Toţi vameşii şi păcătoşii. Literal, toţi vameşii şi păcătoşii, considerând cele două categorii ca deosebite una de cealaltă. Uneori ei sunt consideraţi o singură grupă (vezi la cap. 5,30). Cu privire la vameşi sau strângătorii de bir, vezi la cap. 3,12. Păcătoşii probabil cuprindeau pe bărbaţii şi femeile, care n-aveau nici o pretenţie cu privire la neprihănire în sensul prescris de tradiţia rabinică, precum şi femei desfrânate, adulteri şi alţii a căror viaţă era în călcare făţişă a Legii. Fariseii stricţi considerau de asemenea poporul de rând, pe amme ha’areş (literal, poporul ţării), care nu se bucurase de privilegiile unei educaţii rabinice, ca păcătoşi şi în afara limitelor respectabilităţii. Chiar numele de Fariseu (vezi p. 51) desemna pe membrii acestei partide ca superiori turmei de rând şi probabil mai drepţi decât poporul în general.

Cuvântul toţi poate să se refere la faptul că oriunde mergea în cursul acestei părţi a lucrării Sale vameşii şi păcătoşii regiunii alergau cu grămada ca să-L asculte. Această dovadă de interes a înfuriat şi mai mult pe cărturari şi pe Farisei, deoarece ei dispreţuiau categoriile acestea şi erau la rândul lor evitaţi de ei. Faptul că Isus îi trata pe aceşti proscrişi dispreţuiţi ai societăţii cu atitudine prietenoasă îi irita pe conducătorii religioşi (vezi la Marcu 2,15-17) şi ei la rândul lor răspundeau (vezi COL 186).

Se apropiau. [Oaia pierdută, Luca 15,1-7. Cf. la Matei 18,12-14; Ioan 10,1-18. Cu privire la parabole vezi p. 203–207.] Cu excepţia poziţiei parabolelor acestui capitol în Evanghelia după Luca nu este nici o indicaţie a timpului, nici a locului unde au fost prezentate. Capitolele 9,51; Matei 19,1.2), probabil ultima parte a toamnei anului 30 d.Hr. până la începutul primăverii anului 31 d.Hr. În aparenţă cel puţin primele două parabole ale cap. 15 şi posibil şi a treia, au fost prezentate cu o singură ocazie (COL 192) în ţinuturile de păşune ale Pereii (COL 186). Acum era cam cu două luni înainte de crucificare (vezi la Matei 19,1.2; Luca 10,25; 11,37; 12,1). În parabolele acestea Isus a expus înţelesul acelui eveniment.

Şi Fariseii şi cărturarii. Literal, atât Fariseii cât şi cărturarii, consideraţi aici ca două categorii distincte, ca şi vameşii şi păcătoşii din v. 1. Cu privire la cărturari şi Farisei vezi p. 51, 52, 55. Chiar unii dintre criticii prezenţi cu ocazia aceasta L-au acceptat mai târziu pe Isus ca Mesia al lor (COL 192).

Cârteau. [Murmurau, KJV]. Gr. diagogguzo, o formă emfatică a lui gogguzo, tradus de asemenea cârteau (vezi la Luca 5,30; Matei 20,11). Unii erau fără îndoială spioni trimişi de Sinedriu pentru a-L urmări pe Isus oriunde se ducea, pentru a asculta, a observa şi a raporta (vezi DA 213; vezi la Luca 11,54). Pentru motivele care îi determinau să se plângă vezi la COL 186; vezi la v. 1. Este un paradox că aceia care se considerau modele de dreptate se simţeau neconfortabil în prezenţa lui Isus, în timp ce aceia care nu ridicau pe faţă nici o pretenţie de dreptate, se simţeau atraşi de către Mântuitorul (COL 186). Fără îndoială, făţărnicia celor de mai înainte şi lipsa de pretenţie din partea celor din urmă constituia diferenţa (vezi Luca 18,9-14). O categorie nu simţea nevoia de binecuvântările pe care Isus avea să le ofere, cealaltă categorie îşi dădea seama de nevoia ei şi nu făcea nici un efort să o ascundă (vezi la Matei 5,3; Marcu 2,5; Luca 4,26; 5,8). Una era mulţumită cu propria neprihănire, cealaltă ştia că nu avea de oferit nici o neprihănire a ei proprie. Am face bine să ne întrebăm pe noi înşine cum ne simţim în prezenţa lui Isus.

Omul acesta. Probabil o expresie folosită pentru a arunca dispreţ asupra lui Isus (vezi la Luca 14,30; cf. Matei 9,3; 12,24; 26,71; Marcu 2,7; Luca 7,39; 14,30; 18,11; 22,56.59; Ioan 6,52).

Primeşte pe păcătoşi. Cărturarii şi Fariseii aveau repulsie faţă de oamenii pe care ei îi considerau păcătoşi, dar Isus le zicea bun venit. La o ocazie mai timpurie Isus întâmpinase acuzaţia aceasta cu declaraţia că El nu venise să cheme pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi (vezi la Marcu 2,17). Se pare că aici cărturarii şi Fariseii insinuau că Isus a ales să Se asocieze cu oameni de felul acesta din cauză că felul lor de viaţă era corespunzător Lui. Isus ura păcatul, dar îi iubea pe păcătoşi, în timp ce Fariseii şi cărturarii cultivau păcatul, dar îi urau pe păcătoşi. Evident, Isus îi iubea pe păcătoşi şi aceşti critici căutau să facă să pară că El trebuia, în acord cu aceasta, să iubească păcatele pe care le săvârşeau păcătoşii (vezi la Luca 15,1). Isus nu dădea nici o dovadă că s-ar simţi superior din punct de vedere social acestor proscrişi din societatea respectabilă. Pentru aceşti păcătoşi El nu avea decât cuvinte de încurajare; pentru cărturari şi Farisei care erau neprihăniţi după părerea lor, El nu avea decât cuvinte de mustrare şi osândire (vezi Luca 14,3-6.11; vezi la Marcu 3,4; Luca 14,4). Pentru alte referiri la plângerile conducătorilor iudei cu privire la asocierea lui Isus cu vameşii şi păcătoşii vezi Luca 7,34.37.

Pilda aceasta. O altă parabolă foarte asemănătoare (vezi Matei 18,12-14) a fost povestită de Isus cu o altă ocazie şi pentru un scop diferit. Se pare că, în timpul lucrării Lui din Perea, Isus a dat

Este important de observat că cele trei parabole prezintă aspecte diferite ale problemei păcatului şi mântuirii şi că nici una nu este completă în ea însăşi. În fiecare parabolă, ce este pierdut, este găsit şi adus la locul lui şi astfel, în fiecare caz, Isus justifică atitudinea Sa faţă de păcătoşi şi eforturile Lui în favoarea lor. Primele două sunt parabole gemene şi scot în evidenţă osteneala pe care şi-o dau oamenii pentru a recâştiga proprietatea pierdută şi bucuria lor când izbutesc să aibă succes. Cea dintâi parabolă scoate în evidenţă grija păstorului şi deci valoarea intrinsecă a unui suflet înaintea lui Dumnezeu. A doua parabolă ilustrează punctul acesta de pe urmă într-un fel diferit. A treia parabolă ilustrează şi scoate în evidenţă procesul prin care cel pierdut îşi găseşte drumul înapoi la Dumnezeu. Isus răspundea adesea la întrebări şi critici spunând parabole, ca în ocazia aceasta. Pentru învăţătura în parabole a lui Isus şi pentru principiile de interpretare vezi p. 203–207.

o găseşte?

Care dintre voi? În munţii Pereii creşterea oilor ere o ocupaţie obişnuită şi cu ocazia aceasta fără îndoială mulţi din audienţă îşi aduceau aminte de timpurile când ei se duseseră să caute oaia pierdută. Cele mai multe din parabolele pe care le-a spus Isus erau întemeiate pe experienţa sau cunoştinţa personală a ascultătorilor Săi (vezi p. 204).

O sută de oi. Pe vremea lui Isus aceasta ar fi fost considerată o turmă mare.

Şi pierde pe una din ele. [Dacă pierde una din ele, KJV]. Pierderea uneia ar fi putut însemna un lucru mic, dar pentru stăpânul turmei pierderea uneia a însemnat o mare îngrijorare (cf. Ioan 10,11). Păstorul oriental cunoştea de obicei fiecare oaie personal şi se îngrijea de ea nu numai ca fiind una din turmă, ci de dragul ei însăşi. Nu numai atât, dar pierderea unei singure oi ar fi produs

o diferenţă considerabilă în venitul lui. În parabolă faptul că o oaie s-a pierdut se datora evident propriei ei nepriceperi şi lipsei de înţelepciune şi odată pierdută, ea părea cu totul neajutorată să-şi găsească calea de întoarcere înapoi. Ea îşi dădea seama că este pierdută, dar nu se pricepea ce să facă în privinţa aceasta. Acea singură oaie pierdută reprezintă atât păcătosul individual, cât şi unica lume care a fost pierdută (COL 190). Parabola aceasta învaţă că Isus ar fi murit dacă ar fi fost şi numai un singur păcătos (vezi la Ioan 3,16), aşa cum de fapt a şi murit pentru unica lume care păcătuise (vezi la Luca 15,7).

Izlaz. [Pustie, KJV; În bărăgan, G. Gal.]. Gr. eremos, deşert sau pustie după cum ca adjectiv eremos înseamnă , pustiu, solitar sau singuratic. Accentul cuvântului este pe o regiune nelocuită (vezi la cap. 1,80), deci păşunile, dealurile, văile din munţi şi viroagele obişnuite ale Pereii. Pustietatea aceasta nu era probabil un loc de o deosebită primejdie şi lăsând pe cele 99 de oi, nu se deduce aici că ar fi fost vreo neglijenţă sau nepăsare. În parabolă, aşa cum este redată de Matei, păstorul a lăsat oile, literal, în munţi (vezi la cap. 18,12).

Se duce după cea pierdută. Potrivit cu parabola, dacă păstorul nu se ducea după oaie ea rămânea probabil pierdută. Păstorul trebuia să ia iniţiativa dacă ea urma să fie readusă la turmă şi la staul. Eficacitatea mântuirii nu stă în faptul că noi am căutat pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne caută pe noi. Lăsaţi singuri, noi L-am putea căutat toată veşnicia fără a-L găsi. Orice concepţie care priveşte creştinismul numai ca o încercare din partea omului de a-L găsi pe Dumnezeu, pierde cu totul din vedere faptul că Dumnezeu este Cel care îl caută pe om (vezi la Ioan 3,16; cf. Matei 1,21; 2 Cronici 16,9).

Pe umeri. [Pe umerii săi, KJV]. Pe cât se pare păstorul duce oaia pe după gâtul său, purtând povara pe amândoi umerii (vezi Isaia 40,11; 49,22; 60,4; 66,12). El nu ceartă oaia, nu o mână înapoi, nici nu o călăuzeşte înapoi; el o poartă.

Bucuraţi-vă împreună cu mine. Bucuria păstorului era infinit mai mare decât aceea a oii, oricât ar fi putut să fie de recunoscătoare acea biată fiinţă.

Bucurie în cer. În străduinţa lor de a evita pronunţarea numelui sacru al lui Dumnezeu, iudeii se foloseau de un număr de expresii (vezi la cap. 12,20), cuvântul cer fiind adesea folosit în sensul acesta. Rabinii învăţau că păcătosul trebuie să se pocăiască înainte ca Dumnezeu să fie dispus să-l iubească sau ca să-i dea vreo atenţie. Concepţia lor despre Dumnezeu era mult prea adesea ceea ce Satana dorea ca ei să gândească despre Dumnezeu. Ei şi-L închipuiau ca pe Cineva care acorda afecţiunea şi binecuvântările Lui acelora care ascultau de El şi le reţinea faţă de oamenii care nu făceau aceasta. În parabola cu fiul pierdut (v. 11-32) Isus caută să scoată în evidenţă adevărata natură a iubirii lui Dumnezeu (vezi la v. 12). De fapt, întregul scop al misiunii lui Isus pe pământ poate fi rezumat în afirmaţia că EL a venit să facă cunoscut pe Tatăl (vezi la Matei 1,23). Comparaţi expresia bucurie înaintea îngerilor (Luca 15,10).

Un singur păcătos care se pocăieşte. Iubirea divină ar fi determinat pe Isus să facă marele Său sacrificiu chiar şi pentru un singur păcătos (COL 187, 196); vezi la Ioan 3,16). Notaţi subtila legătură dintre acest păcătos şi păcătoşii din v. 1. Noi nu ne pocăim pentru ca să putem primi iubirea lui Dumnezeu; ea ne era dată pe când eram noi încă păcătoşi (Romani 5,8). Ceea ce ne duce la pocăinţă este bunătatea lui Dumnezeu manifestată în iubirea şi îndelunga Lui răbdare (Romani 2,4; cf. Filipeni 2,13).

Oameni neprihăniţi. [Persoane drepte, KJV]. Afirmaţia este valabilă aşa cum este prezentată. Indiferent cum ar fi, este probabil adevărat că Isus vorbeşte aici cu ironie. Cărturarii şi Fariseii se făleau că sunt mai neprihăniţi decât alţi oameni (vezi cap. 18,11.12) şi când Isus vorbea de persoane drepte, fără îndoială că ei se considerau în categoria aceea. Ei socoteau că nu au nevoie să se pocăiască (vezi la Ioan 3,4). Aici, ca subiect al argumentaţiei Sale, Isus îi ia aşa cum ziceau ei, ca să zicem aşa. În felul acesta, dacă Fariseii şi cărturarii sunt neprihăniţi, păcătoşii pe care ei îi dispreţuiesc atât de evlavios sunt, chiar prin faptul acesta, dovediţi a avea nevoie de iubirea şi de atenţia pe care Isus le-o acordă. În felul acesta atitudinea critică a cărturarilor şi a Fariseilor este dovedită ca neîntemeiată. Pentru un alt răspuns pe care Isus l-a dat în împrejurări asemănătoare vezi Luca 5,31.32.

Care femeie. [Banul pierdut, Luca 15,8-10. Cf. Matei 13,44-46. Despre parabole vezi p. 203207]. Pentru împrejurările care au determinat parabola aceasta şi în ce priveşte legăturile ei cu parabolele cu oaia pierdută şi fiul pierdut vezi la v. 3, 4. După cum parabola de mai înainte a fost adresată aparent bărbaţilor din audienţă, aceasta a fost poate îndreptată îndeosebi către femeile care ascultau. Isus folosea adesea ilustraţii care apelau îndeosebi la femei (cf. Matei 13,33; Luca 17,35).

În cazul oii pierdute, proprietarul era mişcat atât de mila faţă de oaie, cât şi de propriul său interes financiar faţă de oaie. Aici, elementul milei lipseşte. Femeia nu avea să învinuiască decât numai propria ei nepăsare pentru pierderea banului şi dorinţa ei de a-l recupera era întemeiată numai pe interesul ei personal faţă de el. Oaia putea să fie învinuită, într-un anumit sens, pentru că s-a rătăcit; banul nu putea să fie învinuit pentru că s-a pierdut. Parabola aceasta scoate în evidenţă valoarea intrinsecă a unui suflet şi faptul că un păcătos pierdut este de aşa mare valoare înaintea lui Dumnezeu încât El îl caută cu băgare de seamă pentru a-l recâştiga.

Drahme. [Bani de argint, KJV]. Gr. drachomai. Pe vremea lui Hristos drachme grecească valora 10,3 cenţi în valoare actuală şi era astfel de valoare aproximativ egală cu dinarul roman (vezi

p. 49). Totuşi, ambele monede valorau mult mai mult în puterea de cumpărare (vezi la Matei 20,2.

Numărul zece nu este de o însemnătate deosebită; apare numai ca un număr întreg (1 Samuel 1,8; Eclesiastul 7,19; Isa 5,10; Amos 6,9; etc.). Isus l-a folosit în diferite parabole (vezi Matei 25,1.28; Luca 19,13.16.17). Cele zece monede s-ar fi putut să facă parte din zestrea femeii şi astfel constituiau economiile ei. Poate că le mutase de la locul lor când făcuse curăţenie prin casă sau uitase de ele.

Pierde una. Neatenţia ei pricinuise pierderea. Drahma nu ştia că este pierdută. În plus, ea era pierdută în casă, nu în munţi, ca oaia, sau într-o ţară îndepărtată, ca fiul pierdut.

O lumină. Mai bine, o lampă. Casa orientală obişnuită era adesea formată dintr-o singură încăpere şi nu avea lumină naturală cu excepţia a ceea ce intra pe uşi sau prin mici ferestre cu zăbrele. Pentru a găsi un astfel de obiect, gospodina aproape cu siguranţă avea nevoie de o sursă artificială de lumină chiar şi în timpul zilei.

Mătură casa. Chiar şi astăzi cele mai multe din casele orientale, mai ales în ţinuturile de la ţară au podeaua numai de pământ. Pe o astfel de podea şi într-o odaie întunecoasă ar fi foarte uşor să se piardă o drahmă şi foarte greu de a o regăsi. Înainte ca femeia să poată să o găsească urma probabil să fie necesară o cercetare sârguincioasă.

Prietenele şi vecinele ei. Potrivit cu textul grec, femeile prietene şi vecine.

Bucuraţi-vă împreună cu mine. Bucuria care este împărtăşită cu alţii creşte în inima persoanei care o împărtăşeşte. Oricine a avut experienţa de a regăsi un articol de valoare pe care se temea că l-a pierdut fără a mai fi cu putinţă de a-l găsi, poate înţelege bucuria acestei femei (cf. Romani 12,15). Dar, din toate bucuriile pe care pământul le are de oferit, nu există altă bucurie ca aceea de a găsi un păcătos pierdut şi a-l aduce la Isus.

Este bucurie. Vezi la v. 7.

Un om. [Fiul pierdut, Luca 15,11-32. Despre parabole vezi p. 203–207]. Pentru împrejurările în care a fost rostită această parabolă şi în ce priveşte legăturile ei cu cele două parabole precedente vezi la v. 3,4,8. Deşi Inspiraţia nu a arătat precis când şi unde a fost spusă parabola aceasta, este rezonabil să credem că ea a fost spusă fie în acelaşi timp cu cele două precedente sau la un foarte scurt timp după aceea.

Aceasta, poate cea mai renumită din toate parabolele lui Isus, constă din două părţi. Întâia parte (v. 11-24) scoate în evidenţă emoţiile tatălui fiului pierdut, iubirea lui pentru băiat şi bucuria când fiul rătăcit s-a întors. A doua parte (v. 25-32) este o mustrare pentru aceia care, ca şi fiul mai mare, luau în nume de rău iubirea şi bucuria tatălui. Această parte din urmă era poate răspunsul lui Hristos la cârtirea cărturarilor şi Fariseilor (vezi v. 2). În timp ce parabolele cu oaia pierdută şi cu drahma pierdută accentuează partea lui Dumnezeu în lucrarea de răscumpărare, parabola fiului pierdut scoate în evidenţă partea omului în a răspunde la iubirea lui Dumnezeu şi a lucra în armonie cu ea. Iudeii interpretaseră complet greşit natura iubirii divine (vezi la v. 7). În parabolă fiul mai tânăr reprezintă pe vameşi şi pe păcătoşi, fiul mai mare pe cărturari şi pe Farisei.

Cel mai tânăr. Evident obosit de restricţii şi probabil considerând că libertatea lui era pe nedrept restrânsă de un tată care avea la inimă numai propriile lui interese egoiste, tânărul acesta dorea mai presus de toate să-şi facă voia. El ştia foarte bine ce-i lipsea, sau cel puţin credea că ştie. Că nu ştia, reiese din faptul că atunci când şi-a venit în fire (v.17) felul lui de purtare s-a schimbat cu totul. Dar acum nu se înţelegea nici pe sine şi nu-l înţelegea nici pe tatăl său. Lucrul cel mai nefericit dintre toate era că nu înţelegea sau nu aprecia faptul că tatăl lui îl iubea şi că toate pretenţiile şi cerinţele tatălui său erau întemeiate pe ceea ce în cele din urmă era lucrul cel mai bun pentru fii săi.

Naraţiunea clarifică faptul că tatăl era o persoană înţeleaptă şi înţelegătoare, că era atât drept, cât şi milos şi că era cu totul rezonabil. Pe de altă parte, tânărul lipsit de experienţă părea să considere că este fără îndoială drept să se folosească pe deplin de toate avantajele situaţiei de fiu fără să poarte nici una din răspunderile ei. După ce s-a gândit în toate felurile, a hotărât că singura cale care ar rezolva problema în felul în care el credea că s-ar rezolva – era de a părăsi casa părintească şi să pornească după voia sa, să-şi trăiască viaţa aşa cum îi plăcea. Calea aleasă de el începea cu o călcare directă a poruncii a cincea. Pentru o considerare a factorilor care intră în responsabilitatea copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii vezi la cap. 2,52.

Partea de avere. Adică, partea lui din proprietate. Literatura iudaică a timpului dă la iveală că nu era ceva neobişnuit ca un tată să facă o împărţeală a moştenirii sale între fii săi încă din timpul vieţii sale, în loc să ia anumite măsuri care să intre în vigoare la moartea sa. Dar tatăl nu era obligat să facă aşa în nici un caz. Cererea tânărului era, deci, cu totul nepotrivită. Pare foarte evident că ea însemna neîncredre din partea fiului faţă de tatăl său şi o lepădare completă şi finală a autorităţii tatălui.

Ce mi se cuvine. Adică, partea care în mod corespunzător îmi aparţine. Expresia aceasta este folosită de obicei în papirusurile greceşti pentru a se referi la un privilegiu la care cineva ar avea drept sau la o obligaţie pe care el trebuie să o împlinească.

Le-a împărţit. Tatăl ar fi putu refuza să răspundă la cererea nerezonabilă a fiului său în mod legitim şi corespunzător, totuşi a satisfăcut-o. Faptul că a fost aşa vorbeşte bine de judecata lui ca părinte şi oferă un indiciu cu privire la faptul că alegerea perversă a fiului nu se datora, fără îndoială, unei atitudini neînţelepte din partea tatălui. Sunt timpuri când pare că lucrul cel mai bun pe care un părinte îl poate face este să îngăduie unui tânăr încăpăţânat să-şi facă voia pentru ca să descopere din experienţă rezultatele alegerii lui.

Potrivit cu legea mozaică, fiul cel mai mare urma să primească o parte dublă din averea tatălui său şi fiii mai mici urmau să primească fiecare câte o singură parte (vezi la Deuteronom 21,17). Porţiunea în plus acordată fiului celui mai mare avea ca scop să-i dea resursele necesare pentru împlinire răspunderilor lui de cap al familiei. Dacă un tată avea numai doi fii, aşa cum era cazul aici (vezi v. 11), fiul mai tânăr urma să primească numai o treime din averea tatălui. De obicei, însă, când o împărţire a proprietăţii era făcută în timpul vieţii tatălui, proprietatea rămânea intactă până la moartea tatălui. Fiul cel mai tânăr din parabolă, însă, n-a cerut numai o împărţire a averii, ci posedarea faptică a părţilor sale din ea. Din relatarea naraţiunii (vezi v. 13) pare probabil că el a transformat partea sa din proprietate în întregime în numerar sau în alte valori uşor de transportat.

Fiul cel mai tânăr. Prin plecarea lui de sub acoperişul părintesc, fiul cel mai tânăr reprezintă pe vameşi şi pe păcătoşi (v. 1), care au rupt legăturile cu Părintele lor ceresc şi nu fac nici o mărturisire de supunere faţă de El.

O ţară îndepărtată. El n-a fost mulţumit să se aşeze aproape de casa părintească, unde şi-ar fi adus aminte din timp în timp de tatăl său şi de sfatul tatălui său. El căuta să fie liber de toate opreliştile părinteşti. Fără îndoială el dorea să uite. Ţara depărtată reprezintă astfel o stare depărtată de uitare de Dumnezeu.

Şi-a risipit averea. Adică, şi-a împrăştiat în chip risipitor ceea ce avea. În felul acesta el a cheltuit repede comorile pe care cu atâta sârguinţă le strânsese (vezi la v. 12). Se pare că conştiinţa lui era adormită şi în ţara depărtată a uitării de sfatul şi îndrumarea tatălui său nu era nimic ce să-l împiedice să facă exact ce-i plăcea. Potrivit cu propria lui concepţie de viaţă, el o trăia acum din plin.

O viaţă destrăbălată. Literal, trăind destrăbălat. Grecescul asotos, risipitor, desfrânat sau libertin este un adverb derivat din a, un prefix negativ şi soo sau sozo, a mântui. Viaţa tânărului s-ar putea să fi fost nepăsător de risipitoare sau desfrânată din punct de vedere moral, sau şi una şi alta. Fratele mai mare din parabolă scotea în evidenţă a doua din aceste două nuanţe de înţelesuri cu privire la viaţa fratelui său mai tânăr (vezi v. 30). Totuşi, acest al doilea fel de viaţă cuprinde în general şi pe cel dintâi. Felul în care tânărul şi-a risipit mijloacele financiare, care par să fi fost considerabile, dă la iveală concepţia lui de viaţă. Potrivit cu felul lui de a privi lucrurile, un om vine în lumea aceasta cu scopul de a lua din ea tot ce poate, fără a contribui cu nimic în schimb.

După ce a cheltuit totul. La început, averea lui i se părea de aşa proporţii încât aparent putea să cheltuiască din ea la nesfârşit, fără a o mai completa din nou. Acum, deodată şi pe neaşteptate, ea a pierit. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele de cum ar fi fost altfel, o foamete grozavă s-a abătut peste ţară. Dacă el ar fi fost sârguincios în a-şi spori resursele şi dacă ar fi fost chibzuit în cheltuielile sale, foametea poate că nu i-ar fi adus greutăţi extreme. Dar foarte evident el nu se gândise că s-ar putea să vină sărăcia întovărăşită de foamete.

A început să ducă lipsă. În timp de furtună, prietenii de vreme frumoasă ai fiului risipitor au pierit. Ei erau fără îndoială în mare măsură ca el, trăind pentru împlinirea poftelor. Dar tânărul era străin, un nou venit şi în timpuri de strâmtoare ca acestea fiecare om vedea fără îndoială că era peste puterile lui să-şi împlinească propriile lui lipsuri. Cheltuiala risipitoare a tânărului (vezi la v. 13) nu-i câştigase nici măcar un prieten pe care să se poată bizui pentru ajutor în vremea lui de lipsă.

S-a lipit. Gr. kollao, a se lipi, deci a se uni sau a se ţine de. Fiul risipitor s-a vândut de fapt unui om care nu avea ce-i oferi.

Unul din locuitorii ţării. [Un cetăţean, KJV]. Literal, de unul din cetăţeni. Aceasta fiind o ţară depărtată, cetăţeanul ţării aceleia era probabil cineva dintre Neamuri şi păgân.

În ogoarele lui. Cetăţeanul era evident un om cu oarecare avere.

Să-i păzească porcii. [Să-i hrănească porcii, KJV]. Pentru un iudeu, pentru care porcii erau necuraţi, nu putea să fie o slujbă mai înjositoare. În privinţa aceasta tânărul nu putea să cadă mai jos. Poate că el nu era calificat pentru vreo altă slujbă superioară. Pare că acasă la el nu-şi petrecuse timpul în mod folositor pentru a deprinde o meserie productivă şi viaţa destrăbălată pe care o dusese (v. 13) l-a lăsat acum ca pe un abandonat al societăţii.

Mult ar fi dorit. Literal, dorea [sau tânjea].

Să se sature. [Să-şi umple pântecele, KJV]. Pe cât se pare el nu putea câştiga îndeajuns să mănânce şi se găsea redus la starea în care ceea ce mâncau porcii îi părea de dorit şi lui. În felul acesta, pentru un moment, ambiţiile lui în viaţă nu erau mai presus de cele ale porcilor. De fapt, ambiţiile lui nu fuseseră mai presus în timpul zilelor sale de destrăbălare, dar el nu şi-a dat seama de faptul acesta decât atunci când a fost adus la foame adevărată.

Roşcovele. [Păstăile, KJV]. Gr. keratia, cornişoare, o formă diminutivă a lui keras, corn. Keratia este folosit pentru a descrie păstăile roşcovului, din cauza formei de coarne a păstăilor. Păstaia acestui pom a fost numită pâinea Sf. Ioan, datorită tradiţiei că aceasta făcea parte din dieta lui Ioan Botezătorul (vezi Notă adiţională la Matei 3). După scoaterea seminţelor pentru a fi consumate de oameni, păstăile propriu-zise erau folosite de obicei ca nutreţ pentru animale domestice – aşa cum observa adesea literatura iudaică contemporană. Roşcovul este cultivat şi acum în Palestina şi a fost introdus şi în Statele Unite.

Şi-a venit în fire. Unii oameni par să plutească pe valul vieţii fără o gândire serioasă până când li se arată în faţă moartea. Tânărul era nepriceput în ce priveşte scopurile practice, dar nevoia cruntă în care se găsea acum l-a făcut să-şi vină în fire. Aceia care trăiesc, sau mai degrabă există cu totul numai la nivelul fizic, sunt lipsiţi de capacitatea de a înţelege învăţăturile vieţii cu excepţia ocaziilor când acestea le vin în forma de nevoie, dorinţă sau durere fizică. Tânărul acesta fusese, ca să zicem aşa departe de sine însuşi, dar acum a venit înapoi. El s-a regăsit – aparent o experienţă nouă – şi a început să-şi dea seama cât de neînţelept fusese.

Câţi argaţi. Observaţi că ei erau argaţi [slujitori plătiţi], nu robi. Probabil că tânărul cândva îi dispreţuise şi poate chiar îi maltratase pe argaţii tatălui său. Acum soarta vieţii unui argat în casa tatălui său părea foarte de dorit în ochii săi. Practic el era un rob, şi murea de foame. Libertatea cu care se fălise el se dovedise a fi în realitate cel mai rău fel de sclavie care avusese loc tot timpul, deşi el nu-şi dădea seama de fapt. Aşadar acesta era punctul culminant al unei vieţi modelate după propria lui filozofie a lucrurilor! Starea lui era rezultatul propriei lui nebunii. Înţelepciunea filozofiei de viaţă a tatălui său începea acum să aibă înţeles pentru el.

Mă voi scula. Poate tot atât de mult moral, ca şi fizic. El s-a ridicat din letargia şi disperarea care se întinseseră pe cerul vieţii sale cu ameninţări prevestitoare de dezastru şi pustiire. Până acum el încă nu avea o concepţie despre iubirea tatălui său. Dar un simţământ al dreptăţii tatălui său a dat naştere nădejdii disperate că tatăl său îl va trata aşa cum îşi trata ajutoarele lui plătite.

Am păcătuit. Se p are că nu-i trecea prin gând să născocească scuze pentru felul său de purtare şi cu atât mai puţin să aducă învinuire tatălui său pentru aceasta. Starea lui prezentă dovedea faptul că tatăl său avusese tot timpul dreptate şi că el era cel greşit. Mărturisirea lui urma să fie cinstită şi fără rezerve.

Împotriva cerului. Învăţătura religioasă pe care o primise în casa tatălui său nu fusese cu totul uitată. El şi-a dat seama că orice faptă rea faţă de semenii săi era interpretată în cer ca şi cum ar fi fost făcută împotriva lui Dumnezeu (vezi Geneza 39,9). El călcase continuu, pe faţă principiile poruncii a cincea, dacă nu şi pe ale celorlalte.

Nu mai sunt vrednic. El nu avea o vrednicie a sa pentru a o oferi spre a i se da o slujbă pe moşia familiei. El nu putea pretinde că era fiu, deoarece era prea evident că el nu avea nici o pretenţie de nici un fel de la tatăl său.

Ca pe unul din argaţii tăi. El urma să ceară o slujbă ca o favoare, nu ca pe un drept. El nu avea drepturi. Mai înainte nu fusese dispus să se supună la disciplina părintească în calitate de fiu; acum era gata să se supună la disciplina pe care tatăl său, ca stăpân al averii, o aplica servilor săi. De fapt, el îl renegase pe tatăl său şi, după stricta dreptate, se putea aştepta ca tatăl său să-l renege pe el ca fiu. Dar poate îl va primi ca argat.

S-a sculat şi a plecat. [S-a ridicat şi a venit, KJV]. Se pare că fiul pierdut a acţionat fără zăbovire. Cum a luat hotărârea, a şi pus-o în aplicare. În parabolă fiul este cel care ia iniţiativa reîntoarcerii la tatăl. Se pare că alegerea fiului şi nu iubirea tatălui face împăcarea. De aici, unii au tras concluzia neîntemeiată că Isus învaţă că primul pas la împăcare este că persoana trebuie să se întoarcă la Dumnezeu din propria ei voinţă – că nu iubirea lui Dumnezeu este ceea ce o atrage prima dată. O astfel de concluzie încalcă mai multe din principiile de interpretare a parabolelor lui Hristos (vezi p. 203-207). Mai mult, în parabolele cu oaia pierdută şi cu drahma pierdută Isus prezintă clar adevărul pus aici la îndoială, că iniţiativa în săvârşirea mântuirii şi a împăcării porneşte de la Dumnezeu. De asemenea, nici o parabolă bazată pe legăturile omeneşti obişnuite nu poate să reflecte toate aspectele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu dat lumii în Fiul Său era înainte de credinţa omului în acel Dar (Ioan 3,16), şi Scripturile învaţă în mod specific că chiar şi dorinţa de a face ce este bine este sădită în inima omului de Dumnezeu (vezi Filipeni 2,13).

Tatăl său l-a văzut. Isus lasă să se înţeleagă că tatăl era în aşteptare ca fiul său să revină şi chiar îl aştepta. Tatăl pare să fi cunoscut destul de bine caracterul băiatului pentru a-şi da seama – chiar şi atunci când a dat tânărului partea lui din averea familiei şi când şi-a luat rămas bun de la el

– că îi lipseau acele trăsături de caracter esenţiale care să-l facă să aibă succes în întreprinderea lui. Pare că el şi-a zis că mai curând sau mai târziu băiatul îşi va veni în fire (vezi la v. 17). El şi-a recunoscut fiul chiar de departe şi în veşmintele lui zdrenţuite. În v. 20-24 Isus desfăşoară înaintea ascultătorilor Săi caracterul tatălui, aşa cum în v. 11-19 stăruie asupra aceluia al fiului.

A alergat. El ar fi putut să aştepte ca băiatul să vină acolo unde stătea el. În schimb, el a dat pe faţă nerăbdarea şi bucuria inimii sale, ieşindu-i în întâmpinare.

A căzut pe grumazul lui. Adică, într-o îmbrăţişare. Fiul încă nu vorbise, dar revenirea lui într-o stare atât de tristă vorbea mai elocvent decât orice cuvinte ar fi inventat el pentru a le spune. De asemenea, nu se relatează ce va fi spus tatăl fiului său, dar poruncile lui date servitorilor, împreună cu propria lui manifestare de iubire părintească, erau la fel mai elocvente decât ar fi putut să fie cuvintele.

Am păcătuit. Vezi la v. 18.

Să mă chem fiul tău. Pot fi citate dovezi textuale importante (vezi p. 146) pentru adăugarea cuvintelor fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Tatăl avea alte planuri pentru el – ca fiu nu ca serv.

Aduceţi. Se pot cita dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru exprimarea aduceţi repede.

Haina. Gr. stole, o haină largă exterioară pentru bărbaţi care cobora până la pământ; purtată de obicei de persoane de rang. Chiar de la început de tot tatăl l-a primit ca pe un fiu şi nu ca pe o slugă. Pentru început, tatăl învelise pe tânăr cu propria sa mantie, cu scopul de a ascunde zdrenţele lui (vezi COL 203, 204) şi pentru a-l cruţa de ruşinea de a fi văzut în veşmintele lui zdrenţuite chiar de slujitorii casei. Nu este sigur că servii l-au însoţit pe stăpânul lor când a alegat să-şi întâmpine fiul şi de aceea porunca aduceţi haina cea mai bună a fost dată când tatăl şi fiul s-au apropiat de casă.

Un inel. Un alt semn că tatăl îl mai recunoştea ca fiu. Acesta era probabil un inel cu pecete (vezi la Estera 3,10; 8,2) şi în cazul acesta, punerea unui inel în deget arăta şi mai clar restatornicirea situaţiei de membru al familiei. Fără îndoială că tânărul vânduse sau amanetase de mult inelul cu pecete pe care-l purta mai înainte.

Încălţăminte. Literal, sandale (vezi la Matei 3,11). De obicei servii umblau desculţi. Încălţămintea era încă un semn că tatăl l-a primit pe fiul rătăcit ca pe un fiu şi nu ca pe o slugă. Haina cea mai bună, inelul şi încălţămintea nu erau necesităţi, ci semne speciale de favoare. Tatăl nu numai că s-a îngrijit de nevoile fiului său, ci l-a onorat şi făcând aşa a dat dovadă de iubirea şi de bucuria care-i umpleau inima. Prin folosirea acestei parabole Isus justifică buna primirea pe care

o acorda păcătoşilor care se grămădeau în jurul Lui (vezi la v. 1) şi mustra pe cărturari şi Farisei pentru atitudinea lor critică faţă de El pentru că făcea aşa ceva (vezi la v. 2).

Acest fiul al meu era mort. Adică, mort cu privire la tot ce ştia tatăl, mort dn punct de vedere literal şi figurat datorită naturii despărţirii lor unul de altul. Pentru folosirea figurată a cuvântului mort vezi la cap. 9,60.

Au început să se veselească. Tânărul s-a văzut nu o slugă, aşa cum nădăjduise, ci un oaspete onorat la un ospăţ dat pentru a sărbători revenirea lui. Un ospăţ oriental ţine de obicei câteva ore.

Fiul cel mai mare. În parabolă nu se mai spune nimic direct cu privire la fiul cel mai tânăr. Restatornicirea lui este acum deplină şi învăţătura parabolei atât cât îl priveşte pe el – primirea îndurătoare pe care cerul o acordă reîntoarcerii păcătosului pocăit – este clară. Până aici Isus justificase atitudinea Lui favorabilă faţă de vameşi şi păcătoşi (vezi la v. 2). Restul parabolei (v. 25-32) se ocupă de atitudinea Fariseilor şi a cărturarilor faţă de păcătoşi (vezi la v. 2), aşa cum este reprezentată de atitudinea fiului mai mare faţă de cel mai mic. Această parte a parabolei era prezentată ca o mustrare a acestor făţarnici plini de îndreptăţire de sine pentru cârtirea lor faţă de felul în care Isus îi trata pe proscrişii societăţii (v. 2).

La ogor. [La câmp, KJV]. El era la lucru, aşa cum ar trebui să fie un fiu ascultător (vezi Matei 21,28-31). La fel, cărturarii şi Fariseii se străduiau din greu în nădejdea de a câştiga moştenirea pe care Părintele ceresc o acordă fiilor credincioşi. Dar ei nu-I slujeau lui Dumnezeu din iubire (vezi la Matei 22,37) ci dintr-un sentiment al datoriei şi pentru a dobândi nenprihănirea prin fapte. Aceeaşi atitudine fusese şi a părinţilor lor pe vremea lui Isaia (vezi Isaia 1,11-15) şi a lui Maleahi (vezi Maleahi 1,12-14). În locul ascultării adevărate, ei ofereau lui Dumnezeu contrafacerea aderării meticuloase la tradiţiile oamenilor (vezi la Marcu 7,6-13), trecând în chip fericit cu vederea cuvintele lui Samuel că ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor (1 Samuel 15,22; cf. la Matei 7,21-27).

Muzică. Gr. sumphonia, literal, unison de sunete de la care derivă cuvântul nostru simfonie. Sumphonia poate desemna fie un număr de instrumente sau de voci la unison sau un instrument care seamănă cu cimpoaiele (vezi la Daniel 3,5). Ospăţul era prevăzut probabil cu persoane plătite cu scopul de a distra. Evident, tatăl nu a cruţat nici un efort pentru a face revenirea fiului său de multă vreme pierdut, ocazia unei mari celebrări, veştile privitoare la ea urmând să certifice tuturor celor din oraş situaţia restatornicită a fiului.

El s-a mâniat. [EL era mâniat, KJV]. Aşa cum erau şi cărturarii şi Fariseii faţă de Isus (v. 2). Mânia fiului iese la iveală în contrast suprem cu extrema bucurie a tatălui (vezi la v. 20.22).

Nu voia să intre în casă. Potrivit cu textul grec, el a refuzat stăruitor să facă aşa chiar şi după stăruinţa repetată din partea tatălui său în persoană.

Îţi slujesc. Partea rea era că fratele mai mare lucra ca un serv şi nu ca un fiu. El pretindea proprietatea tatălui său, pentru că o câştigase şi era mâniat (v. 28) pe tatăl său pentru că nu recunoştea drepturile lui ca fiul cel mai mare.

Nu ţi-am călcat porunca. El ţinea cu rigurozitate toate cerinţele exterioare care reveneau unor fii ascultători, dar nu avea nici o cunoştinţă de adevăratul spirit al ascultării. Serviciul lui nu era nimic mai mult decât conformarea servilă la formele pietăţii filiale.

Niciodată nu mi-ai dat măcar un ied. Textul grec accentuează pe mi ca şi cum ar fi zis: Niciodată nu mi-ai dat un ied mie. Fie că fratele mai mare îşi dădea seama sau nu, el era gelos de atenţia dată fratelui său şi probabil simţea că toată această atenţie ar fi fost altminteri a lui. El se plângea că nu fusese răsplătit nici măcar cu un ied, ca să nu mai vorbim de un viţel îngrăşat. Fără îndoială, în inima lui pândea şi teama că reintegrarea în drepturi a fratelui său mai tânăr ar fi putut să mai însemne că tatăl ar acorda o parte din avere – care era acum legal proprietatea fiului mai mare (vezi la v. 12) – fratelui său desfrânat. Poate că fratele mai mare vrea să spună aici că până şi viţelul îngrăşat era legal al lui şi că tatăl său nu avea nici un drept să-l folosească pe acela şi nici o altă parte a proprietăţii fără consimţământul său personal.

Să mă veselesc cu prietenii mei. Aici el pare că vrea să spună în plus că partea lui în viaţă fusese tristă şi că îl invidia mai mult sau mai puţin pe fratele său pentru timpul de destrăbălare de care se bucurase. El nu fusese vesel în servirea tatălui său; de fapt, se pare că nu-i plăcea tovărăşia tatălui său, ci o prefera pe aceea a prietenilor săi.

Acest fiu al tău. O expresie care dă pe faţă dispreţ şi sarcasm (vezi la cap. 14,30; 15,2). Fiul mai mare dispreţuieşte faptul de a recunoaşte pe fiul mai mic ca frate al său. Îi face reproşuri tatălui său cu răceală, referindu-se la fratele său sub numele fiu al tău. Poate că în inimă se consideră că este mai drept şi decât tatăl său şi decât fratele său.

Ţi-a mâncat averea. Vezi la v. 12.

Cu femeile desfrânate. Nu se spune dacă fratele mai mare cunoştea că faptul acesta era o realitate cu privire la fratele mai tânăr sau numai presupunea că acesta fusese cazul.

Fiule. Gr. teknon, copil sau fiu. Aici tatăl nu foloseşte cuvântul obişnuit pentru fiu, huios, ci se adresează fratelui mai mare cu termenul mai afectiv, teknon. Este ca şi cum ar fi spus scumpul meu băiat.

Tu totdeauna eşti cu mine. Fiul mai tânăr nu fusese totdeauna cu el şi aici este deosebirea pentru celebrarea neîntârziată. Comparaţi bucuria păstorului pentru oaia pierdută în comparaţie cu ceea ce simte pentru cele care nu se rătăciseră de la staul (vezi la v. 4, 7). Totuşi, tatăl stăruie să arate iubirea lui egală pentru fiul mai mare, chiar dacă nu fuseseră ocazii pentru a o arăta cu ajutorul unei celebrări.

Tot ce am eu este al tău. La data când tatăl împărţise averea sa şi atribuise fiului mai tânăr partea lui, transmisese, de asemenea, fiului mai mare partea îndoită care-i revenea prin dreptul de întâi născut (vezi la v. 12). Susţinerea că tatăl fusese zgârcit (v. 29) este falsă. Proprietatea era acum a fiului mai mare şi el ar fi putut să se veselească cu prietenii săi dacă ar fi ales să facă aşa. Prin aceasta tatăl îl mai asigură că drepturile lui nu vor fi nicidecum lezate de reîntoarcerea fratelui său. Dacă aceasta este ceea ce îl îngrijorase, poate să lase deoparte temerile lui şi să ia parte la sărbătoare. Unul câte unul tatăl dovedeşte că toate argumentele prezentate de fiul mai mare sunt neîntemeiate şi-l invită să ia parte la urarea de bun venit pentru fratele său (vezi cele de la v. 28).

Trebuia. [Se cuvenea, KJV]. Este adevărat, fiul mai tânăr nu merita primirea care i s-a făcut, totuşi tatăl protestează spunând că era corespunzător şi cuvenit să facă băiatului o primire veselă. Ospăţul nu este dat pe temeiul meritului; el este doar o expresie a bucuriei tatălui şi la această bucurie trebuia [se cuvenea] să participe şi fratele mai mare. Aceasta, spunea Isus, ar fi trebuit să fie atitudinea cărturarilor şi a Fariseilor faţă de păcătoşi. Afecţiunea tatălui pentru fiul mai tânăr, pierdut de multă vreme, nu scădea deloc iubirea lui faţă de fiul mai mare. Iubirea lui îi cuprindea pe amândoi în ciuda defectelor lor vădite. Din fericire iubirea Părintelui nostru ceresc nu este bazată pe cât de meritoşi suntem noi.

Acest frate al tău. Ca răspuns la expresia de dispreţ folosită de fratele mai mare, acest fiu al tău (v. 30), tatăl foloseşte o expresie de gingaşă rugăminte, frate al tău. În rugămintea tatălui faţă de băiatul mai mare, Isus prezintă propria sa rugăminte faţă de cărturari şi Farisei. El îi iubeşte pe deplin ca şi pe vameşi şi păcătoşi (v. 1, 2). Ei nu trebuiau să se poticnească de atitudinea Lui faţă de aceşti nefericiţi proscrişi ai societăţii. Ei n-aveau nevoie să se temă în ce priveşte drepturile şi privilegiile lor. Dar, trebuia [se cuvenea], ca ei să-şi schimbe atitudinea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Comparaţi parabola Bunului Samaritean (cap. 10,25-37) şi experienţa tânărului conducător bogat (Matei 19,16-22).

Nu este dată nici o indicaţie că fiul mai mare şi-a îndreptat felul de purtare, nici că fiul mai tânăr s-a purtat de aici înainte onorabil. Nici un punct nu arăta învăţăturile pe care Isus intenţiona ca să le dea parabola. De fapt, parabola era în curs de desfăşurare şi rezultatul ei depindea de ascultători (vezi COL 209).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1, 2 COL 185, 186 1–7 2T 21 1–10 COL 185–197 2 COL 189; GW 170 4 COL 187; GW 181; 2T 21 4, 5 Ev 16 4–6 CT 198; FE 273; 2T 218; 6T 124 4–7 3T 99; 5T 604 4–10 4T 264; 7T 241 5–7 2T 22 6, 7 COL 189; GW 182; 6T 125 7 AA 154; COL 47, 237; FE 274; LS 188, 363; ML 122, 238, 307; TM 153; 2T 219; 3T 381; 5T 629; 6T 462; 8T 73 8 COL 192; 3T 99 8–10 MH 163; 5T 604 9, 10 COL 193; 3T 100 10 CS 348; FE 210; MH 494; MYP 23; 7T 265; WM 93 11–13 COL 198 11–24 Ev 56 11–32 COL 198–211; MYP 408 12 3T 100 13–20 3T 101 17–19 COL 202 18, 19 SC 53 19, 20 5T 632 20 COL 203; MYP 97; SC 54 20–24 3T 102 21 TM 153 21–23 COL 204 24 DA 496 24–3 COL 207 25–32 3T 103 30, 31 COL 208, 209 32 COL 209, 211; DA 495