A locuit... în casa lui (engl. sat in his house). Cuvântul tradus aici a stat mai înseamnă a locui şi este adesea redat în felul acesta (vezi v. 2). Contextul pare să ceară aici o astfel de redare. Ideea este că în timp ce împăratul locuia în casa lui, adică, după ce aceasta fusese clădită. David a început să cugete cât de nepotrivit era ca el să aibă o casă frumoasă şi să nu existe nici un loc care să poată fi numit casa lui Dumnezeu. Vezi raportul paralel al evenimentelor acestui capitol din 1 Cronici 17.
Când i-a dat odihnă. Perioada de pace i-a îngăduit lui David să consacre timp şi energie altor probleme. În aceste împrejurări, el a început să se gândească la construirea unui templu pentru închinare lui Dumnezeu.
A zis proorocului Natan. Aceasta este prima menţionare a proorocului Natan, dar desigur că el era deja sfetnicul confidenţial al împăratului, care era consultat pentru problemele importante cu privire la care David dorea să aibă instrucţiuni speciale de la Dumnezeu (vezi 2 Samuel 12; 1 Regi 1,10-12.34.38).
Într-un cort. (engl. within curtains). Cuvântul pentru perdele este cel folosit în Exod 26 şi 36 pentru acoperirea cortului întâlnirii. Cortul în care era adăpostit chivotul era o construcţie temporară, probabil asemănătoare cu aceea a tabernacolului mozaic. Tabernacolul original şi altarul arderii de tot erau la Gabaon (1 Cronici 21,29; 2 Cronici 1,3-6). Având chivotul într-un cort la Ierusalim, existau acum două locuri sfinte naţionale. Planul lui Dumnezeu era, totuşi, ca să fie numai un singur loc central de închinare (Deuteronom 12,13.14) şi planul lui David era să statornicească un mare loc de închinare la Ierusalim.
Natan a răspuns. Natan era un profet, dar ,de data aceasta ,este clar că şi-a exprimat propria părere. Un profet poate să dea oamenilor o solie inspirată numai dacă Dumnezeu îi dă lui o astfel de solie. Este un privilegiu al profetului ca, atunci când este confruntat cu o problemă grea să se roage pentru un răspuns inspirat, dar hotărârea Îi aparţine Domnului. Sunt timpuri când Dumnezeu vede că este mai bine ca oamenii să ia propriile lor hotărâri şi să-şi dezvolte, astfel, capacitatea unei judecăţi înţelepte. În alte ocazii, El are plăcere să trimită o solie divină. Astfel de comunicări divine sunt adesea calificate prin afirmaţia specială: Aşa vorbeşte Domnul (vezi v. 5).
Du-te şi fă tot. Ţinta prezentată de David i s-a părut bună lui Natan şi, natural, că i s-a părut că era numai drept ca împăratul să-şi aducă la îndeplinire planul. Totuşi, profetul nu primise nici o solie de confirmare. El a vorbit aşa cum a considerat el de cuviinţă că e drept şi nu ca răspuns al revelaţiei divine.
Cuvântul Domnului a vorbit. Comunicarea a fost subliniată în mod deosebit ca venind de la Dumnezeu (vezi despre v. 3) şi era în directă contradicţie cu punctul de vedere al lui Natan, exprimat deja. Nu există însă nici o dovadă a existenţei vreunui spirit de răzvrătire din partea lui Natan, când i s-a cerut să se întoarcă la împărat şi să-şi recunoască greşeala. Este nevoie de har divin să admiţi că ai făcut o greşeală şi să fii dispus să o îndrepţi.
Robului Meu David. David era un rob al lui Dumnezeu şi el însuşi vorbise prin inspiraţie, cum ar fi în compunerea psalmilor lui. Şi lui i se aplica denumirea de profet (Fapte 2,30). Cu această ocazie, Dumnezeu a ales să nu-i vorbească direct, ci printr-un alt profet. Dumnezeu lucrează prin persoane diferite şi lumina divină vine pe căi diferite. Aşa este şi astăzi. Dumnezeu lucrează prin organizaţia bisericii Sale şi cheamă la iubire şi încredere reciprocă între fraţi , avertizând împotriva pericolului independenţei individuale. Dacă David ar fi fost mândru de părerea lui, el ar fi putut deveni foarte iritat văzându-şi ideile contrazise. În schimb, el a primit mustrarea divină, chiar dacă ea era contrară atât propriei lui ţinte, cât şi judecăţii profetului.
Aşa vorbeşte Domnul. Când soliile care vin, conţin această calificare, oamenii au datoria morală să ia seama la ele. Dacă există bănuieli privind autenticitatea soliei (vezi 1 Ioan 4,1), în Cuvântul lui Dumnezeu au fost arătate probele prin care se poate verifica valabilitatea pretenţiilor (Numeri 12,6; Deuteronom 13,1-3; 18,22, Matei 7,15-20; 1 Ioan 4,1-3). Răspunderea de a descoperi izvorul comunicării ne revine nouă şi, dacă aceasta este de la Dumnezeu, să o urmăm.
Tu îmi vei zidi o casă? Întrebarea cere un răspuns negativ. Textul paralel spune: Nu tu Îmi vei zidi o casă... (1 Cronici 17,4).
Dar. Sau pentru că sau din cauză că. Aici este redat motivul pentru care David nu trebuia să zidească o casă pentru Dumnezeu.
Din ziua când. De la Exod trecuseră cam 450 de ani (vezi 1 Regi 6,1). Pe durata acestui timp, lăcaşul lui Dumnezeu fusese cortul întâlnirii. El fusese adesea mutat din loc în loc şi nici chiar acum nu sosise încă timpul pentru un loc permanent de închinare pentru copiii lui Israel. Acest aranjament temporar prelungindu-se atâta timp, cortul mai putea fi folosit încă puţin timp, până când s-au făcut pregătirile pentru clădirea templului.
Seminţiile lui Israel. Textul paralel este judecătorii lui Israel (1 Cronici 17,6). În ebraică, este diferenţă numai de o literă. Septuaginta redă seminţii în ambele referinţe.
De la păşune (engl. sheepcote). În mod literal, o locuinţă, aici, evident, pentru oi.
Ţi-am făcut. Aceasta se poate traduce la viitor, îţi voi face, cu toate că învăţaţii iudei, care au introdus forma de punctuaţie în textul ebraic în sec. VI-IX d.Hr. au inserat un semn care – dacă este valabil – cere ca verbul să fie tradus la timpul trecut.
Să nu-l mai apese. În toată perioada judecătorilor, israeliţii suferiseră oprimare din partea vrăjmaşilor lor. Aceasta nu era în armonie cu planurile lui Dumnezeu, iar Domnul le-a făgăduit o perioadă de încetare a opresiunii. Un destin glorios avea să fie partea lor, numai dacă ei aveau să lucreze în armonie cu planurile şi obiectivele cerului. Dar din cauza unui refuz permanent de a accepta înaltul lor privilegiu, poporului numit al Domnului i s-a îngăduit să cadă de repetate ori în mâinile vrăjmaşilor, până când a fost nimicit ca naţiune şi lepădat ca popor ales al lui Dumnezeu.
o casă.
Ţi-am dat odihnă. Printr-o schimbare de punctuaţie (vezi despre v. 9), aceasta se poate traduce la viitor. Dacă evenimentele din versetul 8 urmează cronologic, David mai avea să cunoască multe războaie. Cu toate acestea, cuvintele pot fi traduse ca referindu-se la încetarea vremelnică a războiului amintit în cap. 7,1. În acest caz, traducerea din KJV trebuie reţinută.
O casă. Dumnezeu avea să consolideze familia lui David, asigurând succesiunea la tron pentru urmaşii lui.
Voi ridica un urmaş. Aceasta se referă, în primul rând la Solomon, urmaşul lui David şi constructorul templului. Dar lui David i s-a arătat şi că, din neamul lui avea să vină Mesia (vezi Fapte 2,30).
Pe vecie. Dacă ar fi fost credincios lui Dumnezeu, Israel ar fi continuat să existe pe vecie şi măreţul templu nu ar fi fost nimicit niciodată (vezi PK 46.564). Ceea ce Şi-a propus să facă pentru lume prin evrei, Dumnezeu împlineşte astăzi prin biserică (PK 713.714). Fără să ţină seama de greşeala omului, până la urmă scopul lui Dumnezeu va fi realizat în întemeierea unei împărăţii veşnice prin Hristos (Luca 1,31-33; compară cu Psalmul 89,29.36.37; Daniel 2,44; 7,14.27; Obadia 21; Mica 4,7; Evrei 1,8).
Eu îi voi fi Tată. Vezi 1 Cronici 22,9.10; 28,6. În această făgăduinţă, Dumnezeu S-a identificat cu David şi sămânţa lui. Cei care au urmat lui David la tronul lui Israel trebuia să domnească în numele Domnului, ca fii ai lui Dumnezeu şi ca reprezentanţi ai cerului. Când descendenţii literali au greşit, făgăduinţele au fost împlinite în Hristos (vezi Evrei 1,5).
Îl voi pedepsi. Pedepsele lui Dumnezeu sunt fapte de iubire. Judecăţile Lui sunt trimise pentru a-i face pe oameni să-şi vină în fire şi să se întoarcă la dreptate. Un tată înţelept şi iubitor îşi va pedepsi copilul pe care-l iubeşte (Proverbe 3,12; Evrei 12,5-10). În 1 Cronici 17,13 clauza este omisă.
Nuia omenească. Adesea Dumnezeu foloseşte pe oameni ca să pedepsească pe oameni. Judecăţile Lui asupra popoarelor sunt trimise adesea prin intermediul popoarelor (vezi Isaia 10,5.6; Ieremia 51,20). Asiria şi Babilonul au fost trimise să pedepsească pe Israel şi pe Iuda.
Nu se va depărta. O făgăduinţă condiţională, care n-a putut fi împlinită din cauza greşelii omeneşti. Privilegiile aparţin acum Israelului spiritual. De la Saul. Şi lui Saul i-a fost făgăduită împărăţia pe vecie (vezi 1Samuel 13,13).
Vor dăinui. Din cauza greşelilor urmaşilor lui David, aceste făgăduinţe vor fi împlinite, în cele din urmă, numai prin Hristos şi biserica Sa (vezi Isaia 9,6.7; Ieremia 23,5.6; 33,14-21).
Natan a spus. Până în acest punct, raportul a fost despre mandatul pe care Natan l-a primit de la Domnul pentru David (v. 5-16). Versetul acesta declară că el l-a dus la îndeplinire.
S-a înfăţişat înaintea Domnului. Probabil că, în cortul întâlnirii în care se afla chivotul. David a fost copleşit de descoperirea care îi fusese făcută. Lui nu avea să i se îngăduie să clădească templul, dar făgăduinţele ce i-au fost făcute au compensat pe deplin dezamăgirea de la început.
Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule? Aşa cum stătea David în meditaţie, probabil că a trecut în revistă anii pe care îi trăise, gândindu-se mai întâi la sine însuşi, ca tânăr cioban umil, rătăcind pe dealuri şi făcând cunoştinţă cu căile lui Dumnezeu; apoi cum fusese ales pentru împărăţie, dar alergase pe dealurile lui Iuda ca fugar, ştiind prea puţin astăzi ce putea aduce ziua de mâine. Acum, în fine, se bucura de pace şi, odată cu ea venise făgăduinţa de la Dumnezeu cu privire la viitorul împărăţiei lui. David era copleşit de acest gând. Cu adâncă umilinţă şi deplină lepădare de sine, el a strigat: Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule? După măsura omenească, David avea să fie considerat un bărbat al faptelor extraordinare, un conducător neobişnuit, un bărbat deosebit de pios şi curajos, un om al cinstei şi al curajului, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi unul dintre cei mai de seamă împărăţi ai istoriei. Dar el s-a simţit adânc umilit înaintea Făcătorului lui şi cu totul nevrednic de înalta cinste pe care le-a acordat-o Dumnezeu lui şi casei lui.
Cuvântul Dumnezeu este scris aici cu majuscule şi mici majuscule – DUMNEZEU. Aceasta s-a făcut (engl.) spre a arăta că el este o transliterare a lui Iahweh. Când Iahweh se află singur sau în combinaţie cu ’Elohim, el este tradus DOMNUL. Când este precedat de ’Adonai, Domnul, ca aici, el este redat DUMNEZEU (vezi vol. I, pag. 35, 173).
Pe un om. În mod literal (engl. the manner of man), legea omului, adică legea omenească. Sensul acestei expresii este obscur. Textul paralel spune: şi m-ai privit după starea unui om de rang mare.
Ce ţi-ar putea spune David mai mult. David a fost copleşit de cinstea arătată faţă de el şi nu a mai găsit cuvinte să-şi exprime recunoştinţa.
Tu cunoşti pe robul Tău. David ştia că Domnul îl cunoştea şi îi citea gândurile de laudă şi de mulţumire care îi umpluseră inima.
După Cuvântul Tău. Din pricina robului Tău (1 Cronici 17,19). Pentru expresia de la urmă, vezi Psalmul 132,10 compară cu 2 Cronici 6,42.
Ce mare eşti Tu! Vezi Psalmul 86,8-10; 71,19; 89,6-8.
Să fie ca poporul Tău. David a considerat că este privilegiul cel mai mare să faci parte din poporul lui Dumnezeu. Ce neam putea fi mai mare sau mai onorat decât cel ales de Domnul ca să fie al Lui (vezi Deuteronom 4,7.32.34)?
Să-l răscumpere... ca să facă din el poporul Lui. Referirea este cu privire la Exod. Dumnezeu Şi-a arătat interesul deosebit pentru Israel, răscumpărându-l din starea lui de robie din Egipt.
Să-şi facă un nume. Exodul a făcut ca Numele lui Dumnezeu să fie mare printre neamurile pământului, făcând dovada incomparabilei Lui puteri peste cele mai mari popoare ale pământului.
Minuni şi semne. Compară cu Deuteronom 10,21. Gândurile care treceau atunci prin mintea lui David, când contempla lucrările minunate ale Domnului pentru Israel pe timpul Exodului, sunt asemănătoare cu cele ale lui Moise, exprimate în Deuteronom 4,7.32-34.
Pe dumnezeii lor. Zeii Egiptului erau mulţi, renumiţi şi consideraţi puternici. Exoddul a fost recunoscut ca fiind un triumf nu numai asupra ţării Egiptului, ci şi asupra zeilor Egiptului. Când Israel a părăsit triumfător Egiptul, nici un egiptean nu mai avea îndoieli cu privire la cine este Dumnezeul cel adevărat. Zeii egipteni nu aveau nici o putere în ei înşişi, ci Satana îşi manifestase puterea în folosul lor. Exodul a fost astfel o altă biruinţă a lui Dumnezeu asupra lui Satana în mare controversă a veacurilor.
Ca să fie poporul Tău. Dumnezeu făgăduise să aşeze pe urmaşii lui Avraam în ţara Canaanului şi să fie Dumnezeul lor (Geneza 17,7.8). Prin Moise El făgăduise să răscumpere sămânţa lui Avraam din robia egipteană şi să fie Dumnezeul lor (Exod 6,7.8). Făgăduinţele acelea erau acum aduse la îndeplinire.
Slăvit să fie Numele Tău. Bogăţia de sugestii din rugăciunea lui David consta în aceea că mărirea putea să fie partea Numelui lui Dumnezeu. Cei care caută să-şi mărească propriul nume reflectă atitudinea lui Lucifer, care a dorit să-şi înalţe tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu (Isaia 14,13). Prin contrast, cântarea îngerilor necăzuţi este: slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte (Luca 2,14) şi lauda, cinstea, slava şi stăpânirea sunt ale Celui ce şade pe scaunul de domnie (Apocalipsa 5,13). Secretul măreţiei lui David a fost smerenia lui. Cel care este gata să se umilească asemenea unui copil este cel mai mare în împărăţia cerurilor (Matei 18,4).
Cuvintele Tale sunt adevăr. David avea încredere că Domnul avea să rămână credincios făgăduinţelor Sale. El avea credinţa că rugăciunea lui va primi răspuns. De fapt, rugăciunea lui a fost acceptarea minunatelor şi îndurătoarelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu.
Va fi binecuvântată pe vecie. Textul paralel este: Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru veşnicie (1 Cronici 17,27). Când Dumnezeu făgăduieşte o binecuvântare unui om, nu există putere pe pământ care s-o revoce, în afară de voinţa omenească perversă, care refuză să ţină cont de condiţiile puse (vezi Numeri 23,20). Oamenii dezonorează pe Dumnezeu când se îndoiesc de făgăduinţele Sale sau neglijează să ceară binecuvântările Sale. Viaţa creştină ar fi mult mai fericită şi nădejdea ar fi mai puternică dacă toţi ar avea mai multă încredere în siguranţa făgăduinţelor lui Dumnezeu. Viaţa lui David a fost şi fericită şi rodnică atunci când s-a supus cu plăcere voinţei lui Dumnezeu. El avea nădejdea şi planul să clădească templul, dar i s-a spus că sarcina aceasta nu era a lui. El s-a supus smerit voinţei divine, acceptând acele sarcini pe care le avea Dumnezeu pentru el şi neîngăduindu-şi să devină ursuz şi posomorât pentru că nu i-a fost îngăduit să-şi realizeze planul. Mulţi se consideră înjosiţi şi lepădaţi dacă nu li se îngăduie să procedeze conform cu dorinţele lor. Alţii sunt hotărâţi să îndeplinească sarcini pentru care nu sunt potriviţi şi pentru care Domnul nu i-a chemat. Ei se străduiesc zadarnic să aducă la îndeplinire o lucrare pentru care nu corespund, neglijând în acelaşi timp să facă acele lucrări care le stau în putere şi pentru care au fost chemaţi de Domnul. Capitolul acesta este un uimitor exemplu de resemnare în faţa voinţei lui Dumnezeu.
ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:
1-29 PP 711-713
2.3 PP 750 2-5.8-10 PP 7114-13 MH 473
11-13.18.19 PP 712