1 Ana s-a rugat și a zis: „Mi se bucură inima în Domnul, puterea mea a fost înălțată de Domnul; mi s-a deschis larg gura împotriva vrăjmașilor mei, căci mă bucur de ajutorul Tău.

Mi se bucură inima în Domnul. Această a doua vizită la Silo a fost de o natură cu totul diferită de cea raportată în cap. 1. Atunci, povara Anei a fost o mijlocire pentru ea însăşi; acum ea este o mare litanie de laudă. Ca rezultat al deplinei ei supuneri faţă de Domnul, ea este fericită pentru privilegiul de a-I înapoia Creatorului ceea ce El îi dăduse ei. Făcând aşa, ea face experienţa celei mai înalte forme de bucurie, deoarece nu învăţase ea să aprecieze îndurarea Lui iubitoare întrun fel cu totul nou? Ea Îl laudă pe Dumnezeu ca autor al îndurării descoperită cu împreuna Lui simţire faţă de cei neajutoraţi. Ea dobândeşte o nouă viziune a puterii Lui, acum evident în stăpânirea de către El a forţelor ascunse ale naturii, în împiedicarea tacită a forţelor răului care ar fi descurajat-o şi ar fi învins-o, şi pricinuind împrejmuirea răului însuşi spre a contribui peste măsură de mult la adâncimea şi plinătatea bucuriei ei. Ea înţelege din nou legământul făcut cu strămoşii ei, că copiii lui Dumnezeu trebuie să ajungă o binecuvântare pentru toate popoarele. Cântarea de bucurie a Anei a fost o profeţie inspirată despre David şi Mesia (PP, p. 572).

Experienţa Anei s-a dovedit a fi cea mai mare binecuvântare care putea să vină în viaţa Peninei. Dumnezeu a fost tot atât de dornic să o salveze pe Penina atât cât era să o salveze şi pe Ana. Cum putea El să împlinească aceasta în mod mai efectiv decât arătând exaltarea unui suflet care s-a încrezut în El şi care n-a plătit rău pentru rău? Astfel a fost şi metoda lui Hristos în încercarea de a-l câştiga pe Simon leprosul – arătând binecuvântarea care putea veni pentru Maria Magdalena (Marcu 14,3-9; Luca 7,37-50). Simion a învăţat lecţia sa şi a devenit un ucenic serios (DA, p. 567, 568). A învăţat şi Penina lecţia ei?


2 Nimeni nu este sfânt ca Domnul; nu este alt Dumnezeu decât Tine; nu este stâncă așa ca Dumnezeul nostru.
3 Nu mai vorbiți cu atâta îngâmfare, să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie; căci Domnul este un Dumnezeu care știe totul, și toate faptele sunt cântărite de El.

Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie. Ana ar fi putut simţi o supremaţie personală asupra Peninei, având în vedere experienţa minunată pe care o avusese. Dar oare nu indică cuvintele acestor versete, mai degrabă, compătimirea Anei pentru ca rivala ei să poată vedea frumuseţea deplinei supuneri faţă de Dumnezeu, şi să înţeleagă că mândria nu are nici o valoare? Desigur că nimeni nu o va învinui pe Ana de o atitudine mai sfântă decât a altuia faţă de Penina după felul în care Dumnezeu a susţinut umila ei consacrare. Dacă Hristos a avut lacrimi în glasul Său când a pronunţat vaiurile asupra fariseilor (SC, p. 13; DA, p. 619, 620), n-a putut spiritul de sacrificiu al Anei, dându-l pe Samuel Domnului, să mişte inima Peninei ca ea să priceapă din nou cum cântăreşte Dumnezeu faptele? Pentru acei care, ca şi Penina, se simt tari în propria putere, El lasă să se coacă fructul acelui egoism, care este moarte spirituală. Dar chiar pe acei care sunt morţi spiritual, El îi poate face să fie vii. Hristos a oferit lui Iuda exact aceleaşi ocazii pe care le-a oferit şi lui Petru, totuşi unul s-a supus, celălalt nu.


4 Arcul celor puternici s-a sfărâmat, și cei slabi sunt încinși cu putere.
5 Cei ce erau sătui se închiriază pentru pâine, și cei ce erau flămânzi se odihnesc; chiar cea stearpă naște de șapte ori, și cea care avea mulți copii stă lâncezită.
6 Domnul omoară și învie, El coboară în Locuința morților și El scoate de acolo.
7 Domnul sărăcește și El îmbogățește, El smerește și El înalță,

Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte. Ana recunoaşte că salvarea ei de mustrare vine de la Dumnezeu, care a înălţat-o mult mai presus de batjocura Peninei. Durerea zilelor de mai înainte s-a schimbat acum în exaltare în Domnul. Rugăciunea de întristare a cedat locul laudei puterii divine. Buzele ei, închise altădată în răbdare tăcută, sunt acum deschise spre a ridica în slavă atotputernicia lui Dumnezeu. Ea socoteşte experienţa ei ca şi un simbol al triumfului atins de Dumnezeu pentru poporul Său, atât individual, cât şi colectiv. Ea capătă inspiraţie pentru cântare mult dincolo de câmpul propriei experienţe, şi sub călăuzirea Duhului Sfânt priveşte înainte spre bucuria celor mântuiţi când stau pe marea de sticlă cu o cântare nouă pe buzele lor (Apocalipsa 14,3). O bucurie ca aceea simţită de Ana nu era o plăcere egoistă, ci o lărgită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, asemănătoare aceleia care a făcut ca fiii lui Dumnezeu să strige de bucurie la crearea lumii (Iov 38,7), sau pe israeliţi să aclame laude lui Dumnezeu pentru scăparea de oştirea egipteană la Marea Roşie sau oastea îngerească să exclame la naşterea lui Hristos: slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui (Luca 2,14). Batjocurile şi amărăciunile de acasă au fost chiar ambianţa în care o vedenie a salvării lui Dumnezeu a putut fi astfel cultivată încât să facă să apară cerul pe pământ. Ana avea cerul în inima ei pentru că ea învăţase să iubească lumea aşa cum o iubeşte Hristos (vezi DA, p. 331, 641).


8 El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să șadă alături cu cei mari. Și le dă de moștenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă; căci ai Domnului sunt stâlpii pământului și pe ei a așezat El lumea.

El ridică. Prin puterea lui Dumnezeu sufletul creştinului, totdeauna conştient de neputinţa lui, se ridică deasupra forţelor egoismului. Încins cu putere de sus, un astfel de suflet recunoaşte că îndoielile din trecut, temerile şi încercările sunt trântite la pământ. Biruinţa ia locul înfrângerii, şi în bucurie deplină sufletul este format după chipul lui Hristos.


9 El va păzi pașii preaiubiților Lui, dar cei răi vor fi nimiciți în întuneric; căci omul nu va birui prin putere.
10 Vrăjmașii Domnului vor tremura, din înălțimea cerului El Își va arunca tunetul asupra lor; Domnul va judeca marginile pământului. El va da Împăratului Său putere și El va înălța tăria Unsului Lui.”

Împăratului Său putere. Ani de zile, Ana privise printr-o oglindă, în chip întunecos (1 Corinteni 13,12), dar acum prin ochiul profetic ea vorbeşte despre credinţa ei în triumful final şi desăvârşit al lui Hristos (v. 10). După cum Dumnezeu a înălţat tăria ei, tot aşa va înălţa El şi tăria Unsului său (vezi Filpeni 2,9-11). Nu s-ar putea ca mulţi dintre cei care trăiesc în această ultimă generaţie să-I permită lui Dumnezeu să-i înalţe din mijlocul ambianţei lor rele, astfel încât, ca şi Ana, să cânte o cântare de laudă şi de mulţumire faţă de El pe marea de sticlă (Apocalipsa 14,3)?


11 Elcana s-a dus acasă la Rama, și copilul a rămas în slujba Domnului, înaintea preotului Eli.

Copilul a rămas în slujbă. Cuvântul tradus copil este na'ar, care înseamnă un băiat de orice vârstă până la maturitate. La vârsta de 17 ani, Iosif a fost numit un na'ar. Acelaşi termen este folosit despre fiii lui Eli din v. 17. Cu cât erau ei mai în vârstă decât Samuel, nu se ştie. În conformitate cu contextul, el i-a făcut preoţi înainte de a ajunge la maturitate. Estimările vârstei lui Samuel se întind de la 3 la 15 ani (vezi EGW, Material suplimentar asupra lui 1 Samuel 1,20-28).

Când un copil îşi asumă vreo răspundere, părinţii lui, adesea, caută să câştige din aceasta un avantaj pentru ei înşişi. Lui Elcana trebuie să i se dea mult credit, care, deşi levit, a continuat felul lui de viaţă normală la Rama. Cunoscând în mod sigur natura ambianţei în care avea să ajungă Samuel, Elcana şi Ana trebuie să se fi îngrijorat oarecum când au pus darul lor faţă de Domnul în mâinile lui Eli şi ale celor doi fii ai lui, Hofni şi Fineas! Cu cât mai mare trebuie să fi fost îngrijorarea Tatălui ceresc când El L-a pus pe Fiul Său sub influenţa şi cercetarea nevrednicilor preoţi din zilele Lui. Hristos a fost în vârstă de 12 ani când i s-a dat atenţie de către preoţi, totuşi purtarea Lui cu acea ocazie dovedeşte realitatea protecţiei divine extinsă şi asupra copiilor care caută călăuzire cerească (vezi despre Luca 2,52). Experienţele lui Samuel atestă aceeaşi călăuzire divină.

Scripturile arată lămurit că, în mijlocul acestui mediu rău, Samuel a slujit Domnului. Cuvântul slujbă se poate referi fie la slujirea laică, fie la cea sacră. El este folosit despre răspunderile lui Iosif în casa lui Potifar şi despre asistenţa lui Iosua pentru Moise în muntele lui Dumnezeu (Exod 24,13). Capacitatea lui Samuel de a se împotrivi influenţelor rele care-l înconjurau, exact aşa cum a făcut şi Iosif şi Iosua, poate fi atribuită hotărârii lui neschimbate de a se ocupa cu lucrările lui Dumnezeu.


12 Fiii lui Eli erau niște oameni răi. Nu cunoșteau pe Domnul.

Oameni răi (engl. Sons of Belial). În mod literal fii fără valoare. Astfel îi descrie Moise pe aceia care-i îndeamnă pe alţii să slujească altor zei (Deuteronom 13:13). În primele zile ale judecătorilor, levitul care călătorea de la Betleem s-a oprit peste noapte la Ghibea şi a fost atacat de fiii lui Belial (Judecători 19,22). În NT este folosit ca un epitet pentru Satana (2 Corinteni 6,15). Întocmai cum Iosif a fost pus în sânul degenerării regale, tot aşa şi Samuel a crescut înconjurat de o preoţie degenerată în mijlocul unui neam ticălos şi stricat (Filpeni 2,15).

Supuşi faţă de patimile rele, Hofni şi Fineas nu aveau o concepţie corectă despre Dumnezeul căruia ei presupuneau că-I servesc. Ei nu se bucurau de comuniune cu El, nu simţeau nici o simpatie pentru scopurile Lui şi nu aveau nici o înţelegere a obligaţiilor lor faţă de El. Ei doar au folosit poziţiile dreptului lor ereditar pentru propriile scopuri egoiste şi corupte. Ei au jefuit poporul pentru satisfacerea propriilor pofte. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu nu numai de partea lui de jertfe, ci de închinarea şi iubirea închinătorilor Lui. Prin plăcerile lor josnice, ei au înjosit slujba Domnului în ochii poporului la nivelul orgiilor senzuale ale crângurilor idolatre învecinate. Dar Dumnezeu îngăduie ca un suflet să fie aşezat în mijlocul unui astfel de mediu spre a dovedi universului că mediul înconjurător rău nu trebuie să hotărască soarta unui suflet. Cunoscând spiritul de lăcomie al lui Iuda, nimeni nu s-ar fi gândit astăzi să-l pună casier, totuşi Isus l-a făcut casier (DA, p. 294, 295). El a intenţionat ca Iuda să fie atât de impresionat de lucruri de valoare mai mare încât să se supună din toată inima faţă de Mântuitorul său. Isus l-a iubit pe Iuda şi i-ar fi plăcut să-l facă unul din apostolii Săi de seamă (vezi DA, p. 295).


13 Și iată care era felul de purtare al acestor preoți față de popor: Când aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa când se fierbea carnea, ținând în mână o furculiță cu trei coarne,
14 o vâra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; și tot ce apuca cu furculița lua preotul pentru el. Așa făceau ei tuturor acelora din Israel care veneau la Silo.
15 Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului și zicea celui ce aducea jertfa: „Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua de la tine carne fiartă, ci vrea carne crudă.”
16 Și dacă omul zicea: „După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ți va plăcea”, sluga răspundea: „Nu! Dă-mi acum, căci altfel iau cu sila.”
17 Tinerii aceștia se făceau vinovați înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului.
18 Samuel făcea slujba înaintea Domnului; și copilul acesta era îmbrăcat cu un efod de in.

Făcea slujba. Nu în sensul de slujbă de servitor, ci de însărcinări sacre în legătură cu lucrarea leviţilor în jurul sanctuarului. Cuvântul ebraic tradus astfel include ambele feluri de slujire.

Efod de in. Aici, o îmbrăcăminte folosită de leviţi şi preoţii de rând, şi, uneori, chiar de persoane eminente din popor. De exemplu, David a jucat înaintea Domnului purtând un efod de in (2 Samuel 6,14). Acesta nu trebuie confundat cu efodul marelui preot din aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi din in subţire răsucit, pe care era fixat pieptarul cu cele 12 pietre ale lui Urim şi Tumim, prin care era întrebat Dumnezeu (vezi despre Exod 28,6; comp. cu Judecători 8,27). Dacă efodul simplu de in avea aceeaşi formă ca acela al marelui preot, după cum pare, acesta era o haină scurtă, fără mâneci constând din faţă şi spate unite la umeri, trase înăuntru la brâu cu o cingătoare (vezi despre Judecători 8:27).


19 Mama sa îi făcea pe fiecare an o mantie mică și i-o aducea când se suia cu bărbatul ei ca să aducă jertfa din fiecare an.

Mamă-sa. Ana nu numai că a dat pe fiul ei Domnului, ci i-a dovedit iubirea ei an de an. În acelaşi fel, Domnul veghează continuu asupra poporului Lui. El nu numai că a dat pe Fiul Său o dată pentru toţi, ci Se interesează în mod continuu făcând acea jertfă în mod progresiv tot mai efectivă, venind în întâmpinarea nevoilor chiar celor mai slabi dintre copiii Săi (Matei 6,30-34).


20 Eli a binecuvântat pe Elcana și pe nevasta sa și a zis: „Să dea Domnul să ai copii din femeia aceasta, care să înlocuiască pe acela pe care l-a împrumutat ea Domnului!” Și s-au întors acasă.

Împrumutat Domnului. Ceea ce este împrumutat Domnului este sigur dat înapoi cu dobândă mărită. Ana a consacrat un copil Domnului şi a fost răsplătită cu alţi cinci. Avraam a făcut tot aşa cu Isaac şi Dumnezeu i-a făgăduit o sămânţă ca stelele cerurilor (Geneza 22,17). Hristos a făgăduit să întoarcă încă în această viaţă de o sută de ori (Matei 19,29; Luca 18,30).


21 Când a cercetat Domnul pe Ana, ea a rămas însărcinată și a născut trei fii și două fiice. Și tânărul Samuel creștea înaintea Domnului.
22 Eli era foarte bătrân și a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a aflat și că se culcau cu femeile care slujeau afară la ușa Cortului întâlnirii.

Eli era foarte bătrân. Un fragment din cartea lui I Samuel găsit în cea de-a patra peşteră de la Khirbet Qumrân şi publicată în 1954 redă: Eli a fost în vârstă de nouăzeci de ani. Albright crede că aceasta este o transpunere din cap. 4,15, unde LXX reda nouăzeci.


23 El le-a zis: „Pentru ce faceți astfel de lucruri? Căci aflu de la tot poporul despre faptele voastre rele.
24 Nu, copii, ce aud spunându-se despre voi nu este bine; voi faceți pe poporul Domnului să păcătuiască.
25 Dacă un om păcătuiește împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuiește împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?” Totuși ei n-au ascultat de glasul tatălui lor, căci Domnul voia să-i omoare.

N-au ascultat. Slujba fiilor lui Eli este pusă aici în contrast cu aceea a lui Samuel. Samuel creştea şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Hofni şi Fineas n-au ascultat de instrucţiunile Domnului şi au avut urechi surde faţă de sfaturile tatălui lor. Toţi oamenii sunt fiinţe morale libere. Dacă aleg să rămână sub braţul puternic al lui Dumnezeu (1 Petru 5,6), ei sunt înălţaţi la timp potrivit; dar dacă aleg să urmeze propriile căi, în mod inevitabil culeg roadele unei astfel de acţiuni.

Domnul voia să-i omoare. În mod literal, i-a plăcut Domnului să-i facă să moară. Ei lepădaseră stăpânirea ocrotitoare a lui Dumnezeu, au ales propria cale egoistă şi au lepădat cu premeditare sfatul Cerului. Îndepărtându-se de îngerul Domnului (Psalm 34,7), ei şi-au pecetluit propria soartă. Cei care i-au omorât au fost filistenii (1 Samuel 4,10.11), totuşi Dumnezeu a îngăduit moartea lor din cauza refuzului lor de a-L urma pe El. Dumnezeu nu se află faţă de păcătos ca un executor al sentinţei împotriva călcării de lege; ci El lasă pe înşişi lepădătorii harului Său să recolteze ceea ce au semănat (GC, p. 36). La fel a fost şi cu Iuda! Tot aşa este cu toţi cei care leapădă apelurile Duhului Sfânt!


26 Tânărul Samuel creștea mereu și era plăcut Domnului și oamenilor.
27 Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli și i-a zis: „Așa vorbește Domnul: „Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când erau în Egipt, în casa lui faraon?

Un om. Eli a murit la 98 de ani (cap. 4,15; vezi cele despre cap. 2,22), când Samuel a fost suficient de în vârstă spre a fi recunoscut ca profet şi ca probabil succesor al lui Eli ca Judecător (cap. 3,19-21). Avânt în vedere că desigur că a trecut un oarecare timp între cele două avertizări solemne amintite în cap. 2 şi 3, se pare probabil că vizita aceasta a profetului nenumit a avut loc curând după consacrarea lui Samuel. Altfel, nu există nici un motiv vădit pentru ce să nu fi putut aduce Samuel amândouă soliile de la Domnul.

Cât de îndelung răbdător este Dumnezeu! Saul, de pildă, a primit avertizare după avertizare, şi i s-au dat mulţi ani în care să cugete asupra problemelor, înainte ca în cele din urmă să aleagă să ia lucrurile în propriile mâini. Se poate să fi fost mulţi ani între această avertizare către Eli şi cea amintită în cap. 3, şi posibil mult mai mulţi ani până la moartea lui Eli, raportată în cap. 4.

Dar Eli s-a supus faţă de pretenţiile rudeniei, mai degrabă decât a-şi îndeplini datoria faţă de Dumnezeu în folosul poporului. Virtutea nu, nu e moştenită, ci dobândită. Fiii lui Eli au moştenit o răspundere sacră şi un nume onorabil, totuşi prin egoism ei au devenit în aşa măsură slujitorii lui Satana, încât să merite plângerile generale ale poporului. Când tatăl lor nu şi-a exercitat autoritatea, el a fost avertizat că întocmai aşa cum respectul şi cinstea dau naştere la un seceriş al caracterului şi utilului, tot aşa semănarea lipsei de respect şi a necinstei are drept rezultat durere şi dezamăgire

(v. 32). Legea servirii de sine este legea nimicirii de sine (DA [1940 ed.] 624).


28 Eu l-am ales dintre toate semințiile lui Israel ca să fie în slujba Mea, în preoție, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia și să poarte efodul înaintea Mea; și am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc și aduse de copiii lui Israel.
29 Pentru ce călcați voi în picioare jertfele Mele și darurile Mele, care am poruncit să se facă în Locașul Meu? Și cum se face că tu cinstești pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrășați din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului Meu, Israel?”
30 De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: „Spusesem că și casa ta și casa tatălui tău au să umble întotdeauna înaintea Mea.” Și acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă disprețuiesc vor fi disprețuiți.
31 Iată că vine vremea când voi tăia brațul tău și brațul casei tatălui tău, așa încât nu va mai fi niciun bătrân în casa ta.
32 Vei vedea un potrivnic al tău în Locașul Meu, în timp ce Israel va fi copleșit de bunătăți de Domnul; și nu va mai fi niciodată niciun bătrân în casa ta.
33 Voi lăsa să rămână la altarul Meu numai unul dintre ai tăi, ca să ți se topească ochii de durere și să ți se întristeze sufletul; dar toți ceilalți din casa ta vor muri în floarea vârstei.
34 Și iată semnul celor ce se vor întâmpla celor doi fii ai tăi, Hofni și Fineas: amândoi vor muri într-o zi.

Într-o zi. După cum Hofni şi Fineas s-au purtat cu violenţă cu lucrurile Domnului, tot aşa ei aveau să aibă parte de o moarte violentă. Sperând ca să-i întoarcă de la căile lor rele, Dumnezeu a tras la o parte cortina viitorului. Ar fi fost natural să se aştepte ca atunci când fiii au auzit această prorocie, ei să-şi fi schimbat viaţa lor, cu scopul de a evit să recolteze împlinirea ei. Făcând această profeţie, Dumnezeu a prevăzut pur şi simplu soarta lor – El n-a predestinat-o. El, care cunoaşte sfârşitul de la început, cunoaşte tot ceea ce afectează exercitarea liberei alegeri. Avertizându-i pe oameni despre cele ce conţin viitorul pentru ei, Dumnezeu dovedeşte universului că oamenii merg aşa de departe cu alegerea lor liberă, că nici chiar această cunoaştere nu-i va împiedica.


35 Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea și după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare, și va umbla întotdeauna înaintea Unsului Meu.

Un preot credincios. Scriptura nu indică preotul în care s-a împlinit această profeţie. Unii comentatori cred că ea se referă la Ţadoc, din linia lui Eleazar, căruia Solomon i-a dat preoţia, când a fost demis Abiatar, din linia lui Itamar din cauza colaborării lui cu Adonia într-o încercare de a-şi asigura tronul lui Solomon (1 Regi 2,27.35). Alţii cred că ea se referă la Hristos, în timp ce alţii socotesc că profeţia s-a împlinit în Samuel şi lucrarea lui. Dar învăţătura cea de seamă a acestei declaraţii trebuie găsită în faptul că omul nu poate împiedica împlinirea finală a dorinţei lui Dumnezeu de a reface chipul Său în inima omului. Lui Israel i-a fost dat serviciul sanctuarului, cu tot simbolismul lui amănunţit, pentru a ilustra mijloacele prin care lucrează Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă preoţi şi conducători îl resping, planul lui Dumnezeu, care nu cunoaşte nici grabă, nici întârziere, se mişcă încă în mod ferm spre înainte către împlinirea lui deplină. Dacă omul alege să facă astfel, el se poate uni cu Hristos în aducerea la îndeplinire a acestei ţinte; dacă el refuză, n-are decât să se condamne pe sine însuşi. El nu Îl poate învinui pe Dumnezeu de conspiraţie împotriva lui.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–36 PP, p. 571–580 1–3 PP, p. 571

3 TM, p. 438

6–10 PP, p. 571

9 MH, p. 479

11 PP, p. 572

12 3T, p. 472; 4T, p. 516

12–16 PP, p. 576

12–17 PK, p. 416

17 PP, p. 576, 580, 609

18 CT , p.488, 537; PP, p. 573; 3T, 472; 4T, p. 516

19 PP, p. 572

22–24 3T, p. 472

22–25 PP, p. 577

23–25 2T, p. 620; 4T, p. 199

25 PP, p. 580

26 PP, p. 573

27–30 PP, p. 577

30 AH, p. 28; CH, p. 50, 102; CSW, p. 138; CT, p. 374, 426; FE, p. 81; MH, p. 180; ML 284; MM 36; PK 485; PP 529, 579; SL 19, 66; 2T 40; 4T 538; 5T 136, 268, 304, 424, 448; 6T 144, 356; 7T 193; 8T, p. 123, 153

35 PP, p. 578


36 Și oricine va mai rămâne din casa ta va veni să se arunce cu fața la pământ înaintea lui, pentru un ban de argint și pentru o bucată de pâine, și va zice: „Pune-mă, te rog, în una din slujbele preoției, ca să am o bucată de pâine să mănânc.”