Iosua, sculându-se dis-de-dimineaţă. Iosua nu a putut să se odihnească din moment ce atenţia lui era aşteptată de importanta lucrare a Domnului. El n-a ţinut seamă de propria tihnă. Ca lider, el trebuia să dea un bun exemplu înaintea slujbaşilor din subordine. Lucrarea Domnului cere totdeauna ceea ce avem mai bun de dat. Acei care doresc să îndeplinească lucruri mari pentru Dumnezeu trebuie să se scoale dis-de-dimineaţă.
De dimineaţă. Adică în dimineaţa zilei care a urmat, după întoarcerea celor două iscoade (vezi cap. 2, 23.24)
Au pornit. Ei campaseră mai mult de două luni, la Sitim, ajungând aici în întâia zi a lunii a 11-a din al 40-lea an după ce părăsiseră Egiptul (Deuteronom 1,3). Acest cel dintâi marş al lor sub Iosua a fost de numai 7 mile lungime, dar se poate să fi necesitat cea mai mare parte din zi, ţinând seamă de turmele lor şi de cei micuţi.
Au rămas. În mod literal, au petrecut noaptea, adică, au făcut un cantonament temporar. Probabil că ei au rămas aici timp de trei zile ( v. 2,5), făcând ultimele pregătiri pentru trecerea Iordanului.
După trei zile. La sfârşitul zilei a treia, Iosua a trimis căpeteniile prin tabără cu a doua proclamaţie. În conformitate cu cap. 4,19, poporul a trecut Iordanul în ziua a zecea a lui Abib, luna I. Aceasta era în al 41-lea an al Exodului. De aceea, proclamaţia a fost dată în ziua precedentă (cap. 3,5), a noua. Dar, a noua era a 3-a zi după marşul lor de la Sitim la Iordan (v. 2). În conformitate cu calcularea Orientală (vezi p. 136), aceasta ar plasa sosirea la Iordan în a 7-a zi a lunii, adică ziua după ce iscoadele s-au întors la Sitim, a 6-a a lui Ahib (cap. 2,22.23; 3,1). Având în vedere că iscoadele s-au întors după trei zile de la intrarea lor în Ierihon (cap. 2,2.16.22.23), probabil că ele au fost trimise de Iosua în a 4-a a lunii, calcularea Orientală. Dar conform cu PP, p. 483, instrucţiunile din capitolul 1,10.11, au fost date după întoarcerea iscoadelor, probabil în dimineaţa zilei a 7-a (cap. 3,1). Cronologic, raportul celor două iscoade din cap. 2, precedă în felul acesta porunca din capitolul 1,10.11. De aceea, porunca din capitolul 1,10.11 a fost dată fie în a şaptea sau a opta, iar cea din cap. 3,2.5, în a 9-a zi.
Chivotul. Până aici, stâlpul de nor şi de foc îl condusese pe Israel pe drumul lui. Acum, acesta nu avea să mai fie văzut. La trecerea Iordanului de către ei, chivotul, care mai înainte fusese purtat în mijlocul taberei (Numeri 2,17), avea să arate calea. Acesta era centrul religiei lor şi simbolul prezenţei lui Dumnezeu. În felul acesta, Domnul era cu ei, deşi nu mai era în stâlpul de nor. Chivotul era depozitarul Legii Sale sfinte şi de neschimbat. Deasupra chivotului era scaunul harului, care le aducea aminte de îndurarea lui Dumnezeu şi de răbdarea, iertarea şi harul Lui. În felul acesta, în experienţa lor naţională primară, Dumnezeu le-a spus, de fapt; lăsaţi caracterul Meu, dreptatea şi îndurarea Mea să fie călăuza voastră. Lăsaţi ca Cele Zece Porunci, norma dreptăţii Mele, să vă arate cum să trăiţi, iar harul Meu să vă ajute să ascultaţi de ea. Atâta timp cât aveau să urmeze aceste principii, ei aveau să fie în siguranţă.
Preoţii din neamul leviţilor. Sau preoţii levitici (RSV). De obicei, chivotul îl duceau fii lui Chehat (Numeri 4,15). Rabinii iudei spun că el a fost purtat în felul acesta numai în alte trei ocazii când au mărşăluit în jurul Ierihonului, când Ţadoc şi Abiatar l-au adus înapoi l-a Ierusalim, când David fugise de Absalom (2 Samuel 15,29) şi când a fost adus în Templul lui Solomon. Aici, la Iordan, preoţii, reprezentându-L pe Hristos ca Mijlocitorul şi Marele nostru Preot, au trebuit să meargă să arate calea.
Să porniţi după el. Contrar de cum era obiceiul (Numeri 2,17), acum chivotul trebuia să arate calea. Odată, mai înainte, la pornirea de la muntele Sinai, acesta a mers înaintea lor timp de trei zile (Numeri 10,33). Acum sosise o altă ocazie specială. Pentru a imprima asupra lor faptul că Dumnezeu este Cel care le acordă intrarea în Canaan şi care avea să-i conducă la cucerirea lui, prezenţa Lui trebuia să meargă înaintea lor. Într-un fel asemănător, El a făgăduit să ne conducă şi pe noi. După cum Israel a urmat chivotul, reprezentantul îndurării şi dreptăţii divine, este privilegiul nostru să-L urmăm în continuare. La încheierea călătoriei, vom afla cinstea, nemurirea şi viaţa veşnică (Romani 2,7.8) şi un bun venit în Canaanul ceresc. (Matei 25,21.34).
O depărtare. Chivotul nu avea nevoie de gardă, alta decât preoţii care-l purtau. Distanţa dintre chivot şi popor a făcut posibil ca mult mai mulţi să observe oprirea apelor Iordanului decât dacă acesta ar fi fost urmat de aproape de o îmbulzeală de oameni. Şi apoi avea să fie accentuat şi respectul şi reverenţa faţă de chivot şi de Lege. Dacă Israel n-ar fi fost dispus să urmeze sfintele precepte ale Decalogului, el n-ar fi intrat niciodată în Cannan. Nici noi nu vom intra în Canaanul ceresc dacă nu suntem ascultători ascultători prin harul care ne dă putere, al lui Dumnezeu.
Două mii de coţi: Cam 1/2 de milă (800 m)
N-aţi mai trecut pe drumul acesta. Chivotul trebuie să fi fost bine văzut de toţi, având în vedere că stâlpul de nor nu-i mai conducea. Dacă li s-ar fi îngăduit să se adune mulţime aproape de el, în curând acesta ar fi fost pierdut din vederea majorităţii. Să fie conduşi fără stâlpul de nor era o experienţă nouă. Providenţa ne conduce, din timp în timp, pe căi ciudate şi prin experienţe noi; şi noi trebuie să păstrăm tot aşa chivotul în atenţie continuă, pentru ca noi să-l putem urma mereu oriunde consideră Dumnezeu că este cel mai bine pentru noi să mergem.
Sfinţiţi-vă. Probabil că aici Iosua se referă la acelaşi tip de experienţă pe care a cerut-o Dumnezeu la Sinai (vezi despre Exod 19,10). Ei trebuiau să se spele pe ei şi veşmintele lor şi să se abţină de la orice ar putea să împiedice fixarea atenţiei lor asupra marii minuni ce avea să fie făcută în favoarea lor în curând. La lucrarea lor de pregătire, desigur că Dumnezeu avea să adauge binecuvântarea Sa. Totdeauna omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu în lucrarea propriei mântuiri (Filipeni 2,12). Dacă dorim să aşteptăm binecuvântarea şi conducerea lui Dumnezeu în pregătirile noastre pentru intrarea în Canaanul ceresc, este lucru important să ne sfinţim noi înşine prin consacrarea vieţii noastre lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată curăţa şi să ne poată face sfinţi. Dacă aceasta a fost necesar pentru intrarea în Canaanul pământesc, cu atât mai mult este necesar pentru admiterea în Canaanul ceresc.
Lucrări minunate. Cuvântul tradus astfel este dintr-un verb care înseamnă: a separa, a distinge. Minunile pe care le-a făcut Dumnezeu din timp în timp îl deosebesc pe El ca adevăratul Dumnezeu. Întrucât aceste minuni erau făcute pentru Israel, ele aveau să-l separe pe Israel de celelalte popoare, ca obiectul special al favorii lui Dumnezeu. Dar nu putea fi făcută nici o minune Dumnezeu nu putea să lucreze în favoarea lor dacă mai întâi nu luau aminte la porunca de a se sfinţi pe ei înşişi.
Luaţi chivotul. O declaraţie menţionată într-o paranteză, inclusă aici pentru a arăta ascultarea faţă de porunca de a lua chivotul. Instrucţiunile din versetele 7-13 au precedat marşul spre Iordan.
Să te înalţ. Trecerea Iordanului avea să facă pentru Iosua ceea ce darea Legii la Sinai a făcut pentru Moise pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi, şi să aibă totdeauna încredere în tine(Exod 19,9). Amândoi bărbaţii au fost statornici înaintea poporului, pentru că mai întâi ei au fost statornici înaintea lui Dumnezeu. Adesea, onorurile lumeşti n-au nici o legătură cu caracterul, în timp onoarea exterioară care vine de la Dumnezeu mărturiseşte despre prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu.
Marginea. În mod literal, extremitatea nu doar ţărmul Iordanului, ci apa însăşi. Pe această vreme a anului, râul era ieşit din malurile lui (v. 15). Preoţii trebuia să intre în vad până la marginea apei. Când apa avea să înceteze de a mai curge, ei trebuia să înainteze până în mijlocul râului şi să rămână acolo până ce tot Israelul avea să treacă. Apele au curs la vale şi a lăsat uscată întreaga albie a râului, de la un punct mai sus de chivot până jos, la Marea Moartă. Aceasta era o distanţă de câteva mile, şi a pus la dispoziţia marii mulţimi a poporului împreună cu vitele lor un vast spaţiu de trecere rapidă (vezi despre v. 16).
Apropiaţi-vă. Poporul trebuie să fi fost într-o stare de mare aşteptare. Ei ştiau că aveau să se întâmple ceva neobişnuit (v. 5) Căpeteniile dăduseră deja instrucţiuni poporului cu privire la pornirea după chivot (v. 3), dar nimic nu fusese spus despre unde avea el să-i conducă. Iosua trimisese vorbă în jurul taberei ca ei să se sfinţească (v. 5) şi acum el i-a chemat să asculte noile instrucţiuni pe care i le dăduse Domnul. El a informat poporul în mod precis despre ce avea să se întâmple. Împărtăşind aceste informaţii cu poporul, el i-a legat şi mai strâns de el. Aceasta l-a arătat a fi un conducător înţelept şi capabil, pentru că un popor informat poate să urmeze pe conducătorul lor în mod mai inteligent.
Dumnezeul cel viu. Semnul manifestării puterii divine la care ei erau pe punctul de a fi martori aveau să-L deosebească pe Dumnezeul lor ca adevăratul şi viul Dumnezeu.
Amoriţii. Amoriţii erau printre cei mai vechi locuitori ai Palestinei. Pe vremea lui Iosua, ei ocupau regiunea muntoasă la vest de Marea Moartă, precum şi partea din Transiordania pe care o luase Israel de la Sihon şi Og. Rudele lor, canaaniţii, locuiau mai ales în ceea ce s-a numit Fenicia şi în regiunile muntoase, la nord şi sud de Ierusalim. Conform cu 1 Cronici 1,13-15, iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii şi heviţii erau toţi descendenţi ai lui Canaan (vezi vol. 1 pag. 270). Imperiul hitit era aşezat în centrul Asiei Mici, controla anumite state-cetăţi spre sud, până la ţara Palestinei. În prima jumătate a celui de-al doilea mileniu î.Hr., avusese loc o mare emigrare de neamuri în regiunea estică a Mediteranei, în cursul căreia Hyksos s-a întors până peste Palestina şi chiar mai departe spre sud, până la Egipt. Se crede că datorită acestei mişcări în sudul Palestinei au fost aduşi un mare număr de hitiţi, iluriani (ilariţi, uneori clasaţi cu ileviţi), şi posibil iebusiţi, din Ierusalim, pereziţi şi alte triburi ne-semitice. Aceştia erau împrăştiaţi în diferite regiuni ale Palestinei, care nu sunt întotdeauna delimitate în mod lămurit. Aceste şase sau şapte neamuri sunt des amintite în primele cărţi ale Vechiului Testament, adesea în legătură cu făgăduinţa de a-i alunga.
Şi de îndată. Preoţii care duceau chivotul trebuia să-şi dovedească credinţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu păşind în apă. Dumnezeu apelează mereu la poporul Său să nu încerce să facă faţă dificultăţilor, ci să meargă cu îndrăzneală şi prin credinţă înainte, după porunca Lui, încrezători că El va deschide o cale. El a făgăduit să retragă apele şi să biruie toate obstacolele (Isaia 43,2).
Domnului, Dumnezeului. În mod literal, Iehova, Domnul.
Se vor despica. Cuvântul din [(cut off )from trd. engl.] nu este original. Deci, apele care coboară de sus este cu aplicare la şi explicativ pentru apele Iordanului se vor despica. Cu alte cuvinte, apele de sus au fost despicate şi făcute grămadă. Apele la vale de acest punct s-au scurs în jos până la Marea Moartă, lăsând uscată albia râului. Minunea de la Marea Roşie, deschiderea unei căi prin ape, este aici repetată ca dovadă că Dumnezeu are aceiaşi putere să completeze salvarea poporului Său, pe care El o avuse la începutul ei (vezi Evrei 12,2). De ce l-a făcut Domnul pe Israel să aştepte până Iordanul s-a revărsat peste maluri, înainte de trecere? Cu o lună mai devreme sau cu o lună mai târziu, situaţia nu ar fi fost aceasta şi ei fuseseră campaţi la Sitim timp de două luni. Probabil că erau două motive: 1) Puterea lui Dumnezeu avea să fie mai evidentă (vezi despre Exod 9,16; 2 Corinteni 12,9). 2) Locuitorii din Ierihon nu aveau să-i aştepte şi nu aveau să aibă paznici la râu. De la locuitorii Ierihonului, pentru că se temeau şi aveau intenţia să reziste, israeliţii se puteau aştepta să păzească vadurile Iordanului, unde ar fi fost mai uşor ca Israelul să reziste. Poporul din Ierihon şi-a adus bine aminte de raportul trecerii Mării Roşii de către Israel cu 40 de ani înainte şi acest eveniment încă mai umplea de groază inimile lor (Iosua 2,9.10); o repetare foarte iminentă a acestei minuni era de aşteptat să mărească teama lor. Pentru Dumnezeu, volumul apei din Iordan nu avea importanţă
Care ducea chivotul. Vezi cele despre versetul 3.
Timpul secerişului. Probabil că nu secerişul grâului, ci secerişului orzului, care după Rut 1,22 şi 2 Samuel 21,9 avea loc mai întâi. După Iosua 3,19, trecerea a avut loc în a 10-a zi a lunii întâi, şi în a 14-a zi, poporul ţinea Paştele (cap. 5,10). În a 16-a zi, ei trebuiau să prezinte primele roade (Levitic 23,10.11) un snop de orz, după Iosif Flavius. În valea cea caldă a Iordanului, secerişul avea loc în primăvara timpurie; în acelaşi timp, râurile erau umflate din recentele ploi de iarnă şi din topirea zăpezii din munţi. După Exod 9,31.33, orzul şi inul se coceau împreună. Rahav avea mănunchi de in pe acoperişul ei, fapt care confirmă declaraţiile de mai înainte cu privire la secerişul orzului şi arată că naraţiunea biblică este un raport al unui martor ocular vrednic de încredere.
De lângă cetatea Adam. Textul original ebraic, redă lângă Adam. Pe acesta masoreţii l-au schimbat spre a fi citit de la Adam. Motivul pentru care a făcut aceasta nu este lămurit. LXX redă: stătea o grămadă solidă foarte departe fără nici o menţiune despre Adam. Intenţia textului original ebraic pare să fie că zăgăzuirea apelor a avut loc aproape de cetatea Adam, foarte departe de locul trecerii. Cetatea aceasta a fost identificată cu modernul Tell ed-Dâmiyeh. Aproape de acesta este vadul Damieh, unde se mai pot vedea rămăşiţele unui pod roman. Aici valea Iordanului este comprimată între cele mai apropiate margini ale ei, stâncile de pe ambele părţi aproape unindu-se. Aceasta este cam la vreo 20 de mile de locul unde a trecut Israel. În felul acesta ar fi fost o mare distanţă de ambele părţi ale chivotului pentru ca poporul să treacă pe pământul uscat. Cât priveşte aspectul miraculos al secării râului, vezi pag. 41.
Ţartan. Un loc în valea Iordanului. Unii plasează acest loc lângă Beth Shean (1 Regi 4,12), alţii lângă Succoth (1 Regi 7,46). Unii cred că acesta este identic cu Ţereda, locul de naştere al lui Ieroboam (1 Regi 11,26). Alţii îl identifică cu es-Saidîyeh, la aprox. 11 mile (18 Km) de nord de Adam.
Marea Câmpiei. În mod literal, marea lui Araba, adică Marea Moartă. Araba era marea depresiune a văii Iordanului, întinzându-se spre sud până la golful Acaba.
În faţa Ierihonului. Ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, ca întreaga tabără să treacă printr-un singur loc. Într-adevăr, este posibil ca ei să se fi folosit de mai multe mile de vad din Iordan. Evident, preoţii cu chivotul au trecut în faţa Ierihonului, iar poporul a trecut pe ambele părţi ale chivotului. Probabil că şi canaaniţii ar fi încercat să-şi apere vadurile dacă s-ar fi aşteptat ca un asemenea pasaj să poată fi trecut.
Ei ştiau desigur că tabăra israelită era de cealaltă parte a Iordanului, dar trecerea a constituit pentru ei o surprindere totală.