Lumină din sanctuar

Text de memorat

De memorat: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem ____ care S-a aşezat la dreapta scaunului ______ al Măririi, în ceruri, ca slujitor al _____ şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de ____” (Evrei 8:1,2).

La scurtă vreme după dezamăgirea din 22 octombrie 1844, unii dintre milleriți, după rugăciune și studiu, au ajuns să își înțeleagă greșeala. Profeția celor 2.300 de zile nu avea în vedere a doua venire a lui Isus, așa cum se credea în general, ci lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc, descrisă atât de bine în cartea Evrei. Curățarea sanctuarului din cer era împlinirea curățării pământești a sanctuarului de pe pământ, așa cum arată Leviticul. Pentru a înțelege mai bine acest adevăr important, să privim la paralela dintre Daniel 7 și Daniel 8:
 

Daniel 7
Babilonul
Medo-Persia
Grecia
Roma
Judecata din cer

Daniel 8
------
Medo-Persia
Grecia
Roma
Curățarea sanctuarului

Această paralelă ne ajută să vedem adevărata natură a curățării sanctuarului, care este marea judecată de cercetare anterioară revenirii Domnului Isus. În studiul din această săptămână vom explora adevărul biblic vital despre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc.
De citit ca bază a studiului: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 22–24, 28.

25 mai: Ziua Grupurilor Etnice

 

Comentariu EGW

Domnul Miller şi cei care au fost alături de el au crezut că acea curăţire a Sanctuarului, despre care se vorbeşte în Daniel 8:14, însemna curăţirea pământului prin foc, înainte ca acesta să devină locuinţa sfinţilor. Aceasta urma să aibă loc la revenirea lui Hristos; de aceea, noi aşteptam acest eveniment la sfârşitul celor 2.300 de zile, sau ani. Dar, după dezamăgirea noastră, Scripturile au fost cercetate cu grijă, cu rugăciune şi cu multă stăruinţă şi, după o perioadă de nesiguranţă, lumina s-a revărsat peste întunericul nostru; îndoiala şi incertitudinea au fost îndepărtate.

Era clar acum că, în loc să se refere la curăţirea pământului, profeţia din Daniel 8:14 arăta către lucrarea finală a Marelui nostru Preot din cer, încheierea ispăşirii şi pregătirea poporului pentru a sta în picioare în ziua venirii Sale. – Mărturii, vol. 1, p. 58
Gândește-te la Isus. El se află în Locul Sfânt, nu singur, ci înconjurat de zece mii de ori zece mii de îngeri cerești care așteaptă să împlinească porunca Lui. Și le poruncește să meargă și să lucreze pentru cel mai slab sfânt care își pune încrederea în Dumnezeu. Mari și mici, bogați și săraci, pentru toți este asigurat același ajutor.

Gândește-te la acest lucru extraordinar, că Hristos Își face continuu lucrarea Sa solemnă în Sanctuarul ceresc și, dacă porți jugul lui Hristos, dacă iei povara lui Hristos, vei fi angajat într-o lucrare asemănătoare cu a Aceluia care este Capul bisericii. – The Faith I Live By, p. 205
Subiectul sanctuarului și al judecății de cercetare ar trebui să fie înțeles clar de poporul lui Dumnezeu. Toți au nevoie de cunoaștere, fiecare pentru sine însuși, despre poziția și lucrarea marelui nostru Mare-Preot. Altfel, le va fi imposibil să-și exercite credința care este esențială în acest moment sau să ocupe poziția pe care Dumnezeu le-a desemnat-o. Fiecare om are un suflet de salvat sau de pierdut. Fiecare are un dosar pe rol în tribunalul ceresc. Fiecare trebuie să-L întâlnească față în față pe marele Judecător. 

Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. Lucrarea din sanctuar îl privește personal pe fiecare om care trăiește pe pământ. El a fost deschis ca să vedem planul mântuirii, ne duce până la sfârșitul timpului și ne descoperă subiectul estrem de important al luptei dintre neprihănire și păcat. Este de maximă importanță ca fiecare să studieze temeinic aceste subiecte și să poată da un răspuns oricui îl întreabă despre speranța pe care o are. – Lift Him Up, p. 329 
 

1. Citește Exodul 25:8,9,40 și Evrei 8:1-6. Care sunt cele două sanctuare din aceste versete?
 

În timp ce cercetau Scriptura în lunile de după octombrie 1844, primii credincioși adventiști au înțeles că în Biblie sunt menționate două sanctuare – cel construit de Moise și marele original din cer. În Biblie, termenul „locaș sfânt/sanctuar” se referă, în primul rând, la cortul construit de Moise, ca o copie, o reproducere a lucrurilor cerești, iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” din cer, la care făcea trimitere sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, slujbele care reproduceau ceea ce se întâmplă în cer și-au pierdut importanța. „Adevăratul cort” din cer este sanctuarul noului legământ. Și, pentru că profeția din Daniel 8:14 se împlinește în această eră, sanctuarul la care face referire trebuie să fie sanctuarul noului legământ. „La încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar. Astfel, profeţia: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit» (Daniel 8:14) se referă indiscutabil la sanctuarul din ceruri” (Tragedia veacurilor, p. 417).

Sanctuarul din pustiu era o machetă, o copie la scară redusă a sanctuarului ceresc. Serviciile din sanctuarul pământesc prefigurau planul lui Dumnezeu de mântuire. Fiecare jertfă adusă reprezenta jertfa lui Isus pe crucea de pe Calvar (vezi Ioan 1:29). Prin jertfa lui Hristos suntem eliberați de condamnarea păcatului. Primim iertarea. Atunci când acceptăm jertfa lui Isus în dreptul nostru și ne mărturisim păcatele, vina noastră este ștearsă (1 Ioan 1:9). Isus nu este doar Mielul care a murit pentru noi, ci și Preotul care trăiește pentru noi. Evrei 7:25 explică: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” El îndepărtează vina păcatului și ne salvează de sub puterea păcatului (Romani 8:1-4; 2 Corinteni 5:21). Lucrarea lui Isus în sanctuarul din cer este pentru noi. Ca rezultat al mijlocirii Sale, stăpânirea păcatului asupra vieții noastre este distrusă. Nu mai suntem robi sau sclavi ai naturii noastre păcătoase. Prin Domnul Hristos suntem liberi: liberi de condamnarea și de sub controlul păcatului. Când ne prindem de Hristos prin credință, avem siguranța mântuirii.

Ce înseamnă pentru tine faptul că Isus este în cer și lucrează în favoarea ta, adică mijlocește pentru tine? De ce ai nevoie de un Mediator de partea ta? 
 

Comentariu EGW

Ce este curățirea sanctuarului? Că a existat un astfel de serviciu în legătură cu sanctuarul pământesc este afirmat în Scripturile Vechiului Testament. Dar poate fi în cer ceva de curățat? În Evrei 9, curățirea, atât a sanctuarului pământesc, cât și a celui ceresc, este arătată clar.

Curăţirea, atât în slujba tipică, cât şi în cea din ceruri, trebuie să fie realizată cu sânge: în prima, cu sângele animalelor, iar în acesta din urmă, cu sângele lui Hristos.
Curățirea nu a era o îndepărtare a impurităților fizice, pentru că trebuia să fie făcută cu sânge și, prin urmare, era vorba de o curățare de păcat. – The Faith I Live By, p. 206
Hristos a fost temelia întregului sistem religios iudaic. În slujirea pre­oților se amintea continuu de jertfa și mijlocirea lui Hristos. Toți cei care vin astăzi la Hristos trebuie să nu uite că meritele Sale sunt tămâia care se amestecă cu rugăciunile celor care se pocăiesc de păcatele lor și primesc iertare, milă și har. Nevoia noastră de mijlocirea lui Hristos este constantă. Zi de zi, dimineața și seara, inima smerită trebuie să aducă rugăciuni la care se vor primi ca răspuns har și pace și bucurie. „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc (în engl.: care aduc mulțumiri) Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.”

Da, Hristos a devenit mijlocitorul rugăciunii între om și Dumnezeu. El a devenit, de asemenea, mijlocul prin care omul primește binecuvântarea lui Dumnezeu. În El se împletesc divinitatea și omenescul. Oamenii trebuie să colaboreze cu Dumnezeu la mântuirea propriilor suflete și apoi să facă eforturi serioase, perseverente și neobosite pentru a-i salva pe cei care sunt gata să piară. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1078

După căderea în păcat, Hristos a devenit învățătorul lui Adam. El a acționat în locul lui Dumnezeu față de oameni, salvând omenirea de la moartea imediată. El Și-a asumat lucrarea de mijlocitor. Lui Adam și Evei li s-a dat o perioadă de probă în care să se întoarcă la loialitatea lor și în acest plan divin au fost cuprinși toți urmașii lor. 

Fără ispășirea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi putut exista nicio posibilitate ca omul să primească de la Dumnezeu binecuvântare sau mântuire. Dumnezeu a fost gelos pentru onoarea Legii Sale. Călcarea acelei legi a provocat o despărțire înfricoșătoare între Dumnezeu și om. Adam, în nevinovăția sa, putea să comunice direct cu Creatorul său, o comunicare liberă și fericită. După cădere, Dumnezeu avea să comunice cu omul numai prin Hristos și prin îngeri. – Conflict and Courage, p. 20

Suferind pedeapsa deplină pentru vinovăția lumii, Isus a devenit Mijlocitorul între Dumnezeu și om, pentru a-l face pe om să poată fi din nou plăcut înaintea lui Dumnezeu, oferindu-i harul de a respecta Legea Celui Preaînalt. Hristos nu a venit să desființeze Legea sau Prorocii, ci să le împlinească la literă. Jertfa de ispășire de la Calvar a dovedit, nu numai înaintea lumii căzute, ci și înaintea cerului și înaintea lumilor necăzute, că Legea lui Dumnezeu este sfântă, dreaptă și bună. Domnul Hristos a venit pentru a mări importanța Legii și a o onora. – Credința și faptele, p. 118
 

2. Citește Leviticul 16:21,29-34; Leviticul 23:26-32 și Evrei 9:23-28. De ce era Ziua Ispășirii atât de importantă în vechime?

Preoții slujeau în fiecare zi din an, dar în Ziua Ispășirii, numită în ebraică Yom Kippur, atenția întregului popor era îndreptată spre sanctuar. Leviticul 16 și 23 oferă instrucțiuni precise cu privire la Ziua Ispășirii. Nu se făcea nicio activitate obișnuită. Toată lumea postea. În timp ce marele-preot intra în prezența Domnului în numele lor în Locul Preasfânt, israeliții își cercetau inima. Toți Îl căutau pe Dumnezeu în umilință și cu mărturisiri sincere. Cine nu se smerea în Ziua Ispășirii avea să fie „nimicit”, adică să nu mai facă parte din poporul ales (Leviticul 23:27,29). În Ziua Ispășirii, marele-preot ducea în sanctuar sângele țapului pentru Domnul și, după ce stropea cu el capacul ispășirii, aplica sângele pe coarnele altarului de aur și ale altarului de aramă, purificând complet întregul sanctuar. După ce termina „de făcut ispășirea”, marele-preot își punea mâinile pe țapul viu și mărturisea păcatele poporului Israel. Țapul era apoi trimis în pustiu pentru a fi separat de tabără pentru totdeauna (Leviticul 16:20-22).

În timpul slujbelor zilnice, sângele era transferat asupra sanctuarului, arătând consemnarea păcatelor (Ieremia 17:1) și faptul că Dumnezeu Își asuma responsabilitatea pentru înlăturarea lor finală. Acum, în Ziua Ispășirii, sângele era transferat pe capul țapului ispășitor, al lui Azazel, care îl reprezenta pe Satana și demonstra faptul că acesta era responsabil în ultimă instanță de problema păcatului. Acest țap era dus departe în pustiu astfel încât, la sfârșitul Zilei Ispășirii, Dumnezeu să aibă un sanctuar și un popor curat. În sanctuarul ceresc, Hristos acți­onează în favoarea noastră. Inițial în Locul Sfânt, iar acum în Locul Preasfânt, începând cu anul 1844, anul care marchează sfârșitul celor 2.300 de zile. Vom trece de această mare judecată datorită lui Isus, Înlocuitorul nostru. După cum a spus Ellen G. White, suntem „îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 25). Ca răspuns la această neprihănire – acordată/atribuită – noi ne smerim sufletul, ceea ce presupune o renunțare la păcat. Aceasta înseamnă că nu am ajuns să acceptăm răul cu ușurință, că nu ne scuzăm și nici nu ne agățăm de păcate îndrăgite, ci creștem în har și trăim o viață sfântă.

Care este semnificația Zilei Ispășirii în viața noastră actuală? De ce ar trebui să aibă un impact decisiv asupra modului în care trăim?

Comentariu EGW

În Ziua Ispășirii, marele-preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în Locul Preasfânt cu sângele jertfei și stropea din el spre capacul ispășirii, de deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerințele Legii care cerea viața păcătosului erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele-preot lua păcatele asupra sa și, ieșind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăției poporului Israel. La ușa tabernaculului, își punea mâinile pe capul țapului de trimis și mărturisea asupra lui „toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de Lege cu care au păcătuit ei”, punându-le „pe capul țapului”. Iar când țapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, odată cu el, și aceste păcate au fost îndepărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta era slujba săvârșită drept „chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8:5). … 

În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii și de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învățat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea și la slujirea Domnului Hristos și, o dată pe an, mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos și Satana – curățirea finală a universului de păcat și păcătoși. – Patriarhi și profeți, pp. 355, 358

Trăim în marea Zi a Ispăşirii şi tema permanentă a studiului nostru ar trebui să fie lucrarea sfântă pe care o face acum Hristos pentru po­porul lui Dumnezeu, în Sanctuarul ceresc. Ar trebui să-i învăţăm pe copiii noştri ce semnificaţie avea Ziua Ispăşirii în vechime şi faptul că ea era un timp special de mare umilinţă şi de mărturisire a păcatelor înaintea lui Dumnezeu. Ziua antitipică a ispăşirii urmează să aibă acelaşi caracter. Toţi cei care proclamă adevărul prin învăţătură şi prin exemplu trebuie să sune din trâmbiţă, dând un sunet clar. … Marea lucrare care stă în faţa noastră este aceea de a-i îndepărta pe oameni de obiceiurile şi de practicile lumeşti, de a-i duce mai sus şi tot mai sus, la spiritualitate, la evlavie şi la o lucrare serioasă pentru Dumnezeu. Lucrarea ta [a noastră] este proclamarea solia îngerului al treilea; trebuie să dai [să dăm] lumii ultimul semnal de avertizare. Domnul să te [ne] binecuvânteze cu pătrundere spirituală. – Mărturii, vol. 5, p. 520

Noi stăm acum în curtea din afară, așteptând și ținând privirea îndreptată spre acea speranță binecuvântată, arătarea glorioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Nu trebuie aduse jertfe, pentru că Marele nostru Preot Își îndeplinește lucrarea în Locul Preasfânt. În mijlocirea Sa ca avocat al nostru, Hristos nu are nevoie de meritele omului, nici de mijlocirea niciunui om. El este singurul purtător de păcat, singura jertfă pentru păcat. Rugăciunea și mărturisirea trebuie făcute numai Aceluia care a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt. El îi va mântui pe toți cei care vin la El cu credință. El trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi. – Lift Him Up, p. 319
 

3. Compară Daniel 7:9,10 cu Apocalipsa 14:6,7. Care este asemănarea dintre aceste pasaje?

Judecata este o temă predominantă în Biblie. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14). Isus a atras atenția ascultătorilor Săi asupra unui moment viitor de judecată, când „oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12:36). Apostolul Pavel adaugă că Dumnezeu „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Îngerul mesager i-a spus lui Ioan că „a venit ceasul judecății Lui [a lui Dumnezeu]” (Apocalipsa 14:7).

4. Citește Apocalipsa 22:10-12. Care va fi soarta întregii lumi la revenirea lui Isus? Ce i se spune clar lui Ioan?

De vreme ce Domnul Hristos vine pentru a aduce răsplata finală, trebuie să existe o judecată înainte, care să arate cine și ce răsplată va primi la venirea Lui. Când va reveni Hristos, nu va mai exista o a doua șansă. Fiecare om a avut suficiente informații pentru a lua o decizie finală și irevocabilă, pentru sau împotriva Domnului Hristos. 
 

5. Citește Matei 25:1-13. De ce Isus are atitudini atât de diferite față de aceste două categorii de credincioși?

„După ce se va încheia cercetarea, după ce cazurile celor care s-au declarat de-a lungul timpului urmaşi ai lui Hristos vor fi fost examinate şi se va decide în dreptul lor, atunci, nu mai înainte, se va încheia harul şi se va închide uşa îndurării. Astfel, prin această declaraţie scurtă, «cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa», suntem conduşi până la lucrarea finală a Mântuitorului, până la momentul când va fi adus la îndeplinire marele plan de salvare a omului” (Tragedia veacurilor, p. 428). Nu trebuie să ne temem de judecată. Prin Hristos avem iertarea, eliberarea de vinovăție, puterea de a trăi vieți evlavioase, iar victoria finală ne aparține.
 

Comentariu EGW

În ziua judecății, oamenii vor vedea ce ar fi putut deveni prin puterea lui Hristos. … Ei cunoșteau cerințele lui Dumnezeu, dar au refuzat să se conformeze condițiilor prevăzute în Cuvântul Său. … 
La fel de clar ca în lumina soarelui de la amiază, toți văd ce ar fi putut fi dacă ar fi conlucrat cu Dumnezeu în loc să I se împotrivească. Situația nu mai poate fi schimbată. Cazurile lor sunt hotărâte pentru totdeauna. Ei trebuie să piară împreună cu cel ale cărui căi și lucrări le-au urmat. 

O străfulgerare, ca un fulger de lumină va veni la toți cei pierduți. Ei vor vedea clar taina evlaviei, pe care, în timpul vieții lor, au disprețuit-o și au urât-o. Iar îngerii căzuți, înzestrați cu o inteligență mai înaltă decât omul, își vor da seama ce au făcut folosindu-și puterile pentru a-i determina pe oameni să aleagă înșelăciunile și minciunile lor. Toți cei care s-au unit cu înșelătorul, toți cei care i-au învățat căile și i-au practicat înșelăciunile, trebuie să piară odată cu el. Domnul Isus îi privește cu milă și spune: „Plecați de la Mine!” – The Upward Look, p. 203

Nimeni nu trebuie să fie înșelat. Legea lui Dumnezeu este la fel de sfântă ca tronul Său și, prin ea, fiecare om care vine în lume trebuie să fie judecat. Nu există un alt standard prin care să fie testat caracterul. „Dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (în engl.: „Dacă nu vorbesc după acest cuvânt, este pentru că nu este lumină în ei). Acum, cazul va fi hotărât conform Cuvântului lui Dumnezeu sau după pretențiile omului? Hristos spune: „După roadele lor îi veți cunoaște.” – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1099

Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să Îl iubească şi să respecte Legea Sa. Prin planul de răscumpărare, El le-a arătat oamenilor o dragoste indescriptibilă. El ne-a dăruit comorile înţelepciunii Sale şi ne-a oferit cel mai valoros dar al cerului pentru a ne determina să Îl iubim şi să fim în armonie cu voinţa Sa. Dacă refuzăm o astfel de dragoste şi dacă nu Îl vom invita să ne conducă, ne îndreptăm singuri spre ruină, iar în cele din urmă vom îndura o pierdere veşnică. ... 

Când cazurile tuturor oamenilor ajung înaintea lui Dumnezeu, nu este pusă niciodată întrebarea: „Ce convingeri au spus ei că au?”, ci „Ce au făcut ei? Au fost împlinitori ai Cuvântului? Au trăit pentru ei înşişi ori s-au deprins cu fapte de binefacere, de bunătate şi de dragoste, punându-i pe alţii pe primul loc şi lăsându-se pe ei la urmă, pentru ca alţii să fie binecuvântaţi?”
Dacă raportul arată că astfel a fost viaţa lor, că au fost caracterizaţi de blândeţe, renunţare la sine şi bunătate, vor primi binecuvântata asigurare şi aprobare din partea lui Hristos: „Bine, rob bun și credincios”, „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, pp. 127, 129
 

6. Citește Evrei 4:14-16 și Evrei 10:19-22. Ce asigurare și ce invitație divină ne adresează aceste versete?

Pavel ne transmite aici „să rămânem tari”, „să ne apropiem [...] cu deplină încredere”, „să ținem fără șovăire”, „să nu părăsim”, să ne concentrăm credința asupra lui Isus, Marele nostru Preot. În Isus avem tot ce ne trebuie. Prin credință, putem intra în sanctuarul ceresc „pe calea cea nouă și vie” pe care Isus a deschis-o pentru noi. Privind în curte, vedem sânge pe coarnele altarului de aramă. În Locul Sfânt, vedem sânge pe coarnele de aur ale altarului pentru tămâiere. Vedem sângele stropit pe perdeaua din fața capacului ispășirii. Sângele lui Isus pregătește calea la fiecare pas. Lucrul acesta ne oferă speranță, pentru că ne putem reîntâlni cu Dumnezeu numai atunci când Isus ne iartă și ne șterge păcatele. Mila lui Dumnezeu este infinită, dar la fel este și dreptatea Sa. Iar dreptatea nu poate accepta jertfa lui Hristos ca ispășire pentru fărădelegile noastre decât dacă Isus garantează, mai întâi, că ne iartă păcatele și, apoi, că le șterge.

7. Citește Apocalipsa 11:19. De ce este importantă această viziune, în contextul marii lupte? Cum arată această legătură inseparabilă dintre lege și Evanghelie?

Aici, în strălucirea orbitoare a prezenței lui Dumnezeu din sala tronului universului, chiar la baza tronului lui Dumnezeu, descoperim legea divină în chivotul legământului. Aici, în Locul Preasfânt, se descoperă mila și dreptatea lui Dumnezeu. Nicio putere pământeană nu poate schimba legea lui Dumnezeu, deoarece, printre altele, este păstrată cu sfințenie în chivotul legământului din cer. Citește Evrei 8:10. Intrând prin credință în sanctuarul ceresc, găsim iertarea pentru păcatele noastre din trecut și puterea de a trăi o viață de ascultare prin Hristos, care a murit pentru noi și care scrie legea în inima noastră. Isus ne mântuiește „în chip desăvârșit” (Evrei 7:25). Isus ne salvează definitiv și complet.

De ce este medierea lui Isus o veste atât de bună? Ce speranță am avea fără Evanghelie, în fața legii ca standard al neprihănirii?

Comentariu EGW

Avem pe Cineva care este cu totul în stare și întotdeauna dornic să ne dea chiar ajutorul de care avem nevoie în momentul de impas. Am fost invitați să cerem ajutor, să venim cu deplină încredere la tronul harului, să cerem ce dorim și ni se va da. Și, dacă cuvintele lui Hristos rămân în noi, noi suntem aleșii lui Dumnezeu și vom aduce roade în credință statornică, prețuind credința care lucrează prin iubire și curăță sufletul de orice întinare morală. „Multe roade” este dovada că au rămas în noi cuvintele lui Hristos și ele lucrează în suflet. – The Signs of the Times, February 20, 1896, par. 3

Cei care au acea credință care lucrează prin iubire și curățește sufletul, vor fi sfințiți în trup, suflet, spirit și minte. Va exista o slujire eficientă atunci când slujitorul lui Dumnezeu va face ca lucrarea vieții lui să fie aceea de se prinde de Cuvântul lui Dumnezeu cu o hotărâre pe care nimic nu o poate clinti, de a se ține tare de acel cuvânt, de a se hrăni cu el și de a-l împărtăși altora ca pe cuvântul vieții. 

Când ne punem încrederea permanent în Isus, jertfa noastră adusă lui Dumnezeu va fi însăși ființa noastră. Noi vom depinde atunci cu totul de neprihănirea și de mijlocirea lui Hristos Isus ca singura noastră speranță. Nu poate exista confuzie, nici neîncredere, pentru că, prin credință, Îl vedem pe Isus care a fost rânduit de Dumnezeu tocmai pentru aceasta, pentru a face ispășire pentru păcatele lumii. El este angajat prin legământ solemn să mijlocească în favoarea tuturor celor care vin la Dumnezeu prin El și să le asigure mântuirea, dacă ei vor crede. Nouă ne-a fost dat privilegiul de a ne apropia cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie. – Letter 153, 1897

În Numele lui Hristos, cererile noastre se înalță la Tatăl. El mijlocește în favoarea noastră, iar Tatăl deschide toate comorile harului Său pentru ca noi să ni le însușim, să ne bucurăm și să le împărtășim și altora. „Cereți în Numele Meu”, spune Hristos. „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit.” Folosiți Numele Meu. Aceasta va da eficiență rugăciunilor voastre, iar Tatăl vă va da bogățiile harului Său. De aceea cereți și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. 
Ce condescendență! Ce privilegiu ne este acordat! Hristos este legătura dintre Dumnezeu și om. Când ne apropiem de Dumnezeu în virtutea meritelor lui Hristos, suntem îmbrăcați cu veșmintele Sale preoțești. El ne așază lângă El, înconjurându-ne cu brațul Său uman, în timp ce, cu brațul Său divin, Se prinde de tronul Infinitului. El pune meritele Sale ca pe o tămâie plăcut mirositoare în cădelniță aflată în mâinile noastre ca să încurajeze cererile noastre. El promite să asculte și să împlinească cererile noastre. Hristos a devenit mijlocitorul rugăciunii dintre om și Dumnezeu. El a devenit și mijlocitorul binecuvântării între Dumnezeu și om. El a unit cele dumnezeiești cu cele omenești. – In Heavenly Places, p. 77
 

8. Citește Evrei 10:9-14. Ce diferență există între slujirea preotului din sanctuarul pământesc și slujirea lui Isus în sanctuarul ceresc?

Hristos a murit pe cruce o dată pentru totdeauna ca jertfă desăvârșită pentru păcat. Lucrarea lui preoțească din sanctuarul ceresc ne sfințește. Acum, după ce a intrat în Locul Preasfânt, El acționează ca Apărător al nostru în cadrul judecății (vezi 1 Ioan 2:1). Citește Evrei 9:28. Prin jertfa și medierea Sa, problema păcatului a fost rezolvată. Acum Domnul Isus urmează să vină din nou pe pământ pentru cei care „vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:8). 

9. Citește Evrei 6:19,20. De ce ne invită să Îl urmăm și ce descoperim atunci când Îl urmăm?

„Medierea pe care o face Hristos din sanctuarul de sus în favoarea omului este la fel de importantă pentru planul de mântuire ca moartea Sa pe cruce. Prin jertfa Sa, El a început această lucrare pe care, după înviere, S-a înălţat la cer ca să o continue și să o încheie. Trebuie să intrăm, prin credinţă, dincolo de perdea, «unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător» (Evrei 6:20). Acolo se reflectă lumina crucii de pe Calvar. Acolo ajungem să înţelegem mai clar misterele răscumpărării. Mântuirea omului a fost realizată cu un preţ infinit pentru Cer. Sacrificiul făcut satisface cele mai înalte exigenţe ale legii lui Dumnezeu, care a fost călcată de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, pot să fie prezentate înaintea lui Dumnezeu dorinţele sincere ale tuturor acelora care vin la El prin credinţă” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 489).

Planul de mântuire este un plan complet de soluționare a marii lupte și de salvare a acestei planete din ghearele lui Satana. Viața lui Isus a dezvăluit iubirea lui Dumnezeu în fața lumii care suferea și a universului care era martor. Moartea Lui a dezvăluit hidoșenia păcatului și a asigurat salvarea întregii omeniri. Mijlocirea Lui în sanctuarul ceresc pune beneficiile ispășirii la dispoziția oricui caută să le primească prin credință.

Ce relație vezi între moartea lui Hristos pe cruce și medierea Sa în sanctuarul ceresc? De ce este judecata atât de necesară în planul de mântuire?

Comentariu EGW

[Isus] a trăit cândva ca om pe pământ, divinitatea Sa fiind înveșmântată în corp omenesc – un om care a suferit, a fost ispitit, înconjurat de uneltirile lui Satana. ... Acum, El este la dreapta lui Dumnezeu în cer, ca Apărător al nostru, mijlocind pentru noi. Gândul acesta trebuie să ne mângâie și să ne dea speranță mereu. El Se gândește la cei care sunt supuși ispitelor în această lume. El se gândește la fiecare dintre noi și cunoaște toate nevoile noastre. Când ești ispitit, spune: El îmi poartă de grijă, El mijlocește pentru mine, El mă iubește, El a murit pentru mine. Mă voi preda Lui cu totul. 

Noi întristăm inima lui Hristos când ne plângem de milă, ca și cum ne-am fi propriul salvator. Nu; noi trebuie să-I încredințăm lui Dumnezeu păstrarea sufletelor noastre ca unui Creator credincios. El trăiește mereu pentru a mijloci pentru cei încercați și ispitiți. Deschideți-vă inima înaintea razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii și nu lăsați să vă mai iasă de pe buze niciun cuvânt de îndoială sau de necredință, ca să nu semănați semințele îndoielii. Ne așteaptă binecuvântări bogate; să le primim prin credinţă. Vă rog fierbinte să aveți curaj în Domnul! Puterea divină este a noastră, așadar, să vorbim despre curaj, despre putere și despre credință. – Asemenea lui Hristos, p. 109 (5 aprilie)

Templul lui Dumnezeu este deschis în ceruri, iar peste pragul lui se revarsă slava pregătită pentru fiecare biserică care Îl va iubi pe Dumnezeu și va păzi poruncile Lui. Noi trebuie să studiem, să medităm și să ne rugăm. Atunci, vom putea vedea cu ochii spirituali curțile interioare ale Templului ceresc. Vom prinde temele cântărilor și ale mulțumirilor corului ceresc din jurul tronului. Când Sionul se va scula și se va lumina, lumina lui va fi pătrunzătoare și, în adunarea sfinților, se vor auzi cântări prețioase de laudă și mulțumire. Murmurările, plângerile și lamentările legate de dezamăgiri și dificultăți mărunte vor fi pierdute din vedere. Când ne vom unge ochii cu alifia cerească, vom vedea slava de dincolo. Credința va străbate prin negura grea a lui Satana și Îl vom vedea pe Apărătorul nostru prezentând tămâia meritelor Sale în favoarea noastră. – That I May Know Him, p. 273

În viața aceasta, abia începem să înțelegem subiectul minunat al mântuirii. Cu înțelegerea noastră mărginită, putem aprecia foarte corect rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila care se întâlnesc la cruce; totuși, cu cele mai ascuțite puteri mintale, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese prea slab. Planul de mântuire nu va fi deplin înțeles nici chiar atunci când cei răscumpărați vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți, însă, de-a lungul veacurilor veșnice, adevărul se va descoperi continuu în fața minților uimite și încântate. Cu toate că necazurile, durerile și ispitele pământului sunt terminate, iar cauza îndepărtată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaștere lămurită, inteligentă, a ceea ce a costat mântuirea lor. – Tragedia veacurilor, p. 651
 

„Cu cât văd mai de aproape caracterul nepătat al Domnului Hristos, cu atât mai puternică va fi dorința oamenilor de a fi asemenea chipului Său și cu atât mai puțin vor vedea în ei curăție și sfințenie. Dar, în timp ce ar trebui să ne conștientizăm starea de păcătoșenie, ar trebui și să ne sprijinim pe Domnul Hristos ca neprihănire a noastră, sfințenie și răscumpărare a noastră. Noi nu putem răspunde acuzațiilor lui Satana aduse împotriva noastră. Numai Domnul Hristos poate face o apărare eficientă în favoarea noastră. El este în stare să îl aducă la tăcere pe acuzator cu argumente bazate nu pe meritele noastre, ci pe ale Sale” (Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 471, 472).

„Trăim acum în marea Zi a Ispăşirii. În ceremoniile simbolice, în timp ce marele-preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi plece sufletul în pocăinţă şi în smerenie înaintea Domnului, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi cei care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu, cu regret pentru păcate şi autentică pocăinţă” (Tragedia veacurilor, p. 489, 490).

Studiu zilnic:
Ezechiel 48
Daniel 1
Daniel 2
Daniel 3
Daniel 4
Daniel 5
Daniel 6     
Ellen G. White, Divina vindecare, capi­to­lul „Mama”.

1. Ce nume au primit în Babilon Daniel, Hanania, Mișael și Azaria?

2. Ce înseamnă fierul amestecat cu lutul din chipul visat de Nebucadnețar?

3. Ce reacții a avut Belșațar când a văzut degetele unei mâini de om pe zid?

4. Câte căpetenii conduceau în Medo-Persia împreună cu Daniel?

5. Ce ar trebui să facă soțul ca să-și păstreze soția plină de vioiciune și bucurie?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Mărturii, cap. „Nu este timp de pierdut”, vol. 8, pp. 314, 315. 

 

Privire generală
Tema sanctuarului este atât de evidentă în Vechiul și în Noul Testament, încât este incredibil faptul că mulți creștini au pierdut din vedere doctrina sanctuarului ceresc, vreme de aproape două milenii. Adventiștii de ziua a șaptea și-au dat seama că doctrina despre sanctuarul ceresc nu era doar o învățătură biblică importantă, ci era principiul de bază al unei teologii biblice care făcea legătura între alte doctrine. Dintre acestea fac parte: 
a. doctrina cu privire la Dumnezeu, caracterul, creația, misiunea și guvernarea Sa; 
b. doctrina originii răului și a marii lupte; 
c. doctrina despre Hristos, prima Lui venire pe pământ, întruparea, viața, lucrarea, moartea, învierea și înălțarea Sa; 
d. doctrina mântuirii prin Hristos; 
e. doctrina cu privire la sfârșit, venirea lui Hristos, judecata finală și refacerea tuturor lucrurilor; 
f. doctrina despre biserică, în special învățătura despre biserica rămășiței de la sfârșitul timpului, înainte de a doua venire a lui Isus.

Cea mai lungă profeție biblică, cei 2.300 de ani din Daniel 8:14, vizează sanctuarul ceresc și marea luptă. Această profeție ne prezintă atât atacul asupra sanctuarului ceresc, cât și curățarea acestuia în Ziua Judecății și restaurarea tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, adventiștii nu se gândesc la această profeție ca la ceva abstract, fără nicio bază sau împlinire în realitate, ci înțeleg că această profeție s-a împlinit în istorie, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, în anul 1844. Împlinirea acestei profeții cere ca toți oamenii care trăiesc în aceste vremuri de încercare să accepte ispășirea lui Isus pentru păcatele lor, înainte de încheierea lucrării Sale de mijlocire din sanctuarul ceresc.
Împlinirea profeției de 2.300 de zile are o importanță specială pentru adventiști, pentru că ei înțeleg că Dumnezeu i-a chemat ca biserică a rămășiței Sale să anunțe lumii împlinirea acestei profeții, revenirea lui Isus și încheierea iminentă a marii lupte. Prin urmare, mesajul profeției de 2.300 de zile este însăși esența „Evanghelie[i] veșnic[e]” (Apocalipsa 14:6). Vestea bună, în contextul mesajelor celor trei îngeri, este ultimul apel de iubire din partea lui Dumnezeu adresat omenirii. Dumnezeu le cere păcătoșilor de pe Pământ să se întoarcă la El pentru a putea fi salvați prin sângele lui Isus și prin mijlocirea Sa din sanctuarul ceresc.

Temele studiului
1. Sanctuarul pământesc din Vechiul Testament nu a fost doar un element al culturii poporului Israel; scopul lui principal a fost să prefigureze sanctuarul ceresc și lucrarea lui Isus pentru omenire.
2. Prin urmare, sanctuarul ceresc este un element central al Evangheliei universale și veșnice, al salvării omenirii și al misiunii bisericii.

Comentariu
Pecetluirea profeției de 2.300 de ani
Prima și a doua venire a lui Isus sunt strâns legate de sanctuar, atât de cel pământesc, cât și de cel ceresc. Când Maria și Iosif L-au adus pe Isus la templul din Ierusalim, Simeon și Ana slujeau acolo (Luca 2:25-38). Aceștia știau că Mesia avea să vină la templu. De aceea, Luca relatează că, în timp ce aștepta împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu cu privire la prima venire a lui Mesia, Simeon „a venit în Templu mânat de Duhul” (Luca 2:27), iar profetesa Ana „nu se depărta de Templu” (Luca 2:37).
Cea mai lungă profeție biblică, aceea de 2.300 de ani (Daniel 8:14), se concentra pe sanctuarul ceresc (Daniel 8:10-12). Această profeție a fost „pecetluită” (Daniel 9:24) – sau confirmată – de prima venire a lui Isus în sanctuarul pământesc. După ce a primit profeția de 2.300 de ani, Daniel era „uimit de vedenia aceasta, și nimeni nu știa” (Daniel 8:27). Lăsat vreme de câțiva ani fără o explicație pentru această viziune, Daniel s-a concentrat pe informațiile pe care le avea: profeția lui Ieremia cu privire la cei 70 de ani pentru „dărâmăturile Ierusalimului” (VDC) / „ruinele Ierusalimului” (NTR) (Daniel 9:2; compară cu Ieremia 25:11,12).

Daniel s-a rugat ca Dumnezeu să intervină pentru a împlini profeția lui Ieremia cu privire la cei 70 de ani, implorându-L pe Cel Preaînalt să Își răscumpere poporul (Daniel 9:3-19) și să „strălucească Fața [Lui] peste Sfântul […] Locaș pustiit” (Daniel 9:17). Spre bucuria lui Daniel, Dumnezeu l-a trimis pe „omul Gavril” să îl învețe (Daniel 9:21,22). Cu toate acestea, Gabriel nu s-a concentrat imediat să-i răspundă lui Daniel la rugăciunea cu privire la profeția lui Ieremia de 70 de săptămâni. În schimb, l-a îndemnat pe Daniel să „ia aminte la cuvântul acesta și [să] înțele[agă] vedenia” (Daniel 9:23). Evident, „vedenia” despre care se vorbește este cea descrisă în Daniel 8:14, pentru că Gabriel nu vorbește despre 70 de săptămâni literale, ci despre 70 de săptămâni profetice (Daniel 9:24) – sau 490 de ani. Cele 70 de săptămâni (490 de ani) puteau fi „hotărâte” sau scăzute numai din cei 2.300 de ani din viziunea lui Daniel (Daniel 8:14) – nu din cei 70 de ani din profeția lui Ieremia. Prin acest calcul, Gabriel a dezvăluit și evenimentul care a marcat începutul celor 70 de săptămâni profetice și, prin urmare, al celor 2.300 de ani. Acest eveniment a fost „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Daniel 9:25), care a avut loc în anul 457 î.H. Prin urmare, profeția de 70 de săptămâni este o subdiviziune sau prima parte a profeției de 2.300 de ani; cele două perioade alcătuiesc o profeție amplă.

Aici Gabriel răspunde în sfârșit la întrebarea și rugăciunea lui Daniel cu privire la reconstruirea Ierusalimului (Daniel 9:25), „muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu (Daniel 9:20). Totuși, Gabriel explică această împlinire a profeției lui Ieremia de 70 de ani ca fiind doar începutul unei profeții mult mai lungi. Adică este începutul celor 70 de săptămâni profetice și apoi începutul unei profeții și mai lungi – cei 2.300 de ani. De aceea, continuând să pună accent pe această profeție mai mare, Gabriel îi explică lui Daniel că aceste 70 de săptămâni profetice, sau 490 de ani propriu-ziși, aveau să fie „stabilite pentru poporul […] și pentru cetatea […] sfântă” (Daniel 9:24, NTR) cu un scop special: „până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul” (Daniel 9:25).
Sfârșitul acestor 490 de ani era marcat de prima venire a lui Mesia. Gabriel a explicat că scopul lui Mesia avea să fie „încetarea fărădelegilor, [...] ispășirea păcatelor, [...] ispășirea nelegiuirii, [...] aducerea neprihănirii veșnice [...] și [...] ungerea Sfântului sfinților” (Daniel 9:24). În a 70-a săptămână profetică, Mesia avea să facă „un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare” (Daniel 9:27). Singura împlinire plauzibilă a acestor evenimente a fost jertfa lui Isus, „Unsul (Mesia), [...] Cârmuitorul” (Daniel 9:25) și „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), care „va fi stârpit și nu va avea nimic” (Daniel 9:26).

Prin urmare, cu profeția celor 70 de săptămâni începe profeția celor 2.300 de ani. Putem fi siguri că profeția de 2.300 de ani cu privire la curățarea sanctuarului s-a împlinit în anul 1844, pentru că profeția celor 70 de săptămâni (Daniel 9:24-27) s-a împlinit cu exactitate prin moartea jertfitoare a lui Mesia la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni, în anul 31 d.H. În plus, la fel cum profeția celor 70 de săptămâni s-a împlinit prin moartea jertfitoare a lui Mesia în legătură cu sanctuarul pământesc, profeția celor 2.300 de ani avea să se împlinească prin curățarea sanctuarului ceresc de către Mesia. În mod asemănător, cele două părți ale profeției sunt legate de cele două veniri ale lui Mesia: sfârșitul perioadei de 70 de săptămâni se referă la prima venire a lui Hristos, în timp ce sfârșitul celor 2.300 de ani ține de a doua Sa venire.

Pierderea doctrinei sanctuarului
Sanctuarul este una dintre cele mai proeminente teme și învățături din Scriptură. Biblia descrie două sanctuare, unul pământesc și unul ceresc. Ambele transmit aspecte fundamentale legate de caracterul lui Dumnezeu, de marea luptă și de mântuire. Prin urmare, cele două sanctuare slujesc drept loc în care Dumnezeu Se descoperă poporului Său, în care stă în mijlocul poporului și din care domnește peste el. În sanctuar, Dumnezeu Se întâlnea cu poporul Israel, iar poporul Îi răspundea prin închinare. În același mod sanctuarul ceresc slujește împărăției lui Dumnezeu la nivel cosmic. În acel loc central Dumnezeu Și-a așezat tronul, S-a descoperit locuitorilor universului, exercitându-Și suveranitatea asupra lor și îngrijindu-Se de nevoile lor. 

Însă când păcatul a intrat în univers, sanctuarul ceresc a dobândit o funcție salvatoare, cu serviciile sale de jertfe și de mijlocire. Astfel, cele două sanctuare nu sunt separate, ci strâns legate într-o relație de simbolizare și prefigurare: sanctuarul pământesc a fost construit în mod special pentru a dezvălui, a prefigura și a explica semnificația și rolul sanctuarului ceresc. Ținând cont de această înțelegere asupra rolului fundamental al sanctuarului pentru împărăția lui Dumnezeu, nu putem să nu remarcăm că prezența lui este imposibil de ratat în Scriptură. Cum au ignorat creștinii studierea și importanța sanctuarului ceresc vreme de mii de ani este pur și simplu de neînțeles. Cum a fost posibilă o astfel de scăpare? Adventiștii indică doi factori majori care au dus la excluderea doctrinei sanctuarului din teologia creștină. În primul rând, dată fiind semnificația sanctuarului ceresc pentru mântuire, este evident că diavolul avea să facă tot posibilul să întunece sau chiar să anihileze învățătura biblică a sanctuarului ceresc. Astfel, oamenii nu aveau să cunoască adevărul despre Dumnezeu, despre jertfa lui Hristos și despre mijlocirea Lui continuă în sanctuarul ceresc, pentru salvarea lor.

Dualismul cosmic
Cum a fost doctrina sanctuarului eclipsată în creștinism? Răspunsul la această întrebare ne duce în mod clar la al doilea factor major: conceptul dualismului. În primele secole ale istoriei sale, creștinismul a asimilat elemente din filozofia greacă, inclusiv conceptul fundamental de dualism. Potrivit acestuia, întreaga noastră realitate este împărțită în două sfere: cea pământească și cea cerească. Aceste două sfere sunt în esență radical diferite. În timp ce sfera pământească este materială, temporală și spațială, sfera cerească este imaterială, atemporală și aspațială. Cu alte cuvinte, în sfera cerească nu există nicio existență fizică sau relație personală. Pentru că nu există niciun fel de comunicare sau relație între cele două sfere, singura modalitate prin care oamenii ar putea intra în sfera cerească ar fi prin eliminarea oricărei legături cu existența lor pământească, ceea ce înseamnă încetarea existenței ca ființe umane integrale și supraviețuirea cumva ca suflete sau minți lipsite de trup, care nu experimentează timpul și spațiul. Evident, această viziune asupra lumii este posibilă numai prin acceptarea ideii că oamenii au atât un trup fizic, cât și un suflet nemuritor complet autonom. Prin adoptarea acestei perspective, anumitor creștini din primele secole le era imposibil să se gândească la un sanctuar propriu-zis în cer. Le era greu să își închipuie chiar și raiul ca pe un spațiu real, darămite pe Isus înălțându-Se în trup omenesc în acest spațiu. De aceea, când majoritatea creștinilor din primele secole au citit în Scriptură despre sanctuarul ceresc, l-au interpretat ca pe o alegorie sau ca pe ceva spiritual și au ajuns la concluzia că sanctuarul israelit se aplica bisericii. A vorbi despre un sanctuar literal într-un cer literal nu părea „demn” de o teologie „elevată”.

Adevărul este că mulți creștini de început și din Evul Mediu au făcut legătura între sistemul de jertfe și moartea lui Hristos. Însă, din cauza influenței filozofiei grecești, nu își puteau imagina lucrarea lui Hristos de mediere pentru omenire într-un sanctuar ceresc propriu-zis. De aceea, Biserica Romano-Catolică a atribuit bisericii și preoților lucrarea lui Hristos de mijlocire. În mod tragic, această uzurpare a lucrării lui Hristos de mediere în sanctuarul ceresc a făcut ca biserica să submineze până și jertfa lui Hristos. Cu toate acestea, Dumnezeu a acționat prin intermediul mișcărilor Reformei Protestante pentru a-Și readuce poporul la o citire literală a Bibliei și, prin mișcarea adventistă, la o redescoperire a doctrinei biblice a sanctuarului ceresc în profeții și în cartea Evrei.

Astfel, misiunea noastră ca adventiști de ziua a șaptea este să ne ferim să compromitem Cuvântul lui Dumnezeu și să îi chemăm atât pe creștini, cât și pe ceilalți oameni să își îndrepte atenția asupra jertfei lui Hristos de pe pământ și asupra lucrării Lui de mijlocire în sanctuarul ceresc. Pentru o discuție mai aprofundată, vezi (în limba engleză) Ángel Manuel Rodríguez, „The Heavenly Sanctuary”, în Handbook of Seventh-day Adventist Theology. p. 381, 382, 403-406.

Aplicație
1. Gândește-te la conceptul de preoție din cultura ta. Cum se raportează acest concept la conceptul biblic? Cum ai putea folosi conceptul local de preoție pentru a le vorbi altora despre preoția lui Isus?
2. Gândește-te la conceptul de judecată în cultura sau în țara ta. Cum se aseamănă sau se deosebește acest concept de conceptul biblic al judecății? Cum ai putea explica ideea biblică de judecată celor din cultura ta?