1 În vremea aceea au venit unii și au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.

Au venit. [Erau de faţă, KJV]. [Dreptatea şi îndurarea divină, Luca 13,1-9. Cu privire la parabole vezi p. 203-207.] Sau, au sosit. Masacrul avusese loc chiar atunci (COL 212, 213) şi s-ar putea că persoanele care vorbeau lui Hristos erau cele dintâi care aduseseră vestea întâmplării respective.

În vremea aceea. Un idiom obişnuit al lui Luca, arătând strânsa legătură cu secţiunea anterioară (vezi la cap. 12,1). Vremea era probabil iarna anului 30-31 d. Hr. Isus vorbise despre semnele timpurilor..

Unii şi-au istorisit. [Unii care I-au istorisit, KJV]. Nu se ştie cine erau persoanele acestea sau care era motivul lor pentru a relata aceasta. Nu pare să avem vreun temei să credem că motivul lor era ascuns.

Galileeni. Acest masacru anumit nu este menţionat de nici un alt scriitor în afară de Luca, deşi Iosif se referă la multe masacre de felul acesta comise de Pilat şi de diferiţi alţi administratori ai provinciei Iudea (Antichităţi xvii. 9.3; xviii.3.2; xx.5.3; Război ii. 2.5.; 9.4 [30; 175-177]). Un masacru al închinătorilor samariteni pe Muntele Garizim câţiva ani mai târziu, în anul 36 d.Hr., a dus la rechemarea lui Pilat de către Cezar (Antichităţi, xviii. 4.1.2).

Amestecase. Ei fuseseră măcelăriţi chiar când erau ocupaţi cu aducerea de jertfe.


2 „Credeți voi”, le-a răspuns Isus, „că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel?

Mai păcătoşi decât toţi ceilalţi. Răspunsul acesta lasă să se înţeleagă că masacrul era considerat de către soli şi de către audienţa adunată în jurul lui Isus, ca o judecată dumnezeiască, cel puţin în parte, venită asupra celor care-şi pierduseră viaţa (cf. Iov 4,7; 8,4.20; 22,5; Ioan 9,1.2). Isus tăgăduieşte emfatic concluzia aceasta. Ori de câte ori se ivea o ocazie favorabilă, Isus combătea părerea populară că suferinţa este în mod necesar o pedeapsă pentru păcat. Ispita de a gândi despre un accident sau o nenorocire ca fiind un act al lui Dumnezeu vine de la Satana care caută prin aceasta să-i facă pe oameni să gândească despre Dumnezeu că este un Părinte aspru şi crud.


3 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.

Pocăiţi. Potrivit cu textul grec, pocăiţi şi vă ţineţi de pocăinţă. Pedeapsa pentru păcat este dată în marea zi de pe urmă a judecăţii. Isus nu osândeşte nici pe Pilat, nici pe Galileeni. Dacă unii din iudei nădăjduiau să scoată de la El o denunţare a cruzimii lui Pilat, ei au fost dezamăgiţi. Dacă vrea, creştinul poate învăţa din orice întâmplare a vieţii cum să umble înaintea lui Dumnezeu cu o inimă smerită mai deplin. Dezamăgirea, nenorocirea şi calamitatea, fie văzută sau trăită, poate să înveţe pe copilul smerit, receptiv al lui Dumnezeu, lecţii valorase care nu pot fi învăţate altfel.


4 Sau acei optsprezece inși, peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim?

Turnul din Siloam. Probabil în legătură cu iazul Siloam şi fără îndoială făcând parte din sistemul de fortificaţii al Ierusalimului. Cu privire la scăldătoarea Siloam vezi vol. I, p. 120; vol. II, p. 87; şi la 2 Regi 20,20; Neemia 3,15; Ioan 9,7.

Păcătoşi. Gr. opheiletai, literal, datori; folosit aici în sensul de vinovaţi; nu hamartoloi, păcătoşi ca în v. 2 (cf. Matei 6,12; Luca 7,41).


5 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”

Pocăiţi. Vezi la v. 3.


6 El a spus și pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, și n-a găsit.

Pilda aceasta. Pentru învăţătura în parabole a lui Isus şi principiile de interpretare ale parabolelor vezi p. 203-207. Dând parabola aceasta, Isus intenţiona să arate legătura dintre îndurarea şi dreptatea divină (COL 212). De asemenea, îndelung răbdătorul Dumnezeu este arătat în legătură cu nevoia de pocăinţă la timp din partea omului.

Un smochin. Smochinul ilustrează corespunzător adevărul că Dumnezeu iubeşte chiar şi pe cei neroditori, dar că îndurarea Lui poate, în cele din urmă, să fie epuizată. Smochinul urma să fie tăiat dacă nu aducea roade bune (cf. Isaia 5,1-7). Într-un sens general smochinul reprezintă pe oricare persoană şi, într-un sens special, naţiunea iudaică.

În via sa. Astăzi în grădinile Palestinei este o privelişte obişnuită să vezi smochini crescând printre viţele de vie.

N-a găsit. Vezi la Marcu 11,13.


7 Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta, și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?”

Vierului. [Îngrijitorului viei, KJV]. Literal, lucrătorului viei.

Sunt trei ani. [Aceşti trei ani, KJV]. Trecuseră trei ani de când proprietarul viei crezuse că acest pom ajunsese la vârsta când s-ar fi putut aştepta roadă de la el. Îi dăduse prilej din plin să aducă roada dacă urma ca să aducă vreodată.

Taie-l. Literal, taie-l afară, adică, dintre viţele viei.

Să mai cuprindă. [Îl împovărează, KJV]. Textul grecesc are în plus cuvântul de asemenea. Cu alte cuvinte, pe lângă că el însuşi nu aducea roade, pomul ocupa un spaţiu care altminteri ar fi putut fi făcut productiv. Naţiunea iudaică ajunsese la punctul în care nu numai că era nefolositoare în măsura împlinirii rolului dat ei de Dumnezeu; ea devenise şi o piedică la împlinirea planului mântuirii pentru alţii (COL 215; vezi vol IV, p. 31-33).


8 „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină.

Mai lasă-l. S-a sugerat că cei trei ani (v. 7) se referă figurat la primii trei ani ai lucrării lui Hristos. Cel prezent ar fi anul de har după cei trei ani, deoarece acum fuseseră mai mult de trei ani de la botezul lui Ioan (vezi la Matei 4,12) şi mai rămâneau numai câteva luni înainte de răstignire (vezi la Luca 13,1). Îndurarea lui Dumnezeu încă mai aştepta şi făcea apel la naţiunea iudaică să se pocăiască şi să-L accepte pe Isus ca Mesia. Dar legată cu prelungirea milei era avertizarea implicită că aceasta urma să fie cea din urmă ocazie.

Am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi. Vierul [lucrătorul viei] (vezi la v. 7) dăduse, fără îndoială, tot atât de multă îngrijire acestui pom ca şi celorlalţi pomi din vie. Dar în această ultimă încercare de a-l ajuta să aducă roade pare să fi făcut mai mult ca oricând înainte (vezi Isaia 5,1-4; vezi la Matei 21,37).


9 Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.”

Poate că de acum înainte va face roadă. [Dacă face roadă, bine, KJV]. Notaţi că bine este scris cursiv [KJV], un cuvânt de adaos în engleză. Textul grecesc prezintă o figură de vorbire neobişnuită – aposiopesis – în care este o bruscă întrerupere a gândirii. Nu se spune nimic despre rezultatul încercării.


10 Isus învăța pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului.

Învăţa. [Femeia gârbovă, Luca 13,10-17. Pentru minunile vezi p. 208-213.] Probabil în Perea, cu câteva luni înainte de răstignire (vezi la v. 1). Aceasta este cea din urmă ocazie menţionată în naraţiunea Evangheliei când Isus învăţa într-o sinagogă. Pentru o ocazie anterioară în care Isus a fost acuzat de autorităţi pentru că vindeca într-o sinagogă în Sabat vezi la Marcu 3,1-6. Pentru alte experienţe în sinagogă vezi Luca 4,16-30; Marcu 1,21-28. Pentru un alt incident de vindecare în Sabat vezi Ioan 9,1-14. Pentru o listă de minuni săvârşite în Sabat vezi p. 210-212.

Ziua Sabatului. Deşi în textul grec se foloseşte pluralul, în armonie cu uzul comun iudaic, înţelesul este singular – era o anumită zi de Sabat.


11 Și acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputință; era gârbovă și nu putea nicidecum să-și îndrepte spatele.

Gârbovă. Gr. sugkupto, plecată în jos sau de două ori îndoită, ca de o povară. Termenul este folosit şi ca un termen medical grec pentru a se referi la curbarea coloanei vertebrale.


12 Când a văzut-o Isus, a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.”

Dezlegată. [Slobozită, KJV]. Adică, eliberată în sensul de a fi eliberată spre a rămâne liberă.


13 Și-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu.

Şi-a întins mâinile. [Şi-a pus mâinile, KJV]. Vezi la Marcu 1,31; 7,33; cf. Luca 4,40; 5,13; 8,54; 22,51.


14 Dar fruntașul sinagogii, mâniat că Isus săvârșise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul și a zis norodului: „Sunt șase zile în care trebuie să lucreze omul; veniți, dar, în aceste zile să vă vindecați, și nu în ziua Sabatului!”

Fruntaşul. [Cârmuitorul, KJV]. Vezi p. 56; vezi la Marcu 5,22.

A zis. [A răspuns, KJV]. Nimeni nu vorbise şi nu pusese vreo întrebare fruntaşului. El răspunsese la situaţia creată de vindecarea femeii suferinde şi, în sensul acesta, ceea ce spunea el era un răspuns (vezi la cap. 14,3).

Norodului. Fruntaşul sinagogii era mâniat pe Isus, dar în aparenţă a ezitat să adreseze atacul său contra lui Isus personal şi de aceea a adresat observaţiile sale audienţei.

Sunt şase zile. Potrivit cu reglementările rabinice cazurilor de urgenţă li se putea da un minimum de atenţie în Sabat, dar nu celor cronice. Este cu putinţă ca femeia aceasta să fi venit la această sinagogă în toţi cei 18 ani ai neputinţei ei şi cazul ei nu putea fi clasificat ca urgent. Potrivit cu acest fel de gândire, femeia ar fi putut tot atât de bine să aştepte până după Sabat (vezi la Marcu 1,32.33; 3,1-6; Ioan 5,16).


15 „Fățarnicilor”, i-a răspuns Domnul, „oare în ziua Sabatului nu-și dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle și-l duce de-l adapă?

Făţarnicilor. [Făţarnicule, KJV]. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea făţarnicilor. Isus cuprinde atât pe fruntaşul sinagogii, cât şi pe toţi cei ce erau de acord cu el sau simpatizau cu el. Pentru cuvântul tradus prin făţarnic vezi la Matei 7,5; 6,2.

Iesle. În NT cuvântul grec apare numai aici şi în cap. 2,7.12.16 (vezi la cap. 2,7).


16 Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam și pe care Satana o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”

O fiică a lui Avraam. Ea nu numai că era o fiinţă omenească şi în felul acesta mult mai importantă decât un animal, dar era şi din neamul favorizat. Argumentul acesta urma probabil să mişte inima oamenilor şi să aducă la tăcere pe fruntaşul sinagogii (vezi v. 17), deşi poate nu l-ar fi convins că este greşit.

Satana o ţinea legată. Comparaţi Isaia 61,1-3, unde Isaia spune despre Mesia că va elibera pe captivii lui Satana. Aceasta nu vrea să spună că femeia fusese un obiect special al eforturilor lui Satana. Isus atrage probabil atenţia la Satana numai ca fiind cineva care în cele din urmă poartă răspunderea pentru toate bolile.


17 Pe când vorbea El astfel, toți potrivnicii Lui au rămas rușinați; și norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El.

Norodul se bucura. Interesul lui Isus pentru femeie era o mustrare subînţeleasă pentru fruntaşul sinagogii, care se pare că nu făcuse nimic pentru ea în decursul celor 18 ani ai neputinţei ei. El privea la Isus mâniat (v. 14), poporul cu bucurie.


18 El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi asemăna?

Împărăţia lui Dumnezeu. [Creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu, Luca 18,18-30. Cf. la Matei 13,31-33. Despre parabole vezi p. 203-207]. Vezi la Matei 3,2; 5,2.3; Marcu 3,14; Luca 4,19. Asemăna. Mai degrabă, compara, un înţeles arhaic al lui asemăna.


19 Se aseamănă cu un grăunte de muștar pe care l-a luat un om și l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, și păsările cerului și-au făcut cuiburi în ramurile lui.”

Un grăunte de muştar. Aici Hristos repetă una din parabolele pe care le folosise la Lacul Galileii aproape cu un an şi jumătate mai înainte (vezi DA 488; vezi la Matei 13,31.32).


20 El a zis iarăși: „Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu?
21 Se aseamănă cu aluatul pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.”

Aluatul. O altă parabolă pe care, fără îndoială, Isus o folosise la diferite ocazii (vezi la Matei 13,33).


22 Isus umbla prin cetăți și prin sate, învățând pe norod și călătorind spre Ierusalim.

Călătorind spre Ierusalim. Vezi la Matei 19,1. Nu este sigur dacă aceasta trebuie considerată ca făcând parte din lunga călătorie de la Galilea la Ierusalim, prin Samaria şi Perea, sau o altă călătorie făcută mai târziu, de la Perea la Ierusalim. Plecarea finală din Galileea a avut loc probabil ceva mai înainte şi aceasta ar trebui să fie considerată probabil o călătorie separată. Deşi activităţile lui Isus s-au concentrat în Perea şi Samaria în cursul celor şase luni finale ale lucrării Lui, El a vizitat Betania şi Ierusalimul la diferite ocazii, deşi pentru un scurt timp de fiecare dată, din cauza vrăjmăşiei conducătorilor iudei. Vezi la Luca 9,51.


23 Cineva I-a zis: „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns:

Cineva I-a zis. Identitatea vorbitorului nu este cunoscută.

Puţini să fie cei ce sunt mântuiţi? Aceasta se spune că era o întrebare teologică abstractă, teoretică, asupra căreia rabinii aveau mare plăcere să discute.


24 „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea.

Luptaţi-vă. Gr. agonizomai, relatată la substantivele agon, o luptă, o încercare, o luptă şi agonia, teamă, chin. Cuvântul nostru agonie este derivat de la agonia. Agonizomai se referea la origine la efortul depus de un luptător într-o întrecere atletică spre a se califica pentru câştigarea premiului şi de aici a ajuns să însemne într-un sens general a se lupta sau a se strădui. Agonizomai este folosit uneori în NT cu privire la eforturile creştinului de a se califica pentru intrarea în Împărăţia cerului (1 Corinteni 9,25; Coloseni 1,29). Este tradus şi luptă-te în 1 Timotei 6,12, cu referire la lupta cea bună a credinţei (vezi 2 Timotei 4,7). În Ioan 18,36 este folosit în sensul de slujitorii Mei s-ar fi luptat. Vezi la Matei 7,13.14.

Isus nu a răspuns direct la întrebarea omului (v. 23). În schimb răspunsul Lui este bazat pe adevărul că preocuparea noastră primară nu ar trebui să fie cu privire la cât de mulţi vor fi salvaţi, ci mai degrabă dacă noi înşine vom fi. În parabola seminţei de muştar Isus a învăţat că mulţi urmează să intre în împărăţie (vezi la Matei 13,31.32) şi în parabola cu aluatul El a scos în evidenţă influenţa transformatoare a Evangheliei asupra vieţii, fapt care-l pregăteşte pe om pentru împărăţie (vezi la Matei 13,33).


25 Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa, și voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns, El vă va zice: „Nu știu de unde sunteți.”

Va închide uşa. Pentru comentariu vezi la Matei 25,1-13. Pentru semnificaţia închiderii uşii vezi la Matei 25,7. Nu vă ştiu. Pentru comentariu vezi la Matei 7,23; 25,12.


26 Atunci veți începe să ziceți: „Noi am mâncat și am băut în fața Ta, și în ulițele noastre ai învățat pe norod.”

În uliţele noastre ai învăţat. Vezi la Matei 7,22.


27 Și El va răspunde: „Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii.”

Depărtaţi-vă de la Mine. Vezi la Matei 7,23.

Lucrătorii fărădelegii. Vezi la Matei 7,21-28.


28 Va fi plânsul și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi scoși afară.

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Vezi la Matei 8,12; 13,42.

Voi scoşi afară. Vezi la Matei 22,11-14; cf. Luca 16,22.23.


29 Vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.

Vor veni de la răsărit. Aici Isus citează în parte cuvintele din Isaia 49,12, care se referă la adunarea Neamurilor în casa lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 26-33).

Vor vedea. Literal, se vor culca, postura obişnuită la ospeţe (vezi la Marcu 2,15). A şedea la ospăţul Împărăţiei mesianice era un fel obişnuit iudaic de a se referi la bucuriile acelei împărăţii (vezi la Luca 14,15; cf. Apocalipsa 19,9).


30 Și iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, și sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă.”

Cei dintâi care vor fi cei din urmă. Isus a repetat cuvintele acestea la diferite ocazii (vezi Matei 19,30; 20,16) ca o avertizare pentru aceia care se socoteau siguri de admiterea în Împărăţia lui Mesia pe temeiul faptului că erau copii ai lui Avraam. Aceia care aveau cea mai bună şansă de a intra nu se folosiseră de avantajul ocaziei lor (vezi vol. IV, p. 26-33), ci dispreţuiseră avantajele acordate lor (vezi la Luca 14,18-24). Neamurile pe care iudeii le dispreţuiau şi le considerau nevrednice şi neeligibile de a intra în împărăţie, urmau ca, în multe cazuri, să obţină un loc mai sigur la masa mesianică pentru simplul motiv că ele folosiseră mai bine prilejurile lor decât iudeii.


31 În aceeași zi, au venit câțiva farisei și I-au zis: „Pleacă și du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.”

În aceeaşi zi. [O avertizare cu privire la judecata divină, Luca 13,31-35]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea în ceasul acela. Luca foloseşte de obicei expresia aceasta pentru a denota o strânsă legătură cu partea precedentă a naraţiunii. Pentru împrejurările prezente vezi la v. 1.

Farisei. Vezi la pag. 51, 52. Fariseii, ca şi clasă, erau acum vrăjmaşii juraţi ai lui Isus, porniţi spre uciderea Lui. Vezi la Matei 19,31; 20,18.19.

Du-Te de aici. Se pare că acest incident a avut loc în cuprinsul stăpânirii lui Irod, care se întindea peste Galilea şi Perea (vezi la cap. 3,1). Întrucât cu câteva săptămâni înainte de aceasta Isus plecase definitiv din Galilea (vezi la Matei 19,1.2), trebuie să fi fost acum în Perea.

Irod vrea să Te omoare. [Irod te va omorî, KJV]. Literal, Irod are de gând să Te omoare. Aproape cu un an mai înainte de aceasta Irod luase viaţa lui Ioan Botezătorul (vezi la Marcu 6,14-29). Având în vedere teama cu care Irod Îl privea pe Isus (vezi la Matei 14,1.2) şi dorinţa lui de a-L vedea (vezi Luca 23,8), este foarte improbabil că el urmărea să ia viaţa lui Isus. Se pare că Fariseii au folosit acest mijloc pentru a încerca să-L înspăimânte pe Isus să plece din Perea şi să meargă în Iudea, unde ar fi putut să pună mâna personal pe El. De aproape doi ani conducătorii iudei unelteau moartea Lui (vezi DA 213, 401; Ioan 11,53.54.57; vezi la Matei 15,21), iar iudeii încercaseră de curând de două ori să-L ucidă cu pietre (vezi Ioan8,59; 10,31; 11,8).


32 „Duceți-vă”, le-a răspuns El, „și spuneți vulpii aceleia: „Iată că scot dracii și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi isprăvi.

Vulpii aceleia. Probabil cu accent asupra vicleniei lui Irod şi nu asupra rapacităţii lui. Vezi p.

64. Astăzi şi mâine. Încă nu venise timpul lui Isus; mai e de lucru pentru El. A treia zi. Aceasta este o ilustraţie clară a obiceiului oriental de calculare inclusivă. A treia zi

potrivit cu calcularea iudaică ar fi ziua de după mâine (v. 33); noi i-am zice a doua zi. Pentru comentariu în plus despre calcularea inclusivă vezi vol. I, p. 182; vol. V, p. 248-250. Aici, însă, Hristos vorbeşte figurat despre timpul când lucrarea Lui se va încheia. Timpul acela, deşi nu este în viitorul imediat, fără îndoială nu este departe.

Sfârşesc. [Voi fi desăvârşit, KJV]. Gr. teleioo, a sfârşi, a completa, a desăvârşi, sau a duce la un sfârşit (vezi la Matei 5,48). Probabil aici Isus Se referă la moartea Lui viitoare, care va desăvârşi, adică completă, lucrarea Lui pământească. Potrivit cu Evrei 2,10, Isus a fost făcut desăvârşit prin suferinţă (cf. Evrei 5,9). În rugăciunea Lui de mijlocire, înainte de a intra în grădina Ghetsemani, Isus a declarat: Am sfârşit [Gr. teleioo] lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac (Ioan 17,4). În legătură cu planul rânduit de mai înainte cu privire la viaţa lui Isus vezi la Luca 2,49.


33 Dar trebuie să umblu astăzi, mâine și poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim.

Trebuie să umblu astăzi. Vezi la cap. 2,49. El trebuia să-Şi continue lucrarea încredinţată şi nu avea de gând să-Şi întrerupă lucrarea din cauza lui Irod. Ziua este timpul obişnuit pentru a umbla şi a lucra.

Să piară afară din Ierusalim. Adică, un prooroc nu poate să piară departe de Ierusalim. Isus nu vrea să spună că Ierusalimul nu putea fi fără de prooroc, ci că Ierusalimul era cetatea care-i ucidea pe prooroci, aşa cum explică imediat (v. 34). Isus nu este preocupat de siguranţa Sa pe când lucra în teritoriul care era sub jurisdicţia lui Irod. El ştia destul de bine că urma să fie omorât la Ierusalim.


34 Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!

Ierusalime, Ierusalime. Pentru comentariul la v. 34, 35 vezi la Matei 23,37-39.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–9 COL 212–218 2, 3 COL 213 5 Ev 179 6 DA 584; 3T 534 6, 7 COL 214; DA 495; 5T 250 6–9 DA 584; 7T 200 7 ChS 89; COL 218; GC 27, 601; 2T 89; 3T 191; 4T 317, 385; 5T 81, 139, 185, 352, 612 7, 8 2T 421 7–9 4T 188 8 COL 215 9 COL 216, 218 18, 19 COL 76–79 20, 21 COL 95–102 23 2T 294 24 COL 280; CT 366; FE 124; MB 141; ML 340; PK 84; 1T 127, 484; 2T 446, 480; 3T 527; 4T 218; 5T 17; 8T 65 25 Ed 264; FE 355 26, 27 COL 412; DA 825 34, 35 COL 237; MB 151; 4T 487 35 DA 242; EW 292; 5T 126


35 Iată că vi se va lăsa casa pustie; dar vă spun că nu Mă veți mai vedea până veți zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”