1 După aceea, împăratul fiilor lui Amon a murit, și în locul lui a domnit fiul său Hanun.

Împăratul. Textul paralel redă numele lui ca Nahaş (1Cronici 19,1). Cam cu 50 de ani în urmă, un domnitor amonit cu numele de Nahaş a fost angajat într-o luptă cu Saul pentru cucerirea Iabesului din Galaad (1 Samuel 11,1-11). Este posibil ca Nahaş din zilele lui Saul să fie acelaşi cu cel din vremea lui David. O domnie de 50 de ani ar fi fost mai puţin obişnuită, dar posibilă.

Incidentele raportate aici ar fi putut avea loc cu greu mai târziu de mijlocul domniei lui David, deoarece Solomon, care se născuse cam la doi ani după adulterul lui David şi războiul amonit (2Samuel 12,24), avea un fiu în vârstă de un an când s-a urcat pe tron (1 Regi 11,42; 14,21).


2 David a zis: „Voi arăta bunăvoință lui Hanun, fiul lui Nahaș, cum a arătat și tatăl lui față de mine.” Și David a trimis pe slujitorii săi să-l mângâie pentru moartea tatălui său. Când au ajuns slujitorii lui David în țara fiilor lui Amon,

Voi arăta bunăvoinţă. Dacă Nahaş care a arătat bunăvoinţă faţă de David a fost acel Nahaş care fusese învins de Saul (1 Samuel 11,1-11), după cât s-ar părea probabil (2 Samuel 10,1.2), prietenia lui Nahaş faţă de David care fugea de Saul poate fi uşor înţeleasă (vezi PP 714).


3 căpeteniile fiilor lui Amon au zis stăpânului lor, Hanun: „Crezi că David îți trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască și să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească își trimite el slujitorii la tine?”

Îţi trimite oameni să te mângâie. David îşi trimisese solii săi la Amon cu intenţii prieteneşti, dar motivul lui a fost greşit judecat. Nahaş n-a fost niciodată un prieten adevărat al lui David, ci i-a arătat bunăvoinţă numai pentru că şi el era un vrăjmaş al lui Saul. Amoniţii urau pe evrei şi dispreţuiau închinarea la adevăratul Dumnezeu. Acum ei n-au putut să înţeleagă sentimentul de bunătate care l-a îndemnat pe David să-i trimită pe robii săi. Cele mai bune intenţii ale lui au fost greşit interpretate şi totul a fost văzut într-o lumină falsă. Cuvintele căpeteniilor amonite nu au fost adevărate şi au fost menite să dea naştere la tulburare.


4 Atunci Hanun a luat pe slujitorii lui David, le-a ras barba pe jumătate și le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse. Apoi le-a dat drumul.

Le-a ras barba... O astfel de insultă n-a putut fi primită uşor de Israel. Printre naţiuni există un principiu universal că un ambasador nu trebuie să fie batjocorit. Îngrămădind astfel de ofense grosolane asupra trimişilor lui David, amoniţii cereau război pe faţă. De câtva timp ei se alarmaseră din cauza puterii crescânde a lui David şi probabil că acum au hotărât că sosise ziua socotelilor. Dar în loc să înceapă ei ostilităţile, poate că au încercat, prin acest incident, să urmeze o cale care ar fi făcut să pară că fuseseră atacaţi şi întristaţi, astfel că puteau să ceara simpatia vecinilor lor.

Le-au tăiat hainele. În Orient, se obişnuia purtarea de haine lungi. A tăia jumătatea părţii de jos a acestor haine exterioare, care făcea pe purtător de ruşine şi ridicol, era o insultă tot atât de mare ca şi tăierea bărbii. Ofensa adusă ambasadorilor a fost o insultă adusă naţiunii pe care o reprezentau.


5 David, înștiințat de lucrul acesta, a trimis niște oameni înaintea lor, căci oamenii aceia erau foarte batjocoriți; și împăratul a spus să le spună: „Rămâneți la Ierihon până vă va crește barba, și pe urmă să vă întoarceți.”

Rămâneţi la Ierihon. Bărbile erau considerate ca necesare pentru demnitate; altfel o faţă bărbierită curat ar fi putut rezolva problema. Oamenii aveau să ajungă la Ierihon imediat după trecerea Iordanului dinspre răsărit. Cu toate că Ierihonul fusese distrus de Iosua, este probabil că se ridicase iar o mică aşezare (vezi Iosua 6,26). Cam un secol mai târziu, în timpul domniei lui Ahab, Ierihonul a fost reclădit de Hiel din Betel (1Regi 16,34).


6 Fiii lui Amon, văzând că se făcuseră urâți lui David, au tocmit douăzeci de mii de pedeștri de la sirienii din Bet-Rehob și de la sirienii din Țoba, o mie de oameni de la împăratul din Maaca și douăsprezece mii de oameni de la oamenii din Tob.

Au tocmit. În conformitate cu 1 Cronici 19,6, Hanun a plătit 1.000 de talanţi de argint ca să tocmească călăreţi şi care. Cheltuirea unei sume atât de mari pentru a asigura forţe care să ajute pe Amon arată cât de gravă era criza. Pentru Amon, aceasta însemna război total împotriva lui Israel într-o încercare de a zdrobi forţele lui David şi a îndepărta o dată pentru totdeauna ameninţarea dominaţiei evreieşti din Asia de răsărit.

Bet-Rehob. În mod literal, casa uliţei. În v. 8 este numit Rehob. Textul paralel redă Mesopotamia (1Cronici 19,6). Aşezarea ei exactă este necunoscută.

Ţoba. Vezi cele despre cap. 8,3.

Împăratul Maaca. Aceasta ar trebui tradus împăratul din Maaca (vezi 1Cronici 19,7). Textul ebraic este acelaşi în amândouă locurile. Pentru localizarea ei, vezi Deuteronom 3,14; Iosua 12,5. Acesta trebuie să fi fost unul din statele siriene mai mici, pentru că el a procurat doar 1000 de oameni.

Tob. În mod literal (engl. Iş-Tob), om (sau oameni) din Tob. Localitatea aceasta nu este amintită în raportul paralel din Cronici. Iefta a fugit la Tob când a fost obligat să părăsească Galaadul (Judecători 11,3). Aşezarea lui este nesigură; este posibil să fie la nord-est de Ramot din Galaad.

Douăsprezece mii de oameni. Cei 12.000 de oameni tocmiţi din Tob, cei 20.000 din Bet-Rehob şi Ţoba fac în total 32.000. Cronicile redau această cifră ca număr total al carelor, însemnând poate călăreţi (1Cronici 19,7). Pe lângă aceştia, Cronicile amintesc şi de poporul din Maaca, dar nu precizează un număr. Evident că oastea tocmită de 32.000 a fost împărţită în ostaşi pe care, cavalerie şi infanterie.


7 La auzul acestei vești, David a trimis împotriva lor pe Ioab și toată oștirea, numai oameni viteji.

La auzul acestei veşti, David. Amoniţii au adunat o armată formidabilă, hotărâtă să zdrobească pe David. Din răsărit şi din nord veneau veşti despre forţe imense care se apropiau de hotarele israelite, ameninţând să pună capăt regatului lui Israel. David n-a aşteptat ca ţara să fie invadată, ci a trimis pe Ioab să înfrunte oştile care veneau.


8 Fiii lui Amon au ieșit și s-au așezat în șiruri de bătaie la intrarea porții; sirienii din Țoba și din Rehob și oamenii din Tob și din Maaca erau deoparte în câmpie.

La intrarea porţii. Numele cetăţii unde s-a dat această luptă nu este dat. Probabil că a fost Raba (sau Raba-Amon), capitala amonită (vezi despre cap. 12,26-29). Raba era aproape de izvoarele Iabocului, la 37 km est de Iordan. Localitatea este numită acum Amman şi a devenit capitala regatului Iordaniei. Oştile tocmite au mărşăluit spre Medeba (1 Cronici 19,7), cam la 32 km sud-vest de Raba şi aceeaşi distanţă sud-est de Ierihon. Amoniţii au ocupat poziţie în imediata apropiere a cetăţii, în timp ce aliaţii lor, împărţiţi în oşti separate, au ocupat poziţie la o oarecare distanţă de cetate, unde terenul era mai favorabil pentru manevrarea carelor şi a cavaleriei.


9 Ioab a văzut că avea să lupte și înainte și înapoi. A ales atunci din toți aleșii lui Israel o ceată, pe care a așezat-o împotriva sirienilor;

Avea să lupte şi înainte. Când a analizat situaţia, Ioab a văzut că se află între amoniţi, rânduiţi în faţa capitalei lor, şi aliaţii lor aflat la sud-vest. Pe oricare din forţe ar fi ales să o atace, el s-ar fi găsit cu cealaltă forţă în spatele lui. În acest dispozitiv al forţelor inamice existau şi avantaje şi pericole, iar ochiul ager al experimentatului Ioab a cuprins întreaga situaţie. El a început lupta cu forţele vrăjmaşe împărţite deja în două. Ca măsură de prevedere ca să nu fie atacat pe la spate, el a împărţit forţele lui în două părţi, una care să atace pe amoniţi, cealaltă pe aliaţii lor.

Din toţi aleşii. Cei mai buni din trupele israelite au fost aleşi să atace pe sirieni, deoarece folosind carele şi cavaleria lor au format cea mai puternică parte a forţelor inamicului. Comanda acestor trupe a luat-o chiar Ioab.


10 și a pus sub porunca fratelui său Abișai ce mai rămăsese din popor, ca să țină piept fiilor lui Amon.
11 El a zis: „Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să vii în ajutorul meu; și dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, voi veni eu să te ajut.

Să vii în ajutorul meu. Luptând cot la cot, forţele lui Ioab şi Abişai au fost în situaţia convenabilă de a se ajuta unul pe altul, ceea ce nu era cazul la inamic. Cei doi fraţi ştiau că puteau depinde unul de altul, iar dacă situaţia devenea prea grea, fiecare ştia că ajutorul era imediat la dispoziţie.


12 Fii tare, și să ne arătăm plini de bărbăție pentru poporul nostru și pentru cetățile Dumnezeului nostru; și Domnul să facă ce va crede!”

Fii tare. Situaţia era de aşa natură, că se cerea curaj. Era în joc existenţa regatului lui Israel. Un vrăjmaş hotărât şi puternic se afla aranjat în rânduri de bătaie împotriva lui. I-a trebuit mult curaj lui Ioab să conducă pe oamenii lui, printre cele două oşti ale vrăjmaşului, unde putea fi uşor încercuit, iar apoi, supus simultan la două atacuri.

Dumnezeul nostru. Aceasta era cauza Domnului. Israel era poporul lui Dumnezeu, iar Palestina era ţara Lui. Aceasta era ţara pe care o făgăduise Dumnezeu că le-o va da. Israel ducea lupta Domnului.


13 Ioab, cu poporul lui, a înaintat la luptă împotriva sirienilor, și ei au luat-o la fugă dinaintea lui.
14 Și când au văzut fiii lui Amon că sirienii o luaseră la fugă, au fugit și ei dinaintea lui Abișai și au intrat în cetate. Ioab a plecat de la fiii lui Amon și s-a întors la Ierusalim.

Au fugit şi ei. Curajul lui Amon n-a fost mai mare decât tăria aliaţilor lui. Dacă sirienii s-ar fi dovedit victorioşi, atunci amoniţii ar fi înaintat împotriva lui Abişai. Dar când sirienii au fugit, a dispărut şi curajul şi odată cu el şi speranţele lor în victorie.

În cetate. Motivul staţionării înaintea porţii cetăţii a fost probabil acela de a avea la dispoziţie acest loc de retragere în caz de înfrângere. În astfel de condiţii şi cu un astfel de spirit, ei nu puteau spera să facă tot ce pot face.

Ioab a plecat. Nu era posibil ca Ioab să ducă la capăt victoria Samuel Sirienii, cu carele şi călăreţii lor, au putut să scape uşor, în timp ce amoniţii s-au refugiat între zidurile cetăţii lor. Numai un asediu lung şi costisitor le-ar fi putut pune capăt. Se pare că David nu era pregătit pentru aşa ceva.


15 Sirienii, văzând că fuseseră bătuți de Israel, și-au strâns puterile.

Şi-au strâns puterile. Victoria lui Ioab n-a pus capăt conflictului. Retragerea forţelor lui Israel la Ierusalim a dat inamicului posibilitatea să pornească din nou război.


16 Hadarezer a trimis după sirienii care erau de cealaltă parte a Râului; și au venit la Helam, în frunte cu Șobac, căpetenia oștirii lui Hadarezer.

Hadarezer. Sau Hadadezer (vezi cele despre cap. 8,3), împărat din Ţoba (cap. 8,3).

Râului. Eufrat. Împăratul sirian era supărat din cauza înfrângerii suferite de trupele lui şi acum s-a angajat în luptă pe cont propriu. Sirienii intraseră în conflict numai ca auxiliari tocmiţi, dar acum ei erau hotărâţi să lupte pentru a-şi recăpăta prestigiul pierdut. Influenţa lui Hadarezer s-a întins până dincolo de Eufrat, în teritoriul care mai târziu a fost în mod distinct asirian, şi de acolo el a adunat forţe suplimentare pentru ca să-şi măsoare puterea cu Israel.


17 Au dat de veste lui David, care a strâns tot Israelul, a trecut Iordanul și a venit la Helam; sirienii s-au pregătit de au ieșit înaintea lui David și au început lupta cu el.

A strâns tot Israelul. Aceasta a fost cea mai serioasă criză a domniei lui David. Israel era ameninţat cu nimicirea. Satana influenţa naţiunile din jur să dea acest atac pentru ca Israel să fie nimicit. Pentru a face faţă situaţiei, David a luat personal comanda forţelor sale şi a adunat toată puterea naţiunii.


18 Dar sirienii au fugit dinaintea lui Israel. Și David le-a tăiat șapte sute de cai de trăsură și patruzeci de mii de călăreți; a lovit și pe căpetenia oștirii lor, Șobac, care a murit pe loc.

Patruzeci de mii de călăreţi. 1 Cronici 19,18 spune: patruzeci de mii de pedestraşi. Aici nu este o contracţie esenţială, pentru că, atât călăreţii cât şi pedestraşii au fost incluşi în numărul celor ucişi. Scriitorul cărţii lui Samuel pune accentul pe cavalerie, iar Cronicile îl pun pe infanterie. Amândouă erau prezente şi importante. Aceasta a fost o înfrângere zdrobitoare, una din care vrăjmaşii lui David nu şi-au mai revenit în restul domniei lui, nici în timpul domniei lui Solomon.

A lovit... pe Şobac. În acele zile, comandanţii se luptau alături de oamenii lor, expunându-se aceloraşi pericole şi suferind adesea aceeaşi soartă. Astfel a fost ucis Ahab în lupta cu sirienii (1 Regi 22,34-37), iar Iosia la Meghido de Neco al Egiptului (2 Regi 23,29).


19 Toți împărații supuși lui Hadarezer, văzându-se bătuți de Israel, au făcut pace cu Israel și i s-au supus. Și sirienii n-au mai îndrăznit să ajute pe fiii lui Amon.

Supuşi lui Hadarezer. Din această declaraţie se poate face o idee despre puterea mare a lui Hadarezer (Hadadezer). Aceşti regi vasali care fusese tributari faţă de Hadarezer devin loiali lui David şi-i plătesc tribut. Dumnezeu prezisese prin Abraam (Geneza 15,18) şi Moise (Deuteronom 11,24) că stăpânirea lui Israel avea să se întindă până la Eufrat, iar acum aceste profeţii erau împlinite. Israel ajunsese o mare putere care trebuia recunoscută şi de naţiunile din jur. Ţările care se aşezaseră în linie de bătaie împotriva lui Israel depuseseră armele, iar efortul de a zdrobi pe David n-a servit decât să-i mărească puterea şi prestigiul. Nici o armă îndreptată împotriva lui Dumnezeu sau a poporului Său nu poate avea succes. Pot fi perioade de încercare şi greutăţi, dar din orice încercare cauza lui Dumnezeu va ieşi biruitoare.

Sirienii n-au mai îndrăznit. David a avut succes pentru că nu s-a încrezut în puterea omenească. Amon a căutat ajutor la Siria, dar David a căutat ajutor la Dumnezeu. Poporul Său poate să gândească uneori că trebuie să se bizuiască pe influenţa şi puterea lumească pentru ca să-şi aducă la îndeplinire cu succes sarcina. Dar adesea el anulează propriile lui planuri prin legături nesfinte cu lumea.

Când Israel s-a confruntat de prima dată cu marea coaliţie a puterii aşezate în linie de bătaie împotriva lui, multe inimi au fost cuprinse de teamă, dar când lupta a trecut, cei care aveau motive să se teamă au fost vrăjmaşii lui Israel. Sirienii au descoperit că, încercând să-l ajute pe Amon împotriva lui Israel, se angajaseră într-o bătălie fără speranţă, luptându-se împotriva lui Dumnezeu.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-19 PP 714-716

2.3 PP 714