A intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. [Zacheu, Luca 19,1-10. Vezi harta p. 223; diagrama

p. 231.] Pentru timpul, împrejurările şi fundalul acestui incident vezi la Marcu 10,46. Era probabil săptămâna dinaintea Paştelui anului 31 d.Hr. şi Isus era în drumul Său spre Ierusalim.

Un om bogat. [El era bogat, KJV]. Cu puterea Romei înapoia lor, strângătorii de biruri adunau de la oameni în general mai mult decât cerea legea (vezi p. 66; vezi la cap. 3,12).

Zacheu. Gr. Zakchaios, de la ebraicul Zakkai, însemnând curat. O persoană purtând numele Zakkai este pomenit în VT (vezi Ezra 2,9; Neemia 7,14). Nu există nici un motiv pentru a considera istorisirea cu Zacheu o altă versiune a istorisirii chemării lui Matei, aşa cum fac unii traducători moderni, mai ales că Luca relatează şi întâmplarea din urmă (vezi cap. 5,27-32). Zacheu era evident un iudeu (vezi cap. 19,9), de aceea martorii oculari au protestat faţă de întovărăşirea lui Isus cu el pentru faptul că el era păcătos, nu pentru că era dintre Neamuri (vezi la v. 7). Vezi la Marcu 2,14.15.

Mai marele vameşilor. Gr. architelones, un cuvânt compus însemnând strângătorul principal de biruri. Comparaţi archiereus, marele preot (vezi Marcu 2,26). Astăzi am putea vorbi de Zacheu ca fiind împuternicit cu strângerea birurilor sau colector de venituri. Evident, el era un slujbaş de vamă bogat, având sarcina colectărilor la importanta cetate de frontieră Ierihon, care era poarta de intrare a întregului trafic care trecea râul Iordan de la răsărit. Vadul aflat la 5 mile la est de Ierihon se spune că ar fi fost unul din cele trei puncte principale dintre Lacul Galileii şi Marea Moartă unde râul putea să fie trecut chiar şi primăvara. Evanghelistul Luca pomeneşte adesea pe strângătorii de biruri (vezi cap. 3,12; 5,27; 7,29; 15,1; 18,10) şi în fiecare caz el vorbeşte de aceşti proscrişi sociali într-un mod favorabil, în armonie cu obişnuita lui accentuare a lui Isus ca prieten al săracilor, al celor apăsaşi şi al proscrişilor societăţii.

Căuta să vadă care este Isus. [Căuta să vadă pe Isus, KJV]. Poate că el avusese de un timp dorinţa de a găsi o ocazie să-L vadă. Lucrările timpurii ale lui Ioan Botezătorul se desfăşuraseră la Betabara (Betania), cam la 5 mile direct la răsărit de Ierihon pe malul răsăritean al Iordanului (vezi Matei 3,2; Ioan 1,28) şi Zacheu se alăturase mulţimilor care se duceau să-l asculte cum predică (DA 553). Se poate imagina că el ar fi fost printre strângătorii de biruri care îl întrebaseră pe Ioan: Învăţătorule, noi ce să facem? (vezi Luca 3,12). Zacheu fusese impresionat de solia lui Ioan şi, deşi nu a fost cu adevărat convertit la data acea, cuvintele lui Ioan au început să lucreze ca un aluat în inima lui (DA 553). Înainte de data aceasta Zacheu auzise de Isus şi începuse lucrarea de mărturisire şi restituire (DA 553, 555). Cu foame a inimii începuse să dorească un prilej ca să-L vadă pe Isus şi să înveţe de la EL calea unei vieţi mai bune. În oarecare măsură el pusese deja la lucru principiile Evangheliei în viaţa sa, lucrând în armonie cu principiile aflate în Levitic 25,17.35-37 (vezi la Luca 19,8). Comparaţi experienţa lui Matei (vezi la Marcu 2,13.14).

Care este. Adică, Zacheu dorea să vadă care era Isus, să-L distingă din mulţimea care se îngrămădea în jurul lui pe uliţă.

Din pricina norodului. [Din pricina înghesuielii, KJV]. Uliţele strâmte ale cetăţilor din vechime, adesea nu mai late de la un zid la altul aşa încât mâinile întinse ale unui om le putea atinge, făceau şi mai grea problema lui Zacheu.

A alergat înainte. Zacheu a auzit vestea sosirii lui Isus când Domnul a intrat în Ierihon (vezi DA 553). Fără îndoială datorită mulţimii de oameni care trecea prin cetate în drum spre Paşti, strângătorul de taxe (vezi la v. 2) era ocupat mai mult ca de obicei. Dar el a părăsit totul pentru ca să poată avea prilejul să-L vadă pe Isus.

S-a suit. O purtare cam lipsită de demnitate pentru un domn bine îmbrăcat ca Zacheu. El era dispus mai degrabăsă fie considerat un om ciudat decât să piardă ocazia unei priviri fugitive a Omului pe care atât de mult dorise să-L vadă. Se pare că pomul în care s-a suit Zacheu era la marginea de apus a cetăţii (vezi la Marcu 10,46) şi nu pe una din uliţele înguste ale cetăţii (vezi la Luca 19,3).

Dud. [Sicomor, KJV]. Gr. sukomorea, smochinul sicomor, numit şi dudul alb sau dudul smochin. Numele sukomorea, se crede că derivă de la sukon, smochină, morea, dud, datorită faptului că frunzele lui seamănă cu acelea ale dudului şi fructul lui cu acela al smochinului. El are ramuri joase întinse şi este un pom bun pentru umbră. Pomi de aceştia s-ar fi putu rareori găsi pe uliţele înguste ale cetăţilor din vechime, dar se găseau adesea pe drumurile de dincolo de porţile cetăţii (vezi la Marcu 10,46). Vezi la Amos 7,14; Luca 17,6.

Şi l-a văzut. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte.

Să rămân în casa ta. Aceasta s-ar fi putut referi fie la o odihnă mai îndelungată în timpul zilei, fie la rămânerea peste noapte. Aceasta este unica ocazie relatată în care Isus S-a invitat pe Sine în casa cuiva. Un om cu poziţia lui Zacheu ar fi avut cu siguranţă ample posibilităţi pentru a primi oaspeţi şi Isus ştia că lui Zacheu nu-i va fi greu chiar dacă oaspeţii ar fi neaşteptaţi. Nu ni se spune cum L-a recunoscut Isus pe Zacheu, aşa ca să poată să-l cheme pe nume. De fapt, este posibil ca cineva din martorii de faţă să-I fi spus, dar este mult mai probabil că aceasta este o ocazie de cunoaştere supranaturală asemănătoare cu aceea ilustrată în Ioan 1,47. Isus ştia că va fi mai mult decât binevenit. Zacheu dorise mult să aibă un prilej de a-L vedea pe Isus (Luca 19,3), şi el trebuie să se fi simţit foarte onorat şi să-i fi făcut foarte mare plăcere să Îl găzduiască pe acest mare Învăţător în casa sa. Isus cunoştea toate acestea şi a mers în casa strângătorului de biruri cu scopul anumit de a-l învăţa calea Împărăţiei (DA 556).

Cu bucurie. Literal, bucurându-se, de la grecescul chairo (vezi la cap. 1,28).

Cârteau. Gr. diagogguzzo, o formă emfatică a lui gogguzo, tradus şi el cârteau (vezi la Matei 20,11; Luca 5,30). Erau fără îndoială în mulţime mulţi cetăţeni din Ierihon care faptic fuseseră jefuiţi de Zacheu sau de agenţii lui şi în consecinţă îl considerau un hoţ.

A stat. Se pare că Zacheu umbla împreună cu Domnul Isus, dar auzind protestele furioase ale mulţimii (v. 7) s-a întors pentru a întâmpina pe acuzatorii săi şi s-a adresat lui Isus.

Jumătate din avuţia mea. Dispoziţia de a se lipsi de averea pe care o adunase pe nedrept era una din cele mai bune dovezi cu putinţă pe care le-ar fi putut da cu privire la convertirea sa. Nici o pocăinţă nu este adevărată dacă nu lucrează reformă (DA 555). Comparaţi lucrarea voioasă, de bună voie a lui Zacheu, cu refuzul tânărului fruntaş bogat de a se despărţi de averea sa chiar şi când a fost invitat să facă aşa (vezi la Matei 19,21.22). Experienţa lui Zacheu era dovada că un bogat ar putea să intre în Împărăţia cerului (vezi la Matei 19,23-26).

Săracilor. La iudei îngrijirea de săraci era considerată un act de evlavie şi de religie aplicată. Dumnezeu dăduse instrucţiuni specifice cu privire la îngrijirea lor (vezi Levitic 19,10.15; 25,35-43; Estera 9,22; Romani 15,26; vezi la Matei 5,3).

Dacă am năpăstuit pe cineva. [Prin acuzaţie mincinoasă, KJV]. Zacheu începuse deja să facă restituiri din câştigurile lui luate pe nedrept (vezi la v. 3). Acum era pe punctul de a face o încercare deplină şi sistematică să redea tot ce câştigase pe nedrept. Aceasta era mai mult decât ceea ce cei mai aprigi învinuitori ai lui din gloată, preoţii, cărturarii şi Fariseii, ar fi putut spune despre purtarea lor. Traficul de la Templu le oferea un prilej nelimitat de a-i înşela pe toţi aceia care veneau la închinare (vezi la Matei 21,12).

Dau înapoi împătrit. Acolo unde restituirea era voluntară, legea lui Moise cerea doar o adăugare la datorie a unei cincimi din suma luată (vezi Levitic 6,5; Numeri 5,7). O înapoiere împătrită era una din penalităţile extreme pentru jaf intenţionat urmat de pierderea bunurilor (vezi Exod 22,1; vezi la 2 Samuel 12,6). De obicei, suma dată înapoi era dublul celei luate, dacă proprietatea originară sau suma de bani era şi ea recuperată (Exod 22,7). Suma pe care o făgăduia Zacheu să o dea înapoi era dovada cea mai bună că el încercase o schimbare a inimii.

Astăzi. Probabil rostită cu referire la hotărârea reflectată de mărturisirea şi făgăduinţa lui

Zacheu (v. 8), având în vedre transformarea care avusese loc în viaţa lui.

Casa aceasta. Membrii casei lui Zacheu aveau folos de pe urma hotărârii pe care el o luase.

Şi el. Vezi cap. 13,16. Societatea iudaică îl tăiase pe Zacheu din cartea responsabilităţii. Ea îl înfierase ca păcătos (vezi cap. 19,7) şi deci ineligibil pentru răsplătirile pe care iudeii considerau că le vin în mod automat tuturor descendenţilor literali ai părintelui Avraam. Într-un limbaj pe care toţi îl puteau înţelege, Isus îl citeşte acum în cartea favoarei divine. Pentru concepţia iudaică a importanţei şi valorii descendenţei literale din Avraam vezi la Matei 3,9; Ioan 8,39.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Să caute şi să mântuiască. Vezi la Matei 1,21; 10,6; Luca 15,6.9.20.

Ce era pierdut. Vezi la Matei 1,21. Cineva ar fi putut să aştepte aici expresia cei care erau pierduţi însemnând toţi păcătoşii. Dar Isus a venit să recupereze nu numai pe un om, dar şi tot ce se pierduse prin păcatul omului. Lumea însăşi va fi adusă din nou la frumuseţea edenică locuită de un neam de oameni fără păcat şi tot ce era pierdut va fi restatornicit la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor (Fapte 3,21).

Pe când ascultau ei. [Omul de neam mare şi cei zece poli, Luca 19,11-28. Cf. la Matei 25,14-30; despre parabole vezi p. 203–207]. Cuvintele acestea leagă strâns parabola polilor cu ceea ce a spus Isus în casa lui Zacheu (vezi v. 9.10). Aceasta a fost dată probabil în casa sau în apropierea casei lui Zacheu în Ierihon sau poate puţin mai târziu la o oprire pentru odihnă pe drumul de la Ierihon la Betania, la o distanţă de vreo 15 mile. Acum era probabil săptămâna dinaintea Paştelui anului 31 d.Hr. Pentru fundalul, împrejurările şi evenimentele care au precedat imediat darea acestei parabole vezi la Matei 20,17.

A mai spus. [A adăugat şi a spus, KJV]. Aceasta reflectă un idiom tipic ebraic folosit în altă parte în NT, un idiom văzut cel mai bine în greaca ebraistică originară sau în ebraica însăşi (Luca 20,11.12; Fapte 12,3; etc. ; vezi şi Geneza 4,2; 8,12; 25,1; Iov 29,1).

Aproape de Ierusalim. În ciuda a tot ceea ce le spusese Isus cu privire la suirea Sa la Ierusalim pentru a muri (vezi la Matei 16,21; 20,17-19; Marcu 9,31; Luca 18,31), ucenicii încă mai credeau din inimă că El urma să fie aclamat ca împărat al lui Israel şi că va accepta tronul lui David. Nădejdea aceasta falsă îi mânase la dese certuri între ei cu privire la cine va fi cel dintâi în împărăţie (vezi la Marcu 9,33-40; Matei 20,20). Cu un an mai înainte se făcuse o încercare populară în Galilea să-L încoroneze pe Isus ca împărat (vezi la Matei 14,22; Marcu 6,42; Ioan 6,15; DA 337, 378). Sentimentul popular favoriza tot mai mult o astfel de procedare şi ucenicii încurajau acum fără îndoială propunerea, aşa cum făcuseră şi cu ocazia mai timpurie. Temeiul acestei concepţii greşite în ce priveşte obiectivele lui Hristos era falsa nădejde mesianică împrăştiată de către rabini care, care la rândul ei, era întemeiată pe o falsă interpretare a profeţiilor mesianice din VT (vol. IV, p. 2634; vezi la Luca 4,19; cf. Romani 11,25; 2 Corinteni 3,14-16).

Ei credeau. [Pentru că ei credeau, KJV]. Falsa concepţie cu privire la împărăţia mesianică păstrată cu mare grijă şi de ucenicii lui Isus ca şi concetăţenii lor în general, a oferit ocazia pentru nararea acestei parabole. Ucenicii aşteptau cu încredere că împărăţia va fi aşezată în timpul Paştelui care venea. Paştele comemora eliberarea lui Israel din Egipt şi mai mult decât oricare altă sărbătoare naţională, marca naşterea naţiunii ebraice.

Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru adevărata natură a împărăţiei lui Hristos vezi la Matei 3,2.3; 4,17; 5,2; pentru concepţia falsă cu privire la ea, vezi la Luca 4,19. Fiecare din parabolele lui Hristos a fost spusă pentru a ilustra un adevăr aparte legat de împărăţia Sa, cel mai adesea cu privire la împărăţia harului divin în inima oamenilor dar şi, ca aici, cu privire la statornicirea împărăţiei slavei.

Are să se arate îndată. Fiecare pas în direcţia Ierusalimului sporise tulburarea ucenicilor. Ei erau acum la nu mai mult de 17 mile depărtare de el. Probabil se considerau în marşul triumfal spre Ierusalim pentru a lua în stăpânire împărăţia şi a-L aşeza pe Învăţătorul lor pe tronul lui Israel.

Diferite observaţii pe care Isus le făcuse de curând ei le-au interpretat ca fiind dovezi concludente că lucrurile urmau să fie aşa (vezi la cap. 18,31).

Un om de neam mare. Evident, Isus Se reprezintă aici pe Sine. Este o asemănare izbitoare între parabola aceasta, cunoscută de obicei ca parabola polilor şi aceea a talanţilor relatată în Matei 25,14-30. Mai sunt şi deosebiri de asemenea izbitoare. Unii au propus că acestea sunt două relatări diferite ale aceleaşi istorisiri originare, dar deosebirile parabolelor însele şi împrejurările în care ele au fost date fac concluzia aceasta imposibilă pentru cineva care crede în inspiraţia scriitorilor Bibliei (vezi al Matei 25,14). Pentru asemănările dintre cele două parabole vezi comentariul la parabola cu talanţii (Matei 25,14-30). Comentariul de aici din Luca se ocupă, în cea mai mare parte, cu aspecte ale parabolei polilor care se deosebesc de acelea din parabola talanţilor.

S-a dus într-o ţară îndepărtată. Poate că Isus Şi-a întemeiat parabola pe unul sau mai multe incidente istorice pe care ascultătorii Săi le cunoşteau foarte bine (vezi la cap. 15,4). Cel dintâi incident sugerat ca o posibilitate este o călătorie făcut de Irod cel Mare la Roma în anul 40 î.Hr. pentru a se opune pretenţiilor lui Antigon şi ca să obţină ca el să fie numit împărat al Iudeii. Senatul roman a respins pretenţiile lui Antigon şi l-a confirmat pe Irod ca împărat (Iosif Antichităţi, xiv, 14,1-5 [370-389]; Război 1.14. 2-4 [279 -285]). Dar o paralelă mai apropiată cu parabola se află în al doilea incident sugerat adesea ca o bază istorică pentru parabolă. Aceasta este o călătorie la Roma făcută de Arhelau, fiul lui Irod cel Mare, care s-a dus să-şi asigure confirmarea moştenirii făcută lui de tatăl său în regatul Iudeii. Dreptul la titlul regal i-a fost tăgăduit de Cezar August (Iosif Antichităţi, xvii.8.1; 9.3; 11, 4; Război, ii, 1.1 [1-3]; 6, 1-3 [80-97].

Şi să se întoarcă. Vezi la Matei 20,14.

Zece din robii săi. [Cei zece servi ai săi, KJV]. Sau, zece servi ai săi. Servii de aici reprezintă pe ucenici şi pe toţi creştinii, cărora Hristos le-a încredinţat interesele Sale de aici de pe pământ în cursul lipsei Sale, fiind într-o ţară depărtată(vezi la Matei 16,19). Nu există nici o semnificaţie deosebită în numărul zece pe care Isus l-a folosit în mod obişnuit ca un număr rotund (vezi la Luca 15,8).

Poli. [Lire, KJV; Talanţi, G. Gal.]. Gr. mnai, un cuvânt derivat de la ebr. maneh, mina (vezi vol. I, p. 163, 167). Pe vremea lui Hristos mna sau lira valora 10,37 dolari (vezi p. 49). Era a 1/60 parte dintr-un talant de argint şi valora 100 de drahme (vezi la cap. 15,8). Valoarea de cumpărare a acelei cantităţi de argint ar fi, natural, mult mai mare decât astăzi, pentru că un pol era echivalentul salariului a 100 de zile (vezi la Matei 20,2). Fiecare serv a primit un pol. Comparaţi talanţii din parabola cu talanţii (vezi la Matei 25,15).

Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce. [Ocupaţi-vă cu ei până vin, KJV; Negustoriţi cu ei până voi veni, G. Gal.]. Cuvântul ocupaţi înseamnă aici a face negoţ (vezi Luca 19,15; cf. Ezechiel 27,9.16.19.21.22). Suma de 10,37 dolari pare foarte mică pentru ca un om de neam mare să o atribuie unuia din servii săi drept capital. Chiar şi stăpânul se referă la ea, la revenirea lui, ca fiind foarte puţin (Luca 19,17). Totuşi, acesta era un mijloc de a pune la probă capacitatea fiecărui serv, cu scopul de a-i atribui răspunderi mai mari mai târziu. Cuvintele până mă voi întoarce arată că omul de neam mare anticipa că va fi plecat pentru o perioadă de timp nedefinită. Prin cuvintele acestea Isus lasă să se înţeleagă că şi El va fi plecat pentru o perioadă considerabilă de timp.

Cetăţenii lui îl urau. În aplicarea parabolei la Împărăţia cerului (v. 11), omul de neam mare reprezintă pe Isus şi cetăţenii îi reprezintă pe iudei. Ura iudeilor faţă de Isus era cu totul fără cauză (vezi la Psalmii 69,4; Ioan 1,11). Cu privire la motivele urii lor vezi la Ioan 6,60.61.66.

Nu vrem. Iudeii nu doreau să Îl accepte pe Hristos ca împărat al lor. Când au declarat înaintea lui Pilat: N-avem împărat decât pe Cezarul (Ioan 19,15), lepădarea din partea lor a lui Hristos era deplină.

Când s-a întors înapoi. Parabola cu talanţii redă experienţa slujitorilor în timpul absenţei stăpânului lor (Matei 25,16-18) şi, de asemenea, menţionează că înapoierea stăpânului a avut loc după multă vreme (v. 19).

A spus să cheme pe robii aceia. Matei adaugă că scopul stăpânului când i-a chemat a fost ca să cerceteze socotelile. Omul de neam mare dorea să ştie cum se dovediseră servii ca administratori ai proprietăţii sale şi plănuia să le atribuie răspunderi ca slujbaşi în împărăţia sa, fiecăruia după destoinicia de care dăduse dovadă.

Cel dintâi. Comparaţi Matei 25,20. Aici sunt relatate numai experienţele a trei din aceşti zece slujitori, ca exemple de diferite grade de succes. Cel dintâi a avut mult de raportat, al doilea a avut ceva de raportat, iar al treilea n-a avut nimic de raportat. În parabola talanţilor n-au fost la început decât trei slujbaşi şi toţi trei au fost chemaţi.

Polul tău. Fiecare din servitori recunoaşte că polul încredinţat lui este mai departe proprietatea stăpânului său.

A mai adus zece poli. [A mai câştigat zece lire, KJV]. Literal, am lucrat în adăugire zece poli, sau au mai câştigat în plus zece poli. Câştigul a fost de 1000 la sută la capitalul învestit. Capitalul fiind cam 10,37 dolari (vezi la v. 13), profitul s-a ridicat la aproape 103,70 dolari. Cel dintâi slujitor avea 11 poli sau cam 114,07 dolari, care era echivalent cam cu salariul a 1100 zile (vezi la v. 13). Cel dintâi serv dăduse dovadă de o neobişnuită iscusinţă în întreprinderi comerciale şi aceasta dădea dovadă de devotarea lui faţă de stăpânul său şi de sârguinţă în lucrările sale.

Rob bun. Servul din parabola cu talanţii este numit şi credincios şi bun (vezi Matei 25,21). Probabil nu este intenţionată nici o deosebire, deoarece stăpânul caută de îndată să laude pe cel dintâi servitor pentru faptul că fusese credincios în foarte puţin. Pentru comentariu vezi la Matei 25,21.

Cârmuirea a zece cetăţi. [Stăpânirea peste zece cetăţi, KJV]. Destoinicia administrativă a celui dintâi serv demonstrase că se putea avea încredere în el să i se poată încredinţa treburile unei mici provincii din împărăţia stăpânului său. El nu a fost dat la o parte din lucrare sau pensionat şi nici nu i s-a dat vreo răsplătire materială. Ci, răsplătirea lui a constat din răspunderi mai mari şi din promovarea la o poziţie mai înaltă şi fără îndoială la un rang superior. El izbutise în chip eminent la examen (vezi la Luca 19,13; vezi şi la Matei 25,21).

Cinci poli. Sau un profit de 500 la sută (vezi la v. 17). Al doilea serv avea acum cu totul şase poli sau cam 62,22 dolari.

Cinci cetăţi. Promovarea lui era proporţională cu capacitatea de care dăduse dovadă (vezi la

A venit un altul. Adică, altul din cei zece (Luca 19,13; cf. Matei 25,24).

Iată-ţi polul. În parabola talanţilor servul al treilea a zis: Iată-ţi ce este al tău (vezi la Matei 25,25).

L-am păstrat învelit. El se îngrijise bine de polul încredinţat lui; nici nu-l pierduse nici nu-l irosise.

Ştergar. Gr. soudarion, de la latinescul sudarium, de la rădăcina sudor, sudoare. Ştergarul era o cârpă de şters sudoare sau batistă de vreun fel oarecare folosită ca parte în garderoba personală. În papirusuri se face menţiune de soudarion ca parte din zestrea unei mirese.

M-am temut de tine. Cauza fundamentală a temerii acestui serv era însăşi propria lui atitudine greşită faţă de stăpânul său, care pe cât se pare aştepta ca fiecare să facă tot ce putea mai bine şi nici un pic mai puţin. Se vede că servul era leneş. Punerea la încercare la care îl pusese omul de neam mare era de aşa fel că dacă prilejul ar fi fost folosit l-ar fi făcut să biruiască aceste trăsături.

Aspru. Gr. austeros, literal aspru la gust, deci aspru, sever sau dur. Cum ar fi putut lenevia acestui serv să atragă altceva decât o astfel de reacţie de la stăpân?

Ce n-a pus. Servul zice de fapt: În orice caz ai fi luat tot ce aş fi câştigat şi n-aş fi avut nici o răsplătire pentru strădaniile mele. Aşa că la ce foloseşte să-mi bat capul? Răsplătirile date celui dintâi şi celui de al doilea serv erau o dovadă că greşeala era de partea celui de al treilea serv şi nu de parte stăpânului său (vezi la Matei 25,24).

După cuvintele tale. [După gura ta, KJV; Din cuvintele tale, G. Gal.]. Nu era nevoie de o cercetare în plus a faptelor. Al treilea serv se dovedise cu totul nevrednic de încredere. Aceia care aruncă mereu asupra altora vina lipsei lor de succes anunţă prin aceasta lămurit propriile lor defecte de caracter. Ei arată lămurit că nu li se pot încredinţa răspunderi mai mari de nici un fel.

Judeca. Sau, osândi (vezi la Matei 7,1)

Rob rău. [Slugă nelegiuită, KJV; Slugă vicleană, G. Gal.]. El abuzase de încrederea stăpânului său şi neglijase ocazia care îi fusese pusă la îndemână pentru a izbândi. Aceia care nu fac nimic cu talanţii încredinţaţi lor sunt, înaintea cerului, răi [nelegiuiţi] şi vor culege cu siguranţă răsplata celor nelegiuiţi. În parabola cu talanţii al treilea serv este mustrat pentru că era leneş ca şi nelegiuit [rău] (vezi la Matei 25,26).

Atunci de ce? Întrucât ştia la ce are să se aştepte al întoarcerea stăpânului său, cel puţin ar fi trebuit să lase banii să lucreze ei înşişi. De ce a acceptat banii de prima dată dacă nu avea de gând să facă ceva cu ei? Ei ar fi putut să fie daţi unui alt serv care ar fi făcut ceva de valoare cu ei.

Zarafi. [Bancă, KJV]. Gr. trapeza, masă; aici referindu-se la masa schimbătorilor de bani, deci bancă (vezi Matei 21,12; Marcu 11,15; Ioan 2,15). Cuvântul nostru bancă are origine asemănătoare, fiind derivat de la italianul banca, însemnând bancă, masă sau tejghea. Ar fi fost nevoie de un efort mic din partea servului spre a duce banii la unul din cetate care dădeau bani cu împrumut. Deci, purtarea lui nu numai că l-a dovedit că este neînţelept şi leneş; ea părea să arate că el plănuise în chip deliberat să lipsească pe stăpânul său de profitul îndreptăţit (vezi la Matei 25,27).

Dobândă. Aici nu este intenţionat înţelesul de dobândă exorbitantă. Pentru învăţăturile Bibliei cu privire la luarea de camătă la banii împrumutaţi, vezi la Exod 22,25.

Celor ce erau de faţă. Probabil unul din însoţitorii omului de neam mare, alţii decât servitorii. A sta lângă, sau înaintea unui superior însemna a fi în slujba lui (vezi 1 Regi 10,8; vezi la Daniel 1,19).

Luaţi-i. Se pare că nu s-a aplicat nici o pedeapsă în afară de pedeapsa negativă de a i se cere să înapoieze capitalul nefolosit încredinţat lui (vezi la v. 26).

Daţi-i celui. Polul nefolosit a fost dat celui dintâi servitor, nu atât de mult ca o răsplată cât pentru că dăduse dovadă că el va face mai mult cu el decât alţii. Era doar o bună afacere din partea omului de neam mare să-şi pună banii şi treburile în mâinile celor care au folosit cel mai bine prilejurile astfel acordate lor. Cel dintâi slujitor avea acum cu totul 12 poli sau cam 124,44 dolari. Aceasta era de două ori cât avea acum al doilea slujitor. Se pare că împăratul n-a cerut nici înapoierea capitalului, nici a dobânzii, ci le-a lăsat în mâinile acestor oameni pentru a continua să lucreze cu ele (cf. Matei 25,28).

I-au zis ei. Nu este cu totul clar dacă ei sunt însoţitorii omului de neam mare (vezi la v. 24) care protestau faţă de el sau cei care ascultau naraţiunea paralelă, care protestau faţă de Isus Însuşi. În cazul din urmă acest întreg verset (v. 25) ar fi de natura unei paranteze.

Celui ce are. [Oricui, KJV]. Pentru comentariul la principiul enunţat aici în forma unui paradox vezi la Matei 13,12; 25,27. Aceasta este explicaţia omului de neam mare pentru darea polului nefolosit omului care avea mai mult decât oricare din semenii săi slujitori.

Se va lua. Aici sluga leneşă este lipsită doar de capitalul care-i fusese încredinţat. Corespunzătorul său din parabola cu talanţii a fost pedepsit cu asprime (vezi la Matei 25,30).

Vrăjmaşii mei. Adică, aceia care se răsculaseră în absenţa omului de neam mare, şi căutaseră să-l împiedice de să-şi primească împărăţia (vezi la v. 14)

Tăiaţi-i. [Ucideţi-i, KJV]. Gr. katasphazo, a măcelări. Se pare că aceia care se opuseseră omului de neam mare nu se schimbaseră. Ei încă se mai împotriveau stăpânirii lui şi singura cale pentru a ocroti pacea şi siguranţa împărăţiei era de a o sfârşi cu ei odată şi pentru totdeauna.

Se suia. Adică de la Ierihon din valea Iordanului (vezi la v. 11). În cam 17 mile drumul urcă peste 3000 de picioare (vezi la cap. 10,30). Grabnica tranzacţie a raportului lui Luca de aici pare să îngăduie numai un mic interval de timp între incidentele din Ierihon (v. 1-28) şi intrarea triumfală

Când. [Intrarea triumfală, Luca 19,29-44 = Matei 21,1-11 =Marcu 11,1-11 =Ioan 12,12-19. Comentariu major: Matei]. Numai Luca narează punctul culminant al intrării triumfale care a avut loc pe creasta Muntelui Măslinilor (v. 41-44)

Stăpânul. [Stăpânul, KJV]. Numai Luca notează că proprietarii măgăriţei şi măgăruşului (vezi Matei 21,1) i-au întrebat pe cei doi ucenici trimişi să-i aducă.

S-au apropiat. Adică pe povârnişul către Ierusalim de pe Muntele Măslinilor. Pogorâşul. Adică, în jos în Valea Chedron, pe partea cealaltă a ei, pe care era situat Ierusalimul.

Plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu. Psalmul 122 era un psalm favorit, folosit de către peregrini care ajungeau să poată vedea turnurile Ierusalimului şi cuvintele lui erau cu adevărat potrivite: Picioarele noastre stau în porţile tale, Ierusalime! (Psalmii 122,2.7; vezi DA 76). Ocazia acesta, când aceia care Îl însoţeau pe Isus credeau că El urma ca în curând să fie încoronat ca împărat al lui Israel, era fără îndoială marcată de o bucurie fără precedent.

Pace în cer. Comparaţi cap. 2,14.

Unii Farisei. Numai cu o noapte mai înainte, conducătorii lui Israel se consfătuiseră să-L omoare pe Isus. Apoi Iuda s-a întâlnit cu ei pentru prima dată, mâniat de mustrarea subînţeleasă pe care o primise în casa lui Simon din Betania (DA 558, 563, 564; vezi la Matei 21,1). Pentru ca mari mulţimi să părăsească serviciul de la Templu în favoarea uneia scurte priviri la Isus (DA 571), mai ales când sezonul Paştelui era aproape, era o teribilă prevestire de rău cu privire la pierderea puterii de către conducătorii religioşi ai naţiunii, care acum se temeau că Isus va permite ca mulţimea să-L încoroneze ca împărat (DA 572).

Învăţătorule. Un termen folosit la adresarea către Isus, chiar şi de către vrăjmaşii Săi. Conducătorii refuzau să admită ce credea poporul de rând, că Isus era cel puţin prooroc (cf. Matei 21,11). Termenul de învăţător nu implica nici o recunoaştere de putere sau autoritate divină.

S-a apropiat. Adică, în văzul cetăţii Ierusalim, care se găsea la apus dincolo de îngusta Vale Chedron.

A văzut-o. De pe creasta Muntelui Măslinilor (GC 17) putea fi văzută întreaga cetate, inclusiv Templul. Muntele Măslinilor era cu vreo 300 de picioare mai înalt decât Templul. De asemenea, Golgota putea fi văzută nu departe de Poarta oilor, care era aproape de colţul de nord – est al cetăţii (DA 576). Frumuseţea strălucitoare a Templului, a cupolei lui de marmură albă şi aurite lucind în lumina reflectată a soarelui de după-amiază târziu, trebuie să fi fost cu adevărat o privelişte inspiratoare pentru iudei (vezi DA 575). Mândria şi bucuria umplea în mod natural inima adevăraţilor fii şi a adevăratelor fiice ale lui Israel când zăreau primele sclipiri din Cetatea Sfântă. Dar aici Isus a plâns aşa încât putea fi auzit, deoarece El putea vedea ceea ce mulţimea nu putea vedea, soarta îngrozitoare a Ierusalimului din partea oştirilor romane la mai puţin de 40 de ani după aceea.

Lucrurile. Adică, lucrurile pe care conducătorii şi poporul aveau nevoie să le cunoască pentru a abate calamitatea şi a asigura pacea şi prosperitatea. Lucrurile acestea erau cerinţele pe care Dumnezeu aştepta ca iudeii să le împlinească aşa încât să-i poată onora pe deplin ca naţiune şi să-i facă reprezentanţii Săi faţă de naţiunile de pe pământ. Pentru o schemă a destinului glorios pe care Dumnezeu îl trasase pentru Israel vezi vol. IV, p. 26-30. Pe deoparte Isus vedea clar ce ar fi putut să fie şi pe de alta, ceea ce avea să fie (vezi DA 576).

Acum ele sunt ascunse. Adică, nu urmau să se împlinească.

Vor veni peste tine zile. Cu previziune divină ochiul lui Isus străbate viitorul şi vede oştirile Romei înconjurând cetatea Ierusalim şi pustiind-o. După aceea El a discutat pe scurt viitorul Ierusalimului cu câţiva din ucenicii Săi două zile mai târziu, pe panta apuseană a Muntelui Măslinilor (Marcu 13,3; vezi la Matei 24,15.20).

Vrăjmaşii tăi. În cazul acesta romanii (vezi la cap, 21,20).

Şanţuri. Gr. charax, stâlp, meterez sau întăritură. Iosif (Război, vi.2; ix.2; ix.4 la xii.2 [262-265; 356.357; 466 -511] descrie în amănunt împlinirea acestei profeţii. La asedierea Ierusalimului, romanii au construit la început metereze de pământ întărite cu lemne, dar când iudeii le-au distrus, romanii le-au înlocuit cu un zid.

Te vor împresura. Romanii au împresurat Ierusalimul şi l-au constrâns la supunere prin foame. Când foametea a ajuns la punctul de a mâna pe locuitori la panică, legiunile romane au luat cetatea cu asalt şi au cucerit-o.

Una cu pământul. Vezi la Matei 24,2.

Piatră pe piatră. Poate că aici o figură hiperbolică de vorbire indicând o nimicire deplină.

Cercetată. Vezi la Psalmii 8,4; 59,5. Adică, pentru păcatele naţiunii, mai ales lepădarea din partea lor a solilor milei pe care Dumnezeu li i-a trimis din timp în timp (vezi la Matei 23,34.35). Răsplata pentru toate aceste fărădelegi urma să vină peste neamul acesta (vezi la Matei 23,36.37; Luca 19,41).

A intrat în Templu. [A doua curăţire a Templului, Luca 19,45-48 =Matei 21,12-17 = Marcu 11,15-19. Comentariu major: Matei]. Şi cumpărau în el. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte. Vezi la Matei 21,12.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1, 2 DA 552 1–10 DA 552–556 3 DA 553 5 COL 236 5–7 DA 554 8 5T 339 8–10 DA 555 9 DA 556 10 AA 467; CSW 69; CT 29; Ev 462; FE 183, 199, 206; LS 246; MH 105, 448; ML 300; MM 301; 2T 27, 224, 467; 3T 49; 4T 377; 5T 603; 8T 310 13 CS 116; CT 309; FE 229; 2T 668; 3T 386 14 PK 140; TM 467 16 CS 111; 9T 58 16–20 2T 285 20 CS 125; FE 83; 3T 57; 5T 465; 6T 434; 8T 55 20–23 CS 40 29–44 DA 569–579 37–40 EW 109; TM 104 39, 40 DA 572 40 CW 38; EW 244; GC 404; SR 373; 1T 57; 5T 462; 8T 55 41 DA 575, 577, 587; GC 18, 21; 1T 505; 4T 191; 5T 72, 258, 346; 8T 32 42 COL 302; DA 576; TM 410; 4T 187; 5T 73, 76, 77, 258 42–44 DA 577; GC 17 44 COL 302; DA 235, 626; GC 315, 316; LS 412; TM 402; 4T 187, 191; 5T 72; 6T 315, 426; 9T 97 45–48 DA 589–592