De partea adevărului

Text de memorat

De memorat: „După cum a înălţat Moise ____ în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi __, pentru ca oricine ___ în El să nu piară, ci să aibă ___” (Ioan 3:14,15).

Orașul modern Izmir, de pe coasta Turciei de azi, a fost cândva cetatea biblică Smirna, menționată în cartea Apocalipsa. Această cetate antică, de aproximativ 100.000 de locuitori, a înflorit la sfârșitul secolului I și în secolul al II-lea, fiind prosperă și extrem de loială Romei. O dată pe an cetățenilor ei li se cerea să ardă tămâie pentru zeii romani. Evident, în secolul al II-lea, Smirna avea și o comunitate prosperă de creștini. Policarp, unul dintre primii lideri ai bisericii, a fost ars pe rug în piața publică din oraș pentru refuzul de a-L trăda pe Dumnezeu. Când i s-a cerut pentru ultima oară să se lepede de Hristos, bătrânul a răspuns: „I-am slujit vreme de 86 de ani și nu mi-a făcut niciun rău. Cum aș putea să Îl vorbesc de rău pe Regele care m-a salvat?”

De-a lungul secolelor, bărbați și femei au fost dispuși mai degrabă să treacă prin martiraj decât să renunțe la credința lor în Hristos. Sacrificiul lor ne reaprinde curajul. Istoria devotamentului lor înnoiește devotamentul nostru. În această săptămână vom vedea câteva principii biblice care i-au motivat pe valdenzi și pe reformatorii de după ei, precum Hus și Ieronim, să rămână credincioși Domnului indiferent de circumstanțe – chiar și în fața amenințării cu moartea.

De citit ca bază a studiului: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 4–6.
 

Comentariu EGW

Șarpele de aramă a fost înălțat în pustie pentru ca aceia care priveau cu credință să poată fi vindecați. În același mod, Dumnezeu le trimite oamenilor un mesaj de refacere și vindecare, chemându-i să-și întoarcă privirea de la oameni și de la lucrurile pământești și să-și pună încrederea în Dumnezeu. El i-a dat poporului Său adevărul cu putere, prin Duhul Sfânt. El a deschis Cuvântul înaintea celor care căutau adevărul și se rugau pentru el. Dar, când acești soli au dat poporului adevărul pe care l-au primit, cei la care l-au dus au fost la fel de necredincioși ca israeliții de odinioară. Mulți critică adevărul care le este adus prin soli umili. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 1, p. 1116

Ucenicii încă mai așteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deși Își ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie și în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-Și întemeieze Împărăția. Că ura preoților și rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propria națiune, condamnat ca înșelător și răstignit ca răufăcător – gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia și Isus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când le vestea mai dinainte încercarea. 

… Venise timpul să fie dat la o parte vălul care acoperea viitorul. „De atunci încolo, Isus a început să le spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.” – Hristos, Lumina lumii, p. 415 

În comparație cu milioanele lumii, poporul lui Dumnezeu va fi, așa cum a fost totdeauna, o turmă mică; dar, dacă cei credincioși stau pentru adevăr, așa cum a fost el descoperit în Cuvântul Său, Dumnezeu va fi scăparea lor. Ei stau sub cuprinzătorul scut al Celui Atotputernic. Dumnezeu este totdeauna o majoritate. Când sunetul ultimei trâmbițe va pătrunde temnița celui mort și cel neprihănit va ieși afară în triumf, exclamând: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55), stând apoi împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu îngerii și cu cei loiali și credincioși din toate veacurile, copiii lui Dumnezeu vor fi o majoritate zdrobitoare.

Adevărații ucenici ai lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, îndurând lepădare de sine și trecând prin experiența unei dezamăgiri amare, dar aceasta îi învață vinovăția și blestemul păcatului și ei ajung să-l privească cu scârbă. Părtași ai suferințelor lui Hristos, ei sunt rânduiți să fie părtași ai slavei Sale. – Faptele apostolilor, p. 590 
 

1. Citește Daniel 7:23-25 și Apocalipsa 12:6,14. Care sunt perioadele profetice la care se referă aceste pasaje?
 

De fiecare dată când poporul lui Dumnezeu rămâne credincios, Satana se înfurie. Și adesea urmează persecuție. Profetul Daniel a descris o perioadă, pentru el încă în viitor, în care biserica medievală avea să facă „război sfinților” și să asuprească poporul lui Dumnezeu (Daniel 7:21,25). Profetul Ioan descrie aceeași perioadă ca pe un timp în care biserica lui Dumnezeu avea să fie forțată să fugă în pustiu, unde avea să fie „hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi” (Apocalipsa 12:14). Citește și Apocalipsa 12:6. Deci poporul lui Dumnezeu a fost hrănit în pustiu. În cele mai grele momente ale vieții, Dumnezeu pregătește întotdeauna un refugiu pentru urmașii Săi credincioși. (Vezi Psalmul 46.)

Cele 1.260 de zile și „o vreme, vremi și jumătatea unei vremi” fac referire la aceeași perioadă (3,5 vremi [sau ani] × 360 de zile/an = 1.260 de zile. Pentru a înțelege de ce un an profetic are 360 de zile, vezi Studiul 11/ secțiunea din 12 iunie). Profeția biblică este adeseori scrisă în simboluri. În părțile profetice din Daniel și Apocalipsa, o zi profetică este echivalentul unui an propriu-zis. Găsim acest principiu zi-an în Numeri 14:34 și în Ezechiel 4:6. Principiul zi-an se bazează nu doar pe aceste două texte, ci are o amplă bază biblică. Dr. William Shea, cronologist și specialist în Vechiul Testament, oferă 23 de grupuri de dovezi veterotestamentare în sprijinul acestui principiu folosit de interpreții biblici de-a lungul istoriei. 

Vizigoții, vandalii și ostrogoții au fost triburi care aveau alte credințe decât avea Roma. Cele 1.260 de zile au început când ultimul dintre aceste triburi barbare, ostrogoții, a fost alungat din Roma, în anul 538 d.H. Această perioadă de întuneric spiritual a continuat până în anul 1798, când generalul lui Napoleon, Berthier, l-a scos pe papă din Roma. 
Nenumărați creștini au fost martirizați în această lungă perioadă pentru că ascultau de Cuvântul lui Dumnezeu. În ciuda morții, ei au învins. Prin Hristos, au fost eliberați de vina și de sub domnia păcatului, biruind „prin sângele Mielului”. Victoria asupra lui Satana pe care Hristos a avut-o pe cruce a fost victoria lor. Deși au murit, moartea lor nu este decât o odihnă până la revenirea lui Hristos.

Cum a fost întărită credința ta de împlinirea profețiilor biblice?
 

Comentariu EGW

În secolul al VI-lea, papalitatea ajunsese să fie foarte bine întemeiată. Scaunul ei de domnie a fost așezat în cetatea imperială, iar episcopul de la Roma a fost declarat capul întregii biserici. ... Atunci au început cei o mie două sute șaizeci de ani de asuprire papală care au fost preziși în profețiile din Daniel și Apocalipsa (Daniel 7:25; Apocalipsa 13:5-7). Creștinii au fost obligați să aleagă fie să renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie să-și piardă viața în celulele închisorii sau să fie trași pe roată, arși pe rug ori decapitați. 

Atunci s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu” (Luca 21:16,17). Persecuția credincioșilor a început cu o furie mai mare ca oricând înainte, iar lumea a ajuns să fie un vast câmp de luptă. Timp de patru sute de ani, biserica lui Hristos și-a găsit scăparea în locuri izolate și ascunse. Așa spune profetul: „Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile” (Apocalipsa 12:6). – Istoria mântuirii, p. 330

Au trecut mai mult de optsprezece secole de când apostolii se odihnesc de lucrările lor; dar istoria strădaniilor și sacrificiilor pentru Numele lui Hristos se află încă și acum printre comorile cele mai de preț ale bisericii. Această istorie, scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost păstrată pentru ca, prin ea, urmașii lui Hristos din fiecare veac să fie îndemnați la un mai mare zel și stăruință pentru cauza Mântuitorului. … 

Nu în propria putere își îndeplineau apostolii misiunea, ci în puterea viului Dumnezeu. Lucrarea lor nu era ușoară. Lucrarea de pionierat a bisericii creștine a fost însoțită de greutăți și necazuri amare. În lucrarea lor, ucenicii au întâlnit mereu lipsuri, defăimări și prigoană, însă ei nu și-au socotit viața ca fiindu-le scumpă și s-au bucurat că au fost chemați să sufere pentru Hristos. Nehotărârea, șovăirea în urmărirea unei ținte și slăbiciunea nu și-au găsit loc în strădaniile lor. Ei erau dispuși să cheltuiască și să se cheltuiască. Conștiența răspunderii ce stătea asupra lor le purifica și îmbogățea experiența, iar harul cerului se descoperea în biruințele pe care le dobândeau pentru Hristos. – Faptele apostolilor, pp. 593, 595

Noi stăm în pragul unor evenimente mari și solemne. Profeția se împlinește cu repeziciune. Domnul este la ușă. … Chiar înaintea noastră stă o criză. Dar slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să se încreadă în ei înșiși în această mare criză. Atât în viziunile date lui Isaia și Ezechiel, cât și în cele date lui Ioan, vedem cât de strâns este legat Cerul de evenimentele care au loc pe pământ și cât de mare este grija lui Dumnezeu pentru cei care sunt credincioși față de El. Lumea nu este fără conducător. Programul evenimentelor care vor veni se află în mâinile Domnului. Destinul naţiunilor şi grija pentru biserica Sa sunt în responsabilitatea Maiestăţii cerului. – Mărturii, vol. 5, p. 753
 

2. Citește Iuda 3,4 . Ce avertizare găsim aici și cum s-a aplicat bisericii creștine de mai târziu?

Cartea lui Iuda a fost scrisă cândva înainte de anul 65 d.H. pentru creștinii „iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos” (Iuda 1). Acești credincioși au fost îndemnați să lupte „pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii [...] oameni neevlavioși care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 3,4). Această mustrare a căpătat și mai mult sens pentru credincioșii din Evul Mediu după ce practicile păgâne au inundat biserica și tradițiile omenești au compromis Cuvântul lui Dumnezeu. Vreme de secole, oameni precum valdenzii au fost apărători ai adevărurilor Scripturii. Ei credeau că Domnul Hristos era singurul lor mijlocitor și Biblia, singura lor sursă de autoritate. „În fiecare generaţie au existat martori pentru Dumnezeu, [...] care au considerat Biblia singura regulă de viaţă şi care au sfinţit adevăratul Sabat” (Tragedia veacurilor, p. 61).

3. Citește Apocalipsa 2:10. Ce le promite Dumnezeu celor care sunt credincioși în ciuda amenințării, chiar și cu moartea?

Aceste cuvinte i-au fost adresate bisericii din Smirna. Unul dintre zeii protectori ai cetății era Dionis, zeul petrecerii și al fertilității, printre altele. Când preoții lui Dionis 
mureau, în cadrul procesiunii funerare li se așeza o cunună pe cap. Ioan face aluzie la această cunună pământească în contrast cu cununa vieții, pusă pe capul celor care triumfă asupra forțelor răului. Cununa vieții le este acordată celor care au trecut prin încercări, dificultăți, suferințe și chiar prin moarte – de dragul lui Hristos. Această coroană a vieții îi motivează întotdeauna pe credincioși în circumstanțe dificile. I-a inspirat și pe valdenzi în timpul suferințelor și persecuțiilor. Știau că aveau să Îl vadă pe Isus într-o zi și să fie cu El pentru totdeauna. Cununa vieții este și pentru noi: chiar dacă trecem acum prin încercări, ne așteaptă această coroană, dacă avem privirea ațintită asupra lui Isus.

Ce te încurajează când treci prin perioade dificile? Ce te înspăimântă? Care sunt făgăduințele a căror împlinire o poți cere în acele perioade?

Comentariu EGW

Toți aceia care, în acele zile rele, vor fi gata să Îi servească fără teamă lui Dumnezeu așa cum le dictează conștiința vor avea nevoie de curaj, statornicie și o cunoaștere efectivă a lui Dumnezeu și a Cuvântului Său, căci cei care sunt credincioși lui Dumnezeu vor fi prigoniți, intențiile lor, răstălmăcite, strădaniile lor cele mai bune vor fi interpretate greșit, iar numele lor, lepădate ca fiind rele. Satana va lucra cu toată puterea lui amăgitoare pentru a influența inima și a întuneca priceperea, pentru a face ca răul să apară bine și binele rău. Cu cât va fi mai puternică și mai curată credința copiilor lui Dumnezeu și mai stăruitoare hotărârea lor de a-L asculta, cu atât mai înverșunat se va strădui Satana să stârnească împotriva lor ura acelora care, în timp ce pretind a fi neprihăniți, calcă în picioare Legea lui Dumnezeu. Se va cere cea mai temeinică încredere și hotărârea cea mai eroică, pentru a putea ține cu tărie credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. – Faptele apostolilor, p. 431

Satana va veni cu povestiri plăcute pentru a satisface mintea tuturor celor care nu iubesc adevărul. Cu mare mânie, el îi va acuza pe păzitorii poruncilor. Satana revendică lumea, dar există o mică grupare care se împotrivește planurilor lui și luptă cu seriozitate pentru credința dată sfinților o dată pentru totdeauna. Satana se hotărăște să distrugă această grupă care păzește poruncile. Dar Dumnezeu este turnul lor de scăpare. El va ridica pentru ei un steag împotriva inamicului. El va fi pentru ei „ca un adăpost împotriva vântului” și „ca umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete” (Isaia 32:2). El le va zice: „Du-te, poporul meu, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului și pământul va da pe față și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26:20,21). – That I May Know Him, p. 355 

Nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că este un om de succes dacă nu-şi păstrează integritatea conştiinţei, dedicându-se pe deplin adevărului şi lui Dumnezeu. Noi ar trebui să înaintăm continuu, să nu ne pierdem niciodată curajul sau speranţa în lucrarea cea bună, oricare ar fi încercările pe care le întâlnim pe cale, oricât de adânc ar fi întunericul moral care ne înconjoară. Răbdarea, credinţa şi dragostea pentru datorie sunt lecţiile pe care trebuie să le învăţăm. Să ne supunem eul şi să privim la Isus constituie o lucrare zilnică. Domnul nu va părăsi niciodată sufletul care se încrede în El şi caută ajutorul Lui. Cununa vieţii este aşezată doar pe fruntea biruitorului. Atâta timp cât durează viaţa, fiecare are de făcut o lucrare serioasă şi solemnă pentru Dumnezeu. Pe măsură ce puterea lui Satana creşte şi şiretlicurile lui se înmulţesc, cei care se află la conducerea turmei lui Dumnezeu trebuie să dea dovadă de iscusinţă, de pricepere şi de o bună strategie. Noi nu avem de făcut doar o lucrare pentru propriul suflet, ci fiecare dintre noi are datoria de a-i ajuta şi pe alţii să câştige viaţa veşnică. – Mărturii, vol. 5, p. 70
 

4. Citește Faptele 5:28-32; Efeseni 6:10-12 și Apocalipsa 3:11. Ce principiu de bază găsești în aceste texte?

Una dintre trăsăturile specifice valdenzilor și reformatorilor a fost loialitatea absolută față de Dumnezeu, supunerea față de autoritatea Scripturii și devotamentul față de supremația lui Hristos, nu a papalității. Mintea lor era îmbibată de istoriile de credință și curaj din Noul Testament. Împreună cu Petru și cu ceilalți apostoli, valdenzii spuneau: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele 5:29). Ei au dat curs îndemnului lui Pavel: „Întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10). În loc să se supună tradițiilor bisericii, acești oameni neclintiți în credință au avut curajul să stea de partea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu.

Valdenzii s-au numărat printre primele grupuri care au avut Biblia în propria limbă. Jean Leger, un copist valdenz de Biblii, descrie activitatea valdenzilor. Ei copiau în secret Biblia în comunitățile lor de munte din nordul Italiei și sudul Franței. Tinerii erau instruiți de părinți de la o vârstă fragedă să memoreze părți mari din Scriptură. Echipe de copiști colaborau pentru a transcrie Biblia. Mulți dintre acești tineri valdenzi călătoreau în întreaga Europă ca negustori care împărtășeau pe ascuns adevărurile Scripturii. Unii s-au înscris la universități, iar la momente potrivite prezentau părți din Scriptură colegilor lor. Călăuziți de Duhul Sfânt, când simțeau receptivitate din partea vreunui căutător sincer, îi dăruiau acestuia porțiuni din prețioasele lor pasaje din Scriptură. Mulți au plătit cu viața devotamentul lor. Deși nu au înțeles clar fiecare învățătură biblică, valdenzii au păstrat vreme de secole adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și l-au împărtășit altora.

„Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18). Solomon compară calea pe care Dumnezeu Își conduce copiii cu un soare din ce în ce mai luminos. Dacă Dumnezeu ar acționa un întrerupător cosmic și soarele ar lumina instantaneu în toată strălucirea lui, ne-ar orbi. După ce lumea a fost învăluită în întuneric vreme de secole, Dumnezeu a ridicat bărbați și femei dedicați Cuvântului Său care au continuat să caute mai mult.
 

Cum putem noi, reflectând lumina Domnului Hristos, să strălucim în co­munitățile noastre? Facem lucrul acesta?
 

Comentariu EGW

Am văzut că, de fiecare dată, este de datoria noastră să ascultăm de legile ţării în care trăim, dacă acestea nu intră în conflict cu Legea mai înaltă, pe care Dumnezeu a rostit-o cu glas tare de pe Sinai şi pe care a gravat-o apoi în piatră, cu propriul Său deget: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” Cel care are Legea lui Dumnezeu scrisă în inimă va asculta mai degrabă de Dumnezeu, decât de oameni şi va prefera să nu le dea ascultare oamenilor, decât să se abată cât de puţin de la porunca lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, care este învăţat prin inspiraţia adevărului şi condus printr-o conştiinţă luminată să trăiască după orice cuvânt al lui Dumnezeu, va lua Legea Sa, scrisă în inimă, ca singura autoritate pe care o poate recunoaşte şi de care poate consimţi să asculte. Înţelepciunea şi autoritatea Legii divine sunt supreme. – Mărturii, vol. 1, p. 361

Nu lăsa credința să ți se clatine. Luptă lupta cea bună a credinței și nădăjduiește în viața cea veșnică. Lupta va fi aspră, dar luptă cu orice preț, deoarece, în Hristos Isus, făgăduințele lui Dumnezeu sunt Da și Amin. Așază-ți mâna în mâna lui Hristos! Chiar dacă sunt dificultăți de întâmpinat, îngerii care excelează în putere vor conlucra cu poporul lui Dumnezeu. Privește spre Sion și pornește pe drumul care duce către sfânta cetate! Fiecare biruitor este așteptat acolo, pentru a primi o coroană a slavei și o haină făcută în războaiele de țesut ale cerului. Chiar dacă Satana ți-ar întuneca drumul de la un capăt la altul și chiar dacă ar încerca să ascundă dinaintea ochilor tăi scara tainică ce unește pământul cu tronul lui Dumnezeu, scara pe care coboară și urcă îngerii care sunt duhuri slujitoare ale celor ce vor fi moștenitorii mântuirii, croiește-ți drumul spre cer și, pas cu pas, înaintează până la tronul Celui Infinit! – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 462 

Domnul Hristos nu-i îndeamnă pe urmașii Săi să se străduiască să strălucească. El spune: „Lăsați lumina voastră să lumineze.” Dacă ați primit harul lui Dumnezeu, lumina se află în voi. Îndepărtați orice piedică și slava Domnului va fi descoperită. Lumina voastră va străluci până departe, pătrunzând întunericul și alungându-l. Nu puteți opri această lumină să strălucească în sfera voastră de influență. 

Descoperirea slavei Domnului Hristos în trupul omenesc va aduce cerul atât de aproape de oameni, încât frumusețea care împodobește templul lăuntric se va vedea în fiecare suflet în care locuiește Mântuitorul. Oamenii vor fi cuceriți de slava Domnului Hristos care locuiește înăuntrul vostru. Iar valurile de mulțumire și laudă care se vor revărsa din nenumăratele suflete câștigate în felul acesta pentru Dumnezeu se vor îndrepta în cântece de slavă spre marele Dătător. 

„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1). Această solie le este adresată celor care ies în întâmpinarea Mirelui. Domnul Hristos vine cu putere și mare slavă. El vine cu slava Sa și cu slava Tatălui. El vine însoțit de toți sfinții îngeri. – Parabolele Domnului Hristos, p. 420
 

5. Citește Psalmii 19:7-11; Psalmii 119:140,162 și Ieremia 15:16. Care a fost atitudinea lui David și a lui Ieremia față de Cuvântul lui Dumnezeu și ce a reprezentat piatra de temelie a 
Reformei?

Cuvântul Domnului a fost „bucuria și veselia” inimii reformatorilor. Ei s-au bucurat să facă voia lui Dumnezeu. Au iubit legea Lui. Unul dintre adevărurile de bază ale Reformei a fost bucuria adusă de studiul Scripturii. Cercetarea Bibliei nu era o sarcină grea. Nu era o cerință rigidă, ci o încântare. În timp ce studiau, reformatorii erau transformați de puterea Duhului Sfânt. „Caracterul lui Wycliffe este o mărturie despre puterea transformatoare şi educativă a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Efortul de a înţelege marile adevăruri ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor intelectuale, dezvoltă mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie cum niciun alt studiu nu o poate face. El ne dă un scop stabil, răbdare, curaj şi tărie, rafinează caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu al Scripturilor întreprins în mod serios şi cu respectul cuvenit ar aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Mintea Infinită şi ar da lumii oameni cu un intelect mai puternic şi mai activ şi cu principii mai nobile decât a produs vreodată cea mai aleasă educaţie pe care o poate oferi filozofia omenească” (Tragedia veacurilor, p. 94).

6. Citește 2 Timotei 2:1-3. Ce sfat i-a dat Pavel lui Timotei cu privire la îm­părtășirea Cuvântului lui Dumnezeu?

Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și bucuria mântuirii prin Hristos umpleau inima reformatorilor în așa măsură încât trebuiau să le împărtășească. John Wycliffe a tradus Cuvântul Domnului în limba engleză, din două motive: Hristos cel viu îl schimbase prin intermediul Cuvântului și iubirea Domnului Hristos îl motiva să împărtășească altora ce aflase. Întrucât a murit înainte ca Roma să ajungă la el, papalitatea a dezgropat rămășițele lui Wycliffe, le-a ars și i-a aruncat cenușa într-un râu. Dar, la fel cum cenușa a fost purtată de apă, Cuvântul lui Dumnezeu, apa vieții, s-a răspândit ca rezultat al lucrării lui. Astfel a fost folosit de Dumnezeu „Luceafărul Reformei”.

Comentariu EGW

În secolul al XIV-lea, în Anglia a răsărit „Luceafărul Reformei”. John Wycliffe a fost un vestitor al reformei nu numai pentru Anglia, ci și pentru toată creștinătatea. …
… În Scripturi, el [Wycliffe] a găsit ce căutase mai înainte în zadar. Aici, el a văzut descoperirea planului de mântuire și pe Domnul Hristos, prezentat ca fiind singurul apărător al omului. El a înțeles că Roma renunțase la căile biblice în favoarea unor tradiții omenești. Wycliffe s-a dedicat în slujba lui Hristos și s-a hotărât să propovăduiască adevărurile pe care le descoperise. 
Marea lucrare a vieții lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Aceasta a fost prima traducere completă care fusese realizată vreodată. Pentru că arta tipăritului încă nu era cunoscută, traducerea lui putea să fie copiată și multiplicată numai printr-o muncă istovitoare, totuși lucrarea aceasta a fost făcută, iar poporul englez a primit Biblia în propria limbă. Ca urmare, lumina Cuvântului lui Dumnezeu a început să își răspândească razele strălucitoare în mijlocul întunericului. Mâna divină pregătea calea pentru Marea Reformă. – Istoria mântuirii, p. 336

Valoarea agentului uman este estimată în funcție de capacitatea inimii de a-L cunoaște și a-L înțelege pe Dumnezeu. „Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Isus. Și ce ai auzit de la mine în fața multor martori încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Hristos” (2 Timotei 2:1-3). Cel mai mare bine cu putință se obține prin cunoașterea lui Dumnezeu. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). 

Această cunoaștere constituie izvorul tainic de unde vine toată pu­terea. Prin exercitarea credinței, noi suntem capabili să primim și să punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 341

„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor!” (Ieremia 15:16). 
… Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis înaintea mea în cea mai frumoasă și mai impresionantă lumină. A fost întoarsă pagină după pagină și am citit invitațiile pline de har și rugămințile stăruitoare de a căuta slava lui Dumnezeu și voia lui Dumnezeu și toate celelalte lucruri aveau să fie date pe deasupra. … Caută mai întâi să-L cunoști pe Dumnezeu înainte de orice altceva! Cercetează Scripturile! Hrănește-te cu cuvintele lui Hristos, care sunt duh și viață, iar cunoștințele tale se vor lărgi și se vor extinde. Studiază Biblia! Nu studia filosofia conținută în multe cărți, ci studiază filosofia Cuvântului Dumnezeului celui viu. Altă literatură este de mică importanță în comparație cu aceasta. Nu îți umple mintea cu atât de multe lucruri fără valoare și nesatisfăcătoare. În Cuvântul lui Dumnezeu, este întins înaintea ta cel mai bogat ospăț. Este masa Domnului, abundentă, unde poți să mănânci și să te saturi. – That I May Know Him, p. 201

7. Citește Evrei 2:14,15. Cum au simțit credincioșii din Evul Mediu realitatea marii lupte în viața lor?
 

Ce i-a încurajat pe credincioșii valdenzi în timpul persecuțiilor aprige cu care se confruntau? Ce le-a dat lui Hus și lui Ieronim, lui Tyndale, lui Latimer și alor martiri medievali curajul să înfrunte flăcările și sabia? Credința în promisiunile divine, cum ar fi cea a Domnului Isus: „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi” (Ioan 14:19). Ei au considerat că puterea Lui este suficientă pentru a trece prin marile încercări ale vieții. Ba chiar s-au bucurat că pot fi părtași la suferințele lui Hristos. Și credincioșia lor a fost o mărturie dârză în fața lumii. Ei priveau dincolo de prezent și știau că, prin învierea lui Hristos, moartea era un dușman învins. Asupra acestor oameni curajoși moartea nu mai avea nicio putere. Ei s-au ținut strâns de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu și au ieșit biruitori. 

8. Citește Ioan 5:24; Ioan 11:25,26 și 1 Ioan 5:11-13. Ce asigurări îți oferă aceste făgăduințe? Cum ne ajută în încercările vieții?

Ian Hus nu avea să se clatine în fața întemnițării, a nedreptății și nici măcar a morții. A stat în închisoare luni întregi. Mediul rece și umed i-a cauzat o febră care aproape că i-a curmat viața. Dar „harul lui Dumnezeu l-a susţinut [...]; pacea cerului i-a umplut sufletul. «Scriu această scrisoare», îi spunea el unui prieten, «din închisoare, cu mâna încătuşată, aşteptându-mi mâine sentinţa de moarte. [...] Când, cu ajutorul lui Isus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea dulce a vieţii viitoare, vei afla cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cum m-a susţinut pe deplin în mijlocul ispitelor şi al încercărilor» (Bonnechose, vol. 2, p. 67). În întunericul închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate” (Tragedia veacurilor, p. 107, 108). 
Sfatul lui Pavel are pentru noi o și mai mare relevanță: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința” (Evrei 10:23). La fel cum făgăduințele lui Dumnezeu I-au susținut poporul în vremurile apuse, tot așa ne susțin și pe noi azi.
 

Ce înseamnă să pierzi totul pentru Hristos? La urma urmei, ce pierzi de fapt? (Vezi Marcu 8:36.) Ce lecții învățăm de la valdenzi și reformatori care ne pot susține în conflictul final de pe pământ?

Comentariu EGW

În ce a constat puterea acelora care au suferit în trecut prigoana pentru Hristos? În unirea cu Dumnezeu, unirea cu Duhul Sfânt, unirea cu Hristos. Ocara și prigoana i-au despărțit pe mulți de prietenii pământești, dar niciodată de iubirea lui Hristos. Niciodată sufletul încercat de furtună nu este mai iubit de Mântuitorul decât atunci când suferă ocara pentru adevăr. „Eu îl voi iubi”, spunea Hristos, „și Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21). 

Când, din cauza adevărului, credinciosul stă înaintea tribunalului pământesc, Hristos stă alături de el. Când este închis între zidurile temniței, Hristos i Se arată și îi mângâie inima cu iubirea Sa. Când el suferă moartea pentru Hristos, Mântuitorul îi spune: Ei pot ucide trupul, dar nu pot vătăma sufletul. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Ioan 16:33; Isaia 41:10). – Faptele apostolilor, p. 85
Întreaga Biblie este o descoperire a lui Hristos. 

Scripturile trebuie primite ca fiind cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, nu doar scris, ci și vorbit. Când cei în necaz I-au cerut Domnului Hristos ajutorul, El nu a dat un răspuns doar pentru cei de atunci, ci pentru toți aceia care, de-a lungul veacurilor, aveau să aibă aceleași nevoi și aceeași credință. Când El i-a spus paraliticului: „Îndrăznește, fiule, păcatele îți sunt iertate” (Matei 9:2) și femeii din Capernaum: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Du-te în pace” (Luca 8:48), de fapt, El le-a vorbit și altor nefericiți împovărați de păcat, care aveau să caute ajutor la El. 

Așa este cu toate promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin ele, El ni Se adresează în mod individual, vorbindu-ne atât de direct, ca și cum I-am putea auzi vocea. Chiar prin aceste promisiuni, Hristos ne transmite harul și puterea Sa. Ele sunt frunze din pomul vieții, „pentru vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Primite și asimilate, ele trebuie să fie tărie de caracter, inspirație și sprijin în viață. Nimic altceva nu poate avea o asemenea putere de vindecare. Nimic, în afară de acestea, nu poate da curajul și credința care umplu întreaga făptură cu energie vitală. – Divina vindecare, p. 122

Înțeleg că trebuie să lupt în fiecare zi lupta bună a credinței. Trebuie să-mi exercit toată credința și să nu mă bazez pe sentimente; trebuie să mă comport ca și cum aș ști că Domnul m-a auzit și îmi va răspunde și mă va binecuvânta. Credința nu este o stare de exaltare, un sentiment înaripat de fericire, ci ea înseamnă pur și simplu să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt – să crezi că El Își va împlini promisiunile pentru că a spus că va face acest lucru.

Speră în Dumnezeu, încrede-te în El și odihnește-te în făgăduințele Lui, indiferent dacă te simți fericit sau nu! O emoție bună nu este o dovadă că ești un copil al lui Dumnezeu, dar nici sentimentele de tulburare și de nedumerire nu sunt o dovadă că nu ești un copil al lui Dumnezeu. Vino la Scripturi și crede-L cu maturitate pe Dumnezeu pe cuvânt! Îndeplinește condițiile și crede că El te va primi ca pe copilul Său. Nu fii necredincios, ci credincios! – Our High Calling, p. 119
 

„Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţii acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe dintre erorile Romei, dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin intermediul lor, Dumnezeu scotea poporul din întunericul romano-catolicismului, dar mai existau obstacole mari şi multe cu care oamenii urmau să se confrunte. El i-a condus înainte pas cu pas, pe măsură ce puteau suporta lumina, căci nu erau pregătiţi să o primească dintr-odată pe toată. Dacă le-ar fi fost prezentată, i-ar fi făcut să se îndepărteze de ea, având acelaşi efect pe care îl are strălucirea soarelui de amiază asupra celor care au stat îndelung în întuneric. De aceea El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, în măsura în care putea fi acceptată de oameni. [...] 

Într-o altă scrisoare, [...] Hus [...] a adăugat aceste sfaturi mişcătoare: «Fie ca slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, nu deţinerea de bunuri şi averi să-ţi ocupe mintea! Nu-ți împodobi casa mai mult decât sufletul şi, mai presus de orice, acordă toată atenţia clădirii spirituale! Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi da averea pe petreceri!” (Tragedia veacurilor, p. 103, 105, 106). 

Studiu zilnic:
Ezechiel 20
Ezechiel 21
Ezechiel 22
Ezechiel 23
Ezechiel 24
Ezechiel 25
Ezechiel 26
Ellen G. White, Divina vindecare,capi­to­lul „Traficul de alcool și prohibiția”.

1. Cum profetiza Ezechiel că aveau să fie loviturile sabiei?

2. Cine erau Ohola și Oholiba?

3. Ce i-a răpit Domnul lui Ezechiel, ce-i era lui mai scump în ochi?

4. Cine era împăratul tuturor împăraților adus împotriva Tirului?

5. Ce fac practic bisericile care acceptă membri care fac comerț cu băuturi alcoolice?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Slujitorii Evangheliei, „Un timp de încredere și privilegii”, p. 267; Hristos, Lumina lumii, din cap. „Criza din Galileea”, pp. 385, 386. 

 

Privire generală
Primii creștini și cei din perioada medievală erau caracterizați nu numai de credincioșie personală față de Dumnezeu și Cuvântul Său, ci și de atitudinea publică pe care o luau de a proclama principiile împărăției și mântuirii lui Dumnezeu. În această săptămână continuăm să fim martori la atitudinea bisericii de a sta de partea lui Dumnezeu în marea luptă, în timpul Evului Mediu și apoi în perioada Reformei, când primii reformatori și conducători ai bisericii s-au inspirat din exemplul Domnului Hristos și al apostolilor, precum și al martirilor ca Policarp. 
Această eră de reformă nu reprezintă însă o perioadă obișnuită de persecuție, ci o perioadă profetică, de 1.260 de ani, începând cu anul 538 d.H. până în anul 1798. Ca și în cazul celorlalte perioade profetice de persecuție, aceasta indică și faptul că timpul de persecuție este limitat și că în cele din urmă Dumnezeu deține controlul. În tot acest timp, numeroși creștini, precum valdenzii, Wycliffe și Hus, nu numai că au fost persecutați de inamicii lui Dumnezeu, dar au și lansat un atac împotriva forțelor întunericului spiritual. Armele lor de atac nu proveneau din propria lor putere, viziune sau înțelepciune. Nici nu au demarat acești apărători ai credinței un asalt împotriva forțelor răului cu strategii militare ingenioase, ci misiunea adevăraților creștini și secretul puterii lor constau în descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu, în iubirea și proclamarea acestuia cu orice preț.
Lucrarea reformatorilor a avut o dublă reușită, atât pentru omenire, cât și pentru Dumnezeu. Prima a fost înțelegerea faptului că iubirea lui Dumnezeu, așa cum este redată în Cuvântul Său, transformă viața poporului Său și îi dă speranță în împărăția lui Dumnezeu. A doua realizare a fost proclamarea adevărului biblic în lume în vederea reabilitării identității și caracterului divin, ambele denigrate de forțele răului în marele război cosmic. Atunci ca și acum, întunericul spiritual se retrage din fața proclamării Cuvântului lui Dumnezeu, care luminează lumea cu speranță și iubire.

Temele studiului
1. Persecutarea de către biserica medievală a creștinilor care cred în Biblie a avut loc în timpul unei perioade profetice limitate, sub supravegherea suverană din partea lui Dumnezeu, așa cum a prezis Scriptura.
2. Valdenzii, Wycliffe și Hus ilustrează ce înseamnă să fii de partea lui Dumnezeu, să fii martor al Cuvântului Său și să Îl proclami în cele mai întunecate vremuri ale conflictului cosmic.
3. Cuvântul lui Dumnezeu este sursa noastră supremă de speranță și putere și ne face în stare să trăim și să rămânem de partea lui Dumnezeu.

Comentariu
Rădăcina persecuției
În general, cauzele persecuției creștine timpurii au fost clasificate de istoricii bisericești în următoarele categorii: (a) cauze economice (ex., convingerile îi afectau și deseori îi limitau credinciosului relațiile cu producătorii și comercianții locali și regionali [Faptele 19:23-27]; (b) cauze sociale (ex., creștinii refuzau să ia parte la activități imorale); (c) cauze politice (ex., creștinii erau făcuți țapi ispășitori pentru a fi rezolvate probleme politice); (d) cauze religioase (ex., convingerile, practicile și răspândirea creștinismului erau percepute ca o amenințare existențială la adresa religiilor dominante).

Rădăcina tuturor persecuțiilor era Satana. Din ce motiv îi ataca el pe creștini în acest război al său cu Hristos? La urma urmei, nu Satana L-a acuzat inițial pe Dumnezeu de control, asuprire și limitarea libertății? De ce ar deveni Satana acum sursa supremă de persecuție și asuprire?

Putem postula două posibile motive: 
1. Lucifer și-a construit revolta și propunerea pentru o nouă ordine mondială pe minciuni, speculații absurde și acuzații nefondate și nocive la adresa lui Dumnezeu, a caracterului, statutului și suveranității Sale (Ioan 8:44). Ca mincinos, Satana a distorsionat realitatea nu numai pentru alții, ci el însuși a fost afectat de minciunile lui. Înșelăciunea afectează personalitatea din temelii. Foarte repede devine minciuna o forță care controlează persoana, încercând să se impună ca adevăr în detrimentul îndemnurilor rațiunii și ale conștiinței! Deși există numai în mintea omului, minciuna îi controlează comportamentul. Prin urmare, minciuna provoacă distorsionări catastrofale ale realității exterioare. Această distorsionare a realității are loc pentru că minciuna nu poate supraviețui în mod natural, nu corespunde realității, așa că vrea să conformeze realitatea la postulatele sale. Cu alte cuvinte, o întâlnire cu adevărul ar înlătura pur și simplu minciuna. Așadar, minciuna trebuie să își forțeze în mod constant existența. Orice încercare de examinare a adevărului este o amenințare existențială la adresa minciunii, prin urmare cel care acceptă minciuna va suprima orice încercare de a căuta adevărul. De aceea, însăși natura rea a lui Lucifer, distorsionată de propriile minciuni, acționa pentru a suprima orice încercare a poporului lui Dumnezeu de a primi, descoperi, trăi și proclama adevărul.

2. Nu există libertate fără Dumnezeu. Dumnezeu Însuși este liber. El ne-a creat după chipul Său: liberi și, prin urmare, morali și iubitori. Și nu doar că ne-a creat liberi, dar, ca Acela care ne împlinește nevoile, Dumnezeu este standardul și susținătorul libertății noastre. Nu putem avea adevărata libertate fără Dumnezeu sau în ciuda Lui. Orice încercare de a fundamenta o totală autonomie independent de Dumnezeu, așa cum voia Lucifer, ar însemna privarea lui Dumnezeu de statutul Său de Creator și Susținător. Mai mult, un astfel de demers ar însemna detronarea lui Dumnezeu. Prin urmare, pentru a dobândi autonomia absolută, Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Dar nu a durat mult până a realizat că, pentru a-și păstra autonomia, avea nevoie să suprime constant însăși existența lui Dumnezeu, care, prin definiție, era Creatorul și Susținătorul. În plus, Lucifer trebuia să suprime și orice dorință, în el și în alții, de întoarcere la Dumnezeu și la principiile împărăției Sale. De aceea Lucifer trebuia să extermine orice menționare a existenței lui Dumnezeu. Astfel, pentru că poporul lui Dumnezeu dă mărturie în favoarea existenței Lui și se închină Lui în calitate de Creator și Susținător, Satana nu putea lăsa poporul lui Dumnezeu să existe liniștit. Dacă l-ar fi lăsat, ar fi însemnat să recunoască prăbușirea teoriilor sale, și anume că nu există libertate în afara lui Dumnezeu și a guvernării Sale.

Valdenzii, franciscanii și Scriptura
La începutul mileniului al II-lea, Biserica Romano-Catolică devenise în Europa un colos centralizat și ierarhizat de temut. Totodată era și o instituție foarte coruptă. Membrii bisericii nu puteau trece cu vederea aceste aspecte. Simțeau nevoia să identifice cauzele corupției din biserică și să propună soluții. Așa au luat naștere numeroase ordine religioase și călugărești. La începutul secolului al XIII-lea, Francisc din Assisi (1181-1226), fiu al unei familii bogate, a avut o experiență mistică de convertire în urma căreia a renunțat la toate proprietățile pe care le avea și și-a declarat intenția de a urma exemplul austerității lui Hristos pe cât de mult posibil. Francisc a întemeiat ordinul franciscan, care promova sărăcia ca virtute. Franciscanii erau cunoscuți pentru faptul că predicau în stradă. În anul 1209, Francisc a căutat recunoașterea formală a ordinului său de către papa Inocențiu al III-lea, care a fost la putere între 1198 și 1216. După o inițială ezitare, papa a aprobat cererea lui Francisc, în anul 1210. Francisc a fondat și un ordin de femei, cel al Sfintei Clara, precum și Al Treilea Ordin, alcătuit din laici.

Cu doar câteva decenii mai devreme, la sfârșitul secolului al XII-lea, Pierre Waldo (d. 1205), un om de afaceri de succes din sud-estul Franței, trecuse și el printr-o convertire, renunțase la bogății și predica sărăcia voluntară. Și el a întemeiat un ordin al săracilor și a făcut apel la papă pentru recunoaștere. Deși papa Alexandru al III-lea, care s-a aflat la conducere din 1159 până în 1181, a acceptat inițial jurământul de austeritate al lui Waldo, succesorul său, papa Lucius al III-lea, care a ocupat scaunul papal între 1181 și 1185, l-a declarat eretic pe Waldo împreună cu mișcarea lui – valdenzii – și le-a interzis acestora să predice. Mai rău, în următoarele sute de ani, Biserica Romano-Catolică a condus persecuții îngrozitoare împotriva valdenzilor, care aproape au dus la dispariția lor.

Să analizăm asemănările între aceste două mișcări de redeșteptare și ordine religioase, care au apărut cam în același timp în istorie. Fondatorii lor, Francisc dʼAssisi și Pierre Waldo, au avut experiențe similare de convertire. Inițial, ambii și-au întemeiat ordinele pe reguli spirituale asemănătoare: sărăcia și predicarea în stradă. Ambii au avut aceeași dorință de a reforma biserica și ambii au apelat la papalitate pentru recunoașterea ordinelor lor. Dar cele două ordine au avut relații radical diferite cu papalitatea și, în consecință, au avut destine diferite. Cererea franciscanilor de recunoaștere papală a fost întâmpinată inițial cu reticență, dar a fost aprobată ulterior. În schimb, legământul de austeritate al lui Waldo a fost inițial aprobat de papalitate, dar ulterior revocat. Franciscanii au devenit unul dintre cele mai influente ordine romano-catolice. (În prezent li se vede influența în faptul că actualul papă, deși face parte din ordinul iezuiților, l-a onorat pe Francisc dʼAssisi adoptându-i numele). Pe de altă parte, valdenzii au îndurat una dintre cele mai aprige persecuții din istorie, prin care se urmărea exterminarea lor.
Ce a făcut diferența între aceste două mișcări sau ordine? Obiectul loialității lor supreme – iată diferența! Franciscanii, după ce au învățat cel mai probabil din experiența lui Waldo, au obținut aprobarea papală, arătându-i papei loialitatea lor supremă. Adică franciscanii au recunoscut papalitatea drept cea mai înaltă autoritate spirituală și trecătoare de pe pământ și au jurat să îi apere necondiționat autoritatea în probleme de doctrină și practică.
Valdenzii, pe de altă parte, credeau că autoritatea supremă în materie de viață și învățături izvora din Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu. De aceea au făcut din Scriptură obiectul central al studiului, predicării și trăirii lor. În consecință, nu a trecut mult și valdenzii au descoperit și au repudiat un mare număr din ereziile și compromisurile Bisericii Catolice, precum: 
venerarea sfinților, 
majoritatea celor șapte sacramente catolice, 
conceptul transsubstanțierii, 
mărturisirea cu voce tare a păcatelor în fața preoților umani, 
practica botezării copiilor, 
vânzarea de indulgențe, 
doctrina purgatoriului, 
rugăciunile pentru morți.

În schimb, valdenzii proclamau că Dumnezeu este singurul Creator și Mântuitor, precum și singurul Mijlocitor, Cel care oferă har și iartă păcatele. Ei predicau că închinarea nu se limita la spațiul fizic al bisericilor romano-catolice, ci putea fi adusă lui Dumnezeu în orice loc. Valdenzii nu și-au primit, în timpul vieții, răsplata pentru credincioșia lor. Dar ideile și curajul lor de a sta de partea Cuvântului lui Dumnezeu în ciuda compromisului și minciunilor diavolului i-au inspirat nu după multă vreme pe luceferii Reformei, John Wycliffe și Ian Hus, precum și pe restul reformatorilor, începând cu secolul al XVI-lea. Neonorați de omenire, acești reformatori vor fi onorați de Hristos Însuși la revenirea Lui în glorie. 

Ca parte a moștenirii lor de credință, valdenzii au lăsat posterității încrederea lor absolută în autoritatea Scripturii. Ei au înțeles că succesul creștinismului nu stă în geniul înnăscut al membrilor ei sau în strategiile lor, ci în mărturia dată altora despre ce a făcut Hristos și în indicarea Cuvântului lui Dumnezeu ca sursă a revelației și salvării divine. De aceea reformatorii nu au făcut altceva decât să urmeze îndemnul apostolului Pavel: „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp” (2 Timotei 4:2). Au răspândit în calea lor Biblii sau fragmente din Cartea Sfântă și au lăsat rezultatele în seama Duhului Sfânt. Valdenzii au fost motivați în această lucrare de mărețul și fundamentalul principiu Sola Scriptura – adică numai Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia are puterea de a comunica mesajul lui Dumnezeu tuturor oamenilor, este de sine stătătoare și are sens pentru toți cititorii. Exact acesta a fost etosul care a impulsionat ulterior identitatea, misiunea, unitatea și viața mișcării adventiste din anii 1800.

Aplicație
1. Valdenzii au răspândit Cuvântul lui Dumnezeu în timpul persecuțiilor. Poate, la fel ca ei, trăiești sub un regim persecutor. Sau poate beneficiezi în prezent de toleranță religioasă și de pace. Oricare ar fi cazul, cum poți răspândi Cuvântul lui Dumnezeu în împrejurările în care te afli într-un mod care să îi impresioneze pe cei din jur?
2. Concepe un plan în trei pași care să te ajute să Îi rămâi credincios lui Dumnezeu în vremuri de persecuție. Discută acest plan în familie sau în grupa de la Școala de Sabat.