Pe când Se afla. [Chemarea de la lac, Luca 5,1-11 = Matei 4,18-22 = Marcu 1,16-20. Comentariu major: Luca. Vezi harta p. 218; diagrama p, 231; despre minuni vezi p. 208-213.]. Luca relatează, scoasă din ordinea ei naturală, chemarea lui Petru, Andrei, Iacov şi Ioanla Lacul Galileii. Cronologic, relatarea aceasta (v. 1-11) îşi are locul între v. 32 şi 33 din cap. 4 (vezi Matei 4,23). Motivul lui Luca pentru plasarea ei în felul acesta, este aparent dorinţa Lui de a grupa laolaltă cele două cazuri de predicare în sinagogă, cea din Nazaret (Luca 4,16-30) şi cea din Capernaum (v. 3137) şi de a lega chemarea ucenicilor (cap. 5,1-11) cu relatarea primei călătorii de predicare prin Galileea (v. 12-15).

Îl îmbulzea. Având în vedere asemănarea aparentă dintre întâmplarea relatată aici şi aceea din Ioan 21,1-17, unii comentatori au tras concluzia că cele două relatări sunt versiuni diferite ale aceluiaşi eveniment. Totuşi, un studiu atent al contextului înlătură o astfel de posibilitate (vezi şi DA 809-817).

Era dimineaţa devreme când Isus a mers la lac şi totuşi oamenii se îngrămădeau în jurul Lui. Faptul acesta mărturiseşte despre faima sau popularitatea Lui, chiar şi înainte de evenimentele miraculoase ale unei zile de Sabat încă viitoare (cap. 4,31-41).

Cuvântul lui Dumnezeu. Adică, aşa cum este prezentat în predica şi în învăţătura lui Isus. Cuvintele Lui erau pline de har (vezi cap. 4,22), încărcate cu putere dătătoare de viaţă (vezi Ioan 6,63.68) şi poporul flămânzea după ele. Cum trebuie să fi tresăltat inima lor când Îl ascultau pe El, care era Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu (vezi la Ioan 1,1-3).

Lacul. Gr. limne, o baltă. Luca, ale cărui călătorii îl făcuseră să cunoască mai de aproape Marea Mediterană, niciodată nu zice despre Galileea că era o mare (gr. thalassa), ci foloseşte în chip corespunzător termenul limne, lac. Ceilalţi scriitori ai Evangheliei totdeauna o numesc thalassa, mare.

Ghenezaret. În apropiere de câmpia fertilă numită Ghenezaret, care probabil a dat lacului numele ei (vezi Matei 14,34; Marcu 6,53). Câmpia situată între dealuri şi lac, cu Capernaum la nord şi Magdala la sud, este numită acum el-Guweir. Câmpia cuprinde o zonă de aproape 3 mile în lungime şi o milă şi jumătate în lăţime. Din cauza climatului ei semitropical putea să producă nuci, smochine, măsline şi struguri. Lacul Ghenezaret era numit Marea Chineret în timpurile VT (Numeri 34,11; Iosua 12,3; etc.). Pe vremea lui Hristos Marea Galileii (sau Lacul Ghenezaret) se mărginea cu districtul cel mai populat al Palestinei. Galileea era populată mai ales cu iudei, dar era la oarecare distanţă de Ierusalim, centru focal al iudaismului (vezi Luca 2,42.44). Galileea era oarecum separată de prejudecata şi animozitatea iudaismului şi în multe privinţe era un loc ideal unde Hristos să-Şi facă lucrarea.

Corăbii. Una din corăbiile menţionate aici aparţineau lui Petru şi lui Andrei, cealaltă lui Iacov şi Ioan.

Pescarii. Literal marinarii. Cei patru pescari care în curând urmau să devină pescari de oameni, împreună cu Zebedei şi cei doi sau mai mulţi slujitori care lucrau pe plată (vezi Marcu 1,20) tocmai se întorseseră din expediţia lor nocturnă de pescuit (vezi Luca 5,5).

Să-şi spele mrejele. [ Spălându-şi mrejele, KJV]. Adică înainte de a le atârna la uscat. Expresia aruncarea unei mreje (vezi Matei 4,18; Marcu 1,16) înseamnă simplu că oamenii pescuiau şi ar putea fi considerată ca descriind orice fază a ocupaţiei lor. Îngrijirea de mreje era tot atât de importantă ca şi folosirea lor pentru a prinde peşte. Alţii din grup îşi cârpeau mrejile (vezi Matei 4,21; Marcu 1,19), adică făceau pregătirea lor pentru următoarea expediţie de pescuit. Dacă termenii aruncare şi cârpire sunt consideraţi în aspectele lor generale, nu există nici o nepotrivire între diferitele naraţiuni (vezi nota adiţională la Matei 3, nota 2; cf. la Marcu 5,2; 10,46; Luca 7,3; nota adiţională la Luca 7).

A lui Simon. Adică, a lui Simon Petru (vezi v. 8). Pentru informaţii în plus cu privire la Petru şi legătura lui cu ceilalţi membri ai grupului care era ocupat aici cu îngrijirea mrejilor lor vezi la Marcu 3,16.

A şezut jos. Învăţătorii şedeau de obicei când se adresau claselor lor. Lucrul acesta era obişnuit atât în şcolile rabinice, cât şi la instrucţiunea publică dată de rabini în curţile Templului din Ierusalim. Cei care dădeau învăţătură în sinagogi de asemenea şedeau de obicei când învăţau (vezi la cap. 4,20).

Aruncaţi-vă. [Coborâţi, KJV; Lăsaţi în jos, G. Gal.]. Gr. chalao, un termen folosit pentru a descrie lăsarea în jos a încărcăturii sau a bărcilor. În Fapte 27,17 este folosit cu privire la lăsarea pânzelor jos şi în v. 30 cu privire la lăsarea în jos a bărcilor de salvare. El este folosit cu privire la Pavel când a fost coborât de pe zidul Damascului într-un coş (Fapte 9,25; 2 Corinteni 11,33).

Pescuire. [Aruncare a năvodului, KJV]. Adică, pescuire.

Învăţătorule. Gr. epistates, literal, unul care stă asupra [altuia]; deci un supraveghetor sau un administrator. Luca este unicul scriitor sinoptic care foloseşte cuvântul acesta cu privire la Isus. Cuvântul mai obişnuit, folosit adesea de Luca şi de ceilalţi scriitori ai Evangheliei este didaskalos, literal învăţător (vezi la Ioan 1,32). Petru era, de fapt, epistates, sau supraveghetor al acţiunii de pescuit, condusă de două perechi de fraţi şi de ajutoarele lor care lucrau pe plată (vezi Marcu 3,16).

Toată noaptea ne-am trudit. În timpul zile peştii puteau vedea mrejile întinse în apele limpezi ale Lacului Galileii. Singurul timp favorabil pentru pescuit era noaptea. N-am prins nimic. Apele Lacului Galileea erau pline de peşte şi pescuitul era o ocupaţie obişnuită în regiunea aceea. Se poate să fi fost o experienţă oarecum neobişnuită să se întoarcă

absolut fără nimic. N-am putea presupune că este posibil ca aceeaşi putere care cu câteva minute mai târziu a procurat o abundenţă de peşte să fi făcut nerodnice eforturile laborioase ale nopţii? Eforturile făcute în propria noastră putere se dovedesc uneori complet nerodnice, deoarece rezultatele dorite pot fi realizate numai prin conlucrarea cu o putere superioară. Dar uneori, aşa cum ar părea să fi fost cazul aici, Dumnezeu poate să Se amestece în planurile şi eforturile noastre pentru a face mai aparentă şi mai plină de înţeles nevoia de conlucrare cu El.

Dar. Pescuitul fusese ocupaţia lui Petru, poate din copilărie. Se pare că el avusese un oarecare succes în ea, deoarece un grup de bărbaţi se asociase cu el în această întreprindere. Ca pescar cu experienţă, Petru considera probabil cunoştinţele lui de pescuit superioare celor ale lui Hristos, care fusese dulgher şi tâmplar. Totuşi, din iubire pentru Învăţătorul său şi din încredere întemeiată pe ceea ce Îl văzuse pe Isus făcând în trecut, împreună cu tovarăşii săi s-a conformat la cererea lui Isus. În orice caz nu putea să le meargă mai rău decât toată noaptea.

Aducându-şi aminte de eforturile nerodnice ale nopţii precedente, Petru şi tovarăşii săi pescari erau fără îndoială descurajaţi. În cursul prelungitei lor vegheri de noapte Petru şi şi tovarăşii lui se gândiseră probabil la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcuse timp de şase luni obositoare în închisoare (vezi la cap. 3,20). Poate, de asemenea, se gândeau la insuccesul lui Hristos de a câştiga încrederea şi sprijinul conducătorilor iudei în cursul anului care trecuse, când cele mai multe eforturi fuseseră devotate Iudeii. Poate că ei îşi aduceau aminte de experienţa recentă de la Nazaret, unde proprii concetăţeni ai lui Hristos încercaseră să-L omoare. Obosiţi de trudă zadarnică, cu inimile chinuite de ispitele demonului necredinţei, Petru şi însoţitorii săi, ca şi Iacov erau gata să exclame: Toate acestea mă lovesc pe mine! (vezi Geneza 42,36). Cu toate acestea, experienţa descurajatoare a nopţii era pe punctul să fie urmată de o experienţă care urma să se arate pentru Petru pescarul ca fiind o dovadă concludentă a divinităţii lui Hristos. La fel, în lucrarea lui Isus, experienţele descurajatoare din Iudea şi din Nazaret urmau să facă loc măreţelor succese din Galileea. În curând noroadele urmau să se îngrămădească în jurul lui Hristos în aşa măsură încât El să aibă uneori nevoia să Se ascundă de ele pentru ca să poată măcar să mănânce.

Mrejele. [Mreaja, KJV]. Mai bine, mrejile.

Ei. Adică, Petru şi Andrei. Se pare că Iacov şi Ioan încă îşi mai dregeau mrejile pe ţărmul lacului (vezi v. 7).

Mare mulţime. Mai devreme ei nu fuseseră în stare să prindă nimic, acum ei conlucrau cu Isus şi izbânda lor depăşea cele mai mari aşteptări ale lor. Aşa cum Hristos, când a trăit ca om printre oameni n-a făcut nimic de la Sine (vezi Ioan5,19.30; 8,28), tot aşa aceia care ar vrea să-L urmeze pe El pentru a deveni pescari de oameni trebuie să ştie că fără El nu pot face nimic (Ioan 15,5). Numai când puterea divină este unită cu efortul omenesc, îndeosebi în lucrarea de pescuire de oameni, rezultatele pot fi eficiente şi permanente. Comparaţi mulţimea de peşte prins în împrejurări asemănătoare peste un an şi jumătate (vezi Ioan 21,11).

Să se rupă. Petru şi Andrei erau în primejdie să piardă marea lor captură de peşte. Faptul că mreaja începea să se rupă lasă să se înţeleagă că această captură de peşte era neobişnuită oricând, mai ales ziua. Aici era dovada puterii divine care nu putea fi pusă la îndoială, dovadă care avea să impresioneze şi pe alţi pescari de pe ţărm.

Au făcut semn. Probabil că Petru şi Andrei erau prea departe ca să fie auziţi distinct şi totuşi nu erau dincolo de posibilitatea de a fi văzuţi.

Tovarăşilor. Gr. metochoi, literal părtaşi. Referirea este aici probabil la Iacov şi Ioan (vezi v.

18). Metochoi este tradus părtaşi în Evrei 3,1.14; 12,8, cu referire la părtăşia noastră cu Hristos.

A văzut Simon Petru lucrul acesta. Fiind un pescar expert care îşi petrecuse probabil cea mai mare parte a vieţii sale la această ocupaţie chiar în aceste ape, Petru a tras repede concluzia că avusese loc o minune. Petru considera că cunoaşte obiceiurile peştelui din Galileea, dar până şi peştii din propriul său lac păreau că sunt supuşi lui Isus. Acum şi el era gata să asculte de chemările Marelui Pescar de oameni. Vezi la v. 6. 9.

S-a aruncat. [A căzut, KJV]. Adică, pe când corăbiile erau în largul lacului şi în timp ce ceilalţi se ocupau de punerea la adăpost a conţinutului mrejilor. Se pare că Hristos era încă în corabia lui Simon Petru (vezi v. 3).

Pleacă de la mine. Cu o putere deosebită s-a coborât asupra conştiinţei lui Petru simţul propriei sale nevrednicii de a fi asociat cu Isus. Totuşi el s-a agăţat de Hristos mărturisind în tăcere că cuvintele lui reflectau un simţământ al extremei lui nevrednicii, nu dorinţa de a fi despărţit de Isus (vezi DA 246).

Un om păcătos. În prezenţa unui poliţist, un hoţ în mod firesc nu se simte bine, chiar dacă poliţistul nu cunoaşte faptele lui delicvente. Cu cât mai mult, deci, ar trebui să simtă un păcătos ruşine şi nevrednicie în prezenţa unui Mântuitor desăvârşit. Simţământul acesta de nevrednicie este cea dintâi reacţie în inima omului când Dumnezeu începe prin Duhul Sfânt lucrarea Sa de transformare a vieţii şi a caracterului. Aşa s-a întâmplat cu Isaia când, în vedenie, a fost adus în prezenţa divină (Isaia 6,5). Dumnezeu nu poate face nimic pentru omul care nu simte mai întâi nevoia lui de mântuire. Numai aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire vor fi săturaţi (vezi la Matei 5,3.6). Asupra lui Petru s-a coborât acum, poate pentru prima dată, un simţământ profund al propriei sale nevoi spirituale.

Doamne. Gr. Kurios, un titlu pe care Luca îl aplică adesea la Isus în Evanghelia sa (vezi la cap. 2,29).

Îl apucase spaima. [Era înmărmurit, KJV]. Literal, înmărmurirea îl învăluise; sau îl înconjurase uimirea. Bucuria pentru mărimea capturii s-a stins când cu o vedere mai clară Petru şi tovarăşii săi au privit dincolo de dovada puterii divine, la adevărul invizibil cu privire la care minunea dădea o mărturie tacită.

Tot aşa şi pe Iacov. Cei trei tovarăşi ai lui Petru sunt menţionaţi pe nume. Se şi făcuse referire la ei în v. 9 ca toţi cei ce erau cu el. În felul acesta Luca scoate în evidenţă faptul că toţi cei patru bărbaţi au răspuns la fel la minune şi au apreciat la fel însemnătatea ei. Faptul că aici, ca şi în altă parte, Iacov este numit de obicei înaintea fratelui său Ioan, sugerează că el era cel mai mare dintre cei doi (vezi DA 292).

Zebedei. Vezi la Matei 4,21. Tovarăşii. Gr. koinonoi, asociaţi sau parteneri. Koinonoi denotă o asociere ceva mai strânsă decât metochoi (vezi la v. 7).

Lui Simon. Comparaţi Matei 4,18-22; vezi la Marcu 1,16. Deşi Isus S-a adresat în primul rând lui Simon, care fusese cel dintâi care a prins însemnătatea minunii şi a răspuns pe măsura acesteia, ceilalţi ştiau că şi ei erau cuprinşi (vezi Luca 5,11).

Vei fi pescar. [Vei prinde, KJV]. Gr. zogreo, de la zoos, viu şi agreuo a prinde, de unde a prinde viu sau a captura. Marele Pescar chiar în clipa aceea îi prindea [pescuia] pe Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Minunea era mreaja Sa. Scopul Său în prinderea acestor patru oameni vii era ca ei, la rândul lor, să prindă pe alţii vii. Figura nu era cu totul nouă, deoarece cu multă vreme înainte de aceasta profetul Ieremia vorbise în cuvinte asemănătoare (vezi Ieremia 16,16). Petru, Andrei, Iacov şi Ioan erau acum prinşi în plasa Evangheliei; nu mai era scăpare; de fapt, nici nu era dorinţă de scăpare (vezi la Luca 5,8.9).

Ce contrast! Toată viaţa lor ei prinseseră peşte, care murea ca rezultat al capturării; de aici înainte, ei urmau să prindă oameni, ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (Ioan 10,10; cf. Luca 19,10).

Au lăsat toate. [Au părăsit totul, KJV]. Iată cei patru tovarăşi, în posesiunea celei mai mari capturi de peşte pe care ei o aduseseră vreodată la ţărm. În clipa celui mai mare succes material, ei şi-au părăsit întreprinderea comercială (vezi DA 273). Chiar având în vedere cea mai mare însemnătate a minunii trebuie să se fi cerut o adevărată măsură de credinţă să-şi părăsească ocupaţia lor aleasă pentru un trai nesigur ca urmaşi ai unui învăţător itinerant care, până aici, pe cât se pare avusese un succes restrâns (DA 245). Dar, în procurarea abundenţei de peşte, Isus le-a dat

o dovadă despre puterea Sa de a procura tot ce trebuie urmaşilor Săi şi, în credinţă smerită, ei au crezut.

Din partea ucenicilor Săi n-a fost nici cea mai mică ezitare. Decizia de a lichida tovărăşia lor de pescari cu succes, pentru a trece la o asociere mai înaltă cu Isus ca pescari de oameni, a fost luată instantaneu şi inteligent. Ei n-au avut nevoie de timp să mai cugete încă odată, n-au avut nevoie de timp pentru a se îngriji de nevoile familiilor lor (cf. Matei 8,19-22). Ei se avântaseră în larg ca pescari obişnuiţi; când s-au înapoiat la ţărm ei s-au avântat în credinţă, în adâncul unde îi chema acum Hristos, să pescuiască oameni. Toată noaptea căutaseră în zadar să găsească ceea ce îşi propuseră pentru a-şi întreţine viaţa; acum, pentru Hristos, ei erau gata să piardă tot ce avea de oferit viaţa şi făcând aşa, să intre într-o viaţă mai bogată, mai abundentă (vezi Matei 10,39). Ei au luat crucea slujirii şi au călcat pe urmele lui Isus (vezi la Marcu 3,14).

Ca şi Pavel câţiva ani mai târziu, ei erau gata să socotească drept o pagubă toate posesiunile lor pământeşti, deoarece ei considerau preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus de o valoare nemărginit mai mare. Lucrurile acelea care mai înainte păreau să aibă valoare, acum apăreau ca fără de valoare. De aici înainte partea lor era să cunoască pe Isus, să se facă părtaşi cu El la suferinţele Lui şi să împărtăşească altor oameni o cunoaştere a puterii învierii Lui (vezi Filipeni 3,8-10). Întrucât găsiseră Mărgăritarul de mare preţ, s-au liberat de toate posesiunile şi interesele lor pământeşti şi au investit tot capitalul lor fizic şi intelectual în lucrarea Împărăţiei cerului (vezi Matei 13,45.46).

Au mers după El. Până aici cel puţin trei din cei patru – Petru, Andrei şi Ioan– Îl însoţiseră intermitent pe Isus. Chemarea care li se făcuse la Iordan cu două toamne mai înainte era o chemare de a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia, Mielul lui Dumnezeu, care venise să ridice păcatul lumii (vezi la Ioan 1,35-50). Acum erau chemaţi să-şi unească viaţa şi soarta cu El, nu numai ca credincioşi, dar şi ca ucenici şi lucrători. Înainte de aceasta nici unul din ei nu se unise pe deplin şi permanent cu Isus (DA 246). Ei fuseseră ucenici nepermanenţi, cu interesele lor împărţite între viaţa aceasta şi viaţa superioară. De aici înainte timpul şi talentele lor urmau să fie devotate serviciului permanent. Cei patru L-au urmat lui Isus nu pentru că erau prea leneşi să lucreze cu mâinile lor pentru întreţinere, sau pentru că ostenelile lor fizice nu fuseseră cu succes, ci din cauza convingerilor lor adânci. Ca şi alţii pe care i-a chemat Hristos, ei erau activi în ocupaţia lor aleasă până când au fost invitaţi să lase tot şi să-I urmeze.

Nici unul din cei patru nu ar fi fost considerat de oamenii învăţaţi ai naţiunii ca având calificări suficiente pentru a deveni învăţători. Ei erau smeriţi şi neînvăţaţi, dar acestea erau chiar trăsăturile care se cereau pentru a fi ucenici. Faptul că nu erau cultivaţi după părerile false ale rabinilor, au făcut mai uşor ca să înveţe lecţiile necesare pentru a face din ei lucrători iscusiţi pentru zidirea Impărăţiei cerurilor (vezi Marcu 3,15). Deşi uneori ei erau greoi în a prinde învăţăturile pe care Isus căuta să-i înveţe, îi erau sincer devotaţi Lui. Iubirea Lui le-a transformat treptat inima şi mintea, în măsura în care ei se consacrau individual Lui. Când au ieşit din perioada de educaţie nu mai erau necultivaţi şi needucaţi, ci oameni cu discernământ pătrunzător şi cu judecată sănătoasă. Ei erau în realitate atât de mult asemenea lui Isus, încât alţii îşi dădeau seama că fuseseră cu El (vezi Fapte 4,13).

Utilitatea în lucrarea lui Dumnezeu nu depinde atât de mult de intelect, cât de devoţiunea faţă de Hristos şi faţă de sarcina care stă la îndemână. De fapt, influenţa unei persoane cu talente mari şi inteligenţă superioară va fi simţită de obicei într-un cerc mai larg, dacă talentele acestea sunt consacrate lui Dumnezeu (vezi COL 333). Totuşi, Dumnezeu poate să se lipsească de acestea mai uşor decât poate să Se lipsească de o inimă iubitoare, o minte dispusă să înveţe şi de mâini binevoitoare. Lucrul foarte important în slujirea lui Dumnezeu este ca eul să fie dat la o parte şi să se facă loc pentru lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii (vezi DA 250).

Într-un din cetăţi. [Într-o anumită cetate, KJV]. [Primul lepros, Luca 5,12-16 = Matei 8,2-4 = Marcu 1,40-45. Comentariu major: Marcu.]. Literal, într-una din cetăţi.

Plin de lepră. Luca, medicul, este singurul scriitor al Evangheliei care observă stadiul avansat al bolii. Starea aceasta făcea vindecarea şi mai remarcabilă.

Într-un din zile. [Într-o anumită zi, KJV]. [Slăbănogul coborât prin acoperiş, Luca 5,17-26 = Matei 9,2-8 = Marcu 2,1-12. Comentariu major: Marcu]. Literal, într-una din zile.

Farisei. Prima menţionare a acestei secte religioase în Evanghelia după Luca. Cu privire la Farisei vezi p. 51, 52.

Învăţători. [Doctori, KJV]. Literal, învăţători (vezi p. 51, 52; vezi la Marcu 1,22). Cuvântul englez doctor înseamnă la origine învăţător; de fapt şi cuvântul nostru doctrină sau învăţătură vine de la cuvântul latin doctor, învăţător. Aplicarea termenului doctor la un medic este o folosire modernă a cuvântului. În Evanghelii învăţătorii Legii sunt în general numiţi cărturari (vezi p. 51, 52). Oamenii aceştia se ocupau în primul rând cu tâlcuirea legilor scrise şi orale ale naţiunii şi cu aplicarea acestor legi la viaţă. Cei mai mulţi dintre ei erau Farisei, deoarece Fariseii erau aceia care se interesau în mod deosebit de amănuntele Legii.

Toate satele. [Toate oraşele, KJV]. Potrivit cu Iosif erau cam 200 de cetăţi şi oraşe în Galileea. Deci, Luca probabil foloseşte hiperbola şi se poate să se fi referit îndeosebi la satele vizitate de Hristos în călătoria Lui recentă prin Galileea. Fără îndoială, oriunde mergea Isus aşa zişii învăţători ai Legii căutau să se opună tâlcuirii pe care EL o dădea Legii şi să o împiedice şi pare să se fi adunat la Capernaum pentru a se consfătui cu conducătorii din Iudea şi Ierusalim cu privire la cursul acţiunii pe care ei trebuia să-l urmeze cu privire la sentimentul popular în favoarea lui Hristos. Ei erau aici pentru ca să găsească greşeli la El şi să ridice acuzaţii împotriva Lui (vezi la Marcu 2,6).

Ierusalim. Faptul că Luca menţionează anume Ierusalimul pe lângă Iudea înseamnă că el cunoştea practica iudaică de a considera Ierusalimul un ţinut separat de Iudea (vezi şi Fapte 1,8; 10,39). Cetatea avea dimensiuni metropolitane şi nu era sub jurisdicţia politică a Iudeii. Totuşi, vezi la Luca 4,44.

Puterea Domnului. Adică, a Duhului Sfânt (vezi DA 143, 268).

Era cu EL ca să vindece. [Era de faţă ca să vindece, KJV]. O amintire deosebită a prezenţei Duhului Sfânt la ocazia aceasta nu vrea să spună că Hristos avea numai putere intermitentă de a vindeca. Luca doar atrage atenţia la faptul acesta ca anticipare a minunii pe care el era pe punctul de a o relata.

Putere. Literal, autoritate.

Lucruri nemaipomenite. [Lucruri stranii, KJV; Lucruri de necrezut, G. Gal.]. Gr. paradoxa, de la para, aici însemnând contrar cu şi doxa, părere [populară], de unde însemnând pe neaşteptate sau de necrezut. Cuvântul nostru paradox vine de la cuvântul grec şi are o însemnătate oarecum asemănătoare. Din cei trei scriitori sinoptici, numai Luca menţionează toate cele trei aspecte ale reacţiei oamenilor faţă de această minune – uimire, teamă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Vezi p. 208.

După aceea. [După aceste lucruri, KJV]. [Chemarea lui Levi Matei, Luca 5,27.28 = Matei 9,9 = Marcu 2,13.14. Comentariu major: Marcu.] A văzut. Gr. theaomai, a privi sau a se uita atent. Hristos îl observă cu atenţie pe Matei ca şi cum i-ar fi citit caracterul.

A lăsat totul. Numai Luca relatează amănuntul acesta al naraţiunii. Matei nu s-a întors şi de fapt nu putea să se întoarcă la ocupaţia lui pe o bază nepermanentă, de ocazie, aşa cum făcuseră Petru, Andrei şi Ioan în timpul prinului an şi jumătate după ce Îl întâlniseră pe Isus la Iordan (vezi la Ioan 1,35-45).

Un ospăţ mare. [Ospăţul lui Matei, Luca 5,29-32 = Matei 9,10-13 = Marcu 2,15-17. Comentariu major: Marcu]. Literal, o mare recepţie. Luca foloseşte acelaşi cuvânt grec din nou în cap. 14,13, singura lui întrebuinţare în NT.

Cârteau. [Murmurau, KJV]. Gr. goguzzo, un cuvânt imitând sunetul gângurit al porumbeilor sau guguştiucilor, care par că se ceartă mereu cu privire la ceva.

Cu vameşii şi păcătoşii. În textul grec un singur articol definit stă pe lângă amândouă cuvintele punând, în felul acesta, amândouă grupele într-o singură categorie. Din punctul de vedere al Fariseilor nu era nici o deosebire între ei. Un vameş era în mod automat un păcătos numai datorită faptului că era un strângător de biruri (vezi la cap. 3,12).

Postesc des. [Întrebarea despre post, Luca 5,33-39 = Matei 9,14-17 = Marcu 2,18-22. Comentariu major: Marcu].

Nimeni nu rupe…să-l pună. [Nimeni nu pune, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru adăugarea cuvântului rupe pentru a face enunţarea să zică: Nimeni nu rupe un petic dintr-o haină nouă ca să-l pună la una veche.

Rupe haina cea nouă. [Cel nou face o ruptură, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea el face o ruptură. Haina cea nouă este ruptă (prin luarea peticului din ea), şi cea veche nu este făcută cu nimic mai bună (prin faptul că i se pune un petic dintr-un material atât de diferit).

Nu se potriveşte. Sau, nu se va împerechea. Numai Luca notează acest fapt, şi anume, că peticul este dintr-un material felurit de vechiul veşmânt şi că în felul acesta aspectul este stricat.

Nimeni. Numai Luca relatează acest comentariu în plus al lui Hristos.

Este mai bun cel vechi. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi exprimarea Cel vechi este bun, adică, cel vechi este moale sau plăcut. Cel care este depins cu vinul vechi îl consideră mai aromat, în comparaţie cu cel nou şi, deci, mai plăcut. Hristos spune că o persoană deprinsă cu vinul vechi găseşte că el este plăcut gustului lui; i se potriveşte mai bine şi aceasta este îndeajuns. El nu vrea să-şi schimbe tabieturile. Parabola aceasta ilustrează prejudecata adânc impregnată a Fariseilor.

COMENTARII ELLEN G. WHTE

1–3 DA 244 1–11 DA 244–251

4 Ev 60, 371; FE 121; MH 200; 7T 61

4, 5 DA 245

6–11 DA 246

8 MB 7

12 DA 266

12–28 DA 262–271

15 CH 527

15, 16 DA 362

17 DA 267; MH 75

17–20 DA 268

18–20 MH 73–75

20 DA 270; 7T 96

21 TM 71; 8T 202

26 DA 270; MH 79; 6T 437

27, 28 COL 393; MH 479

27–39 DA 272–280

28 DA 273

29 DA 274

31 COL 158; FE 275

34 DA 277

36, 37 DA 278

39 DA 279