1 David a plecat de acolo și a scăpat în peștera Adulam. Frații lui și toată casa tatălui său au aflat și s-au coborât la el.

Peştera Adulam. După Iosif Flavius (Antiquities, VI 12,3), o peşteră aproape de cetatea Adulam. Adulam a fost identificată cu Tell eş-Şeic Madhkur, 15 mile sud-vest de Ierusalim pe partea vestică a pantei munţilor lui Iuda, înspre Şefela. Cetatea este la capătul estic al văii Ela, unde David a întâlnit pe uriaşul filistean. În aceste dealuri se află multe peşteri, dintre care unele sunt foarte mari. Formaţiile din pietre de nisip sunt atât de moi, încât zidurile pot fi curăţate cu scoici. Chiar secolele n-au şters semnele acestor scoici. În unele din aceste peşteri îşi ţineau păstorii turmele. În unele, la câteva mile sud de Adulam, se spune că primii creştini au locuit pe vremea persecuţiei care i-a alungat afară din cetăţile Palestinei. Unele dintre peşteri au bolţi de înmormântare şi cripte asemănătoare cu cele din catacombele de la Roma. Adulam a fost locul de ascunzătoare a lui David, când a dorit să bea din izvorul Betleemului. Trei dintre oamenii lui cei viteji şi-au riscat viaţa pentru a-şi croi drum printre liniile filistenilor, care prădaseră valea lui Refaim, aproape de Ierusalim, şi a-i aduce iubitului lor conducător apă de băut. David a fost atât de pătruns de credincioşia lor încât a vărsat apa ca o libaţie înaintea Domnului (2 Samuel 23,13-17; 1 Cronici 11, 15-19). Incidentul acesta a avut loc pe vremea secerişului (2 Samuel 23,13; comp. cu 1 Samuel 23,1), primăvara şi vara timpurie a anului. Probabil că David a petrecut iarna în peştera aceea.

În timp ce se afla în peştera Adulam, David a scris psalmul 57, conform titlului acestuia. Redobândindu-şi credinţa şi curajul, el şi-a exprimat acum încrederea în eliberarea lui Dumnezeu, chiar dacă se afla printre lei... în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită (Psalmul 57,4). Atitudinea lui schimbată se poate datora, în parte, prezenţei proorocului Gad, care, după cum sugerează unii, s-a unit cu David şi tovarăşii lui în peşteră (vezi despre v. 5).


2 Toți cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulțumiți, s-au strâns la el, și el a ajuns căpetenia lor. Astfel s-au unit cu el aproape patru sute de oameni.
3 De acolo David s-a dus la Mițpe, în țara Moabului. El a zis împăratului Moabului: „Dă voie, te rog, tatălui meu și mamei mele să vină la voi, până voi ști ce va face Dumnezeu cu mine.”

Miţpe. În mod literal, cetate de veghe. Ruinele acestor puncte de sprijin, fortăreţe au fost găsite peste tot în districtul muntos al Moabului. Ele erau construite pe umerii vârfurilor de munte, cu câmp de vedere între ele. În aceste fortăreţe au fost instalaţi observatori pentru a forma un lanţ de comunicaţii. Locul exact al acestei Miţpe în Moab este necunoscut. Probabil că a fost una din fortăreţele de pe dealurile moabite, nu departe de Chir. Chir apare, ce-i drept mai târziu, ca fiind capitala Moabului (vezi 2 Regi 3,25-27). Numele lui modern este Cherac, o cetate situată pe versantele lui Wadi Cherac, cu o particularitate excelentă, potrivită pentru apărare. Cam la 15 mile de Chir este Wadi Hesa, pârâul biblic Zered – care alcătuia hotarul nordic al Edomului. Saul se luptase împotriva Moabului după venirea lui la tron (1 Samuel 14,47). De aceea, oricine era exilat de Saul avea să găsească refugiu în această ţară. De asemenea, David poate că a fost influenţat de faptul că Rut, străbunica lui, a fost moabită.


4 Și i-a adus înaintea împăratului Moabului și au locuit cu el în tot timpul cât a stat David în cetățuie.

Cetăţuie. Ebraicul mesudah, o întăritură, un fort, de la rădăcina şud, care înseamnă vânătoare.


5 Prorocul Gad a zis lui David: „Nu sta în cetățuie, ci du-te și intră în țara lui Iuda.” Și David a plecat și a ajuns la pădurea Heret.

Gad. Aceasta este prima amintire despre un bărbat care avea să joace un rol atât de însemnat în viaţa lui David. Având în vedere că Saul se întorsese nu numai împotriva preoţilor, ci şi a proorocilor, al căror şef era Samuel, era de aşteptat ca toţi cei cu adevărat credincioşi să se înstrăineze de împăratul lor. Poate că Samuel a fost cel care l-a trimis pe Gad la David. Viitorul împărat al lui Israel avea să fie mult ajutat de prezenţa unui prooroc inspirat de Domnul. Atâta timp cât a trăit David, Gad a fost văzătorul lui (2 Samuel 24,11-19). Gad şi proorocul Natan au fost cei care au alcătuit biografia lui David (1Cronici 29,29). Deoarece el a supravieţuit vieţii împăratului şi prietenului său, indicaţiile sunt că el a venit la David pe când era încă tânăr. Deşi nu este spus, probabil că Gad a venit la David când acesta era la Adulam şi că l-a însoţit în Moab şi nu a călătorit la Miţpe ca să-l găsească. Numai prin încercarea de a uni piesă cu piesă frânturile de informaţii referitoare la David, din diferitele părţi ale Scripturii, se poate vedea cât de multe amănunte – interesante numai dacă le-am putea recâştiga – au fost omise în expunerea istoriei ajutorului providenţial al lui Dumnezeu faţă de copiii Săi.

Ceea ce a făcut pentru David, asigurându-i călăuzire profetică, Dumnezeu ar fi făcut şi pentru Saul. Aceste două vieţi sunt puse în contrast şi demonstrează că Dumnezeu nu Se uită la faţa oamenilor. Cei care nu corespund standardului divin nu reuşesc, nu pentru că Domnul nu face tot ceea ce poate pentru a-i ajuta să reuşească, ci pentru că planul Cerului este lepădat în mod constant.

Nu şedea. David nu trebuia să rămână în Moab. De el era nevoie în Iuda. Forţele lui Saul păreau a fi neputincioase împotriva năvălirilor constante ale filistenilor (1 Samuel 23,1; 1 Cronici 11,15) şi situaţia era instabilă. Istoria lui Nabal lasă să se înţeleagă că păstorii aveau nevoie de protecţie armată (1 Samuel 25,15.16.21). Ura lui Saul pentru David nu era un motiv să fugă departe, într-o ţară străină. Dumnezeu, care îl ocrotise de atâtea ori, nu avea să-l părăsească, ci urma să aranjeze evenimentele prin lipsă şi suferinţă, încât el să primească instruirea necesară conducerii poporului.

Disciplina suferinţei a fost folosită şi în viaţa lui Isus. Căpetenia mântuirii noastre a fost făcută desăvârşită prin suferinţă (Evrei 2,10). David, prin întoarcerea în mijlocul tuturor elementelor controversate din Iuda, trebuia să se comporte în aşa fel încât să încurajeze pe toţi cei din jurul lui. Astăzi, Dumnezeu este dornic să-Şi arate credincioşia copiilor Lui în orice fel de împrejurare. El nu doreşte ca ei să se retragă atunci când împrejurările devin grele. El doreşte ca urmaşii Lui să arate frumuseţea religiei creştine şi să-i descopere superioritatea faţă de slujirea eului şi a lui Satana.

Heret. Poate că modernul Kharâs la nord-vest de Hebron, pe marginea districtului deluros, cam la 3 mile de peştera Adulam.


6 Saul a aflat că David și oamenii lui au fost descoperiți. Saul ședea sub tamarisc, la Ghibeea, pe înălțime; avea sulița în mână, și toți slujitorii lui stăteau lângă el.

David... a fost descoperit. Unii comentatori privesc naraţiunea din restul acestui capitol ca o ilustrare a felului în care uneori textul ebraic se depărtează de succesiune cronologică a evenimentelor în scopul de a duce o idee până la capăt înainte de lua în discuţie o alta. Astfel de interpretare a pasajului ar duce la interpretarea că acuzaţia lui Doeg împotriva lui Ahimelec preotul şi masacrul de la Nob au urmat imediat după descoperirea scăpării iniţiale a lui David, dar că naraţiunea continuă cu raportul despre David şi oamenii lui până ce devine necesar să se introducă masacrul spre a explica sosirea lui Abiatar la Cheila din capitolul următor. Interpretarea aceasta este întemeiată în mare măsură, pe mărturisirea lui Ahimelec că nu a ştiut adevărata situaţie a lui David. Aceasta nu este o deducţie ilogică.

Tot rezonabil este a lua naraţiunea ca desfăşurându-se în mod cronologic. În cazul acesta, declaraţia că David şi oamenii lui au fost descoperiţi, arată că devenise cunoscut faptul că ei ieşiseră din locul ascunzătorii lor, din fortăreaţa de la Adulam, şi erau cantonaţi în pădurea Heret şi că, atunci când împăratul a aflat despre aceasta, s-a plâns faţă de slujbaşii săi, de colaborare trădătoare cu exilatul (v. 8). La aceasta, Doeg, căpetenia păstorilor, avea să prindă ocazia să devină denunţătorul lui Ahimelec (v. 9,10). Nu este nici un motiv să se presupună că un om în situaţia lui Doeg avea să ştie ceva, când l-a văzut pe David la sanctuar, despre motivul real al venirii lui. Deoarece n-ar fi fost nimic neobişnuit în oprirea lui David acolo pentru sfat, înainte de îndeplinirea misiunii lui Saul, fără îndoială că Doeg n-ar fi considerat aceasta ca vrednic de raportat la timp. Răspunsul lui Ahimelec nu ajută la determinarea succesiunii evenimentelor, pentru că afirmaţia lui, că era în necunoştinţă de cauză pe timpul vizitei lui David, ar fi încă apărarea lui logică (vezi cele despre v. 14.15), fără a ţine seama de intervalul dintre pretinsa lui trădare şi trimiterea în judecată a preoţilor înaintea lui Saul. În felul acesta, uciderea preoţilor şi masacrul de la Nob n-au urmat în mod necesar imediat după vizita lui David la sanctuar (vezi PP 658, 659).

Tamarisc... pe înălţime (engl. un copac în Ramah). Deoarece Rama şi Ghibea sunt aşezări distincte, despărţite printr-o distanţă considerabilă (vezi despre cap. 1,1), cu greu ar fi putut Saul să fie la Ghibea şi totuşi să şadă sub un pom în cetatea Rama. Cuvântul ebraic Ramah probabil că ar trebui tradus aici înălţime sau loc înalt ca în Ezechiel 16,24.25. Înălţimea din Ghibea probabil că era un loc favorit de adunare pentru bărbaţii cetăţii.


7 Și Saul a zis slujitorilor săi de lângă el: „Ascultați, beniamiți! Vă va da fiul lui Isai la toți ogoare și vii? Va face el din voi toți căpetenii peste o mie și căpetenii peste o sută?
8 Dacă nu, de ce v-ați unit toți împotriva mea și nimeni nu mi-a dat de știre despre legământul fiului meu cu fiul lui Isai? Pentru ce n-a fost nimeni dintre voi pe care să-l doară inima pentru mine și să mă înștiințeze că fiul meu a răsculat pe robul meu împotriva mea, ca să-mi întindă curse, cum face astăzi?”

V-aţi unit toţi împotriva mea. Din cauza nebunei lui gelozii, Saul a început să se autocompătimească şi să învinuiască pe oricine, numai pe el însuşi nu, pentru toate încercările lui nereuşite de a-l prinde pe David. El a recurs acum la adresarea de cuvinte ruşinoase oamenilor din propria lui seminţie, pentru că n-a fost informat, ca să fie ajutat un rival din Iuda. Chiar propriul lui fiu, aşa credea el, s-a întors împotriva lui şi era vinovat de trădare. El ameninţase că-l va omorî (cap. 14,44); acum el simţea că simpatia poporului era cu Ionatan chiar mai mult decât înainte.


9 Doeg, edomitul, care era și el printre slujitorii lui Saul, a răspuns: „Eu am văzut pe fiul lui Isai venind la Nob, la Ahimelec, fiul lui Ahitub.

Doeg... a răspuns. Doeg, căpetenia păstorilor, a prins ocazia să se răzbune pe preotul Ahimelec (vezi cele despre cap. 21,7), dar şi să-şi îmbunătăţească poziţia faţă de împărat. De fapt, el a spus lui Saul că Ionatan şi beniaminţii nu erau atât de mult vinovaţi ca preotul, care, nu numai că a dat hrană lui David, ci a şi întrebat pe Domnul pentru el şi i-a dat o armă (v. 10). Dup cât s-ar părea, Doeg n-a oferit de bună voie aceste informaţii, ci doar după ce a fost cumpărat cu oferte de răsplată bogată şi poziţie înaltă (vezi PP 659).


10 Ahimelec a întrebat pe Domnul pentru el, i-a dat merinde și i-a dat sabia lui Goliat, filisteanul.”
11 Împăratul a trimis după Ahimelec, fiul lui Ahitub, preotul, și după toată casa tatălui său, după preoții care erau la Nob. Ei au venit toți la împărat.
12 Saul a zis: „Ascultă, fiul lui Ahitub!” El a răspuns: „Iată-mă, domnul meu!”
13 Saul i-a zis: „Pentru ce v-ați unit împotriva mea, tu și fiul lui Isai? Pentru ce i-ai dat pâine și o sabie și ai întrebat pe Dumnezeu pentru el, ca să se ridice împotriva mea și să-mi întindă curse, cum face astăzi?”
14 Ahimelec a răspuns împăratului: „Care dintre slujitorii tăi poate fi pus alături cu credinciosul David, ginerele împăratului, gata la poruncile lui și înconjurat cu cinste în casa ta?

Ahimelec a răspuns. Ahimelec n-a negat învinuirea de a-l fi ajutat pe David, dar el a negat că ar fi fost neloial. În jurul răspunsului pivotează o deosebire de păreri cât priveşte fixarea în timp a acestui incident (vezi cele despre v. 6). Cei care susţin că incidentul a avut loc imediat după fuga lui David de la Ghibea, interpretează cuvintele lui Ahimelec ca însemnând că el nu aflase, până la acea dată, că David nu mai era cel mai credincios slujitor al lui Saul şi un membru onorat al familiei împărăteşti. Este greu de crezut că el era atât de ignorant sau nebun încât să spună lui Saul, după ce David ajunsese fugar şi exilat de mai multe luni, că acesta era gata la poruncile lui şi înconjurat de cinste în casa ta.

Această concluzie se întemeiază pe traducerea noastră engleză, care redă verbele la timpul prezent. În realitate textul ebraic are numai un verb, sur, tradus aici goeth (engl.). Cuvântul is (engl. este), deşi se întâlneşte în verset de trei ori, este adăugat. Formei verbului sur, aflat aici, poate să i se dea fie un sens al timpului prezent, fie al celui trecut, astfel încât propoziţia este foarte nehotărâtă în ce priveşte perioada în discuţie. Timpul trebuie adăugat, în context. Redarea literală a cuvintelor lui Ahimelec este: Şi cine dintre toţi slujitorii e atât de credincios ca David, ginerele împăratului, care s-a învârtit la porunca ta şi cinstit în casa ta? Contextul pare să ceară timpul trecut. Inserarea formelor verbale necesare în redarea unei astfel de propoziţii în engleză trebuie să depindă de cea mai bună judecată a traducătorilor, dar, prin natura cazului acestuia va da loc la diferenţe de opinii. Fără îndoială că Ahimelec a vrut să spună că el ajutase pe cineva despre care presupusese în acel timp – fie recent, fie îndepărtat – că este un reprezentant onorat al împăratului.


15 Oare de astăzi am început eu să întreb pe Dumnezeu pentru el? Departe de mine așa ceva! Să nu arunce împăratul nicio vină asupra robului său, nici asupra nimănui din casa tatălui meu, căci robul tău nu știe nimic din toate acestea, nici lucru mic, nici lucru mare.”

Oare de astăzi...? În mod literal, astăzi începutul meu de a întreba pe Dumnezeu pentru el? Mai aproape de original decât fie KJV sau RSV este redarea traducerii RV şi ASV (ca şi cea românească de Cornilescu): Astăzi am început eu să întreb pe Dumnezeu pentru el? Implicaţia este că, dacă el ar fi început atunci să caute călăuzire divină pentru David, după cunoaşterea situaţiei acestuia, ar fi dat ajutor unui vrăjmaş recunoscut al lui Saul. Dar ceea ce făcuse, înainte de a afla de controversa dintre Saul şi David n-ar fi trebui să aibă nici o legătură cu loialitatea. Ahimelec a răspuns învinuirii lui Saul cu demnitate liniştită că a folosit Urim şi Tumim într-un fel contrar ideilor lui Saul afirmând că el întrebase pe Domnul pentru unul dintre cei mai apropiaţi de Saul, unul care fusese întotdeauna loial şi devotat şi că el a făcut serviciul său faţă de solul împăratului. Ultimul lui cuvânt a fost că nu cunoscuse situaţia dintre cei doi.


16 Împăratul a zis: „Trebuie să mori, Ahimelec, tu și toată casa tatălui tău.”
17 Și împăratul a zis alergătorilor care stăteau lângă el: „Întoarceți-vă și omorâți pe preoții Domnului; căci s-au învoit cu David: au știut bine că fuge și nu mi-au dat de veste.” Dar slujitorii împăratului n-au voit să întindă mâna ca să lovească pe preoții Domnului.

Alergătorii. Ebraicul raşim, în mod literal alergătorii, uneori folosit pentru corpul de gardă imperial, ca de altfel şi aici. Probabil că Samuel s-a referit la această slujbă când a avertizat pe Israel că împăratul pe care-l cereau ei, urma să ia pe fiii lor ca să alerge înaintea carului lui (cap. 8,11). Planul lui Saul a fost dejucat prin refuzul alergătorilor de a ridica mâna împotriva preoţilor Domnului. A fost o insultă pe care a primit-o împăratul. Chiar printre popoarele păgâne de astăzi, medicul este socotit sfânt şi nimeni nu îndrăzneşte să ridice mâna împotriva lui. Cu cât mai mult ar fi trebuit ca Saul să aibă respect pentru slujitorului Celui Prea Înalt.


18 Atunci împăratul a zis lui Doeg: „Întoarce-te și lovește pe preoți.” Și Doeg, edomitul, s-a întors și a lovit pe preoți; a omorât în ziua aceea optzeci și cinci de oameni care purtau efodul de in.

Doeg, edomitul. Acest descendent al lui Esau apare ca un bărbat după inima lui Saul – gelos, ranchiunos, duşmănos şi nerăbdător să-şi aducă la îndeplinire intenţiile naturii lui rele. Acum, când avea permisiunea împăratului lui Israel, Doeg n-a ezitat să ridice mâna împotriva slujitorului lui Dumnezeu, nesocotind chiar sacrele veşminte ale lui Ahimelec, ca şi pe acelea ale celorlalţi preoţi. Optzeci şi cinci de bărbaţi au căzut în ziua aceea în faţa egoismului nestăvilit. Ce contrast este aici între zelul religios mărturisit al lui Saul, care l-a păstrat viu pe Agag (cap. 15,20) şi nebunia lui care l-a făcut în stare să săvârşească o faptă fără asemănare, prin barbaria ei, în istoria iudaică.


19 Saul a mai trecut prin ascuțișul sabiei cetatea preoțească Nob; bărbați și femei, copii și prunci, boi, măgari și oi: toți au căzut sub ascuțișul sabiei.

Bărbaţi şi femei. Cei nevinovaţi au suferit împreună cu cei presupuşi vinovaţi. Probabil că locuitorii din Nob nu avuseseră nimic de-a face cu mutarea cortului întâlnirii şi cu familiile preoţeşti la Nob (vezi cap. 21,1), totuşi furia satanică şi fără sens a lui Saul a şters cetatea de pe faţa pământului. Cândva, filistenii nimiciseră cetatea sacră de la Silo. Ei erau vrăjmaşii lui Israel, totuşi nu avem un raport despre nimicirea de către ei a întregii populaţii.


20 Un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scăpat. Numele lui era Abiatar. A fugit la David
21 și i-a spus că Saul a ucis pe preoții Domnului.

I-a spus. În mod literal, a făcut ca David să ştie. Este evident că David nu auzise ştirea până atunci. De aceea versetul acesta arată că atrocitatea avusese loc mai degrabă imediat înainte de sosirea lui Abiatar la Cheila decât mai devreme, în legătură cu vizita lui David la Nob.


22 David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morții tuturor sufletelor din casa tatălui tău.
23 Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel ce caută să ia viața mea caută s-o ia și pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit.”

Rămâi cu mine. Câtă bucurie trebuie să fi avut David să-i spună bun venit lui Abiatar în grupul său! Ce încurajare trebuie să fie fost să vadă Urim-ul şi Tumim-ul (cap. 23,6) şi să ştie că, în ciuda nimicirii de la Nob, mâna lui Dumnezeu fusese deasupra efodului şi a preotului care îl păzise. Totuşi, când David a aflat faptele îngrozitoare ale tragediei, el a fost cuprins de remuşcare când a înţeles că fusese răspunzător de moartea marelui preot şi a acelora care pieriseră împreună cu el. El dorea acum să fi refuzat să aleagă duplicitatea. Cu bucurie ar fi procedat altfel dacă ar mai fi putut retrăi momentul. Dar trecutul nu mai putea fi adus înapoi. Oricât de teribil l-a mustrat conştiinţa, nu mai era nimic de făcut decât să se arunce spre ce este înainte (Filipeni 3,13).

După ce a auzit de fapta lui Doeg, David a scris Psalmul 52 (vezi titlul). El a rămas uimit că un om poate să se ridice într-un antagonism arogant împotriva planului lui Dumnezeu în loc să se întemeieze pe veşnica îndurare a Domnului. Printr-o limbă ascuţită ca un brici, Doeg a semănat înşelăciune şi nenorocire în aşa măsură, încât el a devenit însăşi personificarea amăgirii şi a răului. Dar urma să vină şi ziua când să secere ce a semănat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-23 PP 657-660

1 PP 657; 4T 525

2 Ed 152

2-5 PP 658

7.10.16.18.19 PP 659 20-23 PP 660