1 În ziua aceea, Debora a cântat această cântare cu Barac, fiul lui Abinoam:

În ziua aceea... a cântat. Aceasta era o metodă favorită a multor neamuri să celebreze victoriile naţionale prin imnuri patriotice. Imnurile naţionale ale multor ţări ilustrează felul de cântare găsit în capitolul 5. Într-o vreme când manualele erau rare sau inexistente, fără îndoială că acest cântec a fost un instrument efectiv în păstrarea istorisirii despre biruinţa lui Israel asupra lui Iabin. El constituie unul din cele mai mari poeme de război scrise vreodată.

Declaraţia este făcută că Debora şi Barac au cântat cântarea. Unii socotesc că poemul a fost scris la început de către Debora spre a fi cântat ca duet în care mai întâi avea să cânte Debora şi apoi Barac să-i răspundă în cântare. Totuşi, nu se poate şti în mod hotărât că aşa a fost.

Cântarea aceasta este unul dintre pasajele cel mai greu de tradus din întreaga Biblie. Ea cuprinde multe cuvinte ebraice care au ieşit din uz; de aici, şi greutatea de a stabili înţelesul lor. Cântarea, probabil că a fost transmisă neschimbată faţă de alcătuirea ei originală şi inclusă astfel în cartea Judecătorilor atunci când aceasta a fost scrisă, poate că mult timp mai târziu. Ca şi astăzi, limbile vechi au suferit schimbări, astfel că, în decurs de câteva secole multe cuvinte au fost scoase din uz.

Poemul începe cu cuvinte de laudă către Dumnezeu pentru biruinţă (v. 2-5), urmate de o descriere a stărilor de lucruri care au precedat bătălia (v. 6-8). Este o laudă bogată pentru acele seminţii care au luat parte la răscoală, în timp ce asupra acelora care n-au răspuns în ceasul de criză sunt aruncate mustrări (v. 14-17). Aceasta este urmată de o descriere a bătăliei (v. 18-22), moartea lui Sisera prin mâna Iaelei (v. 24-27), şi neliniştea mamei lui Sisera când ea aşteaptă întoarcerea lui de la luptă (v.28-31).


2 „Niște căpetenii s-au pus în fruntea poporului în Israel, și poporul s-a arătat gata de luptă: Binecuvântați pe Domnul!

Căpetenii s-au pus în frunte. Ebraicul peroa’ pera’oth. Amândouă cuvintele acestea se trag din rădăcina para’ care înseamnă a conduce. Deci, aceste cuvinte pot fi traduse conducerea conducătorilor, care este similar cu redarea găsită în unele traduceri. Conducătorii au luat conducerea (RSV).


3 Ascultați, împărați! Luați aminte, domnitori! Voi cânta, da, voi cânta Domnului, voi cânta din lăută Domnului Dumnezeului lui Israel.

Ascultaţi, împăraţi. Versul acesta prezintă în mod clar paralelismul care caracterizează poezia ebraică. Versul este împărţit în două părţi, împărţirea fiind făcută după cuvântul împăraţi. Fiecare parte redă aceeaşi cugetare de două ori în cuvinte puţin diferite. Unde traducerea noastră repetă cuvântul cânta, în a doua jumătate a versului, limba ebraică are două cuvinte pentru aceeaşi idee, al doilea având sensul adăugat al cântării acompaniat de instrumente muzicale cu coarde.


4 Doamne, când ai ieșit din Seir, când ai plecat din câmpiile Edomului, pământul s-a cutremurat, cerurile au picurat, și norii au turnat ape cu găleata;

Seir. Regiunea muntoasă care se întinde de la est de Marea Moartă spre sud către Marea Roşie. Referirea la muntele acesta pare să fie cu scopul de a arăta prezenţa lui Dumnezeu cu israeliţii în drumul lor spre Canaan. Prezenţa aceasta s-a manifestat în diferite feluri; de pildă, în procurarea supranaturală de hrană şi apă şi în prezenţa lui Hristos în stâlpul de foc şi de nor, care ia însoţit. Dumnezeu care în vechime a lucrat în mod atât de minunat, intervenise din nou şi a lucrat în mod miraculos pentru poporul Său. În cazul acesta, mai degrabă muntele Tabor a fost scena faptelor Lui, decât muntele Seir.


5 munții s-au clătinat înaintea Domnului, Sinaiul acela s-a clătinat înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel.”

Munţii s-au clătinat. O figură de stil pentru clătinarea muntelui Sinai pe timpul când s-a dat Legea. Amintirea acestui eveniment miraculos este rechemată şi ca o ilustrare a puterii lui Dumnezeu.


6 „Pe vremea lui Șamgar, fiul lui Anat, pe vremea Iaelei drumurile erau părăsite, și călătorii apucau pe căi strâmbe.

Pe vremea lui Şamgar. Vezi cele despre cap. 3,31.

Drumurile erau părăsite. Acest verset şi cele două care urmează descriu starea mizerabilă a ţării sub stăpânirea canaanită. Starea de război a întrerupt călătoria şi comerţul în aşa măsură încât şoselele erau nefolosite şi acei care aveau de călătorit, erau obligaţi să folosească poteci neumblate prin regiune. Această suspendare a călătoriilor se datora prezenţei garnizoanelor canaanite aşezate în locuri strategice de-a lungul principalelor drumuri. Din aceste locuri canaaniţii puteau să împiedice mişcările evreilor, şi astfel să prevină luptele de gherilă şi, în acelaşi timp să întrerupă negustoria şi comerţul.


7 Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, până când m-am sculat eu, Debora, până când m-am ridicat eu, ca o mamă în Israel.

Căpeteniile erau fără putere (engl. "Villages ceased"). Poate că o redare mai bună ar fi "satele au dispărut". Cuvântul (engl. the inhabitans of) căpeteniile (în rom.) nu există în original aşa cum se arată prin scriere cursivă în KJV. Ideea este că oamenii care au locuit în cătune nefortificate le-au părăsit pentru a locui în cetăţi întărite unde puteau fi ocrotiţi de prădarea la întâmplare fie de către canaaniţi, fie de către bandiţi, care se înmulţesc în perioade de anarhie ca aceasta.


8 El își alesese noi dumnezei: atunci războiul era la porți; dar nu vedeai nici scut, nici suliță la patruzeci de mii în Israel.

Îşi alesese noi dumnezei. Afirmaţia aceasta se pare că a fost inclusă pentru a explica motivul pentru care israeliţii fuseseră aduşi la starea aceasta.

Atunci războiul era. Evreii nu erau lăsaţi în pace. Canaaniţii au început să atace cetăţile fortificate israelite, închizând oamenii în ele. Evident că, întocmai ca şi filistenii mai târziu, canaaniţii au interzis negoţul fierarului şi orice armament făurit la evrei, astfel încât, cu greu se găsea un scut sau lance la cei 40.000 de bărbaţi de vârstă militară. Această politică elimina în mod efectiv orice pericol de represalii din partea evreilor.


9 Inima mea se îndreaptă spre căpeteniile lui Israel, spre aceia din popor care s-au arătat gata să lupte. Binecuvântați pe Domnul!

Căpeteniile. După ce a descris greutăţile lui Israel, poetul se îndreaptă în versetele 9 şi 11 să invite diferitele categorii de cetăţeni evrei să mulţumească pentru acei care ajutaseră să termine cu stăpânii lor canaaniţi. Cei dintâi din aceştia au fost căpeteniile, sau în mod literal "dătătorii de lege" sau "executorii legii". Aceştia erau prinţi ca şi Barac care au riscat viaţa lor pentru biruinţa lui Israel. Ei erau bărbaţi în conducerea lui Israel, a căror datorie era să stea pentru lege şi ordine naţională, şi, cu ocazia aceasta, ei s-au dovedit a fi vrednici de încrederea lor. Debora a putut să cheme poporul să mulţumească lui Dumnezeu pentru partea pe care astfel de oameni o avuseseră în înfrângerea canaaniţilor, vrăjmaşii lor.

Există mulţi conducători credincioşi în bisericile de astăzi, atât laici cât şi clerici care au dăruit cei mai buni ani ai vieţii lor pe deplin şi de bună voie de dragul bunei stări a bisericii. Astfel de oameni merită aprecierea bisericii şi a societăţii. Noi putem pe drept să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru ei şi lucrarea lor, aşa cum a făcut şi Debora pentru conducătorii care au ajutat să înflăcăreze cu zel răscoala împotriva canaaniţilor.


10 Voi, care călăriți pe măgărițe albe, voi, care ședeți pe covoare, și voi, care umblați pe drum – cântați!

Voi, care călătoriţi. Bărbaţi bogaţi şi cu influenţă, aşa cum indică animalele pe care călătoreau - animale alese pe care îşi puteau îngădui să le aibă numai o astfel de clasă. Cu alte cuvinte, fie ca cei bogaţi, acei care şed pe tapiţerii bogate (redarea aceasta este o sugestie alternativă pentru voi care şedeţi la judecată), şi acei care acum pot călători de-a lungul principalelor şosele altădată neumblate, să mediteze şi să vorbească despre biruinţa cea minunată pe care a realizat-o Dumnezeu cu această memorabilă ocazie pentru poporul Său.


11 Arcașii, din mijlocul adăpătoarelor, să laude cu glasul lor binefacerile Domnului, binefacerile cârmuirii Sale în Israel. Atunci poporul Domnului s-a coborât la porți:

Să laude cu glasul lor. Cei care trăiau acum în condiţii de pace, trebuiau să se oprească în împrejurimile lor liniştite spre a povesti această istorie şi spre a da mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul Său în înfrângerea vrăjmaşului şi restatornicirea păcii lui Israel. Oamenii se puteau mişca acum fără frică, îndeplinindu-şi ocupaţiile de fiecare zi. Totuşi, ei trebuiau să-şi aducă aminte că starea lor de pace se datora faptelor de dreptate ale lui Dumnezeu, a cărui putere a ajutat pe bravii conducători israeliţi să alunge robia şi asuprirea canaaniţilor.


12 Trezește-te, trezește-te, Debora! Trezește-te, trezește-te și zi o cântare! Scoală-te, Barac, și adu-ți robii de război, fiul lui Abinoam!

Trezeşte-te. În termeni poetici, Debora este chemată să se ridice şi să adune seminţiile. Zi o cântare. Nu o cântare de laudă pentru biruinţă, ci una de război spre a scula seminţiile şi a le entuziasma pentru luptă. Scoală-te Barac. Ca recunoscut comandant militar al evreilor, se adresează lui Barac şi îl îndeamnă să pornească la o luptă care va avea ca rezultat ducerea în robia a înrobitorilor.


13 Atunci o rămășiță din popor a biruit pe cei puternici, Domnul mi-a dat biruința asupra celor viteji.
14 Din Efraim au venit locuitorii lui Amalec. După tine a mers Beniamin în oștirea ta. Din Machir au venit căpeteniile, și din Zabulon cârmuitorii.

Efraim. Mai înainte au fost numite numai seminţiile lui Neftali şi Zabulon ca unindu-se cu Barac (cap. 4,10). Aici este arătat că au fost unităţi din Efraim din regiunile centrale precum şi din Beniamin care era şi mai departe spre sud.

Machir. Fiu al lui Manase (Geneza 50,23). Căpetenie ale familiei de seamă a seminţiilor. Familia a primit moştenirea ei în Ghilead, la răsărit de Iordan. Totuşi, aici se crede că numele este folosit poetic pentru întreaga seminţie (vezi şi Numeri 32,40; Deuteronom 3,15).

Cârmuitorii (în engl. "they that handle the pen of the soriter"). În mod literal, "conducătorul scrisului". Se crede că se referă la insigna slujbaşului a cărui datorie era să adune trupele, ţinând o socoteală despre câţi oameni au fost raportaţi din fiecare cetate.


15 Mai marii lui Isahar au fost cu Debora, și Isahar a venit după Barac, a fost trimis pe urma lui în vale. La pâraiele lui Ruben au fost mari hotărâri!

Isahar. O altă seminţie participantă. Cu toate acestea nu toate seminţiile s-au unit cu Debora şi Barac când ei au făcut chemarea la luptă. Unele seminţii au refuzat pe faţă să ia parte la luptă, iar altele au ezitat şi au stat pe gânduri până a trecut lupta.

La pâraiele (în engl. "for the divisions"). Mai bine, printre diviziunile (clanurile).

Mari hotărâri. Ceea ce probabil că a avut loc atunci când chemarea urgentă la luptă a ajuns la diferitele clanuri ale seminţiei lui Ruben, locuind nu departe peste râul Iordan, a fost o discuţie grăbită cu privire la ce să se facă. Fiecare clan căuta să cerceteze pe celelalte spre a descoperi simţămintele lor dacă seminţia trebuie sau nu să meargă la luptă. În jurul staulelor turmelor lor ei vorbeau şi iar vorbeau. Ei au meditat asupra nevoii şi a posibilităţii de a acţiona până ce timpul pentru aşa ceva a trecut. După câte se pare, ei încă mai ezitau şi discutau ce trebuiau să facă, atunci când a ajuns la ei ştirea victoriei.


16 Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor să asculți behăitul turmelor? La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile!
17 Galaadul de dincolo de Iordan nu și-a părăsit locuința. Pentru ce a stat Dan pe corăbii? Așer a stat pe malul mării și s-a odihnit în limanurile lui.

Galaadul. Ţinutul de peste Iordan, la răsărit şi sud de Marea Galileea. Aici se vorbeşte despre el ca şi când ar fi una dintre seminţii. Probabil că scriitorul foloseşte cuvântul Galaad în locul lui Gad, seminţia care locuia o parte a acestui teritoriu.

A stat... pe corabii. Evident că migraţiunea daniţilor spre nord raportată în Judecători 18, avusese loc înainte de vremea lui Debora. Expresia sugerează un oarecare amestec cu fenicienii marinari, sau, cel puţin, o asociere cu ei până la măsura la care daniţii au pierdut interesul lor faţă de eforturile fraţilor lor israeliţi de a redobândi independenţa.

Aşer a stat. După cât s-ar părea, şi Aşer a făcut experienţa asimilării de către canaaniţi şi navigatorii fenicieni din Tir şi Sidon în aşa măsură încât nici ei nu s-au simţit înclinaţi să se unească cu revolta ebraică. Unirea cu lumea, trăind în spiritul şi urmărind scopurile ei îndepărtează dorinţa multor creştini să se alăture luptei împotriva oştirilor întunericului. În timp ce fraţii lor luptă în mod activ în strădania misionară creştină, ei stau retraşi nemişcaţi şi neinteresaţi.

În limanurile lui. În mod literal, în locurile lui de acostare. Expresia este explicată ca descriind cheiurile vaselor şi spaţiile sau deschizăturile dintre ele.


18 Zabulon este un popor care a înfruntat moartea, și Neftali la fel, pe înălțimile din câmpie.

Înălţimi. Probabil că aceste cuvinte se referă la mici înălţimi sau deluşoare, pe care oştile lui Sisera s-au străduit să se regrupeze şi să apere liniile lor. Oamenii lui Zabulon şi Neftali, care, aşa cum s-a observat din cap. 4,10, au alcătuit grosul trupelor israeliţilor, au luat aceste centre de rezistenţă prin atac, ceea ce a dus la o derută completă a oştirii lui Sisera.


19 Împărații au venit, s-au luptat; atunci au luptat împărații Canaanului la Tanaac, la apele Meghido; n-au luat nicio pradă, nici argint.

Împăraţii Canaanului. Oştirea lui Sisera este posibil să fi inclus pe împăraţii cetăţilor fortificate vecine ca Taanah şi Meghido, două cetăţi pe ţărmul sudic al râului; dar atacurile îndrăzneţe ale oamenilor lui Zabulon şi Neftali au devastat, după cum s-ar părea, aceste fortăreţe în confuzia luptei.

N-au luat nici o pradă. În loc de a primi pradă bogată ca rezultat al unirii cu campania lui Sisera, aceşti împăraţi au pierdut atât cetăţile cât şi vieţile lor.


20 Din ceruri se luptau, de pe cărările lor, stelele se luptau împotriva lui Sisera,

Stelele. Adică, forţele naturii, reprezentând fie în mod literal, fie poetic puterea lui Dumnezeu care controlează forţele naturii.


21 Pârâul Chison i-a luat, pârâul din vremurile străvechi, pârâul Chison! Suflete, calcă-n picioare pe viteji!

I-a luat. Vezi cele despre cap. 4,15.

Calcă-n picioare. Verbul poate fi tradus şi ca un imperativ, făcând ca prepoziţia să se citească, Calcă în picioare, o, suflete al meu, tăria (adică pe cei puternici). Se pare că Debora îşi închipuie despre sine ca fiind prezentă pe câmpul de bătaie, şi cu aceste cuvinte se încurajează pe sine să persevereze înainte cu curaj până ce victoria este asigurată.


22 Atunci copitele cailor au răsunat de goana, de goana năbădăioasă a războinicilor lor.

Copitele cailor au răsunat (în engl. "horsehoofs broken"). Groaza şi confuzia derutei evident că i-au determinat pe cai să fugă în derută în mod sălbatic peste câmpie, rupându-şi copitele nepotcovite, făcând astfel caii să ajungă şchiopi şi nefolositori.


23 Blestemați pe Meroza, a zis Îngerul Domnului, blestemați, blestemați pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului, printre oamenii viteji.

Meroza. Identificată acum cu Chirbet Mărus, cam la 7 mile sud de Chedeş Neftali (vezi despre cap. 4,6). În contrast cu oamenii bravi şi patriotici din celelalte seminţii care au îndrăznit să se opună canaaniţilor, locuitorii israeliţi din Meroza, de pe drumul de retragere a oştilor lui Sisera, au refuzat să dea asistenţă sub nici o formă. Cu ajutorul acestor oameni, israeliţii urmăritori ar fi putut împiedica pe orice canaanit şi poate chiar pe Sisera de a scăpa din câmpul de luptă. Din cauza refuzului lor de a ajuta, îngerul Domnului a pronunţat un blestem asupra lor. Ei n-au avut un păcat de comitere, ci unul de omitere. Păcatul lor în cazul acesta a fost că în timp de nevoie ei n-au făcut nimic, şi de aceea blestemul lui Dumnezeu a căzut peste ei.

Nici un alt verset din cartea Judecătorilor nu constituie o avertizare mai severă pentru membrii bisericii de astăzi decât acela care blestemă aici pe acei care refuză să ajute la vreme de nevoie. În faţa unui strigăt de nevoie după lucrători, mulţi din cei care mărturisesc a fi creştini sunt mulţumiţi să urmeze, comozi, pe calea lor egoistă, refuzând să dea vreo asistenţă bisericii lui Dumnezeu când aceasta se află în lupta cu Satana. Ei spun că lucrarea bisericii trebuie îndeplinită de către angajaţi, şi nu acceptă nici o răspundere pentru ei. Asupra acestor creştini planează blestemul lui Meroza, afară de cazul că se întorc de la nepăsătoarea lor lipsă de conlucrare.


24 Binecuvântată să fie între femei Iael, nevasta lui Heber, chenitul! Binecuvântată să fie ea între femeile care locuiesc în corturi!

Binecuvântată... între femei. Cuvântul ebraic tradus aici "binecuvântat" este adesea folosit în sensul de "a lăuda", "a vorbi despre cineva în termeni elogioşi", "a sărbători". În contrast cu refuzul locuitorilor din Meroza de a ajuta pe rudele lor, este Iael, o femeie care nu era legată prin legături de rasă cu israeliţii, care era, de fapt, aliată politic cu vrăjmaşii lor.

Femei... în corturi. Adică, Iael avea să fie cea mai de seamă dintre toate femeile beduine.


25 El a cerut apă, și ea i-a dat lapte; în pahar împărătesc i-a adus unt.

Pahar împărătesc. O cupă potrivită pentru oamenii de rang, poate una din alesele cupe de Creta.


26 Cu o mână a luat țărușul, și cu dreapta ciocanul lucrătorilor, a lovit pe Sisera, i-a despicat capul, I-a sfărâmat și străpuns tâmpla.

Ciocanul. Combinând acest raport poetic al faptei lui Iael cu raportul literal din cap. 4,21 rezultă următorul tablou. În timp de Sisera dormea adânc, Iael s-a apropiat încetişor şi i-a dat o lovitură puternică cu ciocanul crăpându-i astfel capul. Deşi rănit mortal el s-a zbătut ceva vreme pe picioarele ei. Apoi, după cap. 5,27, el a căzut pe genunchii lui (Ebraicul Kara, "a se apleca pe genunchi"), şi a zăcut acolo ucis (în mod literal, "tratat cu violenţă"). După aceea, Iael i-a străpuns tâmpla cu ţăruşul de cort, fixându-l de pământ. Totuşi este greu de ştiut cum să fie privit în mod literal limbajul acestui poem.


27 El s-a ghemuit: a căzut și s-a culcat la picioarele ei; s-a ghemuit și a căzut la picioarele ei; acolo unde s-a ghemuit, acolo a căzut fără viață.
28 Pe fereastră, prin zăbrele, se uită mama lui Sisera și strigă: „Pentru ce zăbovește carul lui să vină? Pentru ce vin carele lui așa de încet?”

Mama lui Sisera. Foarte bine s-a remarcat că acest pasaj de ironie dramatică, descriind îngrijorarea şi teama mamei lui Sisera, putea fi scris, cel mai probabil, numai de către o femeie. Faţă de bucuria datorată faptei unei femei, este prezentată nenorocirea alteia, care încearcă în zadar să înăbuşe presentimentul dezastrului. În timp ce Sisera zăcea într-o moarte umilitoare, în capitala lui îndepărtată, mama lui se întreabă neliniştită ce-l reţine timp atât de îndelungat. Plină de îngrijorare, ea stă şi priveşte pe fereastră în jos, spre drum, după norul de praf din depărtare care să anunţe întoarcerea comandantului grupului de călăreţi. Ea scrutează cu privirea şi ascultă, dar huruitul caselor victorioase nu este auzit, şi aceasta umple de teamă inima ei.


29 Cele mai înțelepte dintre femeile ei îi răspund și ea își răspunde singură:
30 „Negreșit, au găsit pradă! Și-o împart: o fată, două fete de fiecare om; pradă de haine vopsite pentru Sisera; pradă de haine vopsite, cusute la gherghef, două haine vopsite și cusute la gherghef, de pus pe grumazul biruitorului!”

.. Pradă şi o împart. Pentru a linişti presentimentele mamei lui, femeile înţelepte dau în aşteptare asigurări. Şi mama a căutat să se reasigure pe ea însăşi şi pe ele cu ideea că oştirea lor întârzie din cauza strângerii prăzii. Ele îşi închipuie în mintea lor îmbrăcămintea cea frumoasă, hainele cele brodate, fetele captive, cu împărţirea cărora sunt ocupaţi bărbaţii lor întârziind astfel să se întoarcă acasă. Denumirea ironică de femei înţelepte este evidentă, pentru că presupunerea era departe de adevăr. Autorul poemului în mod impresionant nu descrie dezamăgirea îngâmfatelor femei, ci lasă pe cititor, care cunoaşte naraţiunea, să-şi imagineze scena când soseşte ştirea înfrângerii lui Sisera – nici pradă şi nici victorie; eroul este mort, oştirea zdrobită! Totul este pierdut! N-a mai putut fi făcută nici o descriere îngrozitoare despre completa înfrângere a unui inamic.


31 Așa să piară toți vrăjmașii Tăi, Doamne! Dar cei ce-L iubesc sunt ca soarele, când se arată în puterea lui.” Țara a avut odihnă patruzeci de ani.

Aşa... toţi. Cuvântul remarcabil din acest pasaj este aşa. El readuce în faţa ochilor noştri întreaga dramă – încrederea îngâmfată a canaaniţilor, teribilul asalt furios al evreilor, teroarea revoltei, fuga lui Sisera, moartea lui de mâna unei femei, neliniştea mamei lui. Cântarea se termină cu dorinţa exprimată ca tot aşa să piară toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu – cum se va şi întâmpla în cele din urmă.

Măcelul îngrozitor al vrăjmaşului descris în capitolul acesta trebuie să fie înţeles în lumina epocii în care au avut loc evenimentele. Pentru un studiu mai amănunţit al problemei, vezi cele despre Deuteronom 14,26.

Ca soarele. Tabloul măreţ prezentat aici despre acei care iubesc şi slujesc Domnului este oglindit prin profetul Isaia (cap. 60,1), Daniel (cap. 12,3) şi Maleahi (cap. 4,2; comp. cu GC 632). Hristos Însuşi a folosit un limbaj similar spre a descrie pe acei care devin cetăţeni ai împărăţiei (Matei 13:43). Ioan a văzut un înger pogorându-se dinspre răsărit, ca soarele, cu pecetea lui Dumnezeu pentru a o pune asupra acelora care sunt pregătiţi să o primească (Apocalipsa 7:2,3). Cei sigilaţi de acest înger "apăreau ca şi când soarele se ivise de curând de după un nor şi strălucea pe feţele lor, făcându-i să arate triumfători, ca şi când biruinţele lor erau aproape câştigate" (EW 89).

Ţara a avut odihnă. Ce bine ar fi fost dacă poporul, în această perioadă de odihnă, ar fi umblat în căile Domnului. Este o învăţătură pentru biserica lui Dumnezeu de astăzi. În acest timp de pace relativă, noi suntem somaţi să trăim lumina adevărului prezent, şi prin aceasta să grăbim încheierea lucrării lui Dumnezeu şi perfectarea destinului poporului rămăşiţei.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

23 CE 70; CM 529; ChS 36; CS 49; CT 210; Ev 112, 237, 397; 2T 166, 216, 217, 243, 284, 395, 427, 626; 3T 57, 525; 5T 77, 381; 6T 40, 461, 464, 475; 7T 237; 8T 41, 80, 246; 9T 133, 140; WM 139.