1 Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim și a zis: „Eu v-am scos din Egipt și v-am adus în țara pe care am jurat părinților voștri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi;

Îngerul. Următoarele cinci versete din Judecători aparţin în mod cuvenit primului capitol. Ele sunt o încheiere potrivită pentru raportul despre cucerire şi colonizare raportat în capitolul 1. În ele, autorul explică pentru ce n-a fost în stare poporul ales să ducă până la capăt cucerirea ţării. Tema principală a acestor versete este o mustrare pentru israeliţi pentru amestecarea practicilor religioase păgâne ale popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat, cu propriile lor forme religioase date de Dumnezeu. În loc să nimicească altarele păgâne, israeliţii s-au închinat înaintea lor.

Este greu a stabili despre cine vorbeşte scriitorul când se referă la un înger al Domnului. Cuvântul înger, în mod literal, înseamnă trimis. Termenul trimisul Domnului se poate referi la un profet căruia Dumnezeu obişnuia să-i dea solia Sa pentru Israel (Hagai 1,13), dar se poate referi şi la Domnul Însuşi, la care se face uneori referire prin acest titlu (vezi Exod 23:20,23; 33:2). Faptul că solia nu este prezentată cu un Aşa zice Domnul, care era obiceiul profeţilor de mai târziu, sugerează că vorbitorul a fost Însuşi Domnul. Folosirea persoanei întâi susţine de asemenea ultimul punct de vedere.

Din Ghilgal. Cetatea care slujise drept cartier general vremelnic al seminţiilor (Iosua 4:19; 9:6; 10:6; etc.). A fost aici, în această tabără, pe ţărmul apusean al Iordanului, între Ierihon şi râu, unde se arătase lui Iosua misterioasa Căpetenie a oştirii Domnului (Iosua 5,13-15). Căpetenia aceea era Hristos (PP 488). Se prea poate, dar în nici un caz nu este sigur ca şi aici să fie prezentat acelaşi vizitator.

Bochim. În mod literal, bocitori. Numele acesta a fost dat locului după experienţa care începe acum să fie raportată (vezi v. 4,5). Astăzi nu se cunoaşte nici un loc cu acest nume şi nici nu mai este amintit în altă parte în Biblie. Septuaginta adaugă după cuvântul Bochim explicaţia, şi pentru Betel. Evenimentul poate să fi avut loc la Betel, dar faptul că ei au adus jertfe acolo (v. 5) sugerează că cel mai probabil locul a fost Silo, unde era ridicat şi cortul întâlnirii pe acea vreme. Contextul indică o adunare mare, şi este posibil că aceste evenimente s-au întâmplat în legătură cu una din marile adunări religioase ca Paştele sau sărbătoarea corturilor. În cazul acesta locul ar fi fost fie Silo, fie un mic sat aproape de el.

Pe care am jurat. Făgăduinţa a fost dată în Geneza 12,7; 13,14-16; 15,18; 26,3; 28,13.

Legământul Meu. Vezi Exod 34,10-16.


2 și voi să nu încheiați legământ cu locuitorii din țara aceasta, ci să le surpați altarele.” Dar voi n-ați ascultat de glasul Meu. Pentru ce ați făcut lucrul acesta?

Nu încheiaţi legământ. Vezi Exod 34:12. Este vădit din raportul întâiului capitol din Judecători că israeliţii încheiaseră multe legăminte cu locuitorii păgâni ai Palestinei. Probabil că israeliţii dovedeau că legămintele acestea le-au fost impuse din cauza neputinţei lor de a izgoni pe locuitorii băştinaşi din puternicele lor poziţii.

Să le surpaţi altarele. Vezi Exod 34:13. Aceste altare erau altarele de stâlpi de piatră speciali atât de răspândiţi în Palestina. Relaţiile sociale cu locuitorii locali a fost primul pas în necredincioşia lui Israel. Pasul următor a fost făcut când unii din popor, prin aceste mijloace, au fost conduşi să se unească la sărbători în jurul altarelor păgâne, a pomilor sacri şi a stâlpilor. Odată barierele rupte, apostazia a pătruns, ca un potop, printre ei. Numai în scurt timp curentul fuziunii lor a dat naştere la stricarea înaltelor principii religioase. Aceleaşi rezultate urmează şi astăzi o umblare asemănătoare. Dumnezeu a avertizat Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov 4;4).

Pentru ce aţi făcut lucrul acesta. Solul începuse să relateze lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său, liberându-i din robia egipteană şi aşezându-i în Ţara Făgăduinţei. Acum s-a pus întrebarea: Ce făcuseră ei la rândul lor pentru Dumnezeu? Ingratitudinea lor a fost vădită în apostazia religioasă care ajunsese deosebit de evidentă în cursul a numai câtorva ani. Israel a fost surprinzător de neascultător în chestiuni importante pe care Dumnezeu le poruncise în mod deosebit. Ei au călcat învoiala; de aceea Dumnezeu n-a putut să-şi împlinească partea Lui din legământ.


3 Am zis atunci: „Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, și dumnezeii lor vă vor fi o cursă.”

Am zis. Adică, Dumnezeu dăduse o avertizare anterioară (vezi Numeri 33:55; Iosua 23:13). Ameninţarea aceea urma acum să fie adusă la îndeplinire. Dumnezeu avea să-Şi retragă făgăduinţele Lui condiţionate făcute în Exod 23:31 şi alte locuri.

Vă vor fi o cursă. Închinarea la aceste zeităţi păgâne avea să aibă ca rezultat o mare stricăciune care avea să pricinuiască ruina naţiunii întregi (vezi Exod 23:33; 34:12, Deuteronom 7:16; Iosua 23:13).

Neputinţa de a-i izgoni pe locuitorii ţării a adus propria pedeapsă. Aşa cum este orice păcat. Plăcerea şi stricăciunea nu numai că despart de harul lui Dumnezeu, ci aduc şi răsplata şi pedeapsa ca rezultat al păcatului însuşi. Adesea, Dumnezeu pedepseşte păcatul cu păcat (vezi PP 728).


4 După ce a spus Îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul și a plâns.
5 Au pus locului aceluia numele Bochim și au adus jertfe Domnului acolo.

Bochim. Vezi cele despre v. 1. Aspra mustrare administrată de sol a făcut ca poporul să izbucnească în plâns. Acesta era un plâns de ruşine, şi numai parţial de pocăinţă. Numele a slujit de aici înainte pentru a aduce aminte de lacrimile de dezamăgire şi dizgraţie. Locul şi incidentele în legătură cu el ne aduc aminte de modernul zid al plângerii din Ierusalim. Ca şi evreii din experienţa de la Bochim, şi astăzi mulţi se înduioşează în urma unei predici de pocăinţă, numai pentru a se împietri iarăşi, înainte de a putea fi topiţi într-un tipar nou.

Este vrednic de luat în seamă cât de repede a fost mişcat acest popor greşit de predica trimisului. Cuvântul lui Dumnezeu are putere să mişte şi să convertească pe oameni şi cineva care este mişcat în felul acesta poate să plângă, pe drept, din cauza lipsurilor şi greşelilor lui din trecut. Ferice de cei ce plâng, că ei vor fi mângâiaţi (Matei 5:4). Cu toate acestea, în loc să numească locul astfel, încât să pună accentul principal pe simţămintele şi demonstraţiile lor de întristare, ar fi fost mult mai bine dacă el ar fi putut să fie numit Pocăinţă. Experienţa aceasta de la urmă este aceea pe care o doreşte Dumnezeu. Aşteptarea aceasta este bine exprimată în cuvintele lui Pavel: Într-adevăr, când întristarea aceasta a voastră este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată (2 Corinteni 7:10). Prea adesea religia este o experienţă a sentimentului şi emoţiei, mai de grabă decât a credinţei şi a ascultării.


6 Iosua a dat drumul poporului, și copiii lui Israel au plecat fiecare în moștenirea lui, ca să ia țara în stăpânire.

Iosua. Narând primele eforturi ale seminţiilor de a consolida poziţia lor în Palestina, şi mustrarea divină pentru greşeala de a nu asculta de instrucţiunile lui Dumnezeu, autorul prezintă un fundal istoric care explică pentru ce a ridicat Dumnezeu pe judecători. Acum se întoarce la tema principală a cărţii, şi anume, să arate cum perioadele alternative de opresiune urmate de eliberare au fost rezultatul eforturilor lui Dumnezeu de a întoarce pe Israel de la idolatrie la ascultare credincioasă faţă de Dumnezeu şi Legea Sa. Înainte de a începe istoria schimbătoare a opresiunilor şi eliberărilor, autorul leagă istorisirea sa de aceea a cărţii lui Iosua. Versetele 6-10 sunt o recapitulare care reia istoria de la timpul morţii lui Iosua şi completează pe scurt istoria până la experienţa de la Bochim relatată mai înainte.


7 Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel.

A slujit Domnului. Cel puţin din respect exterior şi pe bază naţională. Amintirea puternicelor intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea lor, pentru un timp i-a ţinut pe israeliţi credincioşi, pe dinafară, faţă de credinţa lor.

Iosua. Este plăcut să înţelegi cât de departe poate ajunge influenţa unui conducător evlavios. Ascendenţa şi influenţa asupra lui Israel au fost de aşa natură încât, în timpul cât a trăit Iosua a fost de ajuns pentru ei de a rămâne credincioşi faţă de făgăduinţele Domnului.

Bătrânilor. Bătrânii erau căpeteniile familiilor şi ale clanurilor. Ei aveau autoritate în chestiunile religioase şi sociale precum şi o parte principală în păstrarea credincioşiei faţă de obiceiuri şi religia lămurită de Moise. După ce ei au murit, apostazia s-a instalat repede. Textul acesta ne ajută să înţelegem că nu numai mari conducători cu renume pot avea o influenţă bună, ci şi slujbaşi mai mici pot forma model de viaţă religioasă.


8 Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de o sută zece ani.

O sută zece ani. Raportul nu spune cât a mai trăit Iosua după adunarea de la Sihem. Probabil că moartea lui a avut loc curând după aceea, pentru că el era bătrân şi înaintat în vârstă (Iosua 23:1,2), când a convocat căpeteniile şi pe reprezentanţii seminţiilor. Poate că ocazia de a convoca adunarea a fost, faptul că el a înţeles că moartea este aproape. După ce vorbeşte despre dizolvarea adunării naratorul raportează că Iosua a murit (Iosua 24:21), arătând astfel că a mai trăit după aceea doar puţin.


9 L-au îngropat în ținutul pe care-l avea de moștenire, la Timnat-Heres, pe muntele lui Efraim, la miazănoapte de muntele Gaaș.

La Timnat-Heres. În mod literal, teritoriul soarelui. Iosua 19:50 şi 24:30 redă numele ca Timnat-Serah. În forma aceasta prima şi ultima literă din Heres au fost transpuse. Nu se poate şti în mod sigur care reprezintă ortografia cea corectă. Cetatea a fost numită Timnat, şi din cauză că era situată într-o regiune muntoasă cunoscută ca Heres (vezi Judecători 1:35), se crede că numele de la urmă se poate că a fost adăugat pentru ca să nu se confunde cu alte cetăţi numite Timnat. Acum, cetatea este numită Chirbet-Tibneh şi se află cam la 9,75 mile (15,6 km) nord-vest de Betel în regiunile muntoase centrale.


10 Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui, și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.

Alt neam de oameni. Acesta a fost un neam de oameni care crescuse în ţara Canaanului supus influenţelor stricăcioase ale legăturilor sociale şi religioase cu poporul idolatru al ţării. Copiii au secerat în măsură bogată ceea ce semănaseră părinţii lor.

Nu cunoştea pe Domnul. Ei nu cunoşteau din experienţă lucrarea cea puternică a lui Dumnezeu, şi mediul lor înconjurător, cu influenţele lui stricăcioase, nu dezvoltase în ei tărie de caracter independentă. Iosua şi bătrânii vremii de mai înainte serviseră ca sprijin pentru slaba lor credinţă. Când proptelele acelea au fost date la o parte prin moarte, poporul s-a împiedicat şi a căzut pentru că nu avea o puternică temelie religioasă.

Este necesar ca toţi creştinii să examineze bine temeliile credinţei lor spre a vedea dacă experienţa lor este o legătură personală şi directă cu Dumnezeu, sau numai o încercare exterioară întemeiată pe experienţa altuia. Dacă nu este adevărată starea dintâi, ei pot să sufere aceeaşi soartă ca acei israeliţi din al doilea neam de oameni. Ba mai mult, creştinii trebuie să-şi amintească bine ceea ce a uitat Israel, şi anume, călăuzirea providenţială a lui Dumnezeu din trecut. Noi nu avem să ne temem de viitor, în afară de cazul că uităm drumul pe care ne-a călăuzit Domnul şi învăţătura Lui din trecutul istoriei noastre (L. L. 196).


11 Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului și au slujit Baalilor.

Baalilor (engl. Baalim). Aceasta este forma de plural al ebraicului ba’al, care este redat în mod variat soţ, bărbat, stăpân, domn. Termenul este aplicat şi la zeităţile păgâne. Pe acea vreme Baal care avea cultul cel mai răspândit din Canaan era un zeu al fertilităţii agricole. Se credea că el este dătătorul de ploaie a cărei putere activă făcea ca plantele şi animalele să crească. Lui i se aducea închinare în multe locuri şi sub diferite forme. Numele a dat naştere la diferiţi termeni precum, Baal-Peor, Baal-Hermon, Baal-Zebul etc. În legendele poporului canaanit, Baal era opusul zeului Morţii (Mot). El era ajutat şi instigat de două zeiţe, Anat, sora lui şi Şamaş, zeiţa soarelui. Uneori, Baal era asemănat cu Hadad, zeul sirian al ploii sau furtunii. Deoarece Canaanul era în mod predominant o ţară agricolă, închinarea adusă lui Baal sub diferite denumiri a fost cea mai înaltă formă de închinare. Uneori scriitorii evrei au folosit numele lui ca echivalentul oricăror alte zeităţi păgâne, şi acesta ar putea fi cazul şi aici.

Israeliţii trebuie să fi cunoscut teribilele rezultate ale unei astfel de închinări şi pedeapsa posibilă de care aveau să se împărtăşească acei care iau parte la ea. Cu greu puteau fi necunoscători ai experienţei de la Baal-Peor, când plaga a nimicit 24.000 de oameni ca rezultat al închinării adusă lui Baal şi practicilor în legătură cu ea (Numeri 25,3-9).


12 Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinților lor care-i scosese din țara Egiptului și au mers după alți dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor și au mâniat pe Domnul.

Au părăsit pe Domnul. Păcatul lor n-a constat numai din părăsirea lui Dumnezeu cu care făcuseră legământ să I se închine, ci şi din josnica ingratitudine pentru eliberarea lor din objecta robie din Egipt, din care Dumnezeu îi eliberase. Din această robie niciodată ei n-ar fi putut ajunge liberi prin propria lor putere. Ei trebuiau să se închine adevăratului Dumnezeu pentru ceea ce El era şi pentru ceea ce El făcuse. Lucrările Lui pentru poporul Lui îi dădeau drept la credincioşia lor.

Dumnezeii popoarelor. Nu numai zeităţile popoarelor în mijlocul cărora locuiau în Canaan, ci, poate că şi zeităţile neamurilor dimprejur. Când oamenii părăsesc pe Dumnezeu se pare că nu mai există nici un hotar pentru amploarea pe care o va avea apostazia lor.


13 Au părăsit pe Domnul și au slujit lui Baal și Astarteilor.

Baal. Vezi cele despre versetul 11.

Astartee. Este pluralul de la Astaret. Zeiţa aceasta mai era cunoscută şi sub numele de Astarte. În Babilonia ea era numită Iştar. Ea era zeiţa dragostei sexuale, a maternităţii şi fecundităţii. În tăbliţele Ras Şamra ea apare şi ca zeiţă a războiului şi a vânătoarei. Cultul ei era răspândit peste tot în lumea Orientului Apropiat, din Moab (numele ei se află pe stânca moabită) până în Babilonia. Ea a fost adorată pe vremea lui Avraam în Canaan (Geneza 14,5); armele lui Saul au fost puse ca trofeu de către filisteni în templul ei de la Bet-Şan (1 Samuel 31,10); Solomon i s-a închinat în zilele tinereţii lui (1 Regi 11,5). Numeroasele figuri de femeie găsite de arheologi în casele evreilor şi ale canaaniţilor sunt socotite a fi reprezentări ale ei în rolul de zeiţă mamă. În VT numele de Baal şi Astarteia sunt folosite aproape în mod sinonim pentru toţi falşii zei şi zeiţe din Palestina. Limba ebraică n-are cuvânt pentru zeiţă. După cât se pare Astarteea era folosită în locul noţiunii.


14 Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmașilor lor de jur împrejur și nu s-au mai putut împotrivi vrăjmașilor lor.

Prădători. Acest cuvânt este un termen general al diferitelor naţiuni dinăuntrul Canaanului şi dimprejurul hotarelor lui care au făcut incursiuni, au invadat, au asuprit sau au hărţuit oarecum pe Israel. Cuvântul ebraic folosit aici este acelaşi care este folosit de egipteni pentru bandele de jefuitori beduini care au hărţuit hotarele lor.


15 Oriunde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul și cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare.

Oriunde mergeau. Adică, ori de câte ori ieşeau să lupte sau se angajau într-o campanie militară, erau bătuţi pentru că Dumnezeu nu mai era cu ei. Biruinţele ar fi putut fi interpretate ca o sancţionare directă din partea lui Dumnezeu a umblării lor păcătoase şi astfel ar fi slujit numai pentru a confirma şi a întări pe israeliţi în apostazia lor. Aceasta a fost unul din motivele pentru care Dumnezeu a îngăduit neamurilor păgâne să biruie şi astfel să pedepsească pe poporul Său neascultător. Totuşi în toate acestea, scopurile lui Dumnezeu au fost salutare. Pedepsele Lui au fost pentru îndreptare, urmând să aducă pe israeliţi la Dumnezeul lor.


16 Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau.

Judecători. Experienţa lor face ca numele lor să fie sinonim cu eliberatori. Ei au fost luptători sau conducători pe care Dumnezeu i-a chemat să facă faţă la situaţii speciale (vezi Introducere, p. 301). După o perioadă de pedeapsă, Dumnezeu avea să le dea israeliţilor răgaz înzestrând un bărbat ales cu putere şi conducere suficientă să alunge pe asupritori. Experienţele de mai târziu aveau să arate dacă, din urmările apostaziei lor religioase, poporul învăţase lecţiile sau nu.


17 Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alți dumnezei și s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinții lor și n-au ascultat de poruncile Domnului, ca și ei.

N-au ascultat. Înfrângerile lor prin mâna vrăjmaşilor şi consecinţa asupririi n-au folosit să înveţe pe poporul evreu ascultarea. În eforturile lui Dumnezeu de a-i salva, El îngăduise să-i lovească dezastrul. Când El făcea să scadă nenorocirea lor prin lucrarea judecătorilor, El găsea poporul tot atât de nepocăit ca întotdeauna.

Au curvit. Aceasta este o metaforă obişnuită în Biblie pentru apostazia religioasă. Având în vedere că cultul zeităţilor păgâne din Orientul Apropiat era adesea însoţit de imoralitate sexuală în templele şi crângurile lor, termenul nu era numai metaforic, ci în mod literal şi exact.


18 Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul și-i izbăvea din mâna vrăjmașilor lor în tot timpul vieții judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor ce-i apăsau și-i chinuiau.

Domnului i se făcea milă. Adică, Domnul era întristat că ei trebuia să sufere asuprirea. Înţelesul de bază al cuvântului căit (engl. repented) este a fi întristat, a avea compătimire, a avea milă. Asta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea. Dumnezeu a îngăduit pedeapsa pentru binele lor. Când pedeapsa făcea să apară efectele dorite, mila lui Dumnezeu aducea eliberarea pentru asupriţi. Intenţia lui Dumnezeu era ca suferinţa să aducă o schimbare în purtare. Când obiectivul era atins, asuprirea era îndepărtată sau îndulcită. Aceasta era întru totul compatibil cu intenţia Sa originală.


19 Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinții lor, ducându-se după alți dumnezei, ca să le slujească și să se închine înaintea lor, și stăruiau în această purtare și împietrire.

Se stricau din nou. Adică, se întorceau la apostaziile lor de mai înainte. Ei au părăsit închinarea lui Dumnezeu, şi s-au întors la cultul zeităţilor păgâne şi a practicării idolatriei stricăcioase. În cadrul acestor împrejurări prezintă scriitorul cărţii Judecătorilor teza sa, şi anume că Dumnezeu a îngăduit ca necazul să vină ca rezultat al păcatului pentru a trezi pe poporul Său să vadă răul umblărilor lor rele. Aceste necazuri au dat naştere la o formă de întristare şi pocăinţă. Apoi Domnul a ridicat un eliberator. În timpul răgazului, El s-a îngrijit de o punere la probă a sincerităţii pocăinţei lui Israel. După moartea judecătorului poporul nerecunoscător recădea curând în vechile lor umblări. Acesta este punctul de vedere care face din cartea Judecătorilor mai mult decât o simplă istorie. Ea este o filozofie a istoriei. Autorul nu este interesat numai în simpla narare a celor ce s-au întâmplat după aşezarea în Canaan. El este mai mult un predicator decât un istoric. El doreşte ca cititorul să vadă pentru ce s-au întâmplat aceste lucruri. El spune că perioada de după intrarea în Canaan a fost nestabilă, şi în principal, dezastruoasă pentru evrei. Pentru un timp ei aveau să fie liberi; apoi din nou aveau să fie în robie sau sufereau invazii. Pentru ce se întâmpla aceasta? Din cauză că poporul a părăsit pe Dumnezeu, iar El, într-un efort de a-i aduce înapoi, a îngăduit să vină nenorocirea. Cu alte cuvinte, autorul ne spune că mâna lui Dumnezeu făcea istoria, spre a realiza scopul dorit de El.

Autorul Judecătorilor a fost unul dintre primii istorici adevăraţi. El a căutat să raporteze generaţiilor viitoare sensul evenimentelor.

Mai mult decât părinţii lor. Una dintre cele mai uimitoare caracteristici ale păcatului este felul în care se dezvoltă cu repeziciune. Îngăduie-i un mic început, şi curând el înăbuşe capacitatea de a rezista, contra lui, şi cuprinde întreaga viaţă.

Stăruiau. Propoziţia înseamnă în mod literal, ei n-au lăsat să cadă nimic din faptele lor. Ei nu erau dispuşi să înlăture nici unul dintre obiceiurile şi practicile lor rele. Inimile lor nu erau schimbate cu adevărat. Dacă ei ar fi primit într-adevăr un spirit nou, ei ar fi forţat aceste obiceiuri vechi să se desfacă întocmai cum seva care se ridică într-un pom forţează frunzele moarte să se desprindă.


20 Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel și a zis: „Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinților lor și fiindcă n-au ascultat de glasul Meu,

Domnul S-a aprins de mânie. Textul are ca scop să zugrăvească ura lui Dumnezeu faţă de păcat. Mânia nu este aceea de impuls, ci mai degrabă scârba lui Dumnezeu faţă de rău, o scârbă care îşi are temeiul în sfinţenia caracterului Său. Mânia omului este o patimă impulsivă şi egoistă. Mânia lui Dumnezeu izvorăşte din veşnicele principii de dreptate şi bunăvoinţă. Dacă Dumnezeu este nemărginit de bun şi sfânt, şi dacă El cunoaşte întreaga mizerie pe care a adus-o păcatul în creaţia Sa, cu ce alt sentiment poate El să privească păcatul decât acela de ură şi indignare, pe care în cele din urmă îl va condamna la nimicire. Până atunci, Dumnezeu caută să salveze pe păcătos ca să nu fie şi el mistuit în focul curăţitor (Ezechiel 33,11; 2 Petru 3,9).

A călcat legământul Meu. Neplăcerea lui Dumnezeu n-a fost fără pricină. Faptul că poporul luase parte la legământul făcut la Sinai şi a fost de acord cu el, le-a impus obligaţii care au fost egale cu poruncile. Obligaţia specială pe care ei o nesocoteau în mod atât de flagrant a fost aceea care oprea închinarea la alţi dumnezei.


21 nu voi mai izgoni dinaintea lor niciunul din neamurile pe care le-a lăsat Iosua când a murit.

Nu voi mai izgoni. Singurele victorii pe care le-au repurta fuseseră cele câştigate cu ajutorul Domnului. Israel călcase clauzele legământului prin închinarea la alţi dumnezei, astfel că Dumnezeu a fost dezlegat de partea Sa de legământ fără să mai fie obligat să împlinească făgăduinţa Sa de a izgoni rămăşiţele locuitorilor băştinaşi ai ţării (Exod 23:27,31).


22 Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să știu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinții lor.”

Voi pune pe Israel la încercare. Scopul de a lăsa aceste neamuri păgâne n-a fost pentru a constata dacă Israel, expus în felul acesta la contact strâns şi contact cu păgânismul, avea să rămână credincios faţă de propria lor religie. "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1:13). Mai de grabă, încă de la început era vădit că Israel nu rămăsese credincios. Dumnezeu a lăsat neamurile ca unelte spre a mâhni pe israeliţi, spre a-i pedepsi, şi spre a-i învăţa că nu se merită să meargă pe calea apostaziei. Prin dureri, Dumnezeu se străduia să întoarcă inima poporului Său înapoi spre El. Acesta se pare a fi sensul pe care îl are aici cuvântul "voi pune... la încercare". El înseamnă "a supune la probă" în sensul de a aduce experienţele dureroase care aveau să trezească poporul la adevărata lor demnitate.

Experienţe asemănătoare au fost soarta oamenilor din toate epocile. Perioade de suferinţe şi dezamăgire au slujit să întoarcă gândurile celor încercaţi înapoi la seriozitatea datoriei şi marele scop al lui Dumnezeu cu existenţa lor. Experienţele acestea n-au fost pentru a descoperi lui Dumnezeu caracterul oamenilor, pentru că El cunoaşte inimile lor, ci mai de grabă pentru a le dovedi adevărata lor stare.

Cu toate repetatele insuccese ale lui Israel din timpul acestei perioade, pedeapsa n-a fost întru totul nereuşită. Pedepsirile prin neamurile străine trebuie să fi lucrat schimbări în vieţile unora dintre evrei. Pedepsele aspre şi continui fără îndoială că au infiltrat în mulţi simţământul că drumul păcatului era o cale a durerii. Pentru a împrumuta expresia lui Bunyan, Dumnezeu a făcut calea ocolită a păşunii mai aspră decât drumul cel mare al împăratului. După ce au fost apucaţi de disperare uriaşă de mai multe ori, israeliţii au fost adesea bucuroşi să se întoarcă iarăşi pe calea de la care se îndepărtaseră. Pedepsele acestea au dat poporului lecţii destul de aspre, astfel încât pe vremea lui Samuel se pare că israeliţii au făcut unele progrese spirituale. La sfârşitul perioadei judecătorilor când a fost anunţată intrarea în slujba de judecător al lui Samuel, auzim despre apostazii mai puţine decât înainte. Ba mai mult, toate necazurile acestea au tins să facă astfel încât diferitele seminţii să se ţină mai strâns împreună, astfel că pe vremea lui Samuel se putea discerne un simţământ naţionalist.

Să urmeze calea. Tendinţa naturală de a face "fiecare ce-i place (Deuteronom 12:8; comp. cu Judecători 17,6; 21,25) a fost pe deplin dovedită de către Israel în timpul secolelor în care au fost conduşi de judecători, şi mai apoi sub monarhie. Căile omului sunt de obicei "fără prihană în ochii lui" (Proverbe 21:2). Drept rezultat, noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul. lui: (Isaia 53,6).


23 Și Domnul a lăsat în pace pe popoarele acelea pe care nu le dăduse în mâinile lui Iosua și nu S-a grăbit să le izgonească.

A lăsat în pace pe popoarele acelea. Greutăţile sunt necesare pentru dezvoltarea caracterului. Era bine pentru israeliţi să înveţe cum să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unui mediu corupt. Lupta continuă cu puterile răului, dacă avea să i se facă faţă cum trebuie, avea să se dezvolte adevărata credinţă în Dumnezeu. Din cauza aceasta, Dumnezeu nu făcuse să prospere pe deplin primele eforturi ale seminţiilor de a consolida partea cuvenită lor. Datorită aceleiaşi cauze, Dumnezeu nu îngăduise ca Iosua să obţină stăpânire absolută asupra întregului teritoriu al Canaanului. Dumnezeu a ajutat israeliţilor să izgonească atât pe canaaniţi câţi erau necesari pentru a face loc seminţiilor să se aşeze. Planul Lui a fost ca, pe măsură ce poporul creştea în număr şi învăţa lecţiile de ascultare şi credinţă, lor avea să li se dea putere să izgonească restul canaaniţilor. În istoria lui Israel sub David şi Solomon, scopul acesta a fost împlinit cel puţin într-o anumită măsură.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

2 MYP 432

7 PP 544

10-19 PP 545

22 AH 205, 221; Ls 323.