1 Cine este acesta care vine din Edom, din Boțra, în haine roșii, în haine strălucitoare și calcă mândru în plinătatea puterii Lui? – „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea și am putere să izbăvesc! –

Edom . Edom îi simbolizează aici pe vrăşmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său (vezi comentariul la cap. 14,5). Edomiţii erau descendenţi ai lui Esau (Geneza 25,30), fratele geamăn al lui Iacov (Geneza 25,24-26). Ei luaseră o atitudine de ostilitate faţă de Israel (vezi Geneza 27,41; Numeri 20,14–21). Mai târziu, în timpul domniei lui Ahaz, pe vremea lui Isaia, edomiţii năvăliseră în Iuda şi luaseră cu ei captivi (2Cronici 28,17). În Amos 1,6-11 Edom este acuzat că s-a asociat cu Gaza şi cu Tirul la tratarea inumană a captivilor. În Isaia 13,1-6. profetul se ocupă cu biruinţa lui Mesia asupra oricărei împotriviri.

Roşii. [“Vopsite, KJV]. Ebr. chamus, de la rădăcina însemnând “a fi dospit, “a fi acru şi vrând să însemne veşminte de o culoare care-ţi ia ochii. LXX zice “roşii. Boţra. O cetate importantă cam la 20 de mile la sud de Marea Moartă. Isaia amintise deja un praznic “de jertfe la Boţra (vezi comentariul la cap. 34,5.6).


2 Dar pentru ce Îți sunt hainele roșii, și veșmintele Tale ca veșmintele celui ce calcă în teasc? –

Teasc. Ebr. gath, presă de vin. În antichitate strugurii erau puşi în albii mari, unde oamenii îi călcau cu picioarele, scoţând astfel mustul din ei. Hainele unor asemenea oameni erau pătate cu roşu din cauza mustului. Aceeaşi figură este folosită şi de Ioan (Apocalips 14,19.20; 19,15).


3 „Eu singur am călcat în teasc, și niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea și i-am zdrobit în urgia Mea; așa că sângele lor a țâșnit pe veșmintele Mele, și Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.

Teasc. Ebr. Purah, mai precis adâncitura presei de vin. Poetic este sinonim cu gath (v. 2).

Eu singur. Când a venit Mesia, El a trecut singur prin amara Lui agonie din Ghetsemani. Ucenicii Lui, care ar fi trebuit să-L mângâie, adormiseră (Matei 26,36-45). Natura Lui omenească se cutremura înaintea încercării grozave prin care era aproape să treacă. Privind la soarta de neînlăturat a unei lumi sortită pieirii, El a acceptat botezul Său cu sânge pentru ca prin El milioane de fiinţe supuse pieirii să poată câştiga viaţa veşnică (DA 693). Pe cruce, învăluit de întunericul supranatural El S-a simţit încă şi mai singur (Matei 27,46; DA 759).

Şi. Cu privire la aceeaşi natură a mâniei divine vezi comentariul la 2Regi 13,3. Mesia ar fi adus bucuros mântuire tuturor. Dar ei au refuzat oferta divină şi prin aceasta au ales moartea (vezi GC 36, 37).


4 Căci în inima Mea era o zi de răzbunare și venise anul celor răscumpărați ai Mei.

O zi. Vezi comentariul la capitolul 34,8. Timpul când nelegiuiţii vor fi nimiciţi coincide cu timpul când cei drepţi vor fi mântuiţi.


5 Mă uitam împrejur, și nu era nimeni să M-ajute, și Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci brațul Meu Mi-a fost într-ajutor, și urgia Mea M-a sprijinit!

Nimeni să M-ajute. Literal, nici un ajutor. Sulul 1QIsb zice: nici un om.

Mă îngrozeam. [Mă miram, KJV]. Ebr. shamam, tradus uimit [înmărmurit, KJV] în Daniel 8,27. Ilustraţia folosită aici sporeşte starea disperată a situaţiei. Mesia a luat notă de situaţia vrednică de compătimit în care se găsea omul şi a hotărât să-l izbăvească personal din soarta lui disperată.

Braţul meu. Vezi comentariul la capitolele 40,10; 51,9; 52,10.

Urgia. [Tăria, KJV]. Ebr. chemah, un cuvânt uzual în Vechiul Testament folosit de 81 de ori pentru a descrie indignarea divină. Cu privire la natura mâniei lui Dumnezeu vezi comentariul la 2Regi 13,3.


6 Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea și le-am vărsat sângele pe pământ.”

Au călcat astfel în picioare. Cei răi sunt înfăţişaţi ca nişte struguri care urmează să fie călcaţi în picioare în teascul mâniei lui Dumnezeu.

Le-am îmbătat. Naţiunile sunt adesea reprezentate ca bând un potir al mâniei care este turnat de Domnul (Iov 21,20; Psalmi 75,8; Isaia 51,17.22; Ieremia 25,15; Apocalips. 14,10).


7 Voi vesti îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate față de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările și bogăția dragostei Lui.

Voi vesti. Versetul acesta constituie începutul unei noi secţiuni, care se întinde până la finele cap. 64. Secţiunea aceasta formează o rugăciune de laudă şi de mulţumire. Sionul aminteşte bunătatea plină de iubire şi milă duioasă ale lui Dumnezeu care au fost manifestate în ciuda nerecunoştinţei şi răzvrătirii lui Israel. Poemul acesta începe cu o declaraţie a hotărârii de a medita asupra îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu şi de a face cunoscut şi altora îndurările Sale (comp. Psalmi 89).


8 El a zis: „Negreșit, ei sunt poporul Meu, niște copii care nu vor fi necredincioși!” Și astfel El S-a făcut Mântuitorul lor.

El a zis. Fără îndoială o referire la timpul când Dumnezeu a intervenit ca să-l elibereze pe Israel din robia egipteană.

Nu vor fi necredincioşi. Ebr. shaqar, a înşela, a lucra necinstit. Într-adevăr nouă ni se pare azi că Israel urma să ţină legământul lui Dumnezeu. Părea că nimeni nu ar fi fost atât de neînţelept încât să încalce condiţiile unui astfel de legământ pierzând astfel binecuvântările făgăduite. Compară Zaharia 3,7, unde o făgăduinţă asemănătoare a fost exprimată cu privire la purtarea lui Israel, dar unde iarăşi el a fost neascultător.

Mântuitorul. Ebr. Moshia’ de la rădăcina yasha’, a ajuta, a mântui, rădăcină de la care este derivat numele Isus (vezi comentariul la Matei 1,2). Hristos a fost Mântuitorul poporului Său în Vechiul Testament (vezi PP 366). În ciuda repetatelor abateri, Hristos a intervenit iarăşi şi iarăşi în favoarea lor.


9 În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, și Îngerul care este înaintea feței Lui i-a mântuit; El însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime.

N-au fost fără ajutor. [El a suferit, KJV]. Literal, El n-a fost un vrăjmaş, sau El nu a produs necaz. Exprimarea, El a suferit, se bazează pe o serie de manuscrise ebraice şi pe textul masoretic. Aşa cum un părinte bun şi iubitor suferă când vine suferinţa peste copiii săi, la fel suferă Dumnezeu. Domnul a văzut necazurile poporului Său în Egipt (Exod 3,16), şi i-a izbăvit când au strigat la el, în asuprirea lor. Astăzi El este Marele Nostru preot, care are milă de slăbiciunile noastre (Evrei 4,15).

Îngerul care este înaintea Feţei Lui. Acesta era îngerul în care sălăşluia prezenţa lui Dumnezeu (Exod 14,19, 24; 23,20-23; 32,34; 33,14.15; Deuteronom 1,32.33), nimeni altul decât Hristos Însuşi (vezi PP 366). Hristos a fost Cel care a fost întotdeauna alături de poporul Său călăuzindu-l ziua, ocrotindu-l noaptea şi conducându-l tot mereu înainte către Ţara Făgăduită în ciuda oricăror împotriviri vrăjmaşe. Când a fost înălţat tabernacolul, Hristos Şi-a manifestat prezenţa în sfânta Şechina, deasupra tronului milei şi între heruvimi (Numeri 7,89).

I-a purtat. Ebr. natal, a înălţa, a lua. Hristos este înfăţişat aici ca un tată, îngrijindu-Se duios de copiii Lui iubiţi (vezi comentariul la Exod 19,4; Deuteronom 1,31; 32,11.12; 33,27; Isaia 46,4).


10 Dar ei au fost neascultători și au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li S-a făcut vrăjmaș și a luptat împotriva lor.

Dar ei au fost neascultători. Lipsa de credincioşie a lui Israel este pusă în contrast izbitor cu bunătatea iubitoare şi credincioşia lui Dumnezeu (vezi Psalmi 106).

Au întristat pe Duhul Lui cel sfânt. Duhul Sfânt era cunoscut şi activ în perioada Vechiului Testament ca şi în timpurile Noului Testament. Pavel îndemna biserica să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt (Efeseni 4,20). În zilele lui Noe, Dumnezeu spusese că Duhul Său nu va rămânea [nu se va lupta] pururea în om (Geneza 6,3). Murmurările şi plângerile lui Israel în pustie nu erau îndreptate atât de mult împotriva lui Moise cât împotriva lui Dumnezeu (Exod 16,8.9).

Vrăşmaş. Adică, El a apărut ca şi cum ar fi fost vrăjmaşul lor. De fapt judecăţile care au căzut asupra poporului au avut un scop plin de îndurare. Dumnezeu căuta mântuirea finală a persoanei.


11 Atunci poporul Său și-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise și a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel Sfânt,

Şi-a adus aminte. Nu este întru totul clar cine este cel la care se face referire. Unii consideră că Dumnezeu Îşi aminteşte ce făcuse în zilele din vechime, şi Se hotărăşte să repete faptele Sale pline de slavă; alţii gândesc că poporul îşi reaminteşte slava trecută.

Unde este Acela? Poporul este cel care vorbeşte. Lucrul acesta devine clar când se adoptă modul de exprimare al sulului 1QIsa de la Marea Moartă, al LXX şi al versiunii siriace: Unde este Acela care a scos din mare pe păstorii turmei sale? În loc de păstorii mai multe manuscrise şi LXX sprijine exprimarea păstor. Singularul s-ar referi la Moise, pluralul probabil la Moise, Aaron şi ceilalţi conducători de seamă.

În mijlocul lor. [Lui, KJV]. Referirea este fie la Moise cu darul lui spiritual special (Numeri 12,1-8), fie la popor (Neemia 9,20).

12 care povățuia dreapta lui Moise cu brațul Său cel slăvit, care despica apele înaintea lor ca să-Și facă un Nume veșnic,

Dreapta. Mâna aceasta era socotită mâna puterii şi acţiunii (vezi Psalmi 20,6).

Braţul Său cel sfânt. Compară cap. 40,10; 53,1. Acesta era braţul cu care Dumnezeu a săvârşit fapte mari precum eliberarea poporului Său din Egipt (Exod 6,6; 15,6.12; Deuteronom 4,34; 7,8).

Despica apele. Se face referire la miraculoasa despicare a apelor Mării Roşii (Exod 14,21; Psalmi 106,9).

Un Nume veşnic. Faima Numelui lui Iehova se răspândise prin tot Orientul antic datorită puternicelor Lui fapte săvârşite cu prilejul eliberării poporului din robia Lui egipteană (vezi Iosua 2,10; 2Samuel 7,23).


13 care îi călăuzea prin valuri, ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?”

Prin valuri. Adică, prin apele Mării Roşii (vezi Psalmi 106,9)

Ca un cal. Printr-un teritoriu în mod normal acoperit cu apă, evreii şi-au croit drum tot atât de lesne ca un cal care străbate o câmpie netedă, întinsă, fără să se poticnească.


14 Ca fiara care se coboară în vale așa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Așa ai povățuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ți faci un Nume plin de slavă!

Ca fiara. Literal, “ca vita. După cum o cireadă de vite este adusă într-o vale mănoasă, liniştită unde poate găsi păşune bogată şi odihnă înviorătoare după o călătorie lungă şi grea, şi copiii lui Israel după cei 40 de ani de rătăcire au fost aduşi în ţara Canaanului, patria lor făgăduită.


15 Privește din cer și vezi, din locuința Ta cea sfântă și slăvită: unde este râvna și puterea Ta? Fiorul inimii Tale și îndurările Tale nu se mai arată față de mine!

Priveşte. Aceasta era o rugăciune după ajutor înălţată lui Dumnezeu. În vremurile vechi Dumnezeu Îşi călăuzise şi binecuvântase în chip minunat poporul. Îl uitase oare acum? Unde sunt acum râvna şi puterea care în vremurile anterioare se manifestaseră atât de măreţ în favoarea copiilor Săi?

Fiorul inimii Tale. [Măruntaielor, KJV]. Măruntaiele erau privite ca un lăcaş al emoţiei şi milei (vezi Geneza 43,30; 1Regi 3,26; Isaia 16,11; Ieremia 4,19; Plângeri 1,20).


16 Totuși Tu ești Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaște, și Israel nu știe cine suntem; dar Tu, Doamne, ești Tatăl nostru, Tu, din veșnicie Te numești „Mântuitorul nostru”.

Totuşi. Ebr. ki, căci. Întrucât Dumnezeu era Părintele lui Israel poporul putea să vină la El pentru a primi ajutor şi îndrumare. Motivul apelului lor era că Dumnezeu ca Părinte al lor va simţi o răspundere faţă de ei, iar inima Lui va tânji cu adevărat după ei. Avraam, părintele lor pământesc era mort şi nu era în situaţia de a-i ajuta, dar nu aşa stăteau lucrurile şi cu Dumnezeu.

Tatăl nostru. Compară 1Cronici 29,10; Isaia 64,8 pentru alte întrebuinţări ale lui “Tatăl nostru în rugăciune în Vechiul Testament. Cu privire la statutul de părinte al lui Dumnezeu vezi Deuteronom 32,6; Ieremia 3,4; Maleahi 1,6; 2,10; 1Corinteni 8,6; Galateni 4,4-6; Efeseni 4,6.

Mântuitorul nostru. Ultima propoziţie poate fi tradusă: Mântuitorul nostru este Numele Tău din vechime. Din vremuri străvechi, Dumnezeu era cunoscut de poporul Său ca Acela care le sfărâmase legăturile (Ieremia 2,20) şi-i răscumpărase.


17 Pentru ce, Doamne, ne lași să rătăcim de la căile Tale și ne împietrești inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale!

Ne laşi să rătăcim. În limbajul ne-formal al Bibliei, Dumnezeu este adesea înfăţişat ca săvârşind ceea ce El de fapt nu împiedică (vezi comentariul la 1Samuel 16,14; 2Cronici 18,18). Întrebarea poate fi înţeleasă permisiv: O, Doamne, de ce ne-ai îngăduit să rătăcim? etc. Întrucât Dumnezeu nu obligă voinţa, El nu îi va împiedica pe oameni să meargă pe căile rele pe care şi le-au ales. Într-un anumit sens oamenii de fapt nu au permisiunea lui Dumnezeu de a face răul. Ei au permisiunea lui Dumnezeu de a face binele (Deuteronom 30,19), dar întrucât ei sunt agenţi morali liberi Dumnezeu nu-i împiedică să meargă pe o cale rea dacă ei aleg lucrul acesta. Noi nu vom spune despre copiii noştri, dacă unii cresc mari şi părăsesc cărarea dreaptă, că ei au permisiunea noastră să facă răul. Datorită maturităţii lor noi pur şi simplu nu ne mai amestecăm în alegerile lor.

Cererea din rugăciunea domnească: Nu ne duce în ispită, trebuie să fie înţeleasă în acelaşi fel. Dumnezeu nu îi ispiteşte pe oameni la păcat (Iacov 1,13), însă îngăduie încercarea numai dacă este spre binele nostru (vezi comentariul la Matei 6,13). Cuvintele sunt un mod figurat de a cere să nu cădem în ispită.

Împietreşte. Vezi comentariul la Exod 4,21.

Întoarce-Te. Compară Psalmi 80,14; 90,13.


18 Poporul Tău cel sfânt n-a stăpânit țara decât puțină vreme; vrăjmașii noștri au călcat în picioare Locașul Tău cel Sfânt.

Puţină vreme. Lui Avraam i se dăduse făgăduinţa că ţara Canaanului urma să îi fie dată lui şi seminţei lui ca moştenire veşnică (Geneza 13,14.15; 17,8). În comparaţie cu veşnicia, timpul de la Iosua la Isaia n-a fost decât puţină vreme. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt condiţionate. Din cauza nelegiuirii lor iudeii au pierdut dreptul la făgăduinţele făcute lui Avraam.

Au călcat în picioare locaşul Tău cel sfânt. Pe vremea lui Isaia asirienii năvăliseră în cea mai mare parte a Ţării Sfinte (capitolele 36-38), cu toate că renunţaseră la încercarea de a cuceri Iuda. Un secol mai târziu, babilonienii, sub Nebucadneţar, au pus capăt poporului lui Iuda şi au nimicit Ierusalimul, împreună cu Templul şi zidurile lui (2Regi 25,8-16). Templul era încă în picioare când Isaia spunea aceste cuvinte. Totuşi, el privea în viitor în chip profetic către timpul când Templul nu va mai fi (vezi cap. 64,11, vezi Vol. I, p. 27, 28).


19 Am ajuns ca un popor pe care niciodată nu l-ai cârmuit Tu și peste care niciodată nu s-a chemat Numele Tău…

Am ajuns. Motivul cererii stăruitoare a lui Israel este că el căzuse atât de jos încât era la nivelul păgânilor, care nu Îl recunoscuseră niciodată pe Dumnezeu. Era lucrul acesta drept? Să îngăduie oare Dumnezeu ca fiii lui Avraam, aceia care Îl recunoscuseră pe El ca Tată al lor (v. 16) să fie în aceeaşi stare ca alţii pe care El nu-i recunoscuse niciodată? Mărturisirea lui Isaia în numele poporului (vezi comentariul la cap. 59,12.13) ajunge aici la cea mai mare adâncime a durerii sufleteşti. Ei se simt profund umiliţi din cauză că Dumnezeu după cât se părea îi lepădase şi ei Îl imploră pe Dumnezeu cu umilinţă să nu fie cu totul lepădaţi. Tocmai spiritul acesta de deplină întristare şi deznădejde este ceea ce îi face să-şi ridice ochii spre Cer în rugăciunea cu care debutează capitolul următor. Cu privire la contextul acestei situaţii vezi comentariul la cap. 40,1.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CT 262

3 DA 693, 746, 754; SR 222

7 MYP 424

9 CH 455; DA 356; Ed 263; MB 13; PK 312, 545; PP 407; 5T 195

10 PK 576