Ar cădea deodată. Adică, prin forţa ispitei. Firul gândirii din cap. 5 continuă fără întrerupere. Pavel se referă aici la faptul că un creştin ar putea într-un moment de slăbiciune, sau de neatenţia spirituală, să fie luat prin surprindere (vezi cap. 5:24). El nu este un ipocrit încăpăţânat. Scopul lui era să umble în Duhul (vers. 25), dar a fost luat prin surprindere de o ispită. El a avut de gând ca roada Duhului (vers. 22, 23) să fie vădită în viţa sa, dar a descoperit spre amărăciunea sa unele din vechile fapte ale firii pământeşti (vers. 17-21). El primise Duhul (cap. 3:2) să aducă roada Duhului (vers. 22, 23). Intenţiile lui fuseseră bune, dar ca şi Pavel (vezi Rom 7:19-24), descoperise spre mâhnirea sa că firea pământească [carnea] este slabă.

Duhovniceşti. [Spirituale, KJV]. Adică,, aceia care sunt călăuziţi de Duhul (cap. 5:19). Pare că era o grupă reprezentativă în bisericile galatene care nu renunţaseră la Evanghelia lui Pavel şi continuau să respingă învăţăturile iudaizanţilor. Pavel nu ar fi putut numi duhovniceşti pe aceia care apostaziau, deoarece asemenea persoane renunţau la călăuzirea Duhului (cap. 3:3).

Ridicaţi. Gr. matartizo, a repara, a pregăti, a reface, a pune în formă. Scriitorii medicali greci foloseau termenul acesta pentru repunerea la loc a unui os sau a unei încheieturi dislocate. Aceia care rămăseseră duhovniceşti nu trebuiau să ia o atitudine încrezută faţă de fratele care căzuse în faţa atacurilor ispititei. El nu trebuie să-l descurajeze sau, prin critică şi mustrare, să-l întărâte la şi mai multă lăsare în voia faptelor firii pământeşti (vezi cap. 5:19.26). El avea o mare nevoie de o mână plină de simpatie pentru a-l ajuta să iasă din prăpastia păcatului în care căzuse. În dezamăgirea şi deziluzia lui el avea nevoie de cineva care să se apropie de el cu răbdare, bunătate şi delicateţe (vers. 22.23), cineva care îşi dădea seama că s-ar fi putut ca el însuşi să fie biruit de ispită şi să aibă nevoie de un ajutor asemănător.

În tratarea celor care s-au abătut noi ar trebui, mai mult decât în oricare alte împrejurări să practicăm regula de aur (vezi Mat 3:12). Aceasta este datoria şi privilegiul celor ce sunt mânaţi personal de Duhul şi care umblă pe căile neprihănirii. Alţii nu sunt calificaţi pentru o sarcină atât de delicată. Dumnezeu cheamă pe cei care sunt spirituali să aducă oile rătăcite înapoi la păşunea verde a adevărului şi dreptăţii. Pavel s-a purtat hotărât şi fără teamă cu aceia care stăruiau în păcat făţiş (vezi 1Cor 5:3-5) dar cu delicateţe şi răbdare cu aceia care dădeau dovadă de o dorinţă de refacere (2Cor 2:5-11). Disciplina bisericească cere o iscusită îmbinare a fermităţii şi blândeţii. Pavel n-a coborât niciodată înaltele idealuri ale Evangheliei, dar ţinta lui era totdeauna mântuirea bărbaţilor şi femeilor şi readucerea lor la Hristos când se abăteau. Vezi al Mat 6:14.15; 7:1-5, 18:10-35.

Blândeţii. Vezi Mat. 5:5; Gal 5:23. Isus era o pildă de blândeţe (vezi Mat 11:29) şi aceia care merg pe urmele Lui vor fi blânzi şi răbdători în purtarea cu fraţii lor. Ei nu vor fi certăreţi şi căutători de greşeli, şi nici nu se vor gândi să aplice celui greşit disciplina bisericească. Zelul lor pentru dreptate va fi îmblânzit de îndurare. Ţinta lor cea dintâi va fi refacerea celui greşit. Propunerile şi deciziile lor vor fi vindecătoare şi nu represive faţă de păcat. Menţinerea autorităţii bisericeşte va fi o preocupare secundară.

Ia seama la tine însuţi. Noi nu putem să refacem pe alţii şi să-i aducem pe calea cea bună decât dacă noi înşine ştim bine şi nu putem şti dacă trăim bine noi înşine afară de cazul că ne controlăm viaţa cu măsura divină şi ne împărtăşim zilnic din viaţa lui Isus. Când căutăm să vindecăm defectele altora trebuie să îndreptăm un ochi asupra noastră înşine. Aceia care urmează să salveze pe alţii din curentul rapid al păcatului trebuie să aibă propriile lor picioare înfipte pe un teren tare. O preocupare pentru propria noastră stare spirituală înaintea lui Dumnezeu este o condiţie premergătoare pentru preocuparea pentru acela care are nevoie de ajutorul nostru. Ar trebui să ne dăm seama că noi înşine suntem înclinaţi să cădem, şi acea înţelegere ne va feri de a da pe faţă o atitudine de eu sunt mai sfânt ca tine când căutăm să ajutăm un frate care a căzut.

Sarcinile. [Poverile, KJV]. Gr. baros, greutate, povară, apăsare. Regula de aut (Mat 7:12) cere de la fiecare urmaş al lui Hristos să cerceteze problemele altuia ca şi cum ar fi ale sale proprii. Aplicarea acestui principiu în legăturile personale, în cămin, societate, şcoală şi biserică şi la nivel naţional şi internaţional ar rezolva relele de care suferă lumea astăzi. Numai harul lui Hristos face cu putinţă să se aplice principiul acesta în toate împrejurările. Vezi Mat 5:43.44; Luc 10:30-37.

Legea lui Hristos. Legea sau principiul, care a determinat felul de viaţă al lui Isus a fost acela de a purta poverile altora. Hristos a venit pe pământ ca marele purtător de poveri ale altora (vezi Isa 53:6). Singura poruncă formală pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi pe când era pe pământ era de a se iubi unii pe alţii (vezi Ioan 13:34). În ce priveşte sensul în care această poruncă era nouă vezi Ioan 13:34. Hristos a declarat de asemenea că toată legea şi profeţii – toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi Luc 24:44) – sunt întemeiate pe iubire, iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de oameni. Romanilor Pavel le-a scris că iubirea împlineşte Legea (cap. 13:10). În felul acesta, legea lui Hristos este rezumatul celor Zece porunci, deoarece atunci când trăim aceste legi, iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi pe oameni (vezi Mat 22:34-40). În ce priveşte comentariul mai departe asupra învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea pentru semeni vezi Mat 5:43.44; Luc 10:30-37.

Crede că este ceva. [Se socoteşte, KJV]. Adică se consideră superior celor care au căzut în faţa atacurilor ispitei (vers. 1). Vezi Rom 12:3; 1Cor 8:2. În ce priveşte comentariul asupra mândriei în contrast cu umilinţa creştină vezi Luc 14:7-11; 18:9-14.

Se înşeală singur. Cel care îşi supraestimează lucrarea sau valoarea personală este cel care se înşeală. Primejdia înălţării de sine stă în aceea că înăbuşă cercetarea de sine şi simţământul nevoii personale. Înainte ca Dumnezeu să poată face ceva pentru noi, noi trebuie să devenim conştienţi de nevoia noastră (vezi Mat 5:3). În felul acesta omul cel mai lipsit de nădejde din lume e acela care sa înşelat pe sine să fie în deplină mulţumire de sine. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi afară de cazul că suntem dispuşi să acceptăm ceea ce El doreşte să ne ofere. Acela care nu-şi dă seama de nevoia sa nu va cere niciodată harul lui Dumnezeu.

Fiecare să-şi cerceteze fapta lui. Şi anume să-şi cerceteze cu de-amănuntul purtarea şi motivele şi să le evalueze prin legea lui Hristos (vers. 3). Vezi 2Cor 13:5. E lucrarea încredinţată Duhului Sfânt aceea de a ajuta la împlinirea acestei sarcini (vezi Ioan 16:8-15). E mai bine ca el să-şi cerceteze în mod critic viaţa acum decât să amâne lucrul acesta până când e prea târziu de a interveni eficient – când Judecătorul tuturor oamenilor îi cere să se înfăţişeze la bara judecăţii divine. Acest proces de punere la probă este esenţial pentru creşterea în har, pentru procesul de sfinţire. Creştinul face bine dacă în fiecare zi îşi cântăreşte înclinaţiile şi ambiţiile în lumina scopului şi planului descoperit al lui Dumnezeu pentru el şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Numai în ce-l priveşte. Când se ajunge la facerea unei analize a caracterului e cel mai bine pentru fiecare om să se concentreze la sine, nu la alţii. Cât de nechibzuit ar fi de a se lucra la remedierea defectelor altor oameni şi a rămâne inconştient de propriile defecte. În ce priveşte comentariul mai departe vezi al Mat 7:1-5. Cât de multă bucurie ar găsi el în cele din urmă să contemple desăvârşirea caracterului lor şi el însuşi să se găsească lepădat? Cât de mult mai bine ar fi să-şi devoteze timpul şi eforturile pentru remedierea defectelor propriului său caracter. Atunci, în ziua cea mare a judecăţii va avea motive de bucurie. Vezi Gal 6:7-9.

Sarcina. Gr. phortin, greutatea, povara, un obiect pe care cineva are datoria să-l poarte. Sarcinile din vers. 2 pot fi puse deoparte destul de uşor dată e nevoie, în timp ce sarcina din vers. 5 este una care trebuie în orice circumstanţă, să fie purtată. De la fiecare soldat se aşteaptă să-şi poarte echipamentul, aceasta este răspunderea lui. El poate, uneori, să ajute pe alţii să le poarte pe ale lor. El va fi chemat să dea socoteală de propria sa sarcină; dar nu în chip necesar pentru sarcinile altora. Purtarea poverilor altora pe lângă a sa proprie e lăudabilă, dar neglijarea poverii sale este inadmisibilă. El nu trebuie să impună altora mai mult decât alţii îi impun lui.

Pavel nu deduce de aici că Dumnezeu lasă un om să-şi poarte singur sarcinile. Isus Se oferă să ia parte la purtarea lor (vezi Mat 11:30). Unii creştini fac greşeala de a nu împărtăşi sarcinile lor cu Isus. El cheamă pe toţi să vină al El, şi îi asigură de uşurare de munca aceea care n-ar trebui să fie purtată de cineva în propria sa putere (vezi Mat 11:28-30).

Primeşte învăţătura. [Învăţat în cuvânt, KJV; Primeşte cuvântul învăţăturii, G. Galaction]. Sau primeşte învăţătură în cuvânt.

Să facă parte. [Să comunice, KJV]. Gr. koinoneo, a avea părtăşie cu, a împărţi cu, a fi părtaş cu (vezi Rom 15:27; 1Tim 5:22; Evr 2:14; 1Pet 4:13; 2Ioan 11).. se prea poate ca galatenii să fi avut acest fel de părtăşie cu Pavel. Acela care primeşte învăţătura Evangheliei ar trebui să aibă ca scop să dea mai departe bunurile de care învăţătorii lui i-au făcut parte. Aceasta îl va ajuta să-şi cerceteze fapta lui şi să-şi poarte sarcina lui însuşi. S-a sugerat de asemenea că Pavel aici recomandă susţinerea slujitorilor Evangheliei de către aceia care au folos de pe urma ei. Dacă aceasta e ceea ce are în gând apostolul, enunţarea lui ar părea să aibă puţină legătură directă cu contextul.

Celui ce-l învaţă. Adică, fiecare învăţător creştin, deşi Pavel, fără îndoială, se referă îndeosebi la sine.

Nu vă înşelaţi. Dumnezeu face răspunzător pe fiecare om faţă de bunurile pe care învăţătorii creştini i le-au împărtăşit (vers. 6). El va socoti pe Galateni răspunzători pentru învăţătura pe care le-a dat-o Pavel.

Batjocorit. [Luat în râs, KJV; Nu-l părăleşte, G. Galaction]. Gr. mukterizo, a lua în râs, a strâmba din nas la. Aceia care i-au în râs pe Dumnezeu tratând cu uşurătate sfatul pe care-l trimite El trebuie să sufere consecinţele unei astfel de purtări.

Ce. [Ceea ce, KJV; G. Galaction]. Principiul expus aici este la fel de adevărat atât în domeniul celor spirituale şi în acela al relaţiilor sociale ca şi în lumea naturală. Că lucrurile se vor reproduce după felul lor, este o lege inflexibilă (vezi Gen 1:12). În acord cu aceasta, un om care seamănă ovăz sălbatic nu se poate aştepta la o recoltă abundentă de grâu.

În firea pământească. [În carne, KJV]. Vezi cap. 5:13.17.24. Pavel se referă aici la aceia care nu fac nici o încercare de a pune frâu dorinţelor şi înclinaţiilor lor naturale (cazi cap. 5:19-21). Numai când un om se împotriveşte răului poate aştepta să fie eliberat de influenţa şi de rezultatele umblării lui. În cap. 6:7 atenţia e concentrată la felul de sămânţă semănată, dar aici, mai mult la terenul în care e semănată. Comparaţi parabola semănătorului (vezi Mat 13:3-9). Când terenul este firea pământească [carnea], roada cu siguranţă va fi nimicită.

Seamănă în Duhul. Echivalent cu mânat de Duhul (vezi Rom 8:14; Gal 5:16). Nu se poate cita pentru aceasta un exemplu mai bun decât viaţa apostolului Pavel însuşi. El ştia din experienţă de ceea ce vorbea (cf. Fapte 13:1.2; 16:6.7, etc).

Obosim în facerea binelui. Adică, de a merge acolo unde conduce Duhul (vezi vers. 8) şi aducerea roadei Duhului (vers. 5:22.23). Îndeosebi, creştinii nu ar trebui să obosească în purtarea sarcinilor semenilor lor(cap. 6:2). Un astfel de serviciu pornit din iubire niciodată nu devine monoton. Exemplul Domnului de slujire a nevoile celor care se adunau în jurul Său este idealul suprem de serviciu creştin.

La vremea potrivită. Adică, la timpul secerişului. Deşi spiritul care conduce la acţiune în serviciul creştin este iubirea, sunt făgăduite răsplătiri (vezi Apoc 22:12). Hristos a ilustrat acordarea de răsplătiri veşnice comparând-o cu secerişul (vezi Mat 13:39-43). Dumnezeu deja specificase timpul pentru recolta pământului (vezi Fapte 17:31). Cei care seamănă sămânţa cea bună în viaţa prezentă, sămânţa care pare la data aceea să fi fost irosită pe teren inospitalier, sunt asiguraţi de recunoaştere la marea zi a secerişului. Atunci fiecare om va primi o răsplată atât corespunzătoare cât şi proporţională cu meritele ei (Mat 16:27; Apoc 22:12). În ce priveşte comentariul cu privire la baza pe care Dumnezeu determină răsplătirile vezi Mat 20:1-16.

Nu vom cădea de oboseală. Numai aceia care rabdă până la sfârşit pot aştepta să primească

o răsplătire pentru facerea binelui. Prea adesea în lupta creştină pretinşi ostaşi ai crucii au leşinat şi au renunţat la luptă. Biruiţi de ispită sau descurajaţi pe cale, ei s-au abătut obosiţi de la urmarea Domnului lor. Pavel citează cazul lui Dima, unul din credincioşii săi colaboratori, care fusese atras de lucrurile lumii şi se reîntorsese la vechiul lui fel de a trăi (2Tim 4:10; cf. Cols 4:14). Cât de adesea experienţa aceasta a fost repetată începând de pe vremea lui Pavel! Pe de altă parte, ce tablou de eroism e prezentat în atitudinea curajoasă a miilor de martiri care aveau de dat piept cu cele mai crude feluri de morţi decât să renunţe la încrederea lor statornică în Acela care îi răscumpărase din păcatele lor.

Prilej. Pavel aici trage concluzia din metafora lui de semănat şi secerat (vers. 7-9). E un timp pentru semănat, e un timp pentru secerat. Timpul adunării recoltei este în mâinile lui Dumnezeu; timpul semănatului este în mâinile noastre. Persoana călăuzită de Duhul poate aştepta o continuă îndrumare şi sfătuire, pentru a folosi, la maximum prilejurile timpului semănatului (vers. 8). Mai mult decât înţelepciunea omenească e necesară pentru a evalua prilejurile timpului în lumina eternităţii, şi pentru a şti cum să se folosească cel mai bine ocaziile care se prezintă. Ca lucrători în via Domnului (vezi Mat 20:1-16) noi ar trebui să ne rugăm pentru a înţelege unde şi cum să lucrăm cât mai eficient. Creştinul, deci, are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, nu numai pentru servire, dar şi pentru felul lucrării sale.

Fraţilor în credinţă. [Casei credinţei, KJV; Ai noştri cei de o credinţă, G. Galaction]. Adică, biserica (vezi 1Sa 3:15; Efes 2:19; 1Pet 4:17). Biserica are o obligaţie faţă de toţi oamenii de pretutindeni (vezi Mat 28:19.20), dar mai întâi faţă de proprii ei membri. Lucrul acesta este adevărat atât în cele spirituale cât şi în cele materiale. Biserica nu poate servi lumea în chip acceptabil decât numai dacă propria ei casă e în ordine.

Cu ce slove mari. [Cu ce literă mare, KJV]. Literal, litere mari. Nu e clar dacă Pavel se referă aici la întreaga epistolă sau numai la vers. 11-18 din cap. 6. Cele mai multe din epistolele lui Pavel au fost dictate unui secretar, sau unei persoane care scria după dictare (cf. Rom 16:22). Totuşi, cu câţiva ani mai înainte el a început practica de a adăuga o scurtă secţiune scrisă chiar de mâna lui, ca o garanţei a autenticităţii scrisorilor sale (vezi 1Cor 16:16-21; Cols 4:18). Pare că se falsificaseră scrisori sub numele lui (vezi 2Tes. 2:2; 3:17). Aceia care consideră că Pavel a scris întreaga epistolă fără de ajutorul unui secretar sugerează că nu se găsea un scriitor creştin corespunzător pentru sarcina aceasta. Totuşi, se admite în general că Epistola către Romani a fost scrisă cam în acelaşi timp cu aceea pentru Galateni şi la scrierea celei dintâi Pavel a făcut uz de serviciile unui secretar numit Terţiu (Rom 16:22). Părerea cea mai obişnuită este că Pavel însuşi a scris numai partea de încheiere a Galatenilor. Dacă, într-adevăr, întreaga epistolă a fost scrisă de apostolul însuşi aceasta ar fi singura (cu excepţia celei către Filimon) scrisă în felul acesta. Probabilitatea ca acest lucru să fie real este destul de mică.

Scrisul lui Pavel cu litere mari sugerează că la data când scria epistola către galatenii cel puţin, caligrafia lui era defectuoasă. Multa învăţătură a lui Pavel înlătură posibilitatea că apostolul nu ştia să scrie acceptabil. Unii au sugerat că dicultatea lui de a scrie era rezultatul vederii lui slabe (vezi 2Cor 12:7-9; Gal 4:15), alţii, că mâinile lui suferiseră răniri mai mult sau mai puţin permanente în cursul persecuţiilor lui (cf. 2Cor 11:24-27).

V-am scris. Forma verbului în textul grec permite şi traducerea interpretativă scriu sau scriu acum. Cazuri similare de aceeaşi formă averbului, în care scriitorul consideră ceea ce el scrie în acel moment din punctul de vedere al celor care o citesc, apar în Filimon 19; 1Pet 5:12; 1Ioan

2:14.21.26. Aceia care cred că Pavel aici se referă numai la postscriptum, folosesc traducerea scriu acum. Aceia care gândesc că el se referă la întreaga scrisoare, redau verbul: V-am scris.

Toţi. Pavel specifică pe învăţătorii mincinoşi cu ale căror învăţături s-a ocupat în cursul epistolei.

Umblă după plăcerea oamenilor, [O frumoasă arătare, KJV; Să fie bine văzuţi trupeşte, G. Galaction]. Ei doreau dovezi pipăibile, fizice ale succesului eforturilor lui. Lucrul acesta putea fi realizat prin readucerea creştinilor înapoi la anumite ritualuri ale Legii, îndeosebi circumciziunea, care îşi găsiseră împlinirea în Evanghelie.

Ca să nu sufere. Acest pretins zel al învăţătorilor mincinoşi nu apare atât de mult din iubire pentru cauza pe care o reprezintă cât dintr-o dorinţă de a evita persecuţia de la fraţii lor, iudeii. Dacă exprimă loialitate faţă de ceremoniile iudaice, nu vor fi esenţial diferiţi de alţi iudei, şi în felul acesta pot să evite persecuţia de care aveau parte Pavel şi alţi conducători creştini. Prin felul acesta de compromis, ei încercau poate să contopească creştinismul cu iudaismul. Remarcabilul succes al acestei uneltiri în bisericile din Galatia procură un comentariu interesant asupra efectului compromisului religios în secolul I. Compromisuri asemănătoare între adevăr şi eroare sa-au încercat de atunci, cu rezultate permanente. Teama de ridiculizare şi persecuţie încă poartă răspunderea pentru compromisul în învăţătură şi practică. Evanghelia curată nu e niciodată populară pentru majoritate, care e satisfăcută numai cu forma evlaviei, fără puterea ei (vezi 2Tim. 3:5).

Ei. Adică, iudaizanţii.

Nu păzesc Legea. Vezi cap. 2:16. Pavel vrea, fără îndoială să spună, că ei nu ţineau toată legea. El atrăsese deja atenţia că acela care este tăiat împrejur are obligaţia de a ţine toată legea (vezi cap. 3:10; 5:3). Apostolii mincinoşi nu erau nici sinceri nici consecvenţi. De fapt, ar fi fost imposibil ca ei să ţină fiecare amănunt al legii cu scrupulozitate în mijlocul neamurilor înconjurătoare.

Să se laude în trupul vostru. Ca iudaizanţii să izbutească de a face prozeliţi ar fi fost spre onoarea şi slava lor înaintea iudeilor ortodocşi. Ţinta lor, aparentă era de a convinge pe compatrioţii lor iudeii evlavioşi că, în calitate de creştini, ei erau încă buni iudei, şi în felul acesta să se facă agreabili înaintea autorităţilor iudaice. În felul acesta, arătând râvna lor pentru lege, nădăjduiau să evite persecuţia.

Departe de mine. [ferească Dumnezeu KJV]. Literal, Să nu fie! O afirmaţie destul de puternică.

Laud. Sau să mă fălesc cu. Comparaţi 2Cor 5:12; 11:18; 12:1; etc.

Decât cu crucea. Pavel scria corintenilor că era intenţia lui de a da crucii locul suprem în viaţa lui şi în slujirea sa (vezi 1Cor 2:2). În Corinteni, crucea stă în contrast cu vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii omului (1Cor 2:4), pe care se bizuise oarecum la Atena. Aici, crucea stă în contrast cu sistemul legalist iudaic (Gal 6:13). El s-ar fi putut făli cu privire la neamul şi strămoşii săi iudei şi cu realizările sale iudaice, care depăşeau cu mult pe acelea ale potrivnicilor săi (2Cor 11:22). În puţinele ocazii când Pavel a menţionat pe strămoşii săi iudei a făcut lucrul acesta cu scopul de a-şi apăra apostolia, nu pentru lauda de sine. Lucrul acesta nu vrea să spună că se sfia de a se arăta ca iudeu. Deşi nu a aprobat învăţăturile sau purtarea fariseilor, fără îndoială odată a considerat fosta lui ataşare la această sectă ca un motiv de încredere în firea pământească (vezi Filp 3:4-6; cf. Fapte 23:6). Pavel recunoştea cu promptitudine foloasele iudaismului (vezi Rom 3:1.2). Fuseseră avantaje în formele de cult instituite de Dumnezeu în legătură cu serviciile sanctuarului, dar acestea erau toate intenţionate să conducă pe închinător la o mai clară înţelegere a lui Dumnezeu şi a prescripţiilor Lui. Acum galatenii erau influenţaţi să se reîntoarcă la aceste forme ca la un mijloc de mântuire. Pentru mai departe comentariul la lauda crucii vezi Ioan 3:16; Filp 2:6-8.

Lumea este răstignită. Lumea aici este echivalentă cu firea pământească [carnea] din cap. 5:16-21. Acestea nu au mai multă influenţă asupra gândirii şi umblării lui Pavel decât dacă n-ar fi existat. Pentru comentariul asupra răstignirii lumii şi a firii pământeşti [cărnii] vezi cap. 5:24. Vezi Filp 3:8-11.

Eu faţă de lume. Vezi cap. 2:20.

În Hristos Isus. Dovezi textuale importante (cf. p. 10) pot fi citate pentru omiterea acestei expresii.

Tăierea împrejur. Vezi Gal 5:6; cf. 1Cor 7:19. Ritualuri şi forme externe nu sunt lucruri importante pentru creştin.

O făptură nouă. Adică, o nouă creaţiune, însemnând fie actul creaţiunii, fie a fi creat în felul acesta. Vezi 2Cor 5:17; cf. 1Cor 7:19. Lucrurile de însemnătate supremă sunt deci: 1) credinţa, care porneşte din iubire, 2) rezultatul credinţei, un om nou în Hristos Isus, şi 3) dovada din afară, vizibilă a acestei transformări, şi anume ascultarea de voia lui Dumnezeu aşa cum e exprimată în Legea Lui. Nici o schimbare în caracter nu vine pe urma tăierii împrejur, ci o nouă creaţiune însemnnează o nouă fiinţă.

Toţi cei ce vor umbla. [Câţi umblă, KJV]. Adică, toţi aceia care umblă potrivit cu principiul vers. 14.15, fie iudei sau neamuri (vezi cap. 3:27-29; 5:16). Nu sunt grupe privilegiate în biserica creştină. Această veste bună a egalităţii spirituale adusese multă bucurie tuturor celor dintre neamuri pe unde predicase Pavel. Creşterea creştină depinde de o cunoaştere a adevărului şi de buna dispoziţie de a umbla în armonie cu el (vezi 2Pet 3:18; vezi Mat 7:21-27).

Dreptarul. [Regula, KJV]. Gr. kanon, regulă, principiu, lege, standard, sferă de activitate. Pavel aici se referă la regula, sau standardul dreptăţii în Hristos scoasă în evidenţă în vers. 14, 15.

Israelul lui Dumnezeu. Adică, Israelul spiritual, cuprinzând atât iudeii cât şi neamuri (vezi Gen 32:28; Rom 2:28.29; Gal 3:7-8). Ei fac parte dintr-un singur organism – biserica lui Isus Hristos.

Să nu mă mai necăjească. [Să nu mă tulbure, KJV]. Pavel consideră chestiunea ca rezolvată. El a spus tot ce avea de spus asupra subiectului din această epistolă. El nu mai are nimic de adăugat. El răspunsese clar la toate obiecţiunile potrivnicilor săi. Ideea aranjării unui compromis între creştinism şi iudaism prin combinarea lor nu e vrednică de cercetare mai departe, şi el refuză de a mai folosi timp sau de a mai da atenţie acestuio subiect (vezi vers. 12, 13).

Semnele. Gr. stigmata, semne de înfierare a sclavilor sau a altei proprietăţi cu numele sau simbolul identificator al proprietarului. Captivii uneori erau însemnaţi în felul acesta şi nu rareori soldaţii se înfierau cu numele ofiţerului lor comandant. Sclavii templului sau închinători unei zeităţi de asemenea fuseseră însemnaţi ca dovadă a devoţiunii lor. Prin semnele Domnului Isus Pavel fără îndoială se referă la cicatricele lăsate asupra corpului Său de persecuţie şi greutăţi (vezi 2Cor 4:10; 11:24-27). Potrivnicii să stăruie acum de a obliga pe convertiţii dintre neamuri să accepte semnele tăierii împrejur ca dovadă a supunerii lor la iudaism. Dar Pavel are semne care arată al cui serv a devenit el, şi pentru el nu există altă credincioşie decât faţă de Hristos (vezi Gal 6:14). Cicatricele pe care Pavel le căpătase de la vrăjmaşii săi pe când era în serviciul Domnului său vorbeau cât se poate de elocvent despre devoţiunea sa faţă de Hristos. Cele mai multe din cicatricele acestea mărturiseau despre ura înveterată a iudeilor (vezi cap. 5:11).

Fraţilor. Aceeaşi formă de adresare cu care Pavel şi-a început epistola (cap. 1:2). El preţuieşte comuniunea lor, pe deplin încrezător că ei vor primi sfatul său (vezi cap. 5:10). Faptul că nimic nu se aude mai departe despre tulburări în Galatia cu privire la subiectul iudaizării este mărturie tăcută cu privire la succesul prezentului său apel către biserică.

Harul. Vezi Rom 1:7; 3:24; 2Cor 13:14; cf. 2Tim 4:22; Fil 25. În toată epistola Pavel a subliniat faptul că mântuirea vine numai prin har, că niciodată nu poate fi dobândită prin fapte. Nu există altă cale de a fi în pace cu Dumnezeu. El este mai mult decât un atribut pasiv al lui Dumnezeu, el este iubirea şi bunătatea divină la lucru. Pavel încheia în felul acesta apelul său către bisericile din Galatia, pe ai căror membri el îi iubeşte şi pentru care el simte preocupare plină de grijă. De s-ar întoarce ei de la ceremonii fără rost şi de ar accepta răscumpărarea care vine prin credinţa în Isus Hristos!

Duhul vostru. Adică, voi (cf. cele de la Psa 1:10).

Amin. Vezi Mat 5:18.

Postscriptul care vine după vers. 18 [KJV] nu apare în nici un manuscris timpuriu, şi nu făcea

parte din raportul originar, inspirat. E acord general că această epistolă a fost scrisă din Corint în cursul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel (vezi p. 104). Compară cele de la Rom 16:27; 1Cor 16:24; şi superscripţiile la anumiţi psalmi (vezi Vol. III, p. 615).

COMENTARII ELLEN G. WHITE 1 COL 249; DA 440, 504; Ed 113; Ev 353; FE 279; MB 128; MH 166; ML 52; TM 274; 1T 209;

2T 52; 3T 93; 5T 247, 346, 605; 7T 263 1, 2 MH 495; 5T 246; 6T 398 2 CT 552; 1T 201; 2T 75; 3T 526; 4T 228, 5T 18 3 5T 247; 6T 399 4 2T 340 5 5T 247 7 AA 73; AH 525; CG 185; COL 85; CS 27; CT 82; Ed 108; Ev 357; FE 156, 298, 375; MB 83;

MH 180, 445; MYP 21; PP 268; 1T 134, 503, 696; 2T 31, 79, 267, 300, 323, 330, 570, 641; 3T 226, 363; 4T 63, 117, 343, 363, 366, 383, 501; 5T 30, 118, 119, 320, 429, 590; 6T 268, 305, 399; 8T 52, 294; 9T 157; WM 19, 84

7, 8 2T 92 7–10FE 250 8 CG 163; COL 41, 84; Ed 109; FE 227, 376; PK 624; 3T 241, 365 9 CG 242; EW 268; 2T 29, 445; 4T 101; 6T 305, 478; 8T 18, 196; 9T 86, 131; WM 97 10 MH 201; ML 232, 245; PK 652; 6T 85, 271, 278; WM 46, 210 14 AA 210, 561; COL 161; CT 23; DA 661; GW 29; MH 460; ML 61; 1T 525; 2T 47, 213, 443;

5T 367; 7T 31; 8T 19, 320 15 AA 204 17 SR 275