Elementul central: iubire sau egoism?

Imaginează-ți că ești un păstor de capre pe coastele Muntelui Măslinilor, care străjuiește cetatea Ierusalim. Auzi voci și recunoști imediat glasul lui Isus. Ești uimit de ceea ce spune. În timp ce templul strălucește în razele apusului și lumina soarelui se reflectă în albul scânteietor al magnificilor pereți de marmură, Isus rostește apăsat: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Matei 24:2). Ucenicii sunt derutați, la fel ca tine. Ce legătură poate exista între cuvintele lui Isus și sfârșitul lumii, despre care au întrebat ucenicii? În distrugerea Ierusalimului descoperim o prefigurare a strategiei lui Satana atât de a înșela, cât și de a distruge poporul lui Dumnezeu la sfârșitul timpului. Ceea ce spune Isus în Matei 24 schițează clar evenimentele zilelor finale în contextul căderii Ierusalimului.

Vom studia dubla strategie a lui Satana: de a înșela și de a distruge poporul lui Dumnezeu. Cel rău speră ca ceea ce nu reușește să obțină prin persecuție să câștige prin compromis. Dumnezeu nu este niciodată luat prin surprindere, și chiar și în cele mai dificile vremuri, Își apără poporul.
De citit ca bază a studiului: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 1, 2.
 

Comentariu EGW

În mijlocul luptelor și prăbușirii națiunilor, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de pericole și, adesea, inimile lor aveau să fie cuprinse de teamă. Urma ca ei să vadă Ierusalimul pustiit, templul dărâmat până în temelii, cultul lui încheiat pentru totdeauna și pe Israel împrăștiat în toată lumea, ca sfărâmăturile unui vas naufragiat pe un țărm pustiu. Isus zicea: „Veți auzi de războaie și vești de războaie”. „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății și pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24:6-8). Totuși, urmașii lui Hristos nu aveau motiv să se teamă că speranţa lor avea să fie înșelată sau că Dumnezeu îi va părăsi pe pământ. Puterea și slava Îi aparțin Aceluia ale cărui planuri merg înainte spre împlinire. În rugăciunea care exprima dorințele lor zilnice, ucenicii lui Hristos erau îndemnați să privească dincolo de orice putere și stăpânire a răului, la Domnul, Dumnezeul lor, a cărui Împărăție cârmuiește peste tot și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 120

Matei 24 prezintă un rezumat despre ceea ce urmează să vină asupra lumii. Noi trăim înconjurați de pericolele zilelor din urmă. Aceia care pier în păcat trebuie să fie avertizați. Domnul cheamă pe fiecare dintre cei cărora le-a încredințat talantul mijloacelor să acționeze ca mână a Lui, dând banii lor pentru înaintarea lucrării Sale. Banii noștri sunt o comoară împrumutată de Dumnezeu și ea trebuie să fie investită în lucrarea de a prezenta lumii ultima solie a harului. …

Acela care privește la lucrurile pământești ca bunuri principale, care își cheltuiește viața într-un efort de a câștiga bogății lumești, face într-adevăr o investiție sărăcăcioasă. El va vedea prea târziu că lucrurile în care și-a pus încrederea se vor prăbuși în praf. Bogățiile veșnice pot fi obținute numai prin lepădare de sine, prin sacrificarea bogățiilor lumești. Creștinul intră în Împărăția cerurilor prin multe necazuri. El trebuie să lupte continuu lupta cea bună și să nu depună armele înainte ca Domnul Hristos să-l cheme să se odihnească. Numai predându-I totul lui Hristos își poate asigura o moștenire care să dureze de-a lungul întregii veșnicii. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 152 (23 mai)

Pentru credincioși, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbește despre ea ca și cum ar fi o clipă. „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creștini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere și de întuneric. Viața este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, și „când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4). 

… Aceeași putere, care L-a înviat pe Hristos din mormânt, va învia și biserica Lui și o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se poate numi, nu numai în lumea aceasta, dar și în lumea viitoare. – Hristos, Lumina lumii, p. 787
 

Aflat pe Muntele Măslinilor și privind Ierusalimul, Isus avea inima zdrobită. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Făcuse tot posibilul pentru a-Și salva copiii de viitoarea distrugere a iubitei lor cetăți. În mod repetat și cu iubire îi îndemnase la pocăință și la acceptarea invitației Lui pline de har.

1. Citește Luca 19:41-44; Matei 23:37,38 și Ioan 5:40. Ce atitudine a avut Domnul față de poporul Său și cum a răspuns poporul? Ce descoperi aici despre caracterul lui Dumnezeu?

E dificil de înțeles un eveniment precum distrugerea Ierusalimului în lumina caracterului iubitor al lui Dumnezeu. Istoria atestă că zeci de mii de oameni au fost uciși atunci când generalul roman Titus și-a condus armatele împotriva cetății. Unde era Dumnezeu când acești oameni sufereau atât de tare? Răspunsul nu este ușor de înțeles pe deplin. Vreme de secole Isus făcuse apel la oameni, dar, prin răzvrătirea lor deschisă față de bunătatea Lui iubitoare, ei au renunțat la protecția Lui divină. Dumnezeu nu intervine întotdeauna pentru a limita rezultatele alegerilor făcute de oameni. El lasă consecințele naturale ale răzvrătirii să își urmeze cursul. Nu Dumnezeu a provocat uciderea copiilor nevinovați în timpul distrugerii Ierusalimului; moartea tragică a celor nevinovați a fost opera lui Satana, nu a lui Dumnezeu. Satana e încântat de război pentru că stârnește cele mai rele porniri ale inimii omului. De-a lungul generațiilor, scopul lui a fost să amăgească și să distrugă, apoi să dea vina pe Dumnezeu pentru acțiunile lui rele.

2. Citește Matei 24:15-20. Ce instrucțiuni le-a dat Isus oamenilor pentru a se salva din calea distrugerii Ierusalimului?

Este bine să ne amintim că larga majoritate a creștinilor care trăiau în Ierusalim în anul 70 d.H. proveneau dintr-un mediu evreiesc. Dumnezeul iubitor dorea să-i salveze pe cât mai mulți. De aceea i-a instruit ca, atunci când armatele romane aveau să se apropie, ei să fugă din oraș.
Meditează: Să nu judecăm caracterul lui Dumnezeu prin prisma evenimentelor, ci să filtrăm toate evenimentele prin prisma caracterului Său iubitor așa cum este descoperit în Biblie! De ce este acesta un sfat foarte bun?
 

Comentariu EGW

Era oare posibil ca templul măreț, slava națiunii, să fie curând prefăcut într-o ruină? Prevestirea răului era împărtășită și de ucenici și, nerăbdători, ei așteptau o declarație mai lămurită din partea lui Isus.

… Isus nu le-a răspuns ucenicilor făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului și ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, așa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliștea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsân­du-i pe ucenici să cerceteze ei înșiși înțelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei. … Toată această cuvântare a fost ținută nu numai pentru ucenici, ci și pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei pământului. – Hristos, Lumina lumii, pp. 627–628

Păcatul lumii contemporane este același păcat care a adus nimicirea asupra poporului Israel. Lipsa recunoștinței față de Dumnezeu, neglijarea ocaziilor și a binecuvântărilor, însușirea egoistă a darurilor lui Dumnezeu – acestea au constituit păcatul care a adus mânia divină asupra poporului Israel. Aceleași rele aduc ruina asupra lumii de azi.
Lacrimile pe care le-a vărsat Domnul Hristos pe Muntele Măslinilor, când privea spre cetatea aleasă, nu erau doar pentru Ierusalim. El a văzut în destinul Ierusalimului o reprezentare a distrugerii întregii lumi. … 

Unde va fi găsită biserica în acest timp de criză? … 
Oamenii sunt în pericol. Mulțimile pier. Dar cât de puțini așa-ziși urmași ai Domnului Hristos simt o povară pentru aceste suflete! Destinul unei lumi atârnă în cumpănă, dar acest fapt îi mobilizează cu mare greutate pe cei care pretind a crede adevărul cel mai vast care le-a fost dat vreodată muritorilor. Se manifestă o lipsă a acelei iubiri care L-a determinat pe Domnul Hristos să-Și lase căminul ceresc și să ia asupra Sa natura omului, pentru ca, în această natură omenească, să poată veni în contact cu omenescul, atrăgându-i pe oameni la Dumnezeu. În po­porul lui Dumnezeu există o stare de paralizie, de letargie, care îl împiedică să-și înțeleagă datoria prezentă. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 302, 303 
Dumnezeu … știe că în firea noastră nu vom găsi alinare pentru nenorocirea noastră și Îi este milă de noi fiindcă suntem atât de săraci și totuși nu suntem dispuși să facem din El confidentul nostru, purtătorul nevoilor noastre. El vede ființe omenești care disprețuiesc iubirea și îndurarea care le stau la dispoziție și, cu tristețe, spune: „Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața” (Ioan 5:40). 

... El nu îi va neglija niciodată pe aceia care vin la El. Despre sărmanul suflet care se clatină, care a obosit să privească la oameni numai ca să fie înșelat și uitat, Hristos spune: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5; în engl.: Să se prindă de puterea Mea ca să facă pace cu Mine, și vor face pace cu Mine). – Astăzi cu Dumnezeu, p. 23 (15 ianuarie)
 

Mila, harul, providența și preștiința lui Dumnezeu se observă clar în evenimentele care au precedat distrugerea Ierusalimului. Cestius Gallus și armatele romane au asediat cetatea și, deși atacul lor părea iminent, s-au retras pe neașteptate, iar armata evreilor a obținut o mare victorie. În timp ce romanii fugeau urmăriți de evrei, creștinii din Ierusalim au fugit la Pella, în Pereea, dincolo de Iordan. „Semnul promis le fusese dat creştinilor care aşteptau, iar acum toţi doritorii aveau ocazia să dea curs avertizării Mântuitorului. Evenimentele au fost în aşa fel conduse, încât nici evreii, nici romanii să nu împiedice fuga creştinilor” (Tragedia veacurilor, p. 30).

3. Citește Psalmii 46:1 și Isaia 41:10. Ce aflăm despre grija, providența lui Dumnezeu?

Dumnezeu este suveran și conduce evenimentele de pe pământ în direcția atingerii scopurilor Sale. Deși uneori Își schimbă planurile în funcție de alegerile noastre, în final planul Său pentru această planetă va fi împlinit. Vor exista vremuri când poporul lui Dumnezeu va trece prin greutăți, persecuție, închisoare și chiar moarte pentru cauza lui Hristos. Dar, chiar și în timpul celor mai puternice atacuri ale lui Satana, Dumnezeu Își susține și Își apără biserica.
 

4. Citește Evrei 11:35-38 și Apocalipsa 2:10. Ce spun aceste texte despre lupta noastră cu forțele răului? Cum se armonizează cu ideea de grijă divină din întrebarea anterioară? 

Există o contradicție între ideea de ocrotire divină și faptul că Dumnezeu permite ca unii să sufere și chiar să fie martiri pentru cauza lui Hristos?
„Zadarnice au fost eforturile lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa n-a încetat atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la datorie. Prin înfrângere, ei au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa mergea ferm înainte” (Tragedia veacurilor, p. 41).
Ce ar trebui să înțelegem din faptul că scriitorii Bibliei, care în mod cert au avut parte de suferință, au putut totuși să scrie în mod repetat despre realitatea iubirii lui Dumnezeu? Cum putem da și noi dovadă de aceeași iubire?
 

Comentariu EGW

Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profețiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră stă o criză așa cum nu s-a mai văzut. …. Maiestatea Cerului are în grija Sa soarta națiunilor, precum și interesele bisericii Sale. Divinul Învățător îi zice fiecărui sol angajat în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui Cirus: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 120

În viziunea profetului Ezechiel era înfățișarea unei mâini sub aripile heruvimului. De aici, slujitorii lui Dumnezeu pot învăța că puterea divină este aceea care le asigură succesul. Cei pe care Dumnezeu îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie să-și închipuie că lucrarea Lui depinde de ei. Ființele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este continuu la lucru pentru înfăptuirea planurilor Sale, Își va duce lucrarea mai departe. El va dejuca uneltirile oamenilor nelegiuiți și va strica planurile acelora care uneltesc lucruri rele împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oștirilor, tronează între heruvimi și, în mijlocul luptei și învălmășelii neamurilor, El îi păzește încă pe copiii Săi. Acela care domnește în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește fiecare încercare și este atent la cuptorul de foc care trebuie să încerce fiecare suflet. Când întăriturile împăraților vor fi nimicite, când săgețile mâniei vor străpunge inimile vrăjmașilor Săi, poporul Său va fi în siguranță în mâinile Sale. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 121 

Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric și superstiție, bătrânul exilat a văzut mulțimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor față de adevăr. Dar el a mai văzut și că Acela care i-a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să îi uite pe credincioșii Săi urmași în timpul secolelor de prigonire prin care aveau să treacă înainte de încheierea vremii. „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi ca să vă încerce. Și veți avea un necaz... . Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10). 
Și tuturor celor credincioși care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduința: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.” „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 2:7; 3:5). – Faptele apostolilor, p. 588
 

Biserica creștină a crescut rapid, în ciuda întemnițărilor, torturii și persecuției din primele secole. Credincioșii fideli, dedicați în totalitate lui Hristos și umpluți cu Duhul Sfânt, proclamau cu forță Cuvântul Său, vieți erau schimbate și zeci de mii se converteau.

5. Citește Faptele apostolilor 2:41; Faptele apostolilor 4:4,31; Faptele apostolilor 5:42 și Faptele apostolilor 8:1-8. Ce dificultăți avea biserica și de ce creștea ea atât de rapid?

Ucenicii se confruntau cu amenințări (Faptele 4:17), cu închisoarea (Faptele 5:17,18), cu persecuția (Faptele 8:1) și chiar cu moartea (Faptele 7:59; 12:2). Cu toate acestea, prin puterea Duhului Sfânt, L-au proclamat curajoși pe Hristos cel înviat, iar bisericile s-au înmulțit în Iudeea, în Galileea și în Samaria (Faptele 9:31). Evanghelia a triumfat în ciuda puținelor șanse. Ucenicii nu se mai ascundeau lași în camera de sus. Frica dispăruse ca o umbră. În schimb, credința umplea inima ucenicilor. O singură privire spre Domnul lor înviat le-a schimbat viața. Isus le dăduse un nou motiv să trăiască. Le dăduse nu doar Marea Trimitere (Marcu 16:15), ci și o importantă făgăduință: „Veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele 1:8).

Evanghelia a pătruns până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii (Coloseni 1:23). Deși ultimul dintre ucenici, Ioan, a murit la sfârșitul primului secol, alții au preluat torța adevărului și l-au proclamat pe Hristos cel viu. Pliniu cel Tânăr, guvernatorul provinciei romane Bitinia, de pe coasta de nord a Turciei moderne, i-a scris împăratului Traian în jurul anului 110 d.H., adică la aproape 80 de ani de la crucificarea Domnului. El descrie măsurile oficiale luate pentru a-i găsi și executa pe creștini: „Multe persoane de toate vârstele, din toate clasele și de ambele sexe sunt puse în pericol prin acuzații, iar lucrul acesta va continua. Molima acestei superstiții [creștinismul] s-a răspândit nu numai în orașe, ci și în sate și în zonele rurale” (Henry Bettenson, Documents of the Christian Church, 2011, p. 4). În ciuda atacurilor feroce ale diavolului, biserica creștină s-a răspândit rapid.

Ce lecție de la biserica primară ne-ar ajuta pe noi, la sfârșitul timpului?
 

Comentariu EGW

Prigoana care a venit asupra bisericii din Ierusalim a avut ca urmare un mare avânt al lucrării Evangheliei. Vestirea Cuvântului în locul acesta fusese însoțită de succes și era pericolul ca ucenicii să rămână aici prea mult timp, neglijând însărcinarea dată lor de Mântuitorul, de a merge în toată lumea. Uitând că puterea de a rezista răului este mai bine dobândită printr-o lucrare energică, ei au început să creadă că nu au o lucrare mai importantă de făcut decât aceea de a ocroti biserica din Ierusalim de atacurile vrăjmașului. În loc să-i formeze pe noii convertiți ca să ducă Evanghelia la cei care nu o auziseră încă, ei erau în primejdie de a lua o atitudine care ar fi făcut ca toți să fie mulțumiți cu ceea ce fusese realizat până aici. Pentru a-i împrăștia pe reprezentanții Săi în lung și în lat, în locuri unde ei puteau lucra pentru alții, Dumnezeu a îngăduit ca asupra lor să vină prigoana. Alungați din Ierusalim, ucenicii „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. – Faptele apostolilor, p. 105 

Dacă sfinții din Vechiul Testament au dat o mărturie atât de strălucită de credincioșie, oare aceia asupra cărora strălucește lumina acumulată secole de-a rândul să nu dea o mărturie mai puternică despre forța adevărului? Slava profețiilor își aruncă lumina pe cărarea noastră. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Hristos a înviat din morți, proclamând deasupra mormântului împrumutat: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25). El L-a trimis pe Duhul Său în lume ca să ne aducă aminte de toate lucrurile. Prin puterea Sa minunată, El a păstrat Cuvântul Său scris de-a lungul veacurilor.

Reformatorii, al căror protest le-a dat numele de protestanți, simțeau că Dumnezeu i-a chemat să dea lumii lumina Evangheliei și, în efortul de a face lucrul acesta, au fost gata să-și jertfească averile, libertatea și chiar viața. Înfruntând prigoana și moartea, Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu le-a fost dus oamenilor și toate categoriile, oameni de sus și de jos, bogați și săraci, învățați și ignoranți, l-au studiat personal cu ardoare. În această ultimă bătălie a marii controverse, suntem noi tot atât de credincioși însărcinării date cum au fost primii reformatori? – Profeți și regi, pp. 626, 627

Tainica lucrare a Providenței, care îngăduie ca acela care este drept să sufere persecuția din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulți. … [Dar] Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa și nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem înțelege lucrările providenței Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare și întuneric, Mântuitorul le spunea ucenicilor Săi: „Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20). … Aceia care sunt chemați să sufere chinul și moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu. – Tragedia veacurilor, p. 47
 

Biserica creștină primară a crescut nu doar pentru că membrii ei predicau Evanghelia, ci pentru că trăiau Evanghelia. Credincioșii au urmat exemplul Domnului Hristos. Citește Matei 4:23. Isus Se preocupa de oameni și la fel se preocupa și biserica din Noul Testament. Această iubire neegoistă, dedicarea în vederea împlinirii nevoilor oamenilor și împărtășirea Evangheliei prin puterea Duhului Sfânt au generat impactul mare al bisericii creștine din primele secole.

6. Citește Faptele 2:44-47; Faptele 3:6-9 și Faptele 6:1-7. Deși împrejurările actuale diferă, ce principii învățăm de aici despre creștinismul autentic?

Acești credincioși din Noul Testament au urmat modelul lui Hristos, care a fost „uns cu Duhul Sfânt și cu putere [...], umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de diavolul, căci Dumnezeu era cu El” (Faptele 10:38). Biserica era trupul lui Hristos pe pământ și, în aceste prime secole, a manifestat la rândul ei iubirea jertfitoare a lui Hristos și grija Lui pentru omenirea rănită, distrusă. Acești credincioși erau exemple vii ale compasiunii Domnului Hristos.

În marea luptă care face ravagii în univers, diavolul vrea să distrugă chipul lui Dumnezeu din om. Scopul Evangheliei este să restaureze chipul lui Dumnezeu în om, adică să aducă vindecare pe plan fizic, mintal, emoțional și spiritual. În Ioan 10:10, Isus Își dezvăluie planul pentru fiecare dintre noi: „Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” El dorește ca noi să fim sănătoși fizic, ageri mintal, stabili emoțional și întregi spiritual. Lucrul acesta este în mod special valabil în lumina revenirii Sale promise. Această lume se confruntă cu o criză imensă. Chiar profețiile lui Isus din Matei 24 și din Luca 21 prezic condiții catastrofale pe pământ înainte de revenirea Lui. Când Isus ne atinge cu harul Lui vindecător, ne dorim să îi atingem și noi pe alții cu atingerea lui Hristos, pentru ca și ei să fie făcuți întregi. Domnul Isus ne trimite într-o lume ruinată ca ambasadori ai Săi pentru a-i atinge pe alții cu dragostea Sa. Creștinismul din Noul Testament era caracterizat de iubirea creștinilor unii pentru alții și pentru comunitățile lor.
 

Discutați: Ce rol are biserica în procesul de cooperare cu Hristos pentru a demonstra că acuzațiile lui Satana sunt false?
 

Comentariu EGW

Pentru fiecare suflet care este în legătură cu Hristos nu poate exista o viață săracă, cu un orizont strâmt. Aceia care Îl iubesc pe Isus cu mintea și cu inima și pe aproapele lor ca pe ei înșiși au un câmp de lucru larg în care să-și folosească priceperea și influența. Nu există talent care să fie folosit pentru satisfacții egoiste. Eul trebuie să moară și viața noastră trebuie să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. … 

Cei care sunt goliți de eul lor, care gândesc și sunt conștiincioși, nu pot să-și ridice ochii spre Hristos, Salvatorul cel viu, fără un sentiment de temere și de cea mai profundă umilință. Dacă privim continuu la Isus, sufletul va trăi înaintea Domnului. Îl vom iubi pe Domnul Isus, Îl vom iubi pe Tatăl, Cel care L-a trimis în lume, pentru că vom vedea în El o lumină nespus de mare, Îl vom vedea plin de har și de adevăr. Isus declară: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu” (Matei 11:27); „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). … De ce? Ca El să le poată da daruri oamenilor, pentru ca ei să-și folosească toată puterea pentru a face cunoscută iubirea minunată cu care El ne-a iubit pe noi. – In Heavenly Places, p. 60
Gemetele lumii suferinde se aud pretutindeni în jurul nostru. La fiecare pas se află oameni necăjiți și nevoiași. Noi suntem cei care trebuie să contribuie la alinarea suferințelor și la ușurarea greutăților vieții.

Lucrarea practică de ajutorare va avea un efect cu mult mai mare decât simpla predicare. Trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi și să-i adăpostim pe cei fără cămin. Dar noi suntem chemați să facem mai mult decât atât. Numai iubirea lui Hristos poate împlini nevoile sufletului. Dacă Domnul Hristos locuiește în noi, inima noastră va fi plină de simpatie divină. Izvoarele pecetluite ale unei iubiri arzătoare, ca a Domnului Hristos, se vor deschide. – Parabolele Domnului Hristos, p. 417

Există mulți oameni care și-au pierdut speranța. Aduceți-le înapoi strălucirea soarelui! Mulți și-au pierdut curajul. Adresați-le cuvinte de încurajare! Rugați-vă pentru ei! Aceștia sunt cei care au nevoie de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu! Sufletul multora este cuprins de o suferință pe care niciun balsam pământesc nu o poate alina și niciun medic nu o poate vindeca. Rugați-vă pentru aceste suflete și aduceți-le la Domnul Isus! Spuneți-le că există un balsam în Galaad și un Medic care îi poate vindeca! … 

Fiecare suflet are privilegiul de a fi un canal viu, prin care Dumnezeu să-i poată transmite lumii comorile harului Său, bogățiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu dorește Domnul Hristos mai mult decât să aibă slujitori care să reprezinte spiritul și caracterul Său în lume. De nimic nu are nevoie lumea mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni. Tot cerul așteaptă să existe canale prin care uleiul sfânt să poată fi revărsat spre a fi o bucurie și o binecuvântare pentru inima oamenilor. …
… El dorește să descoperim în viața noastră bucuria Sa. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 418, 419
 

7. Citește Ioan 13:35 și 1 Ioan 4:21. Ce transmit aceste pasaje despre acuzațiile lui Satana la adresa guvernării lui Dumnezeu, în marea luptă? Ce ne spun despre esența adevăratului creștinism?

Iubirea era norma în comunitățile creștine din primele secole. Una dintre dovezile cele mai mari s-a manifestat în timpul a două mari epidemii: aproximativ în anii 160 și 260 d.H. Creștinii au ieșit în față și le-au slujit bolnavilor și muribunzilor. Aceste molime au făcut zeci de mii de victime și au lăsat sate și orașe întregi fără aproape niciun locuitor. Slujirea neegoistă, jertfitoare și iubitoare dovedită de creștini a avut un impact imens asupra populației. În timpul acestor două epidemii, mii, sute de mii, iar în cele din urmă milioane de oameni din Imperiul Roman au ajuns să creadă în Isus. Iubirea, preocuparea constantă și îngrijirea neegoistă și organizată a celor bolnavi și muribunzi au generat admirație față de acești credincioși și față de Hristosul pe care Îl reprezentau.

Volumul The Rise of Christianity („Ascensiunea creștinismului”), de Rodney Stark, este o narațiune istorică modernă care descrie aceste evenimente istorice într-o lumină nouă și amplificată. Este redat modul în care, în timpul celei de-a doua epidemii, întreaga comunitate creștină, care era încă preponderent iudeo-creștină, a devenit efectiv o armată de infirmieri, care se îngrijeau de nevoile de bază ale comunității de suferinzi, pentru a le asigura supraviețuirea. „Într-o scrisoare de Paște, Dionisie a scris un lung elogiu despre eforturile eroice ale creștinilor de a-i îngriji pe bolnavi, mulți dintre creștini pierzându-și viața în timp ce se ocupau de alții. Majoritatea fraților noștri creștini au manifestat o iubire și un devotament fără margini […]. Indiferent de pericole, s-au ocupat de bolnavi, împlinindu-le orice nevoie, slujindu-le în Hristos și părăsind împreună cu ei această viață, împăcați și fericiți; deoarece fuseseră infectați și ei, abătând boala asupra lor și acceptându-și cu bucurie durerile” (1996, p. 82).

Care este mesajul evident pentru noi aici? Cum învățăm să murim față de noi înșine pentru ca și noi să putem dovedi aceeași atitudine lipsită de egoism? Nu este ușor, nu-i așa?

Comentariu EGW

În timpul fiecărei ore petrecute de Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revărsa prin El în șuvoaie nestăvilite. Toți aceia care sunt plini de Spiritul Său vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care determina acțiunile lui Hristos va lucra și în ei, în toate relațiile lor unul cu altul. 

Iubirea este dovada uceniciei. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei”, a spus Isus, „dacă vă veți iubi unul pe altul.” Când oamenii sunt legați laolaltă nu prin forță sau interes propriu, ci prin iubire, arată că în ei se manifestă o putere care este deasupra oricărei puteri omenești. Când ei sunt una, aceasta este evidența refacerii chipului lui Dumnezeu în om, a faptului că în el a fost pus un nou principiu de viață. Aceasta dovedește că în natura divină există o forță care biruie puterile supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu supune egoismul natural al inimii firești. – Lift Him Up, p. 298 

Iubirea aceasta, manifestată în biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. „Dacă vă urăște lumea”, a zis El, „să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar cei ce fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului. – Hristos, Lumina lumii, p. 677 

… Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiați de Dumnezeu. 
Toate acestea sunt numai împlinirea principiului legii, principiu ilustrat prin parabola samariteanului milos și manifestat în viața lui Isus. Caracterul Său descoperă adevărata însemnătate a legii și ne arată ce înseamnă a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Și, când manifestă îndurare, bunătate și iubire față de toți oamenii, copiii lui Dumnezeu dovedesc caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Și oricine nu manifestă această iubire calcă legea pe care pretinde că o onorează. Atitudinea față de frații noștri arată care este atitudinea noastră față de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea față de aproapele. – Hristos, Lumina lumii, p. 505.
 

„Zadarnice au fost eforturile lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. […] Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei, să crească. […] Mustrându-i pe conducătorii păgâni care cereau continuarea persecuției, un creştin spunea: «Ne puteţi ucide, tortura, condamna. […] Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi. […] Nici cruzimea voastră […] nu vă este de folos. […] Cu cât suntem seceraţi mai des, cu atât mai mult creştem la număr. Sângele creştinilor este o sămânţă»” (Tertulian, Apologia, par. 50, în Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 41, 42).
 
„Misterioasa providenţă care îl lasă pe cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi a generat mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să-şi abandoneze chiar încrederea în Dumnezeu deoarece El le îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce oamenii buni şi curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. «Cum», se ridică întrebarea, «poate Acela care este drept şi îndurător şi care este și nemărginit în putere să tolereze o aşa nedreptate şi apăsare?» Aceasta este o problemă care nu ne priveşte. Dumnezeu ne-a dat dovezi suficiente ale iubirii Sale şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa pe motiv că nu putem înţelege acțiunile providenţei Sale” (Tragedia veacurilor, p. 47).

Studiu zilnic:

Ezechiel 6
Ezechiel 7
Ezechiel 8
Ezechiel 9
Ezechiel 10
Ezechiel 11 
Ezechiel 12

Ellen G. White, Divina vindecare, capi­to­lul „Extreme în dietă”.

1. Ce bântuiau afară și în casă?

2. Cum se închinau circa 25 de oameni la ușa Templului, între pridvor și altar?

3. Prin ce se deosebeau oamenii din Ierusalim pe fruntea cărora trebuia făcut un semn?

4.Ce reacție a avut profetul când a murit Pelatia, fiul lui Benaia?

5. Ce fac unii capi de familie cu privire la masa celor din casă?