat asediul Ierusalimului pe neaşteptate, toţi creştinii au fugit şi se spune că nici unul dintre ei nu şi-a pierdut viaţa. Locul de refugiu a fost Pela, o cetate de pe colinele de la est de Râul Iordan, cam la 17 mile la sud de Lacul Galileei.

Potrivit cu Iosif, Titus, comandantul oştirilor romane, a mărturisit că nici armatele sale şi nici maşinile lui de asediu nu ar fi avut succes în spargerea zidurilor Ierusalimului dacă n-ar fi voit Dumnezeu aşa. Apărarea încăpăţinată i-a înfuriat atât de mult pe ostaşii romani, încât atunci când în cele din urma au intrat, dorinţa lor de răzbunare n-a cunoscut margini.

Pe acoperişul casei. Casele erau în general construite cu acoperiş plat, care era folosit de obicei pentru uscarea fructelor. Acoperişurile acestea ofereau de asemenea un loc pentru odihna, meditaţie şi rugăciune (vezi Fapte 10,9). Pentru referirile biblice cu privire la diferitele întrebuinţări ale acoperişurilor caselor, vezi Iosua 2,6; 1 Samuel 9,25.26; 2 Regi 23,12. Unii cred că expresia „acela care este pe acoperişul casei” se referă în primul rând la locuitorii oraşelor.

Să nu se coboare. Timpul era esenţial. Amânarea refugierii ar fi atras o mare primejdie. Aşa cum au dovedit evenimentele, sfatul acesta era corespunzător, deoarece oştirile romane s-au înapoiat curând. Răgazul acesta temporar (vezi la v. 16) a fost ultima ocazie pe care creştinii ar fi avut-o ca să scape. Vezi p. 74, 75.

La câmp. Probabil, o referire la aceia care locuiau în sate la tara. „Câmpul” este un termen biblic obişnuit însemnând „ţară”, spre deosebire de cetăţi şi oraşe (Deuteronom 28,16; cf. Geneza 37,15; Exod 9,25; etc.).

Vai. Rigorile şi lipsurile refugierii ar fi fost cu totul de nesuportat pentru femeile cu copii mici.

Rugaţi-vă. Creştinii din Ierusalim şi Iudea nu puteau să determine timpul retragerii oştirilor romane, dar se puteau ruga la Dumnezeu să îndulcească suferinţa şi primejdiile care însoţeau fuga la munţi.

Să nu fie iarnă. În umezeala şi frigul ploilor de iarna, călătoria ar fi fost extrem de dificilă, adăpostirea şi aprovizionarea ar fi fost nesigure şi sănătatea ar fi fost greu de păstrat. În plus, în timpul sezonului ploios, Râul Iordan s-ar fi dovedit dificil de trecut.

Zi de Sabat. La patruzeci de ani după înviere, Sabatul urma sa fie tot atât de sfânt ca şi atunci când Isus rostea cuvintele acestea pe coasta Muntelui Măslinilor. El nu lasă să se înţeleagă nici o schimbare în sfinţenia zilei aşa cum mulţi cretini presupun acum că a avut loc când El a ieşit din mormânt. Agitaţia, tulburarea, teama şi incidentele călătoriei care aveau loc cu prilejul refugierii din Ierusalim ar fi fost necorespunzătoare în ziua de Sabat. Creştinii trebuiau să se roage să poată ţine Sabatul ca zi de odihnă, aşa cum intenţiona Dumnezeu să fie ţinut. Hristos nu a desfiinţat Sabatul când a fost bătut în cuie pe cruce. El n-a pierdut nimic din sfinţenia pe care Dumnezeu i-o dăduse la origine (vezi la Geneza 2:1-3).

Atunci. Adică, după nimicirea Ierusalimului şi căderea naţiunii iudaice. Intre sfârşitul naţiunii iudaice şi sfârşitul lumii urma să fie „veacuri lungi de întuneric, secole marcate cu sânge pentru biserica Sa, lacrimi şi chin de moarte” (DA 630, 631). Începând cu v. 21, semnele prezise arată către sfârşitul lumii (vezi DA 630, 631).

Necaz aşa de mare. Prima persecuţie a bisericii a venit din partea conducătorilor iudei (Fapte 4,1-3; 7,59.60; 8,1-4; etc.). Puţin mai târziu, Neamurile i-au persecutat la fel pe creştini (Fapte 16,19-24; 19,29; 1 Corinteni 15,32) şi timp de aproape trei secole biserica a suferit intermitent din partea Romei păgâne. În 538 au început cei 1260 de ani de supremaţie şi persecuţie papală (vezi Nota adiţională la Daniel 7).

Dacă … n-ar fi. Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu, persecuţia ar fi nimicit în cele din urma pe toţi cei „aleşi”.

Nimeni. [„Nici un trup”, KJV]. Un idiom ebraic obişnuit pentru „fiinţe omeneşti”.

Scăpa. Şi anume, de moarte.

Atunci. Dup㠄necazul cel mare” al v. 21, 22. Avertizarea v. 23-28 se aplica în mod deosebit la zilele de pe urma ale istoriei pământului şi era „dată ca un semn al celei de a doua veniri” (DA 631). O avertizare similară fusese deja dată în v. 4,5, dar acolo fusese prezentată în primul rând „ca unul dintre semnele distrugerii Ierusalimului” (DA 631) şi a fost împlinită înainte de căderea acelei cetăţi în anul 70 d.Hr. Dar aceeaşi avertizare repetată în v. 23-28 a fost dată pentru „cei care trăiesc în aceasta epocă a lumii”, deoarece, „acum, în limbaj fără de greş, Domnul vorbeşte despre a doua Lui venire şi dă avertizare despre primejdiile care urmează să preceadă venirea Lui în lume” (DA 628, 631).

Vă va. Isus Se adresează ucenicilor cu privire la evenimentele de la sfârşitul timpului ca reprezentanţi ai credincioşilor în viaţă la sfârşitul timpului.

Hristosul. Echivalentul grec al ebraicului Mashiach, „Mesia” (vezi la cap. 1,1).

Sa nu-i credeţi. Vezi la v. 4,5.

Hristoşi mincinoşi. Vezi la v. 5.

Prooroci mincinoşi. Vezi la v. 11, unde sunt menţionaţi prooroci mincinoşi înainte de căderea Ierusalimului. În contextul acesta, un profet mincinos este un reprezentant al unui fals mesia. În ce priveşte sfatul amănunţit cu privire la astfel de profeţi, vezi la cap. 7,15-23.

Semne mari. Vezi p.208; vezi la Luca 2,12. Proorocii mincinoşi săvârşesc „semne” ca dovadă a autoritarii lor şi acestea sunt văzute de către oameni ca „minuni” (vezi p.208; vezi la Matei 12,38.39). În privinţa unei referiri mai specifice la unele dintre „semnele” importante săvârşite de aceşti profeţi din ziua de pe urmă, vezi Apocalipsa 13,13.14; 16,13.14; 19,20. Totuşi, aceste minuni false sunt lipsite de puterea lui Dumnezeu. Cele doua cuvinte „semne” şi „minuni” apar adesea împreună în NT (Ioan 4,48; Fapte 2,22; 4,30; 2 Corinteni 12,12; Evrei 2,4; etc.).

Daca va fi cu putinţă. [„Daca ar fi cu putinţă”, KJV]. Implicaţia este că aceste „semne” puteau fi aproape, dar nu cu totul convingătoare pentru „cei aleşi”. Aceşti credincioşi au ascultat de sfatul martorului credincios către Laodiceeni de a-şi „unge” ochii cu „alifie pentru ochi” (vezi la Apocalipsa 3,18) şi sunt deci în stare să facă deosebire între ce este adevărat şi ce este fals. Forma propoziţiei în textul grec lasă să se înţeleagă că este de fapt imposibil pentru Satana să-i înşele pe aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu şi-I slujesc cu sinceritate. Pentru o discutare a „capodoperei de înşelăciune” a lui Satana, vezi GC 561, 623, 624. O iubire adevărată pentru adevăr şi sârguinţă în ascultarea de instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat, se vor dovedi a fi unica protecţie faţă de înşelăciunile inamicului, duhurilor înşelătoare şi învăţăturilor demonilor (vezi 6T 401; 8T 298; TM 475; vezi la 2 Tesaloniceni 2,9-12).

Aleşi. Gr. eklektos, „culeşi” sau „aleşi”.

V-am spus mai dinainte. Avertizarea contra înşelăciunilor zilelor de pe urmă a fost dată în aşa fel încât creştinii să poată avea o înţelegere inteligentă a primejdiilor care i-ar confrunta, pentru ca ei sa poată fi vigilenţi faţă de primejdii, să poată recunoaşte Hristoşii mincinoşi şi pe profeţii mincinoşi drept ceea ce sunt şi, astfel, să nu fie înşelaţi (vezi Ioan 13,19; 14,29; 16,4). Faptul că toate aceste lucruri au fost clar expuse de Inspiraţie, constituie cel mai bun motiv cu putinţă pentru care “cei aleşi” ar trebui să fie sârguincioşi în studierea a tot ceea ce Dumnezeu a descoperit cu privire la înşelăciunile zilelor de pe urmă.

Pustie. Poate o referire la regiunile cu populaţie rară, în contrast cu „odăile ascunse” din oraş (vezi DA 631; vezi la v. 18).

Sa nu va duceţi. Adică, nu fiţi nici curioşi să auziţi ce au ei de spus; nu va arătaţi că ii simpatizaţi fiind prezenţi pentru a-i auzi vorbind. A se „duce” înseamnă a se plasa pe un teren fermecat şi astfel a fi în primejdie de a cădea prada înşelăciunii.

Odăiţe ascunse. [„Odăi secrete”, KJV; „Cămări”, G. Gal.]. Sau, „odăi lăuntrice”. Comparaţi Ioan 7,27. Creştinii nu urmau să aibă nevoie să facă peregrinări lungi pentru a-L afla pe Hristos – în pustietăţi sau în alte părţi – nici nu urmau sa fie nimic misterios cu privire la evenimentul acela încât sa facă necesar ca ei să intre în „odăiţe ascunse [„secrete”]” pentru a cerceta zvonurile că Hristos ar fi acolo. Pe temeiul instrucţiunilor clare pe care le-a dat Hristos ei urmau să ştie că toate zvonurile acestea erau false.

Cum iese fulgerul. Nu urma să fie nimic secret sau misterios în ceea ce priveşte revenirea lui Hristos. Nimănui nu va fi nevoie să i se spună că El a revenit pe pământ deoarece Îl vor vedea (Apocalipsa 1,7). Cuvintele lui Hristos nu lasă nici un loc pentru o răpire secretă, pentru o venire mistică sau pentru oricare alta dintre teoriile născocite de aşa zişi „profeţi” pioşi dar supra-zeloşi. Oamenii urmează să Îl „vad㔠pe Isus „venind pe norii cerului” (Matei 24,30; cf. 16,27; 26,64; Marcu 8,38; 14,62; Fapte 1,11; Apocalipsa 1,7). Nu urma sa fie vreo îndoială asupra evenimentului. Când Isus revine, toţi oamenii vor cunoaşte lucrul acesta fără a fi nevoie să li se spună.

De la răsărit. Când Hristos Se apropie de acest pământ El va părea că vine „de la răsărit” (GC 640).

Fiului Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Stârvul. Enunţarea enigmatică a v. 28 era probabil un proverb popular. Văzând un stol de vulturi (vezi la Luca 17,37) invertindu-se în cerc în aer sau adunat pe pământ, cineva ar fi tras concluzia pe bună dreptate că trebuie să fie un hoit în apropiere. Altminteri, vulturii ar pluti încoace şi încolo singuratici, în căutare de hrană. Cu alte cuvinte, pasările acestea se adună laolaltă numai când este o cauză adevărată pentru a face aşa ceva. Aplicaţia proverbului, potrivit cu diferiţi comentatori, este că înmulţirea semnelor este o dovadă că ceva hotărâtor este pe aproape. Alţii au sugerat că în cadrul lui Matei 24, proverbul poate fi o avertizare pentru creştini de a nu se îngrămădi sa vadă pe aceşti Hristoşi mincinoşi sau să asculte pe proorocii mincinoşi (v. 25, 26). Ei trebuie să creadă că Hristos vine de fapt numai când Îl vad venind pe norii cerului (vezi la v. 27). Comparaţi Iov 39,30; Proverbele. 30,17.

Îndată după. Sau, „în zilele acelea, după necazul acesta” (Marcu 13,24). Matei şi Marcu se referă aici la cele 1260 zile (ani) ai persecuţiei papale care se termină în 1798 (vezi la Matei 24,21). Tocmai către sfârşitul acelei perioade de timp soarele s-a întunecat. Semnele v. 29 sunt astfel strâns legate, din punct de vedere al timpului, cu „necazul acelor zile”. Vezi GC 306; vezi la Daniel 7,25.

Necaz. Vezi la v. 21.

Soarele. Întunecarea soarelui prezisă aici a avut loc la 19 mai 1780, cunoscută de atunci ca „marea zi întunecată”. Acesta a fost cel dintâi dintre semnele din cer rânduite sa vestească iminenţa revenirii Domnului.

Luna. În noaptea de 19 mai 1780 lumina lunii a fost cernită, la fel cum fusese lumina soarelui în timpul orelor de zi, din ziua precedentă.

Stelele. Semnul acesta s-a împlinit la 13 noiembrie 1833, când a avut loc fără îndoială cea mai mare cădere de stele din toata istoria. Aceste fenomene cereşti de la 19 mai 1780 şi 13 noiembrie 1833, au împlinit precis prezicerile lui Isus deoarece au venit la timpul specificat (vezi mai sus). Nici un alt fenomen din trecut nu corespunde specificărilor profeţiei.

Puterile cerurilor. Adică, soarele, luna şi stelele. Zguduirea „puterilor cerurilor” nu se referă la fenomenele descrise în prima parte a versetului, ci la un timp încă viitor când corpurile cereşti „vor fi mişcate din locurile lor... zguduite de vocea lui Dumnezeu”. Lucrul acesta va avea loc când glasul Său zguduie „şi pământul acesta” (EW 41), la începutul plăgii a şaptea (vezi Apocalipsa 16,17-20; GC 636, 637; EW 34, 285; cf. Isaia 34,4; Apocalipsa 6,14).

Semnul. Gr. semein , „semn”, „marcă”, „dovad㔠(vezi p.208; vezi la Luca 2,12). „Dovada” care va deosebi revenirea lui Hristos de înşelăciunile hristoşilor mincinoşi este norul de slavă cu care El revine pe acest pământ (vezi EW 15,35; GC 640).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Seminţiile. Diferitele naţiuni şi popoare ale pământului (cf. Apocalipsa 14,6; 17,15, etc.). Motivul pentru bocetul acesta este prezentat în Apocalipsa 6,15-17 (cf. Isaia 2,19-21; Osea 10,8; Luca 23,30).

Fiul Omului. Vezi la Daniel 7,13. Expresia este găsită şi în literatura iudaică apocaliptică. Cartea lui Enoh (cap. 62,5), de exemplu, vorbeşte despre timpul „când ei văd pe acel Fiu al Omului şezând pe tronul slavei sale” (cf. Matei 16,27; 25,31).

Norii cerului. Comparaţi Fapte 1,9-11; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Apocalipsa 1,7.

Cu putere şi cu mare slava. Comparaţi cap. 16,27; 25,31; vezi la cap. 24,27.

Va trimite pe ingerii Săi. Este potrivit că îngerii, care au servit în nevoile celor care au devenit „moştenitori ai mântuirii” (Evrei 1,14), să participe la evenimentele acelei dimineţi glorioase. Acum, pentru întâia dată, poporul lui Dumnezeu va avea privilegiul să vadă faţă către faţă acele fiinţe sfinte care i-au ocrotit în decursul acestui peregrinaj pământesc.

Trâmbiţa. Când Isus vine „trâmbiţa lui Dumnezeu” cheamă din mormintele lor pe toţi cei care au adormit în Hristos ( 1 Tesaloniceni 4,16; cf. 1 Corinteni 15,52 ).

Aleşii Lui. Vezi la v.24. Aceştia sunt aceia pe care Dumnezeu i-a ales să constituie Împărăţia Lui, deoarece ei L-au ales pe El. „Ei vor fi ai mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu” (Maleahi 3,17). Cei care au adormit în Isus se trezesc pentru a se alipi sfinţilor în viaţă şi împreună ei întimpină pe Domnul lor în văzduh (1 Tesaloniceni 4,16.17; cf. Ioan 11,24-26).

Cele patru vânturi. Adică, din toate direcţiile (cf. Daniel 7,2; 8,8; 11,4; Apocalipsa 7,1). În una din cele optsprezece binecuvântări de la serviciul sinagogii (vezi la Matei 6,9), se găseşte cererea: „Suna din cornul cel mare pentru eliberarea noastră; înalţă steagul că să aduni pe exilaţii noştri şi adună-ne din cele patru colţuri ale pământului”.

Marginea cerurilor. [„Capăt al cerului”, KJV]. „Cerul” la care se face referire aici nu este locaşul lui Dumnezeu şi al îngerilor, ci învelişul atmosferic care înconjoară pământul (vezi la Geneza 1,8). Astfel, expresia aceasta desemnează întregul pământ în sensul că pământul este „sub” cerurile atmosferice. Pentru expresii asemănătoare, vezi Deuteronom 4,19.32; 30,4; Neemia 1,9; Ieremia 49,36; Coloseni 1,23; etc.

Smochin. Înmugurirea lui era un semn sigur al apropierii vremii mai calde. Comparaţi parabola cu smochinul neroditor (vezi la Luca 13,6-9) şi blestemarea smochinului fără rod (Marcu 11,12-14.20-26).

Pilda. Vezi p.203, 204. Această scurta „pild㔠este bazată pe o ilustraţie din natură. Ea avea un înţeles aparte pentru oamenii din Palestina, unde smochinii erau ceva obişnuit.

Când veţi vedea. Accentul este pus pe recunoaşterea personală a semnelor şi pe înţelegerea importanţei lor. Creştinii trebuie să facă deosebire între acele „semne mari şi minuni ale profeţilor mincinoşi (vezi la v. 24) şi adevăratele semne menţionate de Isus. Ei trebuie să facă deosebire între acele lucruri de care Isus a spus că vor marca „începutul durerilor” (v. 8), la data când „sfârşitul nu va fi atunci” (v. 6) şi semnele care vor arata că revenirea Lui „este aproape, este chiar la uşi” (v. 33).

Toate aceste lucruri. Aceasta nu include „semnul” Fiului Omului din v. 30, deoarece atunci când acesta este vizibil, Isus deja vine pe nori – nu este doar „la uşi”. Expresia „aceste lucruri” se referă înapoi la semnele din v. 29 îndeosebi, dar cuprinde şi alte evenimente şi semne pe care Isus le menţionează ca având loc înainte de sfârşit. Pentru o listă completă a acestora, vezi Marcu 13 şi Luca 21.

Este aproape. Textul grec poate fi tradus şi „El este aproape”. S-ar putea referi şi la venirea lui Isus. În ambele cazuri, înţelesul este acelaşi. Exprimarea „El” este preferată în DA 632.

Chiar la uşi. Adică, pasul Lui următor va fi pe uşă.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Neamul acesta. [„Generaţia aceasta”, KJV]. Comentatorii, în general, au observat că expresia „neamul acesta” din cap. 23,36 se refera la generaţia apostolilor (vezi la cap. 23,36). Isus a folosit de repetate ori expresia „neamul acesta” [„generaţia aceasta” în acest sens ( vezi cap. 11,16; cf. cap. 12,39.41.42.45; 16,4; 17,17; etc.; vezi la cap. 11,16). Evident, prezicerile lui Hristos cu privire la căderea Ierusalimului, care a avut loc la anul 70 d.Hr., au ajuns să se întâmple în cuprinsul vieţii multora dintre cei care erau atunci în viaţă.

Totuşi, cuvintele „neamul acesta” [„generaţia aceasta”] din v. 34 sunt în contextul v.27-51, care se ocupă exclusiv de venirea Fiului Omului la sfârşitul lumii (vezi DA 633). Semnele menţionate în aceste versete şi în Luca – „semne” în ceruri şi „pe pământ” (Luca 21,25) – urmau sa aibă loc atât de aproape de ziua venirii Sale, incât Hristos declara c㠄neamul” [„generaţia”] care vede ultimul dintre aceste semne, nu va trece „până se vor întâmpla toate acestea [venirea lui Hristos la sfârşitul lumii]“.

Hristos nu intenţiona ca urmaşii Lui să cunoască cu exactitate data când va reveni El. Semnele prezise urmau să mărturisească apropierea venirii Lui, dar El a declarat emfatic c㠄ziua” şi „ceasul” acelui eveniment nu le „ştie nimeni” (Matei 24,36). Încercarea de a face „generaţia aceasta” baza pentru calcularea unei perioade de timp care se presupunea că se va termina cu revenirea Lui, încalcă atât litera, cât şi spiritul instrucţiunilor Lui (vezi la v. 36,42).

Cerul şi pământul. O expresie biblica denotând cerurile atmosferice şi pământul (vezi la Geneza 1,8; cf. 2 Petru 3,5.7.10.12.13; etc.).

Vor trece. Aceasta nu vrea sa spună că pământul ca planetă va înceta să existe, ci că cerurile atmosferice şi suprafaţa pământului vor suferi schimbări fundamentale. Pentru o descriere a procesului prin care urmează să aibă loc această schimbare, vezi Isaia 34,4; 2 Petru 3,7-13.

Cuvintele Mele. Vezi la cap. 5,18. Chiar şi planurile celor mai mari oameni ai pământului se schimba, dar principiile lui Dumnezeu sunt pururea statornice deoarece Dumnezeu nu Se schimba (Maleahi 3,6). Aici Isus pune accentul pe certitudinea a ceea ce El a descoperit cu privire la viitor, îndeosebi cu privire la venirea Sa la sfârşitul lumii (vezi la Matei 24,3).

Despre ziua aceea şi despre ceasul acela. Adică, al venirii Sale şi al sfârşitului lumii (vezi la v. 3). Aceia care sunt ispitiţi să calculeze precis citi ani rămân până la arătarea lui Hristos, ar face bine să mediteze la sfatul dat aici, precum şi la acela din Fapte 1,7. Este privilegiul şi datoria fiecărui creştin să rămână atent, să vegheze în privinţa semnelor revenirii Lui, şi să cunoască când este aproape venirea Lui (vezi la v. 33).

Nici îngerii. [„Nu îngerii”, KJV ]. Dovezile textuale favorizează (cf. p.141) adăugarea cuvintelor „nici Fiul”. În Marcu 13,32 dovezile textuale susţin cu unanimitate exprimarea aceasta. Comentatorii în general, au înţeles că aceasta înseamnă că în calitate de om pe pământ, Hristos, în mod voluntar, Şi-a limitat cunoştinţa şi puterea la capacităţile fiinţelor omeneşti pentru ca viaţa Lui desăvârşită să poată fi un exemplu de felul cum noi ar trebui să trăim, şi pentru ca lucrarea Lui să poată fi un model pe care noi să-l putem urma, ajutaţi de aceeaşi călăuzire divină şi de acelaşi ajutor divin de care avea El parte (vezi la Luca 2,52).

Numai Tatăl. [„Numai Tatăl Meu”, KJV]. Vezi la Fapte 1,7.

Zilele lui Noe. În ciuda avertizării date de Noe şi întărite de lucrarea sa de construire a corăbiei, oamenii şi-au văzut de lucrările şi poftele lor obişnuite, cu totul neatenţi la evenimentele care urmau să aibă loc în curând. Aceeaşi nepăsare, spunea Isus, urma să caracterizeze pe oamenii care trăiau în zilele dinainte de a doua Lui venire. Activităţile lor, la fel ca şi ale antediluvienilor, urmau ca, în cea mai mare parte, să fie rele (vezi DA 633). În ce priveşte o descriere a condiţiilor din lume înainte de potop, vezi Geneza 6,5-13; cf. 2 Petru 2,5.6.

Se însurau. Vezi la v.37. Scripturile sunt clare în ce priveşte nelegiuirea predominantă a zilelor lui Noe (vezi Geneza 6,5.11-13). Aceleaşi condiţii sunt prezise cu privire la zilele de pe urmă (2 Timotei 3,1-5). Totuşi, aici în Matei 24 Domnul subliniază faptul adiţional că potopul i-a surprins pe antediluvieni pe când erau ocupaţi cu şirul lor de lucrări obişnuite şi a venit asupra lor pe neaşteptate (vezi v. 36-43). Acelaşi lucru va fi adevărat cu privire la a doua venire (vezi GC 338, 339, 491).

N-au ştiut nimic. Adică, literal, „n-au ajuns să cunoasc㔠sau „nu au ajuns la recunoaştere”. Timp de 120 de ani, Noe îi avertizase pe antediluvieni despre venirea Potopului. Ei avuseseră ample ocazii de a cunoaşte, dar au ales să nu creadă. Ei s-au ferecat în întunericul necredinţei (vezi la Osea 4,6).

I-a luat. Vezi Geneza 7,11.12.17-22.

La câmp. Adică, la ţară. Ilustraţia îi zugrăveşte probabil pe agricultori (vezi la v. 18).

Va fi luat. Gr. paralambano , însemnând literal „a lua la sine”, folosit în papirusuri cu privire la primirea la sine de articole care-i aparţin. Paralambano este folosit în cap. 17,1 cu privire la Isus care a primit la Sine pe Petru, Iacob şi Ioan şi a urcat cu ei Muntele schimbării la faţă. În Coloseni 4,17 este folosit cu privire la primirea de către un deservent creştin a însărcinării evanghelice. În Ioan 14,3, paralambano este folosit cu privire la primirea de către Isus a ucenicilor care aşteptau. Prin contrast, „luat”, din Matei 24,39, deriva de la airo, „a duce”, „a îndepărta”. „Unul” din v. 40 este „luat” de îngeri atunci când ei „adun㔠pe „aleşi” (vezi la v. 31).

Învăţătura cunoscută ca „răpirea secretă”, potrivit căreia sfinţii urmează să fie smulşi şi duşi de pe acest pământ înainte de revenirea vizibilă a lui Hristos, este cu totul nebiblică. Susţinătorii ei apelează la afirmaţiile lui Hristos din v. 39-41 ca dovadă. Dar versetele acestea, nu învaţă aşa ceva. „Venirea” din cap. 24 este totdeauna fără excepţie, arătarea vizibilă a lui Hristos (vezi v. 3,27.30.39.42.44.46.48.50). La aceasta venire „toate seminţiile pământului....vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (v. 30). Tot ce era de natura unei veniri „secrete” era atribuit de către Hristos Hristoşilor mincinoşi (v. 24-26). Vezi la v. 27. Ce vrea să spună Isus prin a fi „luat” şi prin a fi „lăsat” este lămurit de context. Cei care sunt lăsaţi sunt slujitori răi, care în loc să stăruiască în alergarea lor după o presupusa răpire secretă, sunt tăiaţi în două şi au parte de soarta făţarnicilor (v. 48-51).

Lăsat. Gr. aphiemi, „a îndepărta”, „a trimite”. Textul grec înlătură ideea că neprihăniţii sunt „lăsaţi”. Neprihăniţii sunt, literal, „primiţi”, iar nelegiuiţii „îndepărtaţi”.

Moară. Dovezile textuale sunt împărţite ( cf. p.146 ) între mulos, piatra de moară şi mulon, moară. Probabil că aici se face referire la o râşniţă pusă în mişcare de către două femei. O formă a acestei râşniţe avea un miner aproape de marginea superioară a pietrei de deasupra, apucat pe rând de fiecare dintre cele doua femei care şedeau câte una de fiecare parte a pietrei.

Vegheaţi dar. Îndemnul de a lua aminte şi a veghea, constituie tema ce se repetă a capitolului. Pentru a ilustra importanţa rămânerii în alertă, Isus a spus şase parabole: a portarului (Marcu 13,34-37), care aici este condensată într-un verset (Matei 24,42), a stăpânului casei (v. 43.44), a servilor credincioşi şi necredincioşi (v. 45-51, a celor zece fecioare (cap. 25,1-13), a talanţilor (v. 14-30) şi a oilor şi caprelor (v. 31-46).

Creştinii nu trebuie să aştepte revenirea Domnului lor în aşteptare nelucrătoare. În timp ce aşteaptă şi veghează, ei trebuie să fie atenţi să-şi cureţe propriile lor suflete prin ascultare de adevăr şi să fie plini de zel în a lucra pentru alţii.

Este privilegiul lor nu numai de a aştepta, dar şi de a grăbi venirea zilei lui Dumnezeu (DA 633).

În ce zi. [În ce ceas, KJV]. Vezi la v. 36. Dovezi textuale favorizează expresia zi în loc de ceas (cf. p.146).

Stăpânul casei. Gr. oikodespotes , stăpân al casei (vezi la cap. 21,33).

La ce strajă. Romanii împărţeau noaptea în patru străji, un sistem de socotire adoptat şi de către iudei. Vezi p.50; vezi la cap. 14,25.

Hotul. Pavel (1 Tesaloniceni 5,2) şi Ioan (Apocalipsa 3,3) folosesc, de asemenea, ilustraţia cu hotul în legătură cu a doua venire a lui Isus.

Şi voi fiţi gata. Acesta este al treilea din marele trio de îndemnuri al cuvântării – băgaţi de seamă (v. 4), vegheaţi (v. 42), fiţi gata (v. 44). Criza se furişează treptat apropiindu-se de noi (DA 636) în timp ce noi ne vedem de treburile noastre zilnice. Acela care aşteaptă cu sinceritate venirea lui Isus va fi gata oricând Se va arata Domnul sau.

În care nu va gândiţi. Este o nebunie să căutam să determinăm ceasul, ziua, sau anul venirii lui Hristos (vezi la v. 36). Dacă ar fi fost necesar sau de dorit ca creştinul să cunoască timpul, Dumnezeu i l-ar fi făcut cunoscut. Dar a fost îndeajuns descoperit încât el sa poată cunoaşte când este aproape evenimentul. Cunoscând că este aproape, el este chemat să vegheze şi să fie gata.

Robul credincios şi înţelept. Aceasta este a doua dintre cele şase ilustraţii date pentru a arăta importanţa vegherii şi a faptului de a fi gata.

Peste ceata slugilor sale. [Peste gospodăria sa, KJV; Peste slugărimea sa, G. Gal.]. Parabola aceasta se aplică în mod deosebit la conducătorii religioşi şi spirituali ai fraţilor în credinţa [gospodăriei credinţei] (Galateni 6,10; cf. Efeseni 2,19), a căror datorie este de a se îngriji de nevoile membrilor ei care, prin precept şi exemplu, urmează să dea mărturie despre credinţa lor în apropierea venirii lui Hristos.

Hrana la vremea hotărâtă. Sau hrana la timpul potrivit ( RSV ). Este datoria păstorului să hrănească turma lui Dumnezeu (1 Petru 5,2) şi de să-I dea o pildă (v. 3) de veghere şi pregătire. Dumnezeu va cere o socoteală cu privire la turma Lui şi se cuvine ca fiecare păstor sa-şi împlinească cu credincioşie răspunderea încredinţată lui (vezi Ezechiel 34,2-10).

Ferice. [Binecuvântat, KJV ]. Sau, fericit (vezi la cap. 5,3).

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Toate averile sale. Adică, lui i se vor încredinţa răspunderi mai mari (vezi la cap. 25,21). Comparaţi experienţa lui Iosif în casa lui Potifar (vezi Geneza 39,3-6).

Zice în inima lui. Robul rău poate că nu admite pe faţă ca el crede că Domnul său întârzie, dar felul său de viaţă îl trădează. El nu se comportă ca şi cum ar crede că domnul său ar urma să vina în curând.

Zăboveşte să vină. El nu este unul dintre batjocoritorii care tăgăduiesc realitatea revenirii lui Hristos (2 Petru 3,4). El pretinde a crede; de fapt, el a acceptat răspunderea de a da membrilor casei credinţei hrana spirituală care ii va ajuta să se pregătească pentru revenirea Domnului lor (vezi la Matei 24,45). Dar cuvintele lui sunt lipsite de convingere. El nu este cuprins de o râvna deplină. Viaţa şi lucrările lui proclamă că el nu crede cu adevărat că Domnul său vine în curând. Într-un timp de criză el nu sta între cei morţi şi intre cei vii (Numeri 16,48). El nu lucrează la timp şi nelatimp; la fel el nu mustră, ceartă, îndeamnă (2 Timotei 4,2), ci adaptează solia sa ca să gâdile urechile membrilor săi. El uită că solia apropiatei veniri a lui Hristos este menită să trezească pe oameni din absorbirea lor de către lucruri lumeşti (COL 228).

Să abată pe tovarăşii lui de slujba. Comparaţi învinuirea aspră din partea lui Ezechiel a păstorilor care şi-au făcut ca ocupaţie principală aceea de a se hrăni pe ei înşişi, care erau cruzi faţă de oile lor şi care şi-au împrăştiat turma (Ezechiel 34,2-10).

Nu se aşteptă. Vezi la v. 44.

Îl va tăia în două. O formă dureroasă şi ruşinoasă de pedeapsă capitală în care trupul urma să fie tăiat în bucăţi cu o sabie în loc de a fi decapitat. Soarta făţarnicilor. [Cu făţarnicii, KJV]. Vezi la cap. 6,2. El are parte cu făţarnicii din cauză că a trăit şi a lucrat ca un făţarnic. Scrâşnirea dinţilor. Vezi la cap. 8,12.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1, 2 DA 627 1-51 DA 627-636 2,3 GC 25 3 GC 371 3-8 DA 628 6 Ev 241 6,7 Ed 179; PK 536 ; 6T 14 6-8 MB 120 ; 5T 753 7 ML 342 ; 1T 268 9 GC 39 9,10 DA 629 11 DA 631; Ev. 363 12 AA 473 ; CG 439 ; PK 187 ; TM 77, 334; 2T 121, 346, 348; 4T 13, 393, 536; 5T 10, 136, 538, 741; 6T 406 12-14 DA 633 13 2T 102 14 AA 111, Ed 264; FE 335; MB 43, 108; PK 224; 8T 29; 9T 96 15 DA 234 ; GC 341 15-18 GC 26 20 DA 630 21,22 DA 631; GC 39, 267; 1T 204 23 TM 33; 5T 698; 9T 47 23-27 DA 631 24 CW 98; Ev 249, 364 ; EW 25, 62; FE 472; GC XI; MM 15,87, TM 411; 4T 173, 185, 595, 5T 80, 450; 8T 293; 9T 63 24-27 GC 625 26 GC 525 27 GC 322 28-31 DA 631 29 EW 41; GC 333 29-31 GC 97 30 EW 15,35; FE 137; LS 272, 323; PK 720; 1T 60; 4T 306; 8T 37 30,31 GC 322; ML 345; 8T 75 31 AA 589; CG 566; GC 645; TM 232; 6T 404

32 GC 360

32,33 7T 83

32-36 DA 632

33 GC 37, 334, 371; 9 T 20

35 GC 26; MB 148

36 Ev 221; EW 15, 34, 233, 239; FE 335; GC 370, 640; LS 65,89,102;

SR 360; 4T 307

37 Te 25; 5T 99; 8T 50

37,38 DA 122; FE 317, 421; MM 142; PK 275; 5T 134

37-39 CH 23; COL 228; CS 135; Ev 26; DA 633; PP 89; 3T 163

38 AN 121; CT 414; DA 636; FE 355; MYP 456; 5T 10

38,39 GC 309, 491; PP 101; Te 100, 227; TM 132; 3T 207; 4T 309; 5T 361

39 GC 338; 9T 14

42 Ev 221; GC 371

42-51 8T 75; 9T 269

43 GC 491; TM 233

44 COL 319; FE 137, 336; ML 343; PK 278; 1T 128; 5T 12,14; 8T 252; 9T 48

45 TM 236; 2T 341; 3T 228; 4T 397; 6T 129; 7T 19, 154, 158; 9T 151

46 GC 371; TM 167

48 DA 635; EW 22,58; GC 371; LS 45, 89; TM 77; 1T 72; 3T255; 4T 306;

5T 9, 15, 101, 188, 277; 8T 252

48-50 DA 635

48-51 TM 237; 1T 57

49 5T 102.212

50,51 DA 635

______________________

________________________