Fiindcă. [Lucrătorii viei, Matei20,1-16. Vezi la parabole, p.203-207.] Întreruperea dintre cap.19,30 şi 20,1 umbreşte strânsă legătură, atât în timp, cât şi în subiect, dintre cele două capitole. Tocmai conversaţia lui Isus cu tânărul dregător bogat (cap.19,16-22) şi discuţia Lui imediat următoare cu ucenicii au dus la nararea parabolei cu lucrătorii viei. De fapt, parabola ilustrează în mod specific adevărul exprimat în cap.19,30, un adevăr care este repetat la sfârşitul parabolei cu scopul accentuării învăţăturii pe care parabola era menita sa o dea (vezi COL 390).

Parabola aceasta era adresata ucenicilor ca răspuns la întrebarea: “Ce răsplată vom avea?” (cap. 19,27). Întrucât “lăsaseră totul” pentru a-L urma pe Isus, ei trăgeau nădejde după o răsplată în compensaţie pentru sacrificiul lor. Cu privire la o astfel de răsplată Isus le-a dat asigurarea (v. 28, 29), dar cu ea a înmănuncheat o avertizare în sensul că ei nu trebuiau sa gândească ca numai pentru faptul că fuseseră cei dintâi care Îl urmaseră pe Isus puteau sa aştepte răsplătiri şi onoruri mai mari decât aveau sa primească alţi supuşi ai împărăţiei. În parabola cu lucrătorii viei, Isus scoate în evidenţă felul în care procedează Dumnezeu cu aceia care-I consacră Lui serviciul lor şi temeiul pe care ei vor fi răsplătiţi (vezi COL 396). Parabola învaţă că ei nu vor primi nici mai mult nici mai puţin decât alţii, deoarece cetăţenii împărăţiei cerurilor sunt toţi egali.

Împărăţiei Cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Se aseamănă. Aceasta era o formulă obişnuită pentru a introduce o parabolă. În ce priveşte principii de interpretare ale parabolei vezi p.204 .

Un gospodar. Gr. oikodespotes , adică, “stăpânul casei” (vezi la Luca 2,29). În cazul acesta, “gospodarul” este proprietarul (vezi Matei 20,15).

Disdedimineaţă. Gr. hama proi (vezi la Marcu 1,35), când s-a luminat de ziua.

Să-şi tocmească lucrători. În ţările orientale muncitorii cu ziua încă se mai adună în piaţă, unde aşteaptă de lucru.

La vie. [“Via sa”, KJV]. Proorocul Isaia vorbise despre Israel ca fiind via Domnului (vezi Isaia 5,1-7).

S-a învoit cu lucrătorii. În ţările orientale tocmirea este o parte esenţială şi aşteptată a oricărei tranzacţii cuprinzând bunuri sau servicii. Vezi la Ioan 9,4.

Un leu [“Un dinar”, G. Gal.] Gr. denarion, denarius-ul roman , o monedă de argint în valoare de 11,3 cenţi intrinsec; în acord cu valoarea prezentă a conţinutului lui de argint (vezi p.49). Totuşi, trebuie să se reţină că denarius–ul roman valora mult mai mult de atât în putere de cumpărare pe vremea lui Hristos, deoarece reprezenta salariul obişnuit pe o zi pentru muncă obişnuită. Ziua de lucru în vremurile acelea era din zori şi până în amurg.

Ceasul al treilea. Şi anume, cam pe la ora 9 a.m. (vezi p.50).

Stând …fără lucru. Vezi la v. 6,7.

Piaţa. Vezi la Matei 11,16; Marcu 7,4. Piaţa putea să fie plasată în orice stradă la care se putea ajunge uşor, în oraş sau cetate, sau înăuntrul porţilor cetăţii.

Ce va fi cu dreptul. Adică, cinstit, în proporţie cu timpul cât oamenii ar lucra.

În cazul acesta nu a avut loc o tocmeala cu oricare din oamenii angajaţi mai târziu în cursul zilei. Ei n-au pus întrebări, ci au mers la invitaţia patronului, încrezându-se în făgăduinţa sa şi în simţul lui de cinste.

Ceasul al şaselea şi al nouălea. Adică, la amiaza şi iarăşi la ora 3 p.m.

Ceasul al unsprezecelea. Adică, pe la ora 5 p.m. oamenii care au mers la lucru pe la ora cinci urmau astfel să lucreze doar un scurt timp până la sosirea nopţii (vezi la v. 12; vezi de asemenea la v.2) şi aceasta în cea mai plăcuta parte a zilei.

De ce staţi aici? Contextul parabolei arată că aceşti oameni nu fuseseră în piaţă mai devreme în cursul zilei când grupele anterioare de lucrători fuseseră angajate şi nu refuzaseră invitaţiile anterioare ale proprietarului (vezi COL 399).

Nimeni. Poate pentru ultima parte a zilei, sau posibil, pentru toata ziua.

Ce va fi. Vezi la v. 4

Seara. [“Când a venit seara”, KJV; “Făcându-se seară”, G.Gal ]. Probabil ca pe când începea amurgul (vezi v.12).

Stăpânul viei. Adică, “gospodarul” (vezi la v.1).

Cheamă pe lucrători. Ar părea că ei au stăruit sa lucreze până când au fost chemaţi de ispravnic, omul căruia proprietarul îi încredinţase supravegherea lucrării.

Dă-le plata. Potrivit cu VT (vezi Levitic 19,13), unui patron i se cerea să lichideze socotelile cu muncitorii zilieri la sfârşitul fiecărei zile. Această măsură înţeleaptă era menită să ajute la împiedicarea unor patroni lipsiţi de scrupule de la amânarea sau uitarea plătirii salariilor.

Începând de la cei de pe urmă. Nu prea ar părea că aceasta era procedura uzuală, dar felul acesta de a proceda este necesar pentru învăţătura parabolei. Dacă lucrătorii ar fi fost plătiţi în ordinea în care fuseseră angajaţi, nemulţumirea primilor oameni angajaţi probabil nu ar fi avut loc. Învăţătura parabolei anulează explicaţia sugerată de unii că oamenii care suferiser㠓greul şi zăduful zilei” nu lucraseră atât de sârguincios cum ar fi trebuit şi c㠓stăpânul viei” căuta să le dea o lecţie.

Un leu. Vezi la v. 2

Cei dintâi. Aceştia reprezintă pe aceia care aşteptă şi pretind tratament preferenţial din cauza presupuselor sacrificii mai mari şi a unui serviciu mai sârguincios. Ei reprezintă şi pe iudei, care fuseseră cei dintâi care să accepte chemarea Domnului la lucru în via Sa (vezi COL 400; vol. IV, p.26-32).

Cârteau [“Murmurau”, KJV]. Sau, “se plângeau”. Ucenicii, care se considerau “cei dintâi” (vezi la cap. 18,1), recunoşteau fără îndoială că Isus aici se referise la ei într-o anumită măsură ca fiind cârtitori (vezi cap. 19,27.30). Cel puţin, ei nu acceptaseră serviciul în “via” Domnului în spiritul încrezător al lucrătorilor chemaţi mai târziu în cursul zilei (vezi la cap. 20,4).

Gospodarului vezi la v.1.

Deopotrivă cu noi. Văzând generozitatea stăpânului faţă de toţi ceilalţi lucrători, oamenii tocmiţi cei dintâi considerau, în mod natural, că ei meritau mai mult. Se poate să fi socotit că dacă un om care nu lucrase “decât un ceas” merita un denarius, ei meritau 12. Ei aşteptau mai mult deoarece nu înţelegeau temeiul pe care se făcea plata pentru munca zilei (vezi la v. 15).

Zăduful. [“Căldura”, KJV]. Gr. kauson, “căldura arzătoare [a soarelui]” sau “căldura toridă [a vântului]”. Kauson este folosit în ultimul sens în LXX-a pentru a se referi la vântul fierbinte, distrugător, care bătea dinspre deşert (vezi la Ieremia 18,17).

Unuia dintre ei. Pare că purtătorului de cuvânt al grupului (cf. la cap.19,27).

Prietene. Proprietarul răspunde cu blândeţe. Cei dintâi lucrători îl acuzaseră că au fost trataţi nedrept, dar el explică acţiunea sa ca fiind în întregime o chestiune de generozitate şi nu de merit pe degeaba (vezi v. 14, 15).

Te-ai tocmit cu mine. Cei dintâi lucrători intraseră de bunăvoie în aranjament şi nu aveau nici un motiv temeinic de plângere. Proprietarul le plătise cât cerea aranjamentul lui cu ei.

Ia-ţi. Literal “ridica”.

Eu vreau să plătesc. [“Voi da”, KJV]. Adică, “Este voia mea să dau.” Aici cuvântul “voi” implică voinţa, nu simpla intenţie.

Nu pot ? [“Nu este drept”, KJV; “Nu mi se cade” G. Gal.]. Proprietarul nu se referea la vreo prescripţie legala, ci pur şi simplu întreba: “Nu-mi este îngăduit să fac ceea ce doresc cu ce este al meu?”

Ce vreau. Sau, “ce doresc” (vezi la v. 14). Evident proprietarul apreciase foarte mult faptul că fusese în stare să obţină mai mult ajutor pentru a aduna recolta. Bunăvoinţa ultimului grup de lucrători de a ajuta atunci când ajutorul era atât de mult necesar, pare sa fi atins o coardă sensibilă din inima lui. El consideră bunăvoinţa lor de a lucra ca o favoare şi acum el îşi exprimă aprecierea lui pentru ea.

Oare este ochiul tău rău ? Oamenii aceştia nu făcuseră mai mult decât se învoiseră să facă şi, deci, nu erau îndreptăţiţi să aştepte vreo recompensă specială (vezi la Luca 17,10). În loc de traducerea literală din KJV, RSV dă înţelesul propoziţiei finale a versetului în engleza idiomatica: “Invidiaţi voi generozitatea mea ?” Pentru idiomul “ochiul râu”, vezi la Matei 6,22-24.

Fiindcă eu sunt bun ? Ei îl acuzaseră de părtinire şi, prin implicaţie, de daune personale. Proprietarul explică că nu este vorba deloc de dreptate sau nedreptate, ci de generozitate. El tratase drept pe toţi zilierii săi şi n-ar fi putut el să facă mai mult dacă socotea de bine să facă aşa ceva? Isus lămureşte aici că favoarea divină nu este câştigată prin merite, aşa cum învăţau rabinii. Lucrătorii creştini nu intră la tocmeală cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi procedat cu oamenii numai pe temeiul strictei dreptăţi, nimeni nu s-ar fi putut califica vreodată pentru răsplătirile incomparabil de generoase ale cerului şi veşniciei. Nu învăţătura, poziţia, talentul, lungimea timpului, cantitatea de munca sau rezultatele vizibile contează înaintea Cerului, ci spiritul de bunăvoinţă în care pornim să îndeplinim însărcinările rânduite nouă (vezi COL 397) şi credincioşia cu care le îndeplinim (vezi COL 402).

Cei din urma vor fi cei dintâi. Vezi la cap. 19,30; 20,1 .

Mulţi sunt chemaţi Vezi la cap. 22,14. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146 ) omiterea cuvintelor acestora şi a restului versetului.

Pe când Se suia Isus la Ierusalim [Isus prezice moartea Sa, Matei 20,17-19 = Marcu 10,32-34 = Luca 18,31-34 . Comentariu major: Matei]. De repetate ori scriitorii Evangheliilor vorbesc despre Isus ca fiind pe drumul Său spre Ierusalim de când plecase definitiv din Galileea (vezi la Matei 19,1.2; Luca 9,51). În decursul acestor ultime luni ale Sale pe pământ, Isus fusese în Ierusalim şi în Iudea şi plecase de acolo de câteva ori, dar consacrase cea mai mare parte din lucrarea Lui în Samaria şi Perea. Era acum probabil la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie a anului 31 d.Hr. Isus a sosit în Betania vineri înainte de Paste (vezi Ioan 12,1; DA 557).

Fără îndoială că incidentele din Matei 20,17-28, au avut loc pe cale, înainte de a intra în Ierihon. Din valea Iordanului, care la punctul acesta era cam la 1000 de picioare sub nivelul Mediteranei, era cu adevărat o “suire la Ierusalim”, la mai mult de 2550 de picioare deasupra nivelului mării (vezi la Marcu 10,46; Luca 10,30). Dar nu numai intr-un sens geografic vorbea Isus de “suirea la Ierusalim”; expresia denotă de asemenea că Ierusalimul era centrul vieţii naţionale iudaice, locul spre care ei priveau pentru conducere. Întrucât era numai un timp scurt înainte de începerea sezonului Paştelui, toate drumurile care “suiau la Ierusalim” erau fără îndoiala aglomerate de peregrini care mergeau către cetate pentru a participa la serviciile legate de acea ocazie importantă.

A luat … pe cei doisprezece. Isus mersese înaintea ucenicilor singur şi purtarea Lui ii umplea de înfiorare şi frica (vezi DA 547; vezi la Marcu 10,32). Relatarea din Marcu este mai detailată şi mai plastică decât aceea a lui Matei.

Pe drum … deoparte Adică, la o parte de ceilalţi călători care-şi făceau peregrinajul la Ierusalim şi probabil deoparte, de asemenea, de alţi ucenici decât cei doisprezece, care fără îndoială Îl însoţeau pe Isus la Ierusalim. Învăţătura de astă dată este numai pentru cercul lăuntric al ucenicilor. Dar chiar şi cei doisprezece, după repetata instrucţiune (vezi la Luca 18,31), nu izbutiseră să priceapă faptul că Mesia trebuia să moară pentru păcatele lumii.

Ne suim la Ierusalim. Vezi la v. 17.

Fiul Omului Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Dat [“Trădat”, KJV]. Aceasta era a treia încercare a lui Isus de a-i informa pe cei doisprezece cu privire la suferinţele şi moartea Sa pe care o relatează Matei (vezi Matei 16,21; 17,22.23; cf. Marcu 8,31; 9,31; 10,32-34). Luca relatează aceleaşi trei ocazii (vezi cap. 9,22.44; 18,31-33), dar, de asemenea, menţionează alte trei ocazii care nu sunt relatate de Matei sau de Marcu (vezi cap. 12,50; 13,33; 17,25).

Ultimele trei sunt referiri incidentale la suferinţa şi moartea lui Hristos şi nu ocazii devotate mai ales subiectului acestuia şi au loc în cuprinsul lucrării pereene, care este relatată numai de către Luca (vezi la cap.18,31).

Preoţilor celor mai de seamă. Vezi la cap.2,4.

Cărturarilor. Vezi p.51,55.

Osândi la moarte. Iudeii uneltiseră fără încetare să-L omoare pe Isus de când cu vindecarea omului slăbănog de la Scăldătoarea Betesda cu doi ani mai înainte şi puseseră spioni să-l urmărească pe oriunde Se ducea (vezi la Ioan 5,18; DA 213). Succesul misiunii Sale galileene îi făcuse să-şi intensifice eforturile (vezi la Luca 5,17). De repetate ori după aceea ei au devenit mai îndrăzneţi în atacurile lor publice împotriva Lui (vezi la Matei 15,21; 16,1; Marcu 7,1.2). Mai recent, în decursul lucrării pereene, ei făcuseră repetate încercări de a-L aresta şi de a-L omorî (vezi la Matei 19,3). Planurile lor luau acum rapid un contur mai definit, mai ales de la învierea lui Lazăr cu câteva săptămâni înainte de data aceasta.

Şi-L vor da. Pentru prima dată Isus menţionează în mod specific faptul că Neamurile, autorităţile romane, vor contribui la moartea Lui.

Să-L răstignească. [“Să-L crucifice” KJV]. Cu trei ani mai înainte Isus îi spusese lui Nicodem că El urmează să fie “înălţat”, lăsând astfel să se înţeleagă crucificarea (vezi la Ioan 3,14). Acum, pentru prima data, El prezice clar felul morţii Sale.

A treia zi. Vezi p.248–250.

Atunci … s-a apropiat de Isus. [“Atunci a venit la El”, KJV]. [Ambiţia lui Iacob şi a lui Ioan, Matei 20,20-28 = Marcu 10,35-45. Comentariu major: Matei ]

Acest incident inoportun este strâns legat de acela al versetelor precedente (v. 17-19).

Gândiţi-vă că Iacob şi Ioan au venit la Isus cu cererea lor egoistă de a fi cei dintâi în împărăţie, imediat după ce Isus prezentase atât de viu împrejurările morţii Lui apropiate! Aici egoismul care agita inima omenească stă în contrast puternic cu iubirea neegoistă a lui Dumnezeu. Poate că meditaţia la anunţarea că cei doisprezece vor şedea pe douăsprezece scaune de domnie “când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale” (cap.19,28) îi determinase pe Iacob şi pe Ioan să ceară tronurile din imediata apropiere de acela al lui Isus.

Fiilor lui Zebedei. Sau, fraţii Iacob şi Ioan (vezi Luca 5,10). Mama lor, probabil Salomea (vezi Matei 27,56; cf. Marcu 15,40; 16,1), s-ar putea să fi fost sora Mariei, mama lui Isus (vezi la Ioan 19,25). Ea făcea parte din grupul de femei care îi însoţiseră pe Isus şi pe ucenicii Lui în călătoriile lor şi slujiseră la trebuinţele lor (vezi Luca 8,1-3; cf. DA 548). Marcu menţionează în mod specific că Iacob şi Ioan au prezentat în persoană cererea lor lui Isus (Marcu 10,35) în timp ce Matei nu da la iveala numele lor, dar afirma că mama lor a prezentat cererea. Mama aceasta încurajase pe fii ei în ambiţia lor şi i-a însoţit când au venit la Isus cu ea (vezi DA 548). Se pare că ea a deschis vorba despre acest subiect (vezi la Matei 20,20), apoi Iacob şi Ioan au vorbit pentru ei înşişi (vezi Marcu 10,35; vezi la Matei 20,22).

I s-a închinat [“Închinându-se”, KJV]. Vezi la cap.8,2; 15,25.

Ce vrei ? Sau: ”Ce doreşti ?” Aici Isus Se adresează mamei poate din respect, deşi cei doi erau de faţă.

La dreapta Ta. Iacob şi Ioan cereau cele două locuri de cea mai mare onoare şi de cel mai înalt privilegiu.

În Împărăţia Ta. Marcu zice “în slava Ta” (Marcu 10,37) care corespunde cu expresia “scaunul de domnie al slavei” (Matei 19,28). Cu privire la natura împărăţiei lui Dumnezeu vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Cereţi. Literal, “cereţi pentru voi înşivă”. Folosirea pluralului “voi” evidenţiază că şi Iacob şi Ioan vorbiseră în favoarea lor (vezi la v. 20).

Paharul. O expresie figurată pentru paharul suferinţei pe care Isus urma să-l bea în Grădina Ghetsemani, la judecarea Lui şi pe cruce (vezi Matei 26,39; Marcu 14,36, Luca 22,42, Ioan 18,11). Un “pahar” este o figură biblică a suferinţei sau a pedepsei (vezi Isaia 51,17, Ieremia 49,12; Plângeri 4,21; vezi la Psalmii 11,6; 16,5).

Să fiţi botezaţi. Gr. baptizo. Vezi la cap. 3,6. Aici este evident că cuvântul este folosit la figurat. După cum “paharul” reprezintă suferinţele lui Isus, “botezul” reprezintă moartea Lui (vezi Romani. 6,3.4; vezi la Luca 12,50).

Putem. Iacob a fost cel dintâi dintre cei doisprezece care a ajuns martir (vezi Fapte 12,2), dar fratele lui Ioan a depăşit ca vârstă pe toţi ceilalţi ucenici (vezi AA 542, 569).

Nu atârnă de Mine să dau. În loc de a mustra îndrăzneala celor doi fraţi pe faţă, Isus Se ocupa de ei mai puţin direct. Se pare că Iacob, Ioan şi mama lor au venit la Isus când era singur.

Pentru care a fost pregătit. În Împărăţia cerurilor poziţia nu este acordata pe temeiul influenţei sau favoritismului şi nici nu poate fi câştigată. Ea este acordata exclusiv pe temeiul calificării, iar calificarea este măsurată după spiritul de slujire pentru alţii (vezi la cap. 20,15). Biruitorii vor fi aceia care vor fi invitaţi să şadă cu Hristos pe tronul Lui (vezi Nota adiţională la Apocalipsa 3,21).

Tatăl Meu. Ca om între oameni Isus nu a exercitat prerogativele Lui imperiale (vezi la Ioan 1).

S-au mâniat. [“Indignare”, KJV]. Cei zece considerau că Iacob şi Ioan căutau să profite de pe urma lor, poate din cauza rudeniei posibile a celor doi fraţi cu Isus (vezi la v. 20).

Domnitorii. Aceasta nu era prima data când Isus i-a instruit pe ucenicii Săi cu privire la smerenie şi slujire (vezi la Matei 18,1,3: Marcu 9,35).

Domnesc. [„Exercita stăpânire”, KJV]. Literal, „domnesc”, sau „exercita domnie peste.” Autoritatea pământeasca funcţionează pe baza puterii. De fapt, nici nu se poate altfel.

Sa nu fie aşa. Pe pământ, oamenii din poziţii de autoritate „domnesc peste” cei de sub ei. Dar între cetăţenii împărăţiei cereşti puterea, poziţia, talentul şi educaţia trebuie să fie devotate exclusiv slujirii altora şi niciodată nu trebuie să fie folosite ca pârghii pentru a domni asupra altora.

Vrea să fie mare. Vezi la Marcu 9,35. Cel care este cel mai mare va servi altora în modul cel mai neegoist. Pe cât se pare, aprobarea lui Isus odihneşte asupra dorinţei de “a fi mare” în sensul de a servi în loc de a stăpâni.

Slujitorul. Gr. diakonos, „ajutător”, „slujitor”, sau „diacon” (vezi la Marcu 9,35).

Robul [„Slujitorul”, KJV]. Gr. doulos, „rob” sau „sclav”.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Viaţa lui Isus a fost mai pe sus de toate o viaţă de slujire. În tot decursul lucrării Lui, El nu S-a folosit de nici unul dintre privilegiile pretinse de rabini, n-a avut avuţii pe care să le poată numi ale Sale, n-a exercitat nici o putere divină pentru folosul Sau.

Viaţa. Gr. psuche (vezi la cap. 10,28).

Răscumpărare. Gr. lutron, „răscumpărare”, „ispăşire”, sau „recompensa”. Lutron este folosit în papirusuri cu privire la preţul plătit pentru un sclav pentru a-l face un om liber. Este folosit şi pentru preţul de răscumpărare a unui gaj. Verbul înrudit, lutro, este tradus „a răscumpăra” sau „răscumpărat” (vezi Luca 24,21; Tit 2,14; 1 Petru 1,18). Aici pentru prima dată Isus face o declaraţie clară cu privire la natura înlocuitoare a morţii Sale. Acest aspect al sacrificiului Sau suprem a fost clar expus de profetul Isaia cu peste şapte sute de ani înainte de a veni timpul ca jertfa Lui să fie adusă (vezi la Isaia 53,4-6). Este adevărat că era un aspect exemplar la moartea lui Hristos, dar în ea era mult mai mult decât atât. Ea era în primul rând şi mai pe sus de orice altceva înlocuitoare. Altminteri, Isus nu ar fi putut avea puterea de a mântui pe oameni de păcatele lor (vezi la Matei 1,21). Pentru spiritul care L-a determinat pe Isus să facă acest mare sacrificiu în favoarea păcătoşilor, vezi Filipeni. 2,6-8.

Nu este nici o bază, de nici un fel, pentru sugestia făcută de unii că Isus a plătit “răscumpărarea ” fie diavolului fie lui Dumnezeu.

Când au ieşit. [„Când au plecat”, KJV]. [Orbul Bartimeu, Matei 20,29-34 = Marcu 10,46-52 = Luca 18,35-43. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 223; diagrama p.231]