1 Și DOMNUL i-a vorbit lui Moise, zicând:
2 Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: Când un om va face o promisiune însemnată, sufletele acelea să fie pentru DOMNUL, după prețuirea ta.

Juruinţe. Mai de grabă, o juruinţă deosebită (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă solemnă făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta, îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu (Geneza 28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).

Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a îndemnat pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau întru totul de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat, dar dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească. (Deutronom 23,21-23).

Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că n-o pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească (Proverbe 20,25). Aceasta se poate interpreta ca însemnând, Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în pripă şi să-i pară rău după aceea. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este înţelept a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Un exemplu de acest fel de juruinţă este acela a iudeilor care se hotărau că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel (Fapte 23,12). Se pare că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici să doarmă, până nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a fost făcută în mod pripit (Judecători 11,34-40).

Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El na dorit să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja făcute. De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu răscumpărarea juruinţelor.

Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură precisă. Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci trebuia să fie adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi răscumpărate.

Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra căruia avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu putea primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească juruinţa prin plata de răscumpărare.


3 Și prețuirea ta să fie pentru partea bărbătească de la vârsta de douăzeci de ani până la vârsta de șaizeci de ani, după șekelul sanctuarului prețuirea ta să fie de cincizeci de șekeli de argint.

Preţuirea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi era întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de cinci sicli pentru un copil până la cinci ani, de douăzeci de sicli pentru cei în vârstă de până la douăzeci de ani, cincizeci de sicli până la vârsta de şaizeci de an, iar peste această vârstă suma se rezuma la cincisprezece sicli. Pentru partea femeiască era aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă omul era sărac, măsura nu trebuia să fie aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se potrivi putinţei de a plăti a omului. Este de observat că, deşi era o deosebire în preţul de răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe rang. Marele preot nu era preţuit mai mult decât muncitorul de rând.


4 Și dacă este parte femeiască, atunci prețuirea ta să fie de treizeci de șekeli.
5 Și dacă este în vârstă de cinci ani până la vârsta de douăzeci de ani, atunci prețuirea ta pentru partea bărbătească să fie douăzeci de șekeli și pentru partea femeiască, zece șekeli.
6 Și dacă este de la vârsta de o lună până la vârsta de cinci ani, atunci prețuirea ta pentru partea bărbătească să fie de cinci șekeli de argint și pentru partea femeiască prețuirea ta să fie de trei șekeli de argint.
7 Și dacă este de la vârsta de șaizeci de ani și peste, dacă este parte bărbătească, atunci prețuirea ta să fie de cincisprezece șekeli și pentru partea femeiască, zece șekeli.
8 Dar dacă este mai sărac decât prețuirea ta, atunci să se prezinte el însuși înaintea preotului și preotul să îl prețuiască; preotul să îl prețuiască conform cu mijloacele celui ce promite.
9 Și dacă este un animal, din care oamenii aduc un dar DOMNULUI, tot ce omul dă DOMNULUI din acest dar să fie sfânt.

Dacă este vorba de dobitoace. Când era făgăduit un animal curat, el devenea sfânt şi nu putea fi schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască animalul cu unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva descoperit că face acest lucru, amândouă animale deveneau sfinte şi ambele trebuiau să fie sacrificate.


10 Să nu îl schimbe, nici să nu îl înlocuiască, unul bun pentru unul rău, sau unul rău pentru unul bun; și dacă totuși el schimbă animal pentru animal, atunci acesta și cel înlocuit să fie sfinți.
11 Și dacă este un animal necurat, din care ei nu aduc sacrificiu DOMNULUI, atunci să prezinte animalul înaintea preotului;
12 Și preotul să îl prețuiască, dacă este bun sau rău, conform cu prețuirea preotului, așa va fi.
13 Iar dacă el dorește să îl răscumpere, atunci să adauge a cincea partea din el la prețuirea ta.
14 Și când un bărbat își va sfinți casa pentru a fi sfântă DOMNULUI, atunci preotul să o prețuiască, dacă este bună sau rea; precum preotul o va prețui, așa să fie.

Îşi închină Domnului casa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea stabilită de el trebuia să rămână. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de afacere. Omul putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, şi va fi a lui (versetul 15).


15 Și dacă cel ce a sfințit-o dorește să își răscumpere casa, atunci să adauge la ea a cincea parte din banii prețuirii tale și să fie a lui.
16 Și dacă un bărbat va sfinți DOMNULUI o parte din câmpul stăpânirii sale, atunci prețuirea ta să fie conform cu sămânța câmpului, un homer de sămânță de orz să fie prețuit la cincizeci de șekeli de argint.

Un ogor. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după cantitatea de sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină seamă de anul jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.


17 Dacă el sfințește câmpul său din anul jubileului, să fie după prețuirea ta.
18 Dar dacă îți sfințește câmpul după jubileu, atunci preotul să îi socotească banii conform cu anii care rămân, până la anul jubileului și să fie scăzut din prețuirea ta.
19 Și dacă cel ce sfințește câmpul dorește, în vreun fel, să îl răscumpere, atunci să îi adauge a cincea parte din banii prețuirii tale și să îi rămână lui.
20 Și dacă nu dorește să răscumpere câmpul, sau dacă a vândut câmpul unui alt om, să nu mai fie răscumpărat.

Şi-l vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că nu avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă acesta este înţelesul versetului, el făcuse în principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins că dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.


21 Dar câmpul, când iese la jubileu, să fie sfânt DOMNULUI, ca un câmp dedicat; stăpânirea acestuia să fie a preotului.
22 Și dacă un om sfințește DOMNULUI un câmp pe care l-a cumpărat, care nu este dintre câmpurile stăpânirii sale,

Un ogor cumpărat de el. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.


23 Atunci preotul să îi socotească valoarea prețuirii tale, până la anul jubileului, iar el să dea prețuirea ta în acea zi ca lucru sfânt DOMNULUI.
24 În anul jubileului câmpul se va întoarce la cel de la care a fost cumpărat, la cel căruia i-a aparținut stăpânirea pământului.
25 Și toate prețuirile tale să fie conforme cu șekelul sanctuarului, douăzeci de ghere să fie șekelul.
26 Doar pe întâiul născut al animalelor, care să fie întâiul născut al DOMNULUI, niciun om să nu îl sfințească; dacă este bou, sau oaie, este al DOMNULUI.

Întâiul născut din vită. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni nu-I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12; 20,30). Totuşi, un animal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era vândut.


27 Și dacă este dintr-un animal necurat, atunci să îl răscumpere conform cu prețuirea ta și să îi adauge a cincea parte din ea; și dacă nu este răscumpărată, atunci să se vândă conform cu prețuirea ta.
28 Cu toate acestea niciun lucru dedicat, pe care un om îl va dedica DOMNULUI din tot ce are, fie dintre oameni, fie dintre animale, fie din câmpul stăpânirii sale, să nu fie vândut sau răscumpărat, fiecare lucru dedicat este preasfânt DOMNULUI.

Tot ce va dărui. Cuvântul ebraic folosit aici pentru lucru închinat înseamnă o juruinţă mult mai solemnă decât conţine simplul termen de închinat. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate fi încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem. Acest fel de juruinţă a fost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, s-au legat cu blestem (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului, nu se mai putea face nici o schimbare şi nici o substituire.


29 Nimic dedicat, care va fi dedicat dintre oameni, să nu fie răscumpărat; ci negreșit să fie dat morții.
30 Și toată zeciuiala pământului, fie din sămânța pământului, fie din rodul pomilor, este a DOMNULUI, ea este sfântă DOMNULUI.

Zeciuială din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).


31 Și dacă un om va dori să răscumpere ceva din zeciuielile sale, să adauge la ele a cincea parte din ele.

o cincime.

Să răscumpere ceva din zeciuiala lui. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea, dacă mai târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a cuvântului Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în natură, în grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de grâu pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâul şi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi răscumpărate sau schimbate.

32 Și referitor la zeciuiala din cireadă, sau din turmă, din tot ce trece pe sub toiag, a zecea parte să fie sfântă DOMNULUI.

o zeciuialăînchinatăDomnului.

Trece sub toiag. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţei erau afară din ţarc. Când se deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lor şi, când treceau prin strungă, proprietarul care stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu cusur, el era primit ca zecime legală.


33 Să nu se uite dacă este bună sau rea, nici să nu o schimbe una cu alta; și dacă va schimba ceva, atunci deopotrivă aceasta și cea pentru schimb să fie sfântă; să nu se răscumpere.
34 Acestea sunt poruncile, pe care DOMNUL le-a poruncit lui Moise pentru copiii lui Israel pe muntele Sinai.

Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi. Comentariile lui Ellen G. White

14-16 4T 467

30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467

30,32 ED 138; PP 525

32 3T 546