Şi-a sfâşiat hainele. Sfâşierea hainelor era un semn de adâncă întristare, necaz, groază sau indignare. Scripturile notează multe cazuri în care emoţia s-a manifestat în felul acesta (Genesa 37,34; 44,13; Iosua 7,6; Judecători 11,35; 2 Samuel 1,11 etc.). Însemnătatea gestului lui Mardoheu era probabil bine înţeleasă şi de persani, ca şi de iudei.

Cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Purtarea unui sac şi presărarea cu cenuşă erau un alt simbol al durerii adânci. Biblia vorbeşte despre numeroase ocazii când oamenii au purtat asemenea embleme ale întristării (vezi Genesa 37,34; 1 Regi 20,32; Isaia 37,2; Daniel 9,3; Iona 3,6 etc.). Când a citit decretul, Mardoheu trebuie să-şi fi dat îndată seama de unde porneşte şi ce motiv îl produsese. Primul lui impuls ar fi fost, fireşte, acela de a-şi sfâşia hainele şi a se îmbrăca în sac şi cenuşă. Dar palatul nu era socotit un loc potrivit pentru manifestarea unei dureri personale. De fapt, Mardoheu nu era singurul cuprins de durere şi consternare. În Susa şi pretutindeni prin provincii, naţiunea sortită nimicirii se jelea. Se pare că nimeni nu mai nădăjduia că există scăpare de decretul de moarte.

La poarta împăratului. Se pare că Mardoheu nu simţea nici un îndemn să-şi ascundă durerea. Acum a venit la palat cu scopul clar de a o informa pe Estera cu privire la decret.

o mare jale printre Iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă.

În fiecare ţinut. Scriptura lasă să se înţeleagă că pe vremea aceea iudeii erau împrăştiaţi pretutindeni în toată lumea civilizată. Mulţi. De fapt, "cei mai mulţi".

Slujnicele Esterei. Pe lângă suita ei de slujnice, o împărăteasă orientală avea la dispoziţie un grup numeros de eunuci, care aduceau la îndeplinire diverse porunci ale ei şi păstrau legătura cu lumea din afara palatului. Profund întristată, Estera şi-a manifestat îngrijorarea trimiţând haine tatălui ei adoptiv pentru a înlocui sacul. Estera urmărea poate să facă posibilă intrarea lui Mardoheu în palat.

El nu le-a primit. Mardoheu nu purta sac pentru că nu avea haine mai bune. El nu simţea nevoia să o vadă faţă către faţă pe Estera şi probabil că a socotit că nu e bine să facă lucrul acesta în circumstanţele de faţă.

Hatac. Împăratul poruncise ca eunucul principal să fie lângă împărăteasă, pe de o parte pentru a o servi şi pe de altă parte pentru a urmări purtarea ei. Nici un despot nu e lipsit de temeri înrudite cu gelozia şi bănuiala.

Hatac s-a dus. Mardoheu a refuzat să intre în palat. Estera nu putea să-l părăsească şi de aceea a recurs la o procedură tipic orientală, la un intermediar.

Suma de argint. Vezi la cap. 3;9. Nu se spune cum a ştiut Mardoheu de suma pe care Haman se oferise să o plătească lui Xerxe ca recompensă pentru pierderea veniturilor care urma să rezulte din exterminare iudeilor. Ea nu putea fi stipulată în decret, chiar dacă Ahaşveroş ar fi acceptat-o, ceea ce este puţin probabil (vezi la cap. 3,11).

Să stăruiască de el. Slujnicele şi eunucii Esterei cunoşteau cu siguranţă interesul ei faţă de Mardoheu (vezi cap. 2,10-22) şi poate că aflaseră naţionalitatea ei (vezi cap. 3,4). Ca apărare faţă de refuzul lui de a-şi pleca genunchiul înaintea lui Haman, Mardoheu fusese deja constrâns să-şi declare naţionalitatea (cap. 3,4). Acum, circumstanţele cer ca Estera să facă la fel (vezi cap. 2,10); ea trebuie să se ducă la împărat şi să intervină pentru poporul ei. Dar ea nu poate pleda pentru iudei ca fiind poporul ei fără să nu le împărtăşească soarta, aşa cum era decretat în decretul lui Haman. Nu exista alternativă. În bine sau în rău şi indiferent de propria ei alegere, soarta ei personală era inevitabil legată de aceea a poporului ei, iar ambele atârnau de afecţiunea lui Ahaşveroş faţă de ea. Ea era împărăteasă de mai bine de patru ani. Totul depindea de mărturia tăcută dată de viaţa ei în timpul celor patru ani şi de tactul, răbdarea şi discernământul ei de acum.

o lege care pedepseşte cu moartea pe oricine, fie bărbat fie femeie, care intră la împărat, în curtea dinlăuntru, fără să fie chemat. Numai acela scapă cu viaţă, căruia îi întinde împăratul toiagul lui împărătesc de aur. Şi eu n-am fost chemată la împărat de treizeci de zile."

O lege. O atare lege nu era cu totul arbitrară. De câte ori presupuşi prieteni sau străini în aparenţă paşnici s-au apropiat de conducători cu scopul de a-i ucide. Legea aceasta era probabil o măsură pentru a-l feri pe împărat de rău, de petiţionari supărători şi de amestec în exercitarea cârmuirii lui despotice.

N-am fost chemată. Pentru moment se părea că împăratul o uitase. S-ar fi putut ca să treacă săptămâni sau luni până să fie chemată înaintea lui. Urmărind cursul normal al lucrurilor, ea nu se putea aştepta la o ocazie favorabilă în viitorul apropiat.

Să nu-ţi închipui. Poziţia ei favorabilă n-ar fi protejat-o de mânia lui Haman. Identitatea ei naţională era cunoscută cel puţin câtorva din palat (vezi la v. 8) şi cei care-l informaseră pe Haman cu privire la Mardoheu era de aşteptat să facă acelaşi lucru cu Estera. Haman nu s-ar fi putut simţi în siguranţă câtă vreme un singur iudeu ar mai fi fost în viaţă, îndeosebi unul care era atât de aproape de împărat şi atât de favorizat ca Estera.

Ajutorul. Literal, "o încetare momentană a ceva" sau "scăpare", din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul "respiraţie", "răsuflare". Mardoheu îşi afirmă încrederea în făgăduinţele milostive ale lui Dumnezeu şi convingerea că scopurile lui Haman vor fi zădărnicite. El nu ştie cum, dar e convins că într-un fel sau în altul scăparea va veni.

Casa tatălui tău. Dacă Estera se gândea doar să îşi scape propria viaţă, avea să şi-o piardă (vezi Matei 10,39). Lipsa dorinţei de a fi gata să moară însemna moarte sigură. Viaţa trebuia să fie cumpărată cu bunăvoinţa de a fi gata să o piardă. Referirea lui Mardoheu la pieirea familiei Esterei lasă să se înţeleagă că ea era unicul copil al tatălui ei. Faptul ca Mardoheu, vărul Esterei, a devenit tatăl său adoptiv susţine această implicaţie. Dacă Estera ar fi avut un frate sau o soră mai mare, n-ar fi fost nevoie ca Mardoheu să o adopteze. Se pare că Mardoheu era singura rudă apropiată şi în viaţă a Esterei.

Ajuns la împărăţie. Mardoheu a înţeles lucrarea puternică a Providenţei. Poate că nici un alt reprezentant al împărăţiei Cerului nu a fost confruntat să răspundă provocării atât de dramatic arătând curaj, loialitate şi jertfire de sine. Dar provocarea cu care ne confruntăm noi astăzi nu este mai puţin urgentă şi mai puţin reală.

Conştientă că fără încrederea susţinută în Dumnezeu, intervenţia ei se va dovedi zadarnică, Eva avea nevoie de rugăciunile poporului ei. Ceea ce urma să facă ea era în favoarea vieţii lor, ca şi a ei personale. Niciodată nu au datorat atât de mulţi atât de multe curajului, tactului şi jerfirii de sine a unei tinere femei.

Postiţi pentru mine. Estera simţea personal nevoia de a ştii că poporul ei împărţea cu ea povara care îi revenea în primul rând ei s-o poarte.

Trei zile. Unii au admis că Estera nu vorbea despre o abstinenţă totală atât în mâncare, cât şi în băutură pentru o perioadă de timp atât de lungă. Timpul avut în vedere poate să fi fost numai din seara zilei întâi până în dimineaţa zilei a treia, o perioadă care nu ar fi depăşit 36 de ore (vezi cap. 5,1; vol. II, p. 136. 137).

Şi eu. Limpezimea gândirii care venea în urma postului avea să o pregătească să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi să ştie cum să conlucreze în mod inteligent cu ea.

Dacă va fi să pier. Estera vrea să spună: "dacă îmi voi pierde viaţa în această încercare de a salva poporul meu, o voi pierde bucuros; înţeleg că e datoria mea să fac încercarea aceasta; întâmple-se orice, sunt hotărâtă să fac tot ce pot mai bine".

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 3 �

PP 601

14 �

Ed 263; ML 64; PK 601; 5T 321

16 �

PK 601; 1T 16