Ce se face. Ieşind din ţara Egiptului, Israel trebuia să lase în urmă căile Egiptului. Ei se aflau pe calea spre Canaan, şi acolo nedreptatea exista la fel. Ei trebuiau să evite răul, oricare ar fi izvorul lui.

Să împliniţi poruncile Mele. Aceasta era singura lor scăpare. În mijlocul păcatului şi al degradării, în mijlocul unei naţiuni necinstite şi perverse, Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să lumineze ca lumină a lumii (Filipeni 2,15).

Unii s-au mirat de ce a îngăduit Dumnezeu ca poporul Său să locuiască în mijlocul unor condiţii asemenea celor existente în Egipt şi Canaan. Cu toate că trăiseră în Egipt ei nu trebuiau să se amestece cu egiptenii (vezi Ioan 17,15). Acest lucru este evident din faptul că Dumnezeu a prevăzut un loc separat pentru ei, ţara Goşen. Dacă şi-ar fi păstrat locul, dacă ar fi ascultat de sfatul lui Dumnezeu, ei ar fi rămas despărţiţi de relele care îi înconjurau. În loc să facă aşa, ei s-au amestecat cu egiptenii, au învăţat căile lor şi au ajuns corupţi. Cei 40 de ani ai lor de peregrinaj au fost ani de educare, în timpul cărora Dumnezeu a plănuit ca ei să uite căile Egiptului şi să înveţe căile Lui. Când a venit timpul să intre în ţara Canaan, generaţia care plecase din Egipt dispăruse cu totul. În acest interval de timp, Dumnezeu le-a dat Legea Sa la Sinai. El le-a dat porunci pe care omul care le va păzi, va trăi prin ele. El le-a arătat puterea Lui şi priceperea Lui de a se îngriji de ei în toate împrejurările. Toate acestea aveau drept scop să întărească credinţa lor. Dacă ei şi-ar fi pus încrederea în Dumnezeu, toate ar fi fost bune.

Dumnezeu a condus pe Israel în ţara Canaanului, cunoscând ispitele care îi aşteptau acolo. El ar fi putut face şi altfel, dar în înţelepciunea Lui a considerat El că aşa este cel mai bine. Cu toate acestea, ei nu trebuiau să se amestece cu canaaniţii, nici să înveţe căile lor. Procesul ocupării ţării Canaanului trebuia să fie un proces gradat (Exod 23,29.30). În timpul procesului, ei urmau să mai aibă ocazii pentru dezvoltarea caracterului, iar credincioşia lor faţă de Dumnezeu trebuia să fie pusă la probă. Dacă Dumnezeu ar fi îndepărtat toate ispitirile imediat, n-ar mai fi putut avea loc nici o dezvoltare a caracterului.

Israel trebuia să se ocupe numai atâta teritoriu cât să corespundă nevoilor imediate. Planul era ideal. El avea să ocrotească pe Israel şi să-i dea teritoriul necesar şi, în acelaşi timp, i-ar fi păzit de asocierea directă cu păgânii şi ar fi lăsat un câmp misionar tocmai la uşa lor. Dar Israel n-a conlucrat cu Dumnezeu. Ei n-au intrat (Evrei 4,6).

Să nu se apropie. Unul din principalele păcate ale antichităţii era imoralitatea, iar ţara Canaanului nu era scutită. Căsătoria era prea puţin preţuită şi femeile erau tratate ca nişte animale. Acest capitol prezintă un tablou adevărat al situaţiei care era printre păgâni (v.24-27), iar Dumnezeu avertizează pe Israel împotriva tuturor acestor obiceiuri. Faptul că Dumnezeu a găsit necesar să dea o astfel de avertizare, cu toate amănuntele ei, scoate în evidenţă pericolul de care trebuiau să se ferească.

La început, Dumnezeu a creat pe om şi pe femeie, stabilind condiţii ideale pentru fericirea şi confortul omului. Planul lui Dumnezeu ar fi păstrat căminul, naţiunea şi castitatea ambelor sexe. Căsătoria nu este necinstită, ea nu este păcătoasă, ceva care să fie evitat, cum ar vrea unii să ne facă să credem. Ea a fost întocmită chiar de Dumnezeu şi este onorabilă (Evrei 13,4). Ea este o întocmire divină tot atât cât este şi Sabatul şi, asemenea Sabatului, trebuie să fie păstrată în mare cinste. După cum Sabatul cere respect şi sfinţenie, tot aşa cere şi căsătoria. Amândouă pot fi profanate, sau amândouă pot fi o binecuvântare. Tema acestui capitol este respectul faţă de trup şi funcţiunile sale, şi respectul faţă de trupul altora.

Lui Moloh. Ritualul obscur păgânesc descris prin expresia adus jertfă lui Moloh este amintit aici pentru prima oară. Alte declaraţii care se ocupă cu aceeaşi practică se află în Levitic 20,2-5; 2 Regi 23,10 şi Ieremia 32,35. Milcom din versetele 5 şi 33 din acelaşi capitol şi din 2 Regi 23,13.

Dar cine este Moloh? Generaţii de teologi au fost încurcaţi de acest cuvânt. Unii consideră că Moloh (molek) este zeul Mekal canaanit, despre care mărturisesc inscripţiile, şi că ultimele două consoane au ajuns să se schimbe între ele. Totuşi, mulţi comentatori dau următoarea interpretare: Cuvântul Molah (molek) are în ebraică aceleaşi consoane ca şi cuvântul rege (melek). În ebraica veche se scriau numai consoanele, în acest caz mlk. Introducerea de vocale diferite a dat naştere la un cuvânt diferit. De aceea, după părerea acestor comentatori, care reflectă vechea tradiţie iudaică, Moloh nu era numele unei zeităţi, ci indica spre oricare zeu, care putea fi numit rege, în acelaşi sens în care Dumnezeu era numit rege de către evrei (vezi Psalmi 5,2; 10,16; etc.). Ei au acceptat şi tradiţia iudaică că vechii evrei au rezervat titlul de melek, rege, pentru Dumnezeul cel adevărat şi au pronunţat grupa consonantică de litere, mlk, când era aplicată la zeii canaaniţi, cu vocalele, o şi e, aşa cum se află în cuvântul boscheth ruşine, creând astfel cuvântul molek. Titlul acesta pentru un zeu păgân voia să însemne rege-ruşine, în contrast cu melek, adevăratul Rege al cerului şi al pământului. Această explicaţie a cuvântului Moloh a fost puternic susţinută în cercurile teologice.

În 1935, O. Eissfeldt a publicat descoperirile sale cu privire la anumite inscripţii punice ale Cartaginei din Africa de Nord din perioada de la 400-150 î.Hr. în care termenii molk de oaie şi molk de bărbat sunt folosite spre a descrie animale sau oameni pentru jertfă (Molk als Opferbegriff im Punischen und Hebraischen und das Ende des Gottes Moloch). Deoarece limba punică este strâns înrudită cu ebraica, Eissfeldt a explicat cuvântul ebraic molek ca însemnând juruinţa sau făgăduinţă. Astfel că textele biblice traduse obişnuit prin să treacă prin foc în cinstea lui Moloh, ar trebui redate ca o juruinţă, adică împlinirea unei făgăduinţe faţă de un zeu păgân.

Mulţi comentatori au închinat să accepte explicaţia lui Eissfeldt. Totuşi recentele săpături de la Mari, din Mesopotamia au furnizat texte în care G. Dossin a găsit un zeu numit Muluc, căruia i se aducea închinare în regiunea Eufratului Mijlociu în secolul al XVIII-lea d.Hr. (Revue d’Asszriologie, vol. 35 [1938] p. 178, n 1). Zeii Sevarfaim, Adramelec (atestat în inscripţiile din Mesopotamia ca Adad-milki) şi Anamelec, cărora li se jertfeau copii în foc (2 Regi 17,31) se pare că aveau o oarecare legătură cu zeul Muluc, după cum arată ultima parte a numelui lor.

În lumina acestei ultime dovezi, se pare că Moloh a fost un zeu păgân deosebit, unul căruia i se jertfeau copii arşi prin foc, astfel că traducerea veche să treacă prin foc în cinstea lui Moloh poate fi considerată că este corectă. Totuşi numele acestui zeu a fost aplicat mai târziu ca termen tehnic pentru jertfe de animale şi oameni, aşa cum rezultă din inscripţiile punice din Cartagina.

Să nu vă spurcaţi. Neamurile din jurul lui Israel erau vinovate de toate păcatele enumerate aici, şi din cauza aceasta ele trebuiau să fie dezmoştenite. De aceea, Israel trebuia să evite o vinovăţie asemănătoare, sau să fie izgonit. Solia dată aici este o dovadă despre pericolul iminent care îi confrunta.

Să nu vă verse. De la qo’ a voma (vezi Levitic 18,25; Iona 2,10). Israel deţinea titlul de proprietate asupra Ţării Făgăduinţei numai pe temeiul legământului. Când au călcat legământul, ei au pierdut dreptul de a rămâne în Canaan. Ei aveau să fie smulşi din ţară şi risipiţi (Deutronom 28,63.64). Sub simbolul unei viţe de vie, Isaia prezintă pe Israel sădit într-o câmpie foarte mănoasă. Dar via a făcut struguri sălbatici, Dumnezeu a hotărât să lase pustie întreaga ţară (Isaia 5,1-7).

Eu sunt Domnul. Capitolul sfârşeşte aşa cum a început, cu această afirmaţie destinată să le aducă aminte de sfinţenia lui Dumnezeu şi al nivelului înalt pe care îl prezintă înaintea lor. Comentariile lui Ellen G. White

5 PP 372

26,27 1T 280