Baza guvernării lui Dumnezeu

Text de memorat

De memorat: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă ___ cu ___ seminţei ei, cu cei care păzesc ___ ___ şi ţin ___” (Apocalipsa 12:17).

Prin studiu biblic intensiv, adventiștii au ajuns să înțeleagă importanța legii în Locul Preasfânt al sanctuarului ceresc. Privind în centrul legii lui Dumnezeu, au descoperit și semnificația Sabatului, a poruncii a patra. De fapt, această poruncă Îl identifică mai clar decât oricare alta pe Dumnezeu drept Creator al nostru, temeiul oricărei închinări adevărate – o temă ce va fi în mod special relevantă în ultimele zile ale istoriei pământului (vezi Apocalipsa 14:6-12). Scopul lui Satana a fost de la început să împiedice închinarea la Dumnezeu prin subminarea legii Lui. El știe că a greși „într-o singură poruncă” înseamnă a te face „vinovat de toate” (Iacov 2:10), prin urmare, îi încurajează pe oameni să calce legea lui Dumnezeu. Satana urăște Sabatul pentru că le amintește oamenilor de Creator și de închinarea la El. Sabatul este prevăzut în legea lui Dumnezeu din Locul Preasfânt din sanctuarul ceresc. Pentru că legea este cea care definește păcatul, atâta vreme cât oamenii caută să Îi fie credincioși lui Dumnezeu legea Lui trebuie să fie în continuare valabilă, inclusiv porunca privitoare la Sabat.

Scopul acestui studiu este să arate legătura dintre sanctuar, legea lui Dumnezeu, Sabat și criza viitoare privind semnul fiarei. Vom explora și relevanța Sabatului pentru generația de la sfârșitul timpului.
De citit ca bază a studiului: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 25–27.

1 iulie: Ziua Licuricilor
 

Comentariu EGW

Germenul din sămânță crește datorită principiului vieții pe care l-a implantat Dumnezeu în interior. Dezvoltarea lui nu depinde de nicio putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o nouă creațiune. Principiile ei de dezvoltare sunt opuse principiilor care conduc împărățiile acestei lumi. Guvernele pământești își exercită dominația prin forță. Ele își mențin stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei Împărății noi este Domnul Păcii. În profeție, Duhul Sfânt a reprezentat împărățiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă fioroase. Dar Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). În planul Său de guvernare nu există niciun fel de folosire a forței pentru a constrânge conștiința. Iudeii așteptau ca Împărăția lui Dumnezeu să fie instaurată în același mod ca împărățiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos implantează un principiu activ. El combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a neprihănirii. – Parabolele Domnului Hristos, p. 77

Hristos a venit pe pământ ca să sufere şi să moară nu doar pentru a-l răscumpăra pe om, ci pentru a vesti „o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21), nu doar pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea aşa cum ar trebui privită, ci pentru a demonstra tuturor lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este imuabilă. Dacă s-ar fi putut anula cerinţele ei, atunci Fiul lui Dumnezeu n-ar fi trebuit să-Şi dea viaţa ca ispăşire pentru călcarea ei. Moartea lui Hristos îi dovedeşte caracterul neschimbător. Iubirea infinită I-a determinat pe Tatăl şi pe Fiul să facă marele sacrificiu prin care păcătoşii pot fi răscumpăraţi, iar aceasta demonstrează întregului univers – aşa cum nimic altceva în afara acestui plan de ispășire nu ar putea-o demonstra – că dreptatea şi mila sunt temelia Legii și a guvernării lui Dumnezeu. – Tragedia veacurilor, p. 503

Satana este fără încetare la lucru, cu energie neobosită și sub o mie de măști, ca să înfățișeze rău caracterul și conducerea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite și larg cuprinzătoare și cu puteri miraculoase, el a luptat ca să-i țină pe locuitorii lumii sub înșelăciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit și Atotînțelept, vede sfârșitul de la început, iar în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse și mult cuprinzătoare. Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci și de a demonstra înaintea întregului Univers natura răzvrătirii. În desfășurarea sa, planul lui Dumnezeu arăta atât dreptatea, cât și mila Sa, îndreptățind pe deplin înțelepciunea și neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul. …

Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfășurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost falsificate de Satana și de către toți aceia pe care el i-a înșelat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmă recunoscută de întreaga lume. – Patriarhi și profeți, pp. 78, 79
 

1. Citește Apocalipsa 11:19; Exodul 25:16; Exodul 31:18 și Apocalipsa 12:17. Ce se afla în chivotul legământului din Locul Preasfânt din sanctuar?

Ziua Ispășirii era o zi a judecății. Întregului Israel i se cerea să ia parte la acest eveniment prin pocăință, prin cercetarea inimii și prin abținerea de la orice lucrare (vezi Leviticul 23:29-31). Numai în această zi marele-preot intra în Locul Preasfânt pentru a face ispășire pentru păcate. Acolo, în cea mai ascunsă încăpere a sanctuarului, se afla chivotul legământului. În chivot se aflau Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, scrise pe table de piatră. Capacul de aur al chivotului se numea „capacul ispășirii”/„tronul milei”, care era stropit cu sânge pentru a se curăța sanctuarul de păcate. Prezența lui Dumnezeu se manifesta prin Șechina (slava lui Dumnezeu), care se afla deasupra capacului ispășirii. Fiecare jertfă adusă zilnic dezvăluia mila lui Dumnezeu față de oamenii păcătoși, dar Ziua Ispășirii arăta că păcatul este ținut minte până în ziua judecății (Evrei 10:3) și că putea fi îndepărtat numai prin credința în sângele lui Hristos care curăță de păcat (1 Petru 1:18,19). Acolo, în prezența lui Dumnezeu, mila și dreptatea se unesc într-un mod minunat. Privind în sanctuarul ceresc, apostolul Ioan a văzut „Templul lui Dumnezeu [...] deschis” și „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11:19). „În Sfânta Sfintelor/Locul Preasfânt din sanctuarul din cer, legea divină este înconjurată de sfințenie – legea rostită de Însuși Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai și scrisă cu degetul Său pe table de piatră. Legea lui Dumnezeu din sanctuarul din ceruri este marele original, după care au fost transcrise fără greșeală poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh. Aceia care au ajuns să înțeleagă acest punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt neschimbător al legii divine” (Tragedia veacurilor, p. 434). 

Pe măsură ce au studiat învățătura biblică despre sanctuar, primii credincioși adventiști au conștientizat importanța legii lui Dumnezeu și a Sabatului ca centru al legii lui Dumnezeu. Ei au concluzionat că legea Sa nu ar fi avut cum să fie desființată la cruce, dacă aceasta era arătată în chivotul legământului din sanctuarul ceresc. 

Ce ar trebui să ne spună ciclicitatea Sabatului despre importanța doctrinei creației? Ce altă doctrină mai are un semn de aducere-aminte atât de puternic și de frecvent?

Comentariu EGW

În Apocalipsa, Ioan spune: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său” (Apocalipsa 11:19). Ioan a văzut în viziune cum poporul Domnului aștepta venirea Lui și căuta adevărul. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis înaintea poporului Său, lumina Legii lui Dumnezeu, care era în chivot, a strălucit. Cei care primesc această lumină sunt cei care trebuie să proclame solia îngerului al treilea. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1152 

... Pe când ne rugam, Duhul Sfânt S-a coborât asupra noastră. ... În scurtă vreme, eu m-am rupt de cele pământeşti şi am avut o viziune a slavei lui Dumnezeu. Am văzut un înger zburând repede către mine. El m-a dus îndată de pe pământ la Cetatea Sfântă. În cetate am văzut un templu, în care am intrat. Am pătruns pe o uşă înainte ca să ajung la prima perdea. Această perdea a fost ridicată şi am intrat în Locul Sfânt. ...

În Sfânta Sfintelor am văzut un chivot. Pe capac şi pe părţile laterale era aur din cel mai curat. ... În chivot se afla vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron care a înmugurit şi tablele de piatră care erau închise precum copertele unei cărţi. Isus le-a deschis şi am văzut Cele Zece Porunci scrise pe ele cu degetul lui Dumnezeu. Pe o tablă erau scrise patru, iar pe cealaltă, şase. Cele patru de pe prima tablă străluceau mai puternic decât celelalte şase. Dar cea de-a patra, porunca referitoare la Sabat, strălucea mai puternic decât toate celelalte, căci Sabatul a fost pus deoparte pentru a fi păzit în cinstea Numelui sfânt al lui Dumnezeu. Sabatul sfânt arăta măreţ – în jurul lui era o aureolă plină de slavă. 

Am văzut că porunca legată de Sabat nu a fost pironită la cruce. Dacă ar fi fost pironită, atunci şi celelalte nouă porunci ar fi fost şi ni s-ar fi lăsat libertatea de a le călca pe toate ca pe cea de-a patra. Am văzut că Dumnezeu nu schimbase Sabatul, căci El nu Se schimbă niciodată. Dar papa îl schimbase din a şaptea zi în prima zi a săptămânii, căci el urma să schimbe vremurile şi Legea. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 32

Sabatul zilei a şaptea nu este lăsat în incertitudine. El este memorialul lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Sa de creaţiune. El este stabilit ca un memorial al Cerului care trebuie să fie respectat ca dovadă a ascultării. Dumnezeu a scris întreaga Lege cu degetul Său pe două table de piatră. ... 
… Nu îngădui să ţi se piardă credinţa! Noi trebuie să stăm neclintiţi de partea convingerilor noastre, de partea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus. Toţi cei care ţin până la capăt credinţa lor de la început vor păzi Sabatul zilei a şaptea, zi care începe aşa cum este marcată de soare. – Solii alese, cartea 3, p. 318
 

2. Citește Matei 5:17,18; Psalmii 111:7,8; Eclesiastul 12:13,14; 1 Ioan 5:3 și Proverbele 28:9. Care este relația creștinului cu legea?

Adventiștii de ziua a șaptea, ca și reformatorii protestanți, susțin sfințenia legii lui Dumnezeu. Iată ce spunea John Wesley: „Domnul nostru a venit, într-adevăr, să distrugă, să desființeze și să abolească legea rituală sau ceremonială transmisă de Moise copiilor lui Israel, care conținea toate poruncile sau rânduielile legate de vechile jertfe și de slujba templului. [...] Dar legea morală, cuprinsă în Cele Zece Porunci și susținută de profeți, El nu a desființat-o. Scopul venirii Lui nu a fost să înlăture nicio parte din ea. Aceasta este o lege care nu poate fi desființată niciodată, care «va dăinui pe vecie [...] ca martorul credincios din cer»”. [...] Toate părțile acestei legi trebuie să rămână în vigoare, pentru întreaga omenire și în toate veacurile, întrucât nu se întemeiază pe vreun timp, loc sau alte împrejurări schimbătoare, ci pe natura lui Dumnezeu și pe natura omului, precum și pe relația neschimbătoare dintre ele” („Upon our Lord’s Sermon on the Mount”, Discursul V, în John Wesley’s Sermons: An Anthology, 1991, p. 208, 209).

3. Compară Exodul 34:5-7 cu Romani 7:11,12; Psalmii 19:7-11; Psalmii 89:14 și Psalmii 119:142,172. Cum e înscris caracterul lui Dumnezeu în legea Sa?

Deoarece legea lui Dumnezeu este o reproducere a caracterului Său, fundamentul tronului Său și baza morală a omenirii, Satana o urăște. „Oricine putea înțelege că, dacă sanctuarul pământesc era o miniatură sau o copie a celui ceresc, legea păstrată în chivotul de pe pământ era o reproducere exactă a legii din chivotul din ceruri şi că acceptarea adevărului despre sanctuarul ceresc implica şi recunoaşterea cerinţelor legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului din porunca a patra. Iată motivul ascuns al opoziţiei înverşunate şi hotărâte faţă de armonioasa învăţătură a Scripturii, care prezenta misiunea lui Hristos în sanctuarul ceresc!” (Tragedia veacurilor, p. 435).
 

Care sunt cele mai invocate argumente că nu mai suntem obligați să păzim Cele Zece Porunci? Ce crezi că se ascunde de fapt în spatele acestor argumente?

Comentariu EGW

Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu și au nesocotit voința Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu poate fi ascultată; omul nu putea fi iertat. Pentru că, după răzvrătire, el fusese îndepărtat pentru totdeauna din cer, Satana pretindea ca neamul omenesc să fie pentru totdeauna exclus de la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să fie drept și totuși să manifeste milă față de păcătos. 

Dar, chiar și ca păcătos, omul era într-o poziție cu totul diferită de aceea a lui Satana. În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenței lui Dumnezeu. Lui – ca niciunei alte ființe create – i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înțelegea caracterul lui Dumnezeu și știa bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voințe egoiste și independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înșelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-și privirea în caracterul Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu.

Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu; dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său și nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat Legea Sa, dar S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului. – Hristos, Lumina lumii, pp. 761, 762

Când se va începe judecata și cărțile vor fi deschise și fiecare om va fi judecat după lucrurile scrise în cărți, atunci tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu până în ziua aceea, vor fi prezentate lumii ca standard de dreptate. Atunci, toți oamenii, bărbați și femei, vor vedea că singura condiție necesară pentru mântuirea lor este ascultarea de Legea perfectă a lui Dumnezeu. Nimeni nu va găsi scuză pentru păcat. Prin principiile drepte ale acelei Legi, oamenii își vor primi sentința – viață sau moarte. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1109 

Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh erau o transcriere fără greș. Aceia care au ajuns la înțelegerea acestui punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înțeles ca niciodată mai înainte pu­terea cuvintelor Mântuitorului. „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Legea lui Dumnezeu, fiind o descoperire a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuie veșnic „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau vreo frântură de slovă din ea nu a fost schimbată. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri”; „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie” (Psalmii 119:89; 111:7,8). – Tragedia veacurilor, p. 434
 

4. Citește Apocalipsa 14:6,7; Apocalipsa 4:11; Geneza 2:1-3 și Exodul 20:8-11. Care este relația dintre creație, Sabat și legea lui Dumnezeu?

Procesul de creare a omului arată valoarea noastră în ochii lui Dumnezeu. Nu suntem nici singuri în univers, nici un accident genetic. Scenariul științific larg răspândit cu privire la originile vieții prezintă o viziune total incompatibilă cu istoria biblică. Suntem aici pentru că ne-a creat Isus, care este demn de închinarea noastră nu numai pentru că ne-a creat, ci și pentru că ne-a răscumpărat. Creația și răscumpărarea se află în centrul adevăratei închinări. Prin urmare, Sabatul este esențial pentru înțelegerea planului de mântuire. Sabatul arată grija unui Creator și dragostea unui Răscumpărător. 

La încheierea săptămânii creației, Dumnezeu S-a odihnit, pentru a ne sluji ca exemplu. Sabatul este o pauză săptămânală pentru a-L lăuda pe Cel care ne-a creat. Atunci când ne închinăm în Sabat, ne deschidem inima pentru a primi binecuvântarea specială pe care El a pus-o în această zi și care nu se mai găsește în nicio altă zi. Sabatul ne arată un Creator care ne-a iubit prea mult ca să ne abandoneze când ne-am îndepărtat de planul Lui pentru noi. Sabatul este un semn special al loialității noastre față de Creator (Ezechiel 20:12,20). Este un simbol al odihnei, nu al faptelor; al harului, nu al legalismului; al siguranței, nu al condamnării; al dependenței de Dumnezeu, nu de noi înșine, pentru mântuire. Adevărata odihnă a Sabatului este odihna harului în brațele iubitoare ale Celui care ne-a creat, care ne-a răscumpărat și care Se va întoarce să ne ia cu El. 

Mesajul divin din Apocalipsa 14 îi cheamă pe cei care trăiesc în zilele finale să-și găsească pacea și odihna în iubirea și grija Sa în fiecare Sabat. Ne cheamă să ne amintim de Cel care ne-a creat și să Îi dăm slavă. Păzirea Sabatului este în același timp un element de legătură între perfecțiunea Edenului și gloria cerului nou și a pământului nou care vor veni. Ne amintește că într-o zi splendoarea Edenului va fi restaurată.

Majoritatea adventiștilor s-au confruntat cu acuzația că sunt legaliști, iar această acuzație este de obicei legată de păzirea Sabatului. Luați în discuție Sabatul ca simbol al răscumpărării și al neprihănirii prin credință. De ce respectarea poruncii de a ne odihni i-ar face pe oameni să creadă că încercăm să ne câștigăm locul în cer prin fapte?
 

Comentariu EGW

Nu vă împotriviți poruncilor lui Dumnezeu! Această lege este exact așa cum a scris-o Iehova în Templul din cer. Omul poate călca în picioare copia ei de aici, de jos, dar originalul este păstrat în chivotul lui Dumnezeu din cer; iar pe capacul acestui chivot, chiar deasupra acelei legi, se află tronul milei. Isus stă chiar acolo, în fața acelui chivot, ca să mijlocească pentru om. ... 
Nimic din ce a fost scris pe acele tabele nu putea fi șters. Prețioasa carte a Legii a fost pusă în chivotul legământului și este încă acolo, ascunsă în siguranță de familia umană. Dar, la timpul rânduit de El, Dumnezeu va scoate la iveală aceste table de piatră ca să fie o mărturie pentru întreaga lume împotriva nerespectării poruncilor Sale și împotriva închinării idolatre și a unui Sabat contrafăcut. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1109 

„Importanța Sabatului ca monument al creațiunii este că el păstrează întotdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile Sale. „De aceea, Sabatul stă chiar la temelia închinării la Dumnezeu, căci el ne învață acest mare adevăr în modul cel mai impresionant și nicio altă instituție nu face lucrul acesta. Adevăratul temei al închinării adevărate, nu numai aceea din ziua a șaptea, ci al întregii închinări, se găsește în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest fapt important nu se poate învechi niciodată și nu trebuie uitat niciodată” (J.N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Întotdeauna trebuia păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden și, câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. – Tragedia veacurilor, pp. 437, 438

Sabatul arată spre El [Hristos], dovedindu-L că este Creator și Cel ce sfințește. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este Conducătorul bisericii și că, prin puterea Lui, noi suntem împăcați cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc” (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El le este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii Sale sfințitoare, Sabatul le este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu. 
… Pentru toți aceia care primesc Sabatul ca pe un semn al puterii creatoare și răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creațiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbește despre pacea restabilită prin Mântuitorul. – Hristos, Lumina lumii, pp. 288, 289
 

5. Citește Apocalipsa 12:12,17 și Apocalipsa 13:7. Cum redau aceste texte mânia lui Satana? De ce este diavolul atât de furios pe poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului?

Apocalipsa 12 prezintă conflictul cosmic dintre Hristos și Satana de-a lungul veacurilor, care culminează cu atacul final al lui Satana asupra poporului lui Dumnezeu. Apocalipsa 13 îi prezintă pe cei doi aliați ai balaurului, fiara din mare și fiara din pământ. Aceste două puteri i se alătură în războiul cu poporul lui Dumnezeu.
 

6. Citește Apocalipsa 13:4,8,12,15 și Apocalipsa 14:7,9-11 (vezi și Apocalipsa 15:4; Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 19:20; Apocalipsa 20:4; Apocalipsa 22:9). Care este tema principală a acestor versete?

De remarcat contrastul: oamenii se închină fie Creatorului, fie altcuiva. Creatorul este demn de închinare (Apocalipsa 5:9). Conflictul dintre Hristos și Satana a început în cer cu privire la închinare: „Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14). Satana voia închinarea care I se cuvenea numai Creatorului. Potrivit cu Apocalipsa 13:4,8,12,15, diavolul reușește să primească închinare prin activitatea celor două fiare, din mare și de pe pământ. La o comparație cu Daniel 7 iese în evidență cornul cel mic, ce „se va încumeta să schimbe vremurile și legea”, ce își va exercita autoritatea vreme de 1.260 de „zile” profetice, adică 1.260 de ani (Daniel 7:25, compară cu Apocalipsa 13:5; vezi Studiul 6). Singura parte din Cele Zece Porunci care vizează timpul este porunca a patra. Această putere a încercat să schimbe ziua de închinare din sâmbătă, ziua a șaptea, în duminică, ziua întâi a săptămânii. Faptul că o putere pământeană încearcă să schimbe ziua de închinare, Sabatul din ziua a șaptea, pe care Dumnezeu Însuși l-a dat ca semn al autorității Sale (Exodul 31:13; Ezechiel 20:12,20), este o încercare de a uzurpa autoritatea divină din temelii. Asupra acestui punct se concentrează, așadar, conflictul final cu privire la închinarea adevărată și cea falsă.

Din acest motiv, Apocalipsa îi identifică pe cei care Îi sunt credincioși lui Dumnezeu drept cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu” (Apocalipsa 12:17; Apocalipsa 14:12). Este inclus aici Sabatul din ziua a șaptea, nu duminica. Aceia care refuză apelul final al celor trei îngeri de a se închina lui Dumnezeu în ziua Lui cea sfântă (Isaia 58:13) și care se închină fiarei în sabatul ei fals, duminica, vor primi semnul fiarei (vezi Studiul 11).

Comentariu EGW

Marea luptă dintre bine și rău va crește în intensitate aproape de încheierea timpului. În toate veacurile, mânia lui Satana s-a manifestat împotriva bisericii lui Hristos, dar Dumnezeu Și-a revărsat harul și Spiritul asupra poporului Său pentru a-l întări, ca să se împotrivească puterii celui rău. Când apostolii lui Hristos aveau să ducă lumii Evanghelia Sa și să o scrie pentru toate veacurile viitoare, ei aveau să fie în mod special înzestraţi cu iluminarea Duhului. Dar, pe măsură ce biserica se apropie de eliberarea ei finală, Satana va lucra cu o putere din ce în ce mai mare. El s-a coborât „cuprins de o mânie mare, știind că are puţină vreme” (Apocalipsa 12:12). El va lucra „cu toată puterea, cu semne și minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9). 

Timp de șase mii de ani, această inteligenţă deosebită, care odinioară fusese cea mai înălţată printre îngerii lui Dumnezeu, s-a dedat cu totul lucrării de amăgire și ruinare. Și toată profunzimea iscusinţei satanice și a subtilităţii dobândite, toată cruzimea la care s-a ajuns în decursul acestor veacuri de luptă vor fi îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu în conflictul final. Și, în această vreme de primejdie, urmașii lui Hristos trebuie să avertizeze lumea cu privire la a doua venire a Domnului; trebuie pregătit un popor care să stea înaintea Lui, la venirea Sa, „fără pată și fără zbârcitură” (2 Petru 3:14). În acest timp, înzestrarea deosebită a harului și a puterii divine nu este mai puţin necesară pentru biserică decât a fost în zilele apostolilor. – Tragedia veacurilor, „Introducere”, p. ix

Datoria de a ne închina lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul că El este Creatorul și că Lui Îi datorează existența toate celelalte ființe. Și, peste tot în Biblie, unde este prezentată porunca Sa cu privire la respect și închinare mai presus de zeii păgânilor, acolo este citată și dovada pu­terii Sale creatoare. „Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96:5). „«Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. «Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri?»” … Psalmistul zice: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3). „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru” (Psalmii 95:6). Iar ființele sfinte care I se închină lui Dumnezeu în ceruri declară, ca motiv pentru care închinarea lor este datorată Lui: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4:11). – Tragedia veacurilor, p. 436

Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării și al închinării și niciodată nu ar fi existat vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioșiei față de adevăratul Dumnezeu, Acela „care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Urmează ca solia care le poruncește oamenilor să se închine lui Dumnezeu și să păzească poruncile Sale să le ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra. – Tragedia veacurilor, p. 437
 

În Apocalipsa 14:7, primul înger strigă: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” Apelul Cerului este ca, în lumina judecății iminente, să Îi oferim Creatorului loialitatea noastră supremă și închinarea noastră sinceră. Al doilea înger declară: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8). Babilonul reprezintă un sistem religios apostat care a respins mesajul primului înger în favoarea unui sistem fals de închinare. De aceea Apocalipsa 14:9-11 ne avertizează cu privire la închinarea la fiară și la icoana ei. Aici sunt prezentate alternativele: închinarea la Creator sau închinarea la fiară. Fiecare persoană de pe pământ va decide definitiv și irevocabil cui îi va fi complet loială – Domnului Isus sau lui Satana. 

7. Citește Apocalipsa 14:12. Care sunt cele două caracteristici ale celor care refuză să se închine fiarei? De ce ambele au o importanță vitală?

Dumnezeu va avea în timpul sfârșitului un popor care Îi va fi credincios în ciuda celei mai mari opoziții și a celei mai aprige persecuții din istoria lumii. Prin darul neprihănirii lui Hristos, acei credincioși vor duce vieți pline de har și de ascultare. Închinarea la Creator se află în opoziție directă cu închinarea la fiară și se exprimă prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Acest conflict final privitor la loialitatea față de Hristos sau față de puterea fiarei vizează închinarea, iar în centrul acestei mari lupte dintre bine și rău se află Sabatul. Acești urmași fideli ai Salvatorului vor avea nu doar credința „în” Isus, ci și credința „lui” Isus. Credința lui Isus este o credință atât de profundă, atât de puternică, atât de sinceră, încât toți demonii din iad și toate încercările de pe pământ nu o pot zgudui. Este o credință care merge înainte când nu poate vedea, care e convinsă atunci când nu vede niciun motiv să fie convinsă și speră atunci când nu poate înțelege. Această „credinț[ă a] lui Isus” este ea însăși un dar pe care îl primim prin credință. Ea ne va trece prin criza care ne stă în față. Când va izbucni criza finală și ne vom confrunta cu boicotul economic, cu persecuția, întemnițarea și chiar cu moartea, credința lui Isus ne va susține în ultimele ore ale pământului până la revenirea Domnului Isus. 

Cum îți pregătește Dumnezeu credința astăzi pentru ce va veni în viitor?

Comentariu EGW

[Al treilea] înger a fost văzut zburând prin mijlocul cerului și el „a zis cu glas tare: «Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. ... Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.»”

Aceștia sunt cei care repară spărtura făcută în Legea lui Dumnezeu. Ei văd că Sabatul poruncii a patra a fost înlocuit cu un sabat contrafăcut, fals, o zi care nu fusese poruncită în Cuvântul lui Dumnezeu. În mijlocul unei mari împotriviri, ei Îi sunt loiali Dumnezeului lor și iau poziție sub steagul îngerului al treilea. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1152 
Dacă dorim să avem duhul și puterea soliei îngerului al treilea, trebuie să prezentăm Legea și Evanghelia împreună, deoarece ele merg mână în mână. În timp ce o putere satanică îi instigă pe copiii neascultării să anuleze Legea lui Dumnezeu și să calce în picioare adevărul că Hristos este neprihănirea noastră, o putere cerească impresionează inima celor credincioși, îndemnându-i să înalțe Legea și pe Domnul Isus ca Mântuitor puternic. Dacă în experiența poporului lui Dumnezeu nu se va manifesta puterea divină, teoriile și ideile false vor captiva mințile, mulți Îl vor înlătura pe Hristos și neprihănirea Lui din experiența lor, iar credința lor va fi lipsită de puterea vieții. 

Pastorii trebuie să-L prezinte pe Domnul Hristos în toată plinătatea Sa, atât în bisericile noastre, cât și în teritoriile noi, pentru ca ascultătorii să poată cultiva o credință luminată. Oamenii trebuie să fie învățați că Hristos este pentru ei mântuire și neprihănire. ... Subiectul principal al soliei noastre nu sunt doar „poruncile lui Dumnezeu”, ci și „credința lui Isus”. Astăzi, pe calea noastră strălucește o lumină puternică și ea ne conduce la o încredere mai mare în Domnul Isus. Trebuie să acceptăm fiecare rază de lumină și să umblăm în ea. – Slujitorii Evangheliei, pp. 161, 162 
Ce efect va avea asupra celor cu adevărat ascultători și drepți acțiunea lumii de a înlătura Legea lui Dumnezeu? Vor fi ei luați de curentul puternic al răului? Deoarece atât de mulți se așază sub steagul prințului întunericului, oare poporul celor care păzesc poruncile se va abate de la loialitatea lui față de Dumnezeu? Nu! Niciunul dintre cei care rămân în Hristos nu va aluneca sau cădea. Urmașii Săi se vor închina în ascultare înaintea unei autorități mai înalte decât a oricărui potentat pământesc. În timp ce disprețul arătat față de poruncile lui Dumnezeu îi face pe mulți să suprime adevărul și să arate mai puțin respect față de el, cei credincioși vor ține sus, cu mai multă stăruință, adevărurile distinctive. – Maranatha, p. 28 (20 ianuarie)
 

„Creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, presupunând că astfel păzesc Sabatul biblic. Există şi astăzi creştini autentici în toate bisericile, cea Romano-Catolică nefăcând excepţie, care cred cu sinceritate că duminica este Sabatul hotărât de Dumnezeu. Dumnezeu le acceptă intenţiile sincere şi integritatea. Dar când respectarea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea se va lămuri care este adevăratul Sabat, atunci oricine va călca porunca lui Dumnezeu pentru a respecta un principiu care nu are o autoritate mai înaltă decât cea a Romei va onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Cel în cauză îi aduce omagiu Romei şi puterii care impune instituţia sfinţită de Roma. Se închină fiarei şi chipului ei. Când resping instituţia despre care Dumnezeu a declarat că este semnul autorităţii Sale şi când onorează în locul ei ceea ce Roma a ales ca dovadă a supremaţiei ei, oamenii acceptă semnul supunerii faţă de Roma – «semnul fiarei». Cei care continuă să calce porunca divină nu vor primi «semnul fiarei» înainte ca această realitate să fie clar adusă la cunoştinţa oamenilor, care vor fi puşi în situaţia de a alege între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor” (Tragedia veacurilor, p. 449).

Studiu zilnic:    
Daniel 7
Daniel 8
Daniel 9
Daniel 10
Daniel 11
Daniel 12 
Osea 1   
Ellen G. White, Divina vindecare, capi­to­lul „Copilul”.

1. De ce erau pline cuvintele cornului mic?

2. Pe cine reprezentau berbecul și țapul din viziunea lui Daniel?

3. Ce i s-a întâmplat profetului Daniel când a văzut vedenia și a auzit glasul cuvintelor?

4. Câți oameni vor citi cartea lui Daniel în vremea sfârșitului?

5. Care pot fi unele greșeli de îngrijire ce pot favoriza apariția unei boli la copil?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Maranatha, „Rămășița și sigilarea”, p. 213 (24 iulie).

 

Comentariu EGW

Privire generală
Tema biblică a marii lupte și cea a sanctuarului ceresc sunt inseparabil țesute în tema legii lui Dumnezeu și a Sabatului Său, care este inclus în legea Sa. De fapt, marea luptă a început cu acuzațiile false ale lui Lucifer la adresa caracterului, legii și principiilor guvernării divine. Îngerul rebel a sugerat că suntem ființe independente, complet capabile să definim sensul vieții în propriii noștri termeni și să ne formulăm relațiile și societatea așa cum ne dorim. În definitiv, această sugestie blasfematoare transmite dorința clară de a-L exclude pe Dumnezeu din viața noastră, din relațiile noastre și chiar din univers. De aceea, accentul pe care îl punem pe validitatea legii lui Dumnezeu nu este o chestiune de legalism sau de mântuire prin fapte, ci ține de ideea că legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său și, prin urmare, este miza marii lupte.

Apărarea legii lui Dumnezeu înseamnă apărarea caracterului și statutului Său de Creator și Împărat de drept al universului, care tronează în sanctuarul Său ceresc. Când apărăm legea divină transmitem că înțelegem că Dumnezeu este singura sursă a standardelor morale și a sensului vieții. Abandonarea lui Dumnezeu și a principiilor Sale de viață va duce la haos și la moarte veșnică. De aceea adventiștii de ziua a șaptea proclamă următoarele adevăruri biblice: 
• permanența legii lui Dumnezeu; 
• Sabatul ca semn al calității lui Dumnezeu de Creator și de Împărat; 
• sanctuarul din cer ca sediu al guvernării lui Dumnezeu și salvării universului; 
• mișcarea adventistă ca biserică a rămășiței, chemată să proclame ultima invitație adresată de Dumnezeu omenirii de a se întoarce în împărăția Sa.
Elementul central al misiunii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea îl constituie mesajele celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Aceste trei mesaje indică faptul că marea luptă este o alegere între două principii diametral opuse: cel al diavolului, care duce la pierzare, și cel al lui Dumnezeu, care duce la viață.

Temele studiului
1. Legea lui Dumnezeu, care include Sabatul, este eternă și neschimbătoare pentru că reprezintă ființa lui Dumnezeu, caracterul Său, statutul Lui de Creator și Împărat al universului, precum și principiile Sale de viață și de relaționare.
2. Sanctuarul ceresc este locul guvernării și salvării oferite de Dumnezeu.
3. Marea luptă a început din cauza dorinței lui Lucifer de a uzurpa statutul și autoritatea lui Dumnezeu.
4. Spre sfârșitul marii lupte de pe pământ, Dumnezeu a chemat și a întemeiat biserica rămășiței Sale. Dumnezeu a însărcinat această biserică a rămășiței să proclame ultimul apel al harului Său pentru omenire, invitând-o să Îl accepte drept Creator, Salvator și Domn, care este singura Sursă de viață.

Comentariu
Creștinismul și legea lui Dumnezeu
Mulți creștini au sentimente contradictorii cu privire la legea lui Dumnezeu. Pe de o parte, toți admit, într-o oarecare măsură, că legea lui Dumnezeu este bună și necesară. Până și Martin Luther, despre care mulți protestanți cred că avea o perspectivă negativă asupra legii, a dedicat o mare parte din Marele catehism scris de el comentariului cu privire la importanța legii lui Dumnezeu în viața creștinului. În prefața la Marele catehism, Luther mărturisește că, de fiecare dată când putea, recita Cele Zece Porunci împreună cu Rugăciunea Domnească, Crezul și Psalmii.

Pe de altă parte, de-a lungul istoriei, creștinii au găsit motive și modalități nu numai să scadă importanța legii lui Dumnezeu, ci și să o schimbe. În primele secole și în cele medievale, teologilor li s-a părut relativ ușor să schimbe Sabatul. De ce? La fel ca în cazul sanctuarului, integrarea dualismului și a perspectivei grecești asupra lumii a făcut posibilă respingerea Sabatului. Dacă, potrivit filozofiei grecești, sfera cerească este aspațială, existența unui sanctuar fizic care să ocupe spațiu în cer ar fi lipsită de sens. Înălțarea Domnului Isus la cer într-un trup omenesc real, material, care să ocupe un spațiu, era la fel de neconceput în filozofia greacă. Tot la fel, dacă sfera cerească este atemporală, un Sabat propriu-zis, ca timp sfânt, nu ar avea nicio relevanță pentru Dumnezeu și religie. Cu toate acestea, Sabatul este o temă mult prea evidentă în Biblie pentru a fi pur și simplu dat la o parte. De aceea mulți creștini din primele secole creștine și medievale au recurs la metoda alegorico-interpretativă de citire a Bibliei, singura care le permitea să împace viziunea greacă asupra lumii cu viziunea biblică asupra lumii. Potrivit acestei metode, sensul cel mai important al unei învățături biblice nu era sensul literal, ci un sens spiritual, transcendent, atemporal. S-a ajuns astfel la concluzia că nu era obligatoriu pentru creștini să sărbătorească un Sabat literal, propriu-zis. În schimb, îl puteau înlocui cu o semnificație spirituală, precum o odihnă abstractă, veșnică în Dumnezeu. Nu este de mirare atunci că în vremurile medievale creștinii nu au acordat o atenție specială legii lui Dumnezeu.

Reformatorii protestanți aveau să schimbe această tendință, întorcându-se la o citire gramaticală sau literală a Bibliei. De aceea reformatorii au acordat Celor Zece Porunci un rol proeminent în viața creștină și chiar și un loc în catehisme. Totuși, până și în aceste documente, legea lui Dumnezeu era percepută ca având autoritate parțială. De exemplu, la doar câteva paragrafe după sublinierea importanței Celor Zece Porunci pentru viața creștinului, Luther comentează cu privire la porunca Sabatului. Marele catehism al lui Luther conchide că Sabatul este o rânduială care ține de Vechiul Testament și nu îi privește pe creștini, care au fost eliberați de ea de către Hristos. În ciuda reformei în teologie propuse de el, Luther nu s-a putut elibera pe deplin de atracția exercitată de supozițiile grecești și de gândirea creștină tradițională.

În vremurile contemporane, dispensaționalismul a găsit o altă scuză sau o altă modalitate de a diminua importanța legii pentru creștini. Învățătura fundamentală a dispensaționalismului este că istoria mântuirii este împărțită în câteva perioade. Însă această segmentare nu este o simplă periodizare sau împărțire a istoriei mântuirii, ci în fiecare dintre aceste perioade Dumnezeu ar stabili legăminte, rânduieli și dispense speciale în dreptul anumitor categorii de oameni, oferindu-le o revelație unică și o responsabilitate diferită de ale celor care au fost în legământ cu Dumnezeu înainte. Una dintre aceste perioade speciale, cea aferentă legii, care acoperă perioada de la Sinai până la moartea lui Isus, ar fi caracterizată de legământ și de legea prezentată la Sinai. Dispensaționaliștii cred că legea a fost revelată sau „adăugată” numai poporului Israel, nu și celorlalți oameni de dinainte de Sinai sau de după Hristos. De aceea, legea lui Dumnezeu și Sabatul nu ar fi relevante pentru creștini.

Toate aceste moduri de subminare sau minimalizare a legii lui Dumnezeu vor duce în cele din urmă la instituirea semnului fiarei, o înlocuire a legii lui Dumnezeu cu legi omenești sau demonice, chiar și în contextul creștinismului. Astfel, Sabatul va fi înlocuit cu un sabat contrafăcut. Semnul fiarei reprezintă tocmai intenția inițială și obiectivul primordial al lui Satana în marea luptă: să respingă autoritatea și legea lui Dumnezeu și să le înlocuiască cu autoritatea și legea diavolului. Adventiștii de ziua a șaptea cred că sunt însărcinați de Dumnezeu să proclame soliile celor trei îngeri, care fac apel la oameni să se întoarcă la împărăția lui Dumnezeu; să Îi accepte și să Îi susțină legea; să respingă semnul lui Satana și autoritatea puterilor fiarei sale și să se alăture rămășiței lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului, care așteaptă revenirea Domnului Hristos în curând (Apocalipsa 14:6-12). De aceea, adventiștii de ziua a șaptea au dedicat legii lui Dumnezeu un întreg punct de credință: 
„Marile principii ale legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportamentul şi relaţiile umane şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc simţământul nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har, nu prin fapte, iar rodul ei este ascultarea de Porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat bunăstarea individului. Este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru semenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină” (Credința Fundamentală numărul 19, „Legea lui Dumnezeu”).

Se disting cel puțin două aspecte cu privire la legea lui Dumnezeu:
1. Legea lui Dumnezeu este reflexia caracterului Său și a principiilor împărăției Sale (vezi Psalmii 89:14). Prin urmare, legea se găsește chiar în inima sanctuarului ceresc, în chivotul legământului din Locul Preasfânt (Apocalipsa 11:19). De aceea, legea lui Dumnezeu este veșnică și aplicabilă tuturor oamenilor din toate timpurile. Pentru că Dumnezeu, natura și caracterul Său nu se schimbă, legea Lui nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată; Isus Hristos Însuși a declarat că nu a venit să schimbe legea, ci să o împlinească (Matei 5:17-19) și nu a acordat niciodată niciunui om din poporul Său, în nicio perioadă a istoriei, autoritatea să Îi submineze sau să Îi schimbe legea în întregime sau parțial. 
2. Legea lui Dumnezeu este oglindirea naturii iubitoare și neprihănirii lui Dumnezeu, care se reflectă în principiile împărăției Sale. Potrivit lui Pavel, „dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Din acest motiv legea nu poate fi pusă în opoziție cu Evanghelia sau cu mântuirea, legea nu este, nu a fost și nici nu va fi vreodată inamicul. Inamicii noștri sunt păcatul și diavolul. Legea lui Dumnezeu este „sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). Salvarea are loc prin harul lui Dumnezeu și este acceptată și însușită prin credință. Cu toate acestea, salvarea este lucrarea Duhului Sfânt care urmărește să ne readucă la statutul nostru inițial de copii ai lui Dumnezeu care reflectă perfect iubirea și neprihănirea Sa.

Aplicație
1. Dacă trăiești într-o țară creștină, cum se raportează creștinii din țara ta la legea lui Dumnezeu? Cum le poți împărtăși mesajul adventist privitor la legea lui Dumnezeu?
2. În majoritatea țărilor creștine de astăzi am putea organiza o dezbatere cu privire la duminică versus sâmbătă ca zi de odihnă prezentă a lui Dumnezeu. Dar dacă ai trăi într-o țară necreștină? Cum le-ai putea explica prietenilor tăi adevărul cu privire la Sabat și la marea luptă?
3. Compară legea ceremonială cu legea morală. Prin ce se aseamănă și care sunt diferențele dintre cele două? Ce dezvăluie despre Dumnezeu fiecare dintre aceste legi? Cum se raportează fiecare dintre aceste legi la Isus Hristos?