1 S-a întâmplat, pe vremea lui Ahaz, fiul lui Iotam, fiul lui Ozia, împăratul lui Iuda, că Rețin, împăratul Siriei, s-a suit cu Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, împotriva Ierusalimului, ca să-l bată; dar n-a putut să-l bată.

Pe vremea lui Ahaz. Vezi tabelul, Vol. II, p. 77. Solia aceasta pare să fi fost dată cam pe la anul 734 î.Hr., aproape de începutul domniei lui Ahaz (vezi comentariul la v. 16). Pentru cadrul istoric al evenimentelor amintite aici, vezi Vol. II, p. 86.

Reţin, împăratul Siriei şi Pecah. Sursele asiriene arată că Ozia luase o poziţie fermă împotriva Asiriei, împărtăşită, probabil, şi de fiul său, Iotam, dar că Ahaz era prietenos. Acesta din urmă a trimis aur şi argint, pe care l-a luat de la Templu şi din propriul său palat, lui Tiglat-pileser ca să cumpere ajutor asirian (vezi comentariul la 2Regi 16,5-10). Ştim din 2Regi 15,29 că Pecah al lui Israel era anti-asirian, întrucât Tiglat-pileser a venit contra lui; iar din surse asiriene mai ştim că acest lucru era valabil şi cu privire la Reţin din Siria. Probabil că majoritatea naţiunilor din Asia apuseană erau unite pe vremea aceea într-o alianţă contra Asiriei, iar atacul lui Pecah şi al lui Reţin asupra lui Ahaz avea ca scop să-l detroneze pe el şi să pună un nou rege, şi poate să oblige regatul lui Iuda să intre în coaliţie contra Asiriei.

N-au putut să-l bată. După 2Cronici 28,5-15 Iuda suferise o înfrângere dezastruoasă din partea lui Pecah şi a lui Reţin, iar Elat, la Golful Acaba, căzuse în mâinile Siriei (2Regi 16,6). Dar, deşi asediată, cetatea Ierusalim nu a fost luată (2Regi 16,5).


2 Când au venit și au spus casei lui David: „Sirienii au tăbărât în Efraim!”, a tremurat inima lui Ahaz și inima poporului său, cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.

Au spus. Adică i s-a raportat lui Ahaz, reprezentantul în viaţă al casei lui David. Atacul era direcţionat în special împotriva dinastiei lui David, întrucât avea scopul de a-l detrona pe Ahaz şi de a aşeza un nou rege, din casa lui Tabeel, pe tronul lui Iuda (v. 6).

Inima lui. În sulul 1QIsa de la Marea Moartă lipsesc cuvintele acestea.

A tremurat. Ahaz a fost apucat de groază în faţa perspectivei de a fi înlăturat de la tron (v. 6). Fiind un apostat, el nu se încredea în Dumnezeu, şi i se părea că regatul lui va cădea în curând.


3 Atunci Domnul a zis lui Isaia: „Ieși înaintea lui Ahaz, tu și fiul tău Șear-Iașub, la capătul canalului de apă al iazului de sus, pe drumul care duce la ogorul înălbitorului

Ieşi. Cu toate că Ahaz era un rege păcătos, Domnul nu are de gând să îngăduie ca dinastia lui David să se stingă (vezi Geneza 49,10; 2Samuel 7,12, 13). De aceea, Isaia a fost trimis la rege ca să-l informeze de planul Domnului de a ocroti regatul lui Iuda şi de a-i înfrânge invadatorii.

Şear-Iaşub. Literal: [o] rămăşiţă [se va] întoarce. Isaia şi copiii lui erau rânduiţi de Dumnezeu ca semne pentru popor (cap. 8,18). La fel stau lucrurile şi cu contemporanul lui Isaia, Osea, ai cărui copii purtau şi ei nume cu semnificaţie (Osea 1,4-9). Isaia a ţinut în mod constant înaintea poporului solia aceasta a întoarcerii rămăşiţei (capitolele 4,2.3; 10,21; etc.).

Al iazului de sus. Aprovizionarea cu apă a cetăţii era totdeauna importantă pe timp de asediu. Iazul de sus a fost identificat ca fiind izvorul de sus Ghihon, cunoscut ca Izvorul Sf. Maria sau Fântâna Fecioarei (vezi Ierusalimul în perioada israelită). Era aşezat în valea Chedron pe partea de răsărit a Ofelului şi la sud de Templu. Chiar de la Ghihon a făcut Ezechia mai târziu vestitul său apeduct, tunelul Siloam (2Regi 20,20; 2Cronici 32,30), care aducea apa la scăldătoarea Siloam din interiorul cetăţii. Pe vremea lui Ahaz această sursă de apă ar fi fost în afara cetăţii pe timp de asediu, şi fără îndoială că încă de pe atunci s-au construit planuri pentru ca apa să poată fi adusă în cetate şi refuzată unui vrăjmaş din exterior.


4 și spune-i: „Ia seama și fii liniștit; nu te teme de nimic, și să nu ți se înmoaie inima din pricina acestor două cozi de tăciuni care fumegă: din pricina mâniei lui Rețin și a Siriei, și din pricina fiului lui Remalia!

Fii liniştit, nu te teme. Având ajutorul Domnului cerului, nu era nevoie să se teamă. Dar regele a refuzat să se încreadă în Dumnezeu, şi ca urmare a dat frâu liber disperării când a fost confruntat de împrejurări cărora nu ştia să le facă faţă.

Acestor două cozi. O expresie de dispreţ. Regatele la suprafaţă viguroase, dar de fapt epuizate, al lui Israel şi al Siriei, ş1Regi i lor, nu erau decât rămăşiţele aproape stinse şi fumegânde ale unor tăciuni. Încă o pâlpâire şi ele aveau să se stingă de tot. Dumnezeul cerului prezicea acum soarta lor nenorocită pentru ca Ahaz să poată urma o politică inteligentă în ce le priveşte. Ceea ce trebuia să ia în considerare Ahaz era puterea ascendentă a Asiriei, nu regatele stinse Siria şi Israel. În cursul următorilor 40 sau 50 de ani, Iuda urma să fie aproape înghiţită de Asiria, şi cu toate acestea politica lui Ahaz dădea ajutor asirienilor să-şi împlinească în mod inevitabil planurile.


5 Nu te teme că Siria gândește rău împotriva ta și că Efraim și fiul lui Remalia zic:
6 „Să ne suim împotriva lui Iuda, să batem cetatea, s-o spargem și să punem împărat în ea pe fiul lui Tabeel.”

Împotriva lui Iuda. Planul era să cucerească Iuda şi să o ia pentru ei.

Să punem împărat. Ahaz avea să fie detronat, dinastia lui David desfiinţată, şi un nou împărat, fiul lui Tabeel, aşezat pe tron. Identitatea acestui nou rege este necunoscută, dar se consideră că este vorba de un sirian, întrucât numele Tabeel este aramaic şi înseamnă bun [este] Dumnezeu. Israel şi Siria se înţeleseseră între ele în privinţa unui nou monarh marionetă care să şadă pe tronul lui David.


7 Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Așa ceva nu se va întâmpla și nu va avea loc.

Nu va avea loc. Casa lui David nu urma să cadă. Planul propus de Israel şi de Siria era îndreptat contra lui Dumnezeu şi nu putea reuşi. Dumnezeu avea alte planuri pentru casa lui David (vezi Geneza 49,10; 2Samuel 7,12). El nu le va îngădui oamenilor să se amestece în planul Său pentru Iuda, sau să pună capăt dinastiei prin care trebuia să vină Mesia.


8 Căci Damascul va fi capitala Siriei, și Rețin va fi capitala Damascului. Și peste șaizeci și cinci de ani Efraim va fi nimicit și nu va mai fi un popor.

Peste şaizeci şi cinci de ani. Sensul acestei preziceri este nesigur. După cronologia regilor propusă în acest comentariu (vezi Vol. II, p. 77, 143, 749), prezicerea a fost făcută pe la 734 î.Hr., şi nici o altă cronologie nu plasează urcarea la tron a lui Ahaz mai devreme de 742. Totuşi, pe la 722 Israel, regatul nordic, îşi ajunsese sfârşitul prin căderea Samariei în mâinile asirienilor. Unii învăţaţi moderni au tras concluzia că aceste cuvinte au fost inserate de o mână mai târzie. Ei atrag atenţia la faptul că afirmaţia aceasta pare să întrerupă firul gândirii dintre v. 8 şi 9. Însă nu există nici o dovadă certă că s-a făcut o astfel de inserare.

Presupunând că numărul 65 se găsea în textul original al lui Isaia, şi neavând vreun motiv decisiv pentru a crede că nu era acolo, s-au sugerat două împliniri posibile. Şaizeci şi cinci de ani după 734, inclusiv, ar fi 670, când Esarhadon (681-669) a domnit peste Asiria. Este ştiut că Esarhadon (şi după el urmaşul lui, Asurbanipal, biblicul Osnapar) a transportat câteva popoare mesopotamiene în fostul teritoriu al regatului nordic (Ezra 4,2-10). Aceasta s-a petrecut la mult timp după ce Israel încetase să mai fie o naţiune (723/722 î.Hr.). Politica asiriană de a împrăştia popoarele supuse urmărea să şteargă vechile identităţi şi loialităţi naţionale. Atât de mulţi izraeliţi din cele zece seminţii au fost absorbiţi de populaţiile învecinate, încât au fost deseori amintiţi ca seminţiile pierdute. Probabil că unii dintre ei să s-au alăturat mai târziu captivilor din Iuda şi s-au înapoiat cu ei după Exil, dar ca indivizi într-o comunitate iudaică ce era o continuare a vechiului regat al lui Iuda, nu al lui Israel.

O altă interpretare a mai fost sugerată – că cei 65 de ani au început pe vremea cutremurului din timpul domniei lui Ozia sau Ieroboam II. Cutremurul acesta a fost semnul judecăţilor Domnului asupra lui Israel menţionate de Amos. Dacă lucrurile stau aşa, Isaia aici se referă doar la căderea Samariei din 723/722. Lucrul acesta este posibil, dar nu poate fi dovedit, data exactă a cutremurului nefiind cunoscută. Întrucât nu avem nici un punct precis de începere a celor 65 de ani, nu este posibil astăzi – şi nici necesar – să precizăm semnificaţia prezicerii. După toate probabilităţile, o profeţie specifică ca aceasta a fost clară şi inteligibilă pentru aceia în timpul cărora a fost dată. Evident, era mult mai important ca ei să o înţeleagă decât este pentru noi.


9 Samaria va fi capitala lui Efraim, și fiul lui Remalia va fi capul Samariei. Dacă nu credeți, nu veți sta în picioare.”

Dacă nu credeţi. Era vizibil că Ahaz nu credea făgăduinţa lui Dumnezeu că Pecah şi Reţin nu vor izbuti în planurile lor. El încă se temea. Fără de credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11,6), cu atât mai puţin să ne supunem conducerii Lui înţelepte şi milostive.


10 Domnul a vorbit din nou lui Ahaz și i-a zis:
11 „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.”

Cere un semn. Dumnezeu a făcut oferta aceasta pentru a întări credinţa lui Ahaz. Semne ca acesta sunt deseori date pentru a întări credinţa unor suflete slabe şi stăpânite de prejudecăţi.

Cere-l, fie în locurile de jos. Masoreţii (vezi Vol. I, p. 34, 35) au citit textul ebraic consonantic h’mq sh’lh ca ha’emeq she’alah, literal: [în] adânc cere. Revizuiri ulterioare ale LXX din partea traducătorilor greci cu câteva secole mai înainte de masoreţi, totuşi, au luat pe h’mq sh’lh ca însemnând ha’emeq she’olah: [în] adâncul lui Şeol. Nu avem o cale de a determina citirea corectă, deşi echilibrul gramatical al cuvintelor în ebraică favorizează expresia [în] adâncul lui Şeol. Pentru sensul lui Şeol, vezi comentariul la 2Samuel 12,23; 22,6; Proverbe 15,11. Pentru alte ocazii când se pune în contrast înălţimea cerului cu adâncul Şeolului, vezi Deuteronom 32,22; Iov 11,8; Psalmi 86,13; 139,8.


12 Ahaz a răspuns: „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul.”

Nu vreau să cer. Ahaz a refuzat să se lase convins. El nu voia să creadă, şi nu dorea nimic ce l-ar fi putut ajuta să creadă. El îşi fixase politica, era hotărât să o urmeze, şi se temea de orice l-ar fi putut influenţa să o schimbe. Ajutorul pe care îl căuta era de la Asiria, nu de la Dumnezeu.

Să nu ispitesc pe Domnul. Adică, să pună pe Domnul la încercare cerând un semn. Prin aceasta Ahaz şi-a dat pe faţă încăpăţânarea şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a oferit să-l ajute şi să-l călăuzească, dar el a ales în schimb să se încreadă în Asiria pentru ajutor. Ahaz era hotărât să nu aibă nimic de-a face cu Dumnezeu, şi făcea lucrul acesta cât se poate de clar.


13 Isaia a zis atunci: „Ascultați totuși, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiți răbdarea oamenilor, de mai obosiți și pe a Dumnezeului meu?
14 De aceea, Domnul însuși vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel.

Domnul Însuşi vă va da. Ahaz urma să aibă un semn de la Domnul chiar fără voia lui, dar semnul urma să fie după alegerea Domnului. Pentru încurajarea acelora care aveau să rămână credincioşi în anii de criză care stăteau înainte, Dumnezeu a considerat că este potrivit să le dea o asigurare că va fi cu ei. Naţiunea avea deja un asemenea semn în Şear-Iaşub, fiul cel dintâi al lui Isaia (vezi comentariul la v. 3; compară cu cap. 8,18), al cărui nume însemna [o] rămăşiţă [se va] întoarce, şi a cărui prezenţă era o amintire constantă că în apropiata invazie asiriană o rămăşiţă va fi salvată.

Vă. În ebraică, este la plural. Reiese din v. 13 că de aici se referă la casa lui David, adică la casa regală a lui Iuda, al cărui reprezentant viu era Ahaz. Reiese de asemenea din versetele 1 şi 2 că expresia casa lui David îl vizează pe Ahaz însuşi. Ca urmare, unii au luat pluralul voi din v. 14 ca o formă de adresare comparabilă cu noi folosit în articolele redacţionale şi au tras concluzia că semnul i-a fost dat, prin urmare, lui Ahaz personal, ca reprezentant în viaţă al casei lui David şi în poziţia lui de rege şi conducător al lui Iuda. Alţii au sugerat că pluralul voi se referă la Ahaz şi urmaşii săi pe tronul lui David.

Semn. Ebr. ’oth, un semn, simbol, urmă, memento. În VT un ’oth poate să fie şi poate să nu fie o minune. În esenţă, aşa cum a fost curcubeul legământului (Geneza 9,12), Sabatul (Exod 31,13; Ezechiel 20,12.20), sângele mielului pascal pe uşiorii uşii (Exod 12,13) şi cădelniţele lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16,38), ’oth era un memento vizibil al unui adevăr spiritual important. Semnele din Egipt (Exod 4,8; 7,3; Deuteronom 4,34; etc.) şi cele date lui Ghedeon (Judecători 6,17) şi Ezechia (2Regi 20,8.9; Isaia 38,7.8) au fost semne miraculoase menite să provoace cooperarea şi să inspire credinţă. Fără excepţie, un semn consta dintr-un obiect sau o întâmplare al cărui scop era de a confirma, sau de a aminti adevărul spiritual sau mesajul profetic legat de el de către Inspiraţie. Elementul miraculos poate să fie sau să nu fie prezent. Face parte din însăşi esenţa unui semn ca el să fie vizibil în mod literal pentru persoana sau persoanele cărora le este dat, aşa încât la rândul lui ochiul credinţei să poată percepe voinţa lui Dumnezeu şi să se prindă cu tărie de făgăduinţele Lui. Ori de câte ori cineva cerea un semn, aşa cum Dumnezeu Îl invită pe Ahaz să facă (Isaia 7,11), sau când Dumnezeu Însuşi alegea semnul, acesta era, fără excepţie, vizibil în mod literal pentru aceia cărora le era adresat.

În legătură cu aceasta este important să observăm declaraţia lui Isaia: Eu şi copiii, pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor (cap. 8,18), o declaraţie a cărei semnificaţie este lămurită de faptul că apare în aceeaşi secvenţă profetică ca şi semnul făgăduit în cap. 7,14. Cele trei nume, Isaia, Şear-Iaşub, Maher-Şalal-Haş-Baz – care înseamnă respectiv: Domnul va mântui, O rămăşiţă se va întoarce şi Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii – toate vorbesc cu elocvenţă despre evenimente legate de iminentele şi repetatele invazii asiriene în Iuda. Isaia şi fiii lui erau semne rânduite de Dumnezeu să câştige, dacă era cu putinţă, conlucrarea lui Ahaz şi a lui Iuda în cursul anilor de criză care au însoţit prăbuşirea şi captivitatea regatului nordic, Israel.

Fecioara. Ebr. ’almah. Cuvântul acesta, la singular şi la plural, apare numai de nouă ori în VT (Geneza 24,43; Exod 2,8; 1Cronici 15,20; Psalmi 46, în introducere; 68,25; Proverbe 30,19; Cântarea Cântărilor 1,3; 6,8; Isaia 7,14), niciodată într-un context care să dezvăluie sensul său precis. Această incertitudine a dat naştere la diferenţe de păreri în ce priveşte faptul dacă ’almah trebuie să fie tradus fecioară sau femeie tânără. Au fost făcute încercări elaborate de a se dovedi că el înseamnă exclusiv una sau alta, însă dovezile prezentate până acum în ambele direcţii nu au fost suficiente pentru a-i convinge pe toţi învăţaţii ebraişti. Lexicografii ebraici sunt de acord că ’almah derivă de la rădăcina ’alam, a fi matur [din punct de vedere sexual] şi că cuvântul ’almah denotă o femeie tânără, implicând capacitatea de a naşte copii. Atât ’almah cât şi ’elem, formă masculină a cuvântului, denotă clar maturitatea fizică, dar nu avem o dovadă absolută că ele implică virginitatea sau, dimpotrivă, poziţia de căsătorit. Putem observa, totuşi, că în Cântarea Cântărilor 6,8.9 virginele, ’alamoth (pluralul de la ’almah) sunt puse laolaltă cu reginele şi ţiitoarele în contrast cu o tânără neprihănită. Potrivit limbii ebraice ’almah din Isaia 7,14 poate să fi născut deja (vezi mai jos va rămâne însărcinată), iar dacă ea încă era o virgină când Isaia a vorbit, am fi atunci confruntaţi cu încă o naştere miraculoasă similară cu cea a lui Isus, lucru care ar crea o profundă problemă teologică. Pentru mai multe informaţii, vezi Problems in Bible Translation,

p. 152-157.

Termenul ebraic specific pentru virginitate aste bethulah, care înseamnă strict virgină şi nimic altceva în cele 50 de ocazii când apare în Vechiul Testament. În uzanţa biblică, o bethulah era, prin definiţie, o femeie la vârsta de căsătorie, fie tânără sau bătrână, deşi probabil tânără, care nu se împreunase cu vreun bărbat. Nici măcar o singură dată cuvântul ’almah nu este folosit cu referire la virginitate, aşa cum este folosit bethulah şi formele lui. Bethulah nu are echivalent masculin înrudit, dar este adesea cuplat cu bachur, tânăr ales sau tânăr deosebit. Bachur şi bethulah zugrăvesc idealurile ebraice cele mai înalte de bărbat tânăr şi de femeie tânără, după cum ’elem şi ’almah denotă maturitatea fizică. Fără nici o excepţie, acolo unde se face referire la integritate morală şi virginitate, sunt folosite bachur şi bethulah; ’elem şi bethulah nu sunt niciodată folosite astfel.

Isaia vorbeşte despre Dumnezeu ca bucurându-Se de poporul Său aşa cum se uneşte un tânăr [bachur] cu o fecioară [bethulah] (Isaia 62,5). Este extrem de semnificativ că Sionul, ca un tip al poporului lui Dumnezeu, o fecioară curată, parthenos (2Corinteni 11,2) este pomenit în 2Regi 19,21; Isaia 37,22; 62,5; Ieremia 14,17; 31,4; Plângerile 1,15; etc., ca o bethulah – însă niciodată ca o ’almah. De fapt, poporul lui Dumnezeu nu este numit nicăieri în limbaj figurat ’almah; El nu va fi mulţumit cu nimic mai puţin decât cu o biserică descrisă ca o bethulah. Dumnezeu nu este atât de preocupat de vârstă, cât de caracter. Isaia foloseşte pe bethulah în total de cinci ori (capitolele 23,4.12; 37,22; 47,1; 62,5), şi dacă ar fi intenţionat ca tânăra femeie din cap. 7,14 să fie considerată virgină în sensul strict al cuvântului, era de aşteptat ca el să-l folosească şi aici tot pe bethulah. Totuşi, citând Isaia 7,14, Matei foloseşte cuvântul parthenos, care înseamnă strict fecioară. În ce priveşte motivele lui pentru a proceda astfel, vezi comentariul la Matei 1,23.

Contextul lui Isaia 7,14, împreună cu lucrurile anterior relatate cu privire la cuvintele traduse semn şi fecioară, dă certitudinea că prezicerea făcută aici a avut o aplicaţie imediată în cadrul împrejurărilor istorice prezentate în capitol. Referirea lui Matei la prezicere face la fel de sigur faptul că prezicerea aceasta arată şi în viitor către Mesia. Multe profeţii din Vechiul Testament au o dublă aplicaţie ca şi aceasta, întâi la viitorul mai apropiat şi apoi la viitorul mai îndepărtat (vezi comentariul la Deuteronom 18,15).

În naraţiunea lui Isaia 7 nu se mai spune nimic cu privire la identitatea tinerei femei la care se referă Isaia aici. Totuşi, în ebraică ea este numită tânăra femeie, indicând o anumită tânără. Dacă ea era de faţă cu acea ocazie sau dacă Ahaz sau Isaia îi cunoşteau identitatea la momentul respectiv este, totuşi, incert (vezi Gramatica ebraică a lui Gesenius, § 126; comp. Amos 5,19, unde în loc de un leu în ebraică se spune leul, adică acel leu care alerga după omul care fugea). Pe baza tăcerii cap. 7 cu privire la identitatea, tinerei femei amintite în v. 14, unii sugerează că prezicerea şi-a găsit împlinirea într-o persoană necunoscută nouă, însă bine cunoscută atât de Ahaz, cât şi de Isaia. Pe temeiul credinţei că semnul cerut trebuie să fie miraculos în natură şi că cuvântul ’almah înseamnă strict fecioară şi nu doar tânără femeie, unii au sugerat că împlinirea literală a prezicerii în zilele lui Isaia necesita ca mama fiului făgăduit să fie, ca şi Maria, o fecioară în sensul strict al cuvântului. Practic, ar fi cu totul posibil ca Dumnezeu să facă acest lucru dacă ar vrea. Dar, un atare copil ar fi reprezentat, ca şi Hristos, o unire a naturii divine cu cea umană, şi în felul acesta l-ar lipsi pe Hristos de poziţia Lui unică de Fiul divin-uman al lui Dumnezeu.

Ţinând cont de faptul că Ahaz era un bărbat tânăr, de 21 de ani la data aceasta (2Regi 16,1.2; vezi Vol. II, p. 77), alţii au sugerat că această tânără femeie se poate să fi fost propria lui soţie, sau vreo altă tânără femeie din anturajul regal, prezentă la acea ocazie. Alţii mai sugerează că Isaia se referă la propria lui soţie, proorociţa din cap. 8,3, care poate că l-a însoţit în misiunea lui de a-l întâlni pe regele Ahaz (vezi comentariul la cap. 8,3). Faptul că lucrarea profetică a lui Isaia a continuat vreme de o jumătate de secol sau mai bine după această întâmplare, petrecută pe la începutul lucrării lui (PK 382; vezi capitolele 1,1; 6,1), dă certitudinea că el însuşi era pe atunci un bărbat tânăr şi că soţia lui putea fi numită pe drept cuvânt la momentul acela tânăra femeie.

Va rămâne însărcinată. Verbul ebraic este la timpul perfect, ceea ce de obicei denotă o acţiune terminată, şi normal ar trebui să fie tradus a rămas însărcinată. Totuşi, profeţii au folosit adesea timpul perfect pentru a denota o acţiune viitoare. Ei erau atât de încrezători cu privire la împlinirea prezicerilor lor, încât vorbeau despre lucruri viitoare ca fiind deja împlinite (vezi Vol. I, p. 27). Pe temeiul acesta va rămânea însărcinată ar fi o traducere mai exactă. Este imposibil să determinăm care traducere reflectă mai exact intenţia Inspiraţiei, dar mulţi consideră că cea mai naturală interpretare a expresiei ebraice arată că concepţia copilului semn avusese deja loc la data când Isaia vorbea. Succesiunea timpurilor în v. 14 pare să ceară aceasta. Aceia care consideră că tânăra femeie este soţia lui Ahaz sau o altă tânără femeie din familia regală, sugerează că prezicerea aceasta constituia un semn pentru Ahaz prin faptul că Isaia, probabil, nu avea de unde să ştie că concepţia avusese loc şi că nici unul dintre ei nu putea, la data aceea, să cunoască sexul copilului nenăscut. Însă este important să ţinem minte că nu este câtuşi de puţin necesar ca semnul să fie miraculos în caracter (vezi comentariul de mai sus de la v. 14 la Semn).

Îi va pune numele. Textul ebraic general acceptat spune literal ea îi va pune numele, cu toate că într-o serie de manuscrise găsim tu îi vei pune numele. Potrivit cu varianta din urmă, copilul încă nenăscut urma să fie un membru al familiei regale, iar mama lui fie soţia lui Ahaz, fie o altă tânără a cărei odraslă era prerogativa lui Ahaz să o numească. Totuşi, varianta ea îi va pune numele este mai probabil corectă.

Emanuel. Ebr. ’Immanu ’El, literal: Dumnezeu cu noi şi însemnând Dumnezeu [este] cu noi, adică aşa cum lămureşte contextul, ca să ne elibereze de vrăjmaşii noştri. Pentru semnificaţia mesianică a numelui, vezi comentariul la Matei 1,23. Ca şi numele Isaia, care înseamnă Domnul va mântui [pe Iuda], Şear-Iaşub (v. 3), [o] rămăşiţă [se va] întoarce, adică Iuda nu va cădea o dată cu regatul nordic, şi Maher-Şalal-Haş-Baz, Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii, numele Emanuel era un nume simbol, rânduit de Dumnezeu să mărturisească despre scopul Său pentru Iuda la data aceea şi despre natura evenimentelor care urmau să aibă loc în curând. Vezi mai departe la cap. 8,1-3.8.10. Semnul Emanuel urma să mărturisească despre prezenţa lui Dumnezeu cu poporul Său, pentru a călăuzi, a ocroti şi a binecuvânta. În timp ce alte naţiuni au fost înfrânte, Iuda urma să fie susţinută; în timp ce Israel avea să piară, Iuda avea să trăiască. Când Sanherib a venit contra ţării lui Iuda pentru a o distruge, Ezechia, fiul lui Ahaz, a găsit fără îndoială în cuvintele lui Isaia cu privire la Emanuel un izvor de încredere şi de tărie. În solia lui de încurajare către locuitorii Ierusalimului, Ezechia îi asigură: Cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi (2Cronici 32,7.8).


15 El va mânca smântână și miere până va ști să lepede răul și să aleagă binele.

Smântână şi miere [KJV: Unt şi miere]. Smântâna [untul] vremurilor biblice era lapte închegat, considerat o delicatesă în multe părţi ale Orientului chiar şi astăzi (vezi Exod 3,17; Judecători 5,25). O ţară în care curge lapte şi miere era o ţară a belşugului. Astfel, menţionarea aici a consumului de lapte închegat şi miere implică o abundenţă de alimente. Ţara urma să fie pustiită, dar avea să fie hrană corespunzătoare pentru puţinii rămaşi în ţară după invazia asiriană (Isaia 7,22).

Până va şti. Literal: la [ebr. le] cunoaşterea lui, însemnând când ştie. Prepoziţia le are acelaşi sens în Geneza 24,63, pe înserat [KJV]; Geneza 3,8 în răcoarea serii; Geneza 8,11 spre seară; 2Samuel 11,1, pe vremea când; etc. Când copilul care urma să fie numit Emanuel avea să ajungă destul de mare pentru a şti să lepede răul şi să aleagă binele, el va avea smântână şi miere ca să mănânce. Dacă aceasta se referă la vârsta de 2 sau 3 ani, când gusturile copilului s-au pronunţat, sau la vârsta de aproximativ 12 ani, când percepţia morală este bine dezvoltată, nu este cert. Doi sau trei ani de la data aceea ar fi fost în jurul lui 732 î.Hr., iar 12 ani, în jurul lui 722 (vezi comentariul la Isaia 7,1). Damascul a căzut în 732, iar Samaria zece ani mai târziu. Puţinii care nu fuseseră duşi captivi urmau să găsească belşug de mâncare (vezi comentariul la versetele 21,22) în ţara pustiită (vezi comentariul la versetele 17-20, 23-25). Vezi comentariul la cap. 8,4.


16 Dar înainte ca să știe copilul să lepede răul și să aleagă binele, țara, de ai cărei doi împărați te temi tu, va fi pustiită.

Dar. Ebr. ki. Conjuncţia aceasta cere ca copilul din v. 16 să fie identificat cu fiul din v. 14, 15, şi nu cu fiul Şear-Iaşub, din v. 3, aşa cum au sugerat unii. Cuvântul ki face ca v. 16 să fie de nedespărţit de ceea ce îl precede imediat. Mai mult, articolul hotărât l care însoţeşte cuvântul copil din v. 16 cere ca ultimul copil de care a fost vorba, în cazul acesta Emanuel, să fie vizat aici.

Înainte ca să ştie copilul. Vezi comentariul la v. 15.

Pustiită [KJV: Părăsită de cei do1Regi ai ei]. Isaia îl îndemnase pe Ahaz să nu se teamă de Reţin şi de Pecah, acele două cozi de tăciune care fumegă (v. 4). Acum el declară că copilul care urma să se nască în curând urma să nu fie mai mare de aproximativ doi ani când aceşt1Regi urmau să-şi piardă tronurile. Dacă Ahaz a ajuns la tron în 736/735, s-ar putea ca această întrevedere cu Isaia să fi avut loc fie pe la sfârşitul lui 735, fie pe la începutul lui 734. În anul 735, Tiglat-pileser al III-lea al Asiriei era angajat într-o campanie contra regatului Urartu din părţile Armeniei, în 734 a luptat contra Filistiei, iar în 733 şi 732 contra Damascului (vezi Vol. II, p. 61, 62). Asiria depunea un efort neobosit ca să-şi asigure controlul asupra Asiei nord-vestice. În campania lor contra Asiriei, Pecah şi Reţin se ridicaseră împotriva lui Ahaz, care se aliase cu Tiglat-pileser (2Regi 16,5-7). Iuda nu avea de ce să se teamă dacă conducătorii lui s-ar fi încrezut în făgăduinţa implicită din numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Pe vremea când copilul semn Emanuel urma să fie în vârstă de vreo doi ani, domnia lui Pecah şi a lui Reţin avea să ajungă la sfârşit. Aceasta ar fi fost în 732, în ultimul an din cei doi în care Tiglat-pileser a purtat război împotriva Damascului. Compară Isaia 8,3.4, unde este prezis din nou timpul împlinirii acestei profeţii. Vezi 2Regi 15,30; 16,9.


17 Domnul va aduce peste tine, peste poporul tău și peste casa tatălui tău zile cum n-au mai fost niciodată, din ziua când s-a despărțit Efraim de Iuda (adică pe împăratul Asiriei).”

Domnul va aduce. Ahaz deja arătase lămurit că nu se va îndrepta spre Domnul pentru ajutor. În schimb, el plănuieşte să se sprijine pe Asiria (2Regi 16,5-7). Dar, Isaia îl avertizează că Asiria nu se va dovedi un ajutor pentru Iuda, ci mai de grabă o sursă de necazuri (Isaia 7,17-20; 8,7.8; 10,6). Mai târziu, când Asiria invadează Iuda, acesta din urmă va căuta ajutor la Egipt, dar şi aceasta urma să fie în zadar (capitolele 30,1-3; 31,1-3.8). Profetul încearcă acum să îi explice regelui toate aceste lucruri.

Împăratul Asiriei. Zile de întuneric şi de primejdie stăteau înaintea lui Iuda, zile de necaz cum nu mai fuseseră de la răscoala lui Ieroboam, cu două secole în urmă. Împăratul Asiriei urma să invadeze nu numai Israelul, ci şi Iuda. Dacă Iuda s-ar fi întors la Domnul, El Şi-ar fi prelungit binecuvântările, şi n-ar fi îngăduit asirienilor să vină contra ţării. Isaia a căutat cu râvnă să-l conducă pe rege şi poporul acestuia înapoi la Dumnezeu, dar ei au refuzat. Din cauza aceasta Asiriei i se va îngădui să invadeze ţara.


18 În ziua aceea, Domnul va șuiera muștelor de la capătul râurilor Egiptului și albinelor din țara Asiriei;

Va şuiera muştelor. Literal: fluieră muştei să vină din părţile îndepărtate ale Egiptului, adică să adune oştirile Egiptului. Perioada Dinastiei a douăzeci şi patra din Egipt a fost cam pe la 750-715. Dar, contemporană cu această dinastie era o alta, întemeiată de Piankhi, o căpetenie puternică din Nubia, care în cele din urmă şi-a întins stăpânirea peste Egiptul sudic (vezi Vol. II, p. 52, 53). Această dinastie etiopiană, Dinastia a douăzeci şi cincia, a cârmuit Egiptul de la aproximativ 715 la 663. Când Sanherib a venit contra lui Iuda, evident în a doua sa invadare a lui Iuda (vezi Vol. II, p. 64), Taharka (vezi Vol. II, p. 53, 64, 65, 160; şi vezi comentariul la 2Regi 18,13; 19,9), al patrulea rege al Dinastiei a douăzeci şi cincia (vezi Vol. II, p. 53, 77) a stat ca o ameninţare împotriva înaintării asiriene (vezi 2Regi 19,9; Isaia 37,9). Mulţi din poporul lui Iuda şi-au pus probabil încrederea în Egipt în ce priveşte scăparea de Asiria (2Regi 18,21). Regele etiopian al Egiptului este aici numit o muscă, deoarece musca este o plagă, iar egiptenii aveau să se dovedească o pacoste, nu un ajutor pentru Iuda. Isaia scoate în evidenţă nebunia poporului lui Dumnezeu întorcându-se spre Egipt pentru ajutor (Isaia 30,1-7; 31,1-3). Domnul, şi nu Egiptul, era Acela care Îl putea scăpa pe Iuda de Asiria (capitolele 31,4-9; 37,33-36).

Albinelor. Asiria este comparată cu o albină. Albina simbolizează aici un vrăjmaş persistent şi formidabil (Deuteronom 1,44; Psalmi 118,12). Înţepătura unei albine, oricât de dureroasă, rareori este fatală. Asiria urma să vină împotriva lui Iuda ca o nuia a mâniei lui Dumnezeu (Isaia 10,5-7), dar naţiunea nu urma să piară.


19 ele vor veni și se vor așeza toate în vâlcelele pustii și în crăpăturile stâncilor, pe toate tufișurile și pe toate imașurile.

Ele vor veni. Imaginea cu insectele năvălitoare este continuată. Egiptenii şi asirienii urmau să vină în ţară ca muştele şi albinele, pătrunzând prin toate părţile ţării.


20 În ziua aceea, Domnul va rade, cu un brici luat cu chirie de dincolo de Râu, și anume cu împăratul Asiriei, capul și părul de pe picioare; ba va rade chiar și barba.

În ziua aceea [KJV: În aceeaşi zi]. Adică, în acelaşi timp. Profetul dă noi amănunte cu privire la cursul evenimentelor în Iuda.

Un bici [KJV: o lamă] luat[ă] cu chirie. Imaginea se schimbă. Isaia asemănase mai înainte pe Iuda cu un om bolnav fără nici o părticică sănătoasă rămasă pe trupul lui (cap. 1,5.6). Acum, omul este comparat cu un bolnav supus supremei ocări de a fi ras din cap până în picioare, inclusiv barba, a cărei pierdere era privită de către orientali ca o mare dezonoare.

Dincolo de Râu. Eufratul (vezi comentariul la Iosua 24,2). Asiria urma să fie folosită ca un instrument în mâinile Domnului, pentru a devasta şi a smeri pe nepocăitul Iuda. Vezi imaginea asemănătoare folosită în Isaia 10,5-7.


21 În ziua aceea, fiecare va hrăni numai o juncă și două oi,

O juncă. Cu prilejul invaziei asiriene, ţara urma să fie în cea mai mare parte jefuită. Sanherib pretinde că a luat vite mari şi mici fără număr. Prin vite mari asirienii înţelegeau vaci şi boi, iar prin vite mici, oi şi capre. Cu toate că cea mai mare parte a vitelor fusese luată, ici şi acolo câte o persoană din rămaşi va izbuti să scape o juncă şi poate nişte oi.


22 și vor da un așa belșug de lapte încât vor mânca smântână; căci cu smântână și cu miere se vor hrăni toți cei ce vor rămâne în țară.

Belşug de lapte. Totuşi, rămăşiţa din ţară nu urma să fie părăsită de Domnul. Binecuvântările cerului urmau să se odihnească asupra lor, iar ei urmau să aibă smântână şi miere să mănânce. Deşi oamenii ar putea aduce un blestem, Dumnezeu va binecuvânta rămăşiţa credincioasă. Vezi comentariul la v. 15.


23 În ziua aceea, orice loc care va avea o mie de butuci de viță, prețuind o mie de sicli de argint, va fi lăsat pradă mărăcinilor și spinilor;

O mie de sicli de argint. Adică, piese de argint sau sicli (vezi comentariul la Geneza 20,16, comp. cu Cântarea Cântărilor 8,11). Un siclu de argint pentru un butuc de viţă era probabil un preţ ridicat, şi deci viţele acestea trebuie să fi fost de cel mai ales soi. Sensul aici este că cele mai bune vii se vor preschimba în locuri sălbatice din lipsă de îngrijire. Când via lui Israel a fost blestemată, a adus spini şi mărăcini (Isaia 5,6).


24 vor intra acolo cu săgeți și cu arcul, căci toată țara nu va fi decât mărăcini și spini.

Cu săgeţi şi cu arcul. Acestea urmau să fie purtate pentru apărarea împotriva animalelor sălbatice aflate la pândă în ţinuturile cândva cultivate, dar acum pustii, ale ţării. Sau, poate oamenii vor vâna de plăcere în aceste ţinuturi.


25 Și toți munții lucrați cu cazmaua acum nu vor mai fi cutreierați, de frica mărăcinilor și a spinilor; vor da drumul boilor în ei și le vor bătători oile.

Lucraţi cu cazmaua. Literal: care obişnuiau să fie săpaţi.

Mărăcinilor şi spinilor. Ogoare cândva paşnice şi roditoare vor fi preschimbate în locuri sălbatice, pentru că foştii lor stăpâni şi îngrijitori au fost luaţi în captivitate, pentru a nu se mai întoarce niciodată în patria lor.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 4-7, 9 PK 329

14 DA 578

14, 15 PK 695

15 Ed 231; 2T 397; 8T 250