Lucrăm împreună [împreună-lucrători, KJV]. Principiul conlucrării este vital pentru desăvârşirea spirituală personală şi pentru succes în slujirea creştină. Dumnezeu nu Se lipseşte de colaborarea voluntară a omului (DA 535). Capacitatea omului de a face binele este total dependentă de măsura conlucrării lui cu factorii divini (cf. Ioan 5,19.30; DA 297). Slujitorii lui Dumnezeu şi lucrătorii laici nu trebuie să încerce să lucreze prin propria lor putere şi înţelepciune, iar Dumnezeu nu-i lasă să se descurce singuri sau cu propriile lor resurse. Această conlucrare dintre Hristos şi ambasadorii Săi trebuie să fie strânsă şi continuă, ca să poată fi făcuţi în stare de a săvârşi faptele Atotputerniciei (DA 827). Hristos este mai mult decât un observator, care doar priveşte. El este un factor activ în tot ceea ce ei aduc la îndeplinire (Filipeni 2,12.13; cf. Evrei 1,14).
Primit. [primiţi, KJV]. Gr. dechomai, aici, a primi favorabil, a aproba, a îmbrăţişa. E posibil să admiţi cu mintea harul lui Dumnezeu şi totuşi să nu ai nici un folos de pe urma lui. Hristos a ilustrat adevărul acesta prin sămânţa care a căzut pe pământ pietros şi între spini (vezi la Matei 13,5-7). Chiar dacă cei din Corint răspunseseră primelor îndemnuri ale lui Pavel şi fuseseră împăcaţi cu Dumnezeu, aceasta nu era de ajuns. Lucrarea mântuirii lor individuale încă nu era completă. Viaţa creştină de-abia începe când oamenii sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi prin aceasta intră într-o nouă nouă legătură cu El. E adevărat că în clipa împăcării, ei sunt într-o stare de mântuire. Ei sunt îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu. Dar Evanghelia lui Hristos cuprinde mult mai mult decât iertarea păcatelor trecute; ea are în vedere şi o transformare a caracterului, a cărei ţintă este o viaţă în care păcatul nu intră (vezi la Romani 6,5-15; 2 Corinteni 1,22; 3,18). Primirea iniţială a harului lui Dumnezeu, care aduce îndreptăţire, trebuie să fie urmată de o continuă primire a harului, care produce sfinţirea.
În zadar. Adică fără să fi servit unui scop folositor (cf. Isaia 55,10.11). Important este felul în care omul primeşte harul şi continuă să-l primească (vezi la Matei 13,23; Fapte 2,41).
Harul lui Dumnezeu e primit în zadar când:
E neglijat. Neatenţia permanentă poate face inima să devină surdă la glasul lui Dumnezeu. Un
ghid de călătorie nu îi este de nici un folos unui om care comite mereu greşeli pe drum, nestudiindu-l sau neurmându-i instrucţiunile.
E denaturat, fiind folosit ca o manta acoperitoare pentru păcat (Romani 6,1.15). Argumentul nebiblic că harul lui Dumnezeu desfiinţează Legea Lui (vezi la Romani 3,31) e prezentat de unii ca scuză pentru un comportament după placul lor, în locul ascultării de Dumnezeu (vezi Evrei 10,29).
E alterat cu idei şi metode omeneşti. Oamenii primesc harul lui Dumnezeu în zadar când caută să câştige merite înaintea Sa printr-un legalism minuţios (Romani 6,14.15; Galateni 2,21; 5,4, Efeseni 2,8.9).
E primit de intelect şi nu e transpus în viaţă, când nu curăţă inima şi nu conduce la ascultare deplină şi zeloasă de Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegerea fără punerea în practică este ca studierea chimiei alimentare, fără a mânca (Matei 7,20-24).
Dacă nu este depăşit primul stadiu al îndreptăţirii, harul lui Dumnezeu este primit în zadar. El n-a servit unui scop folositor. E uneori necesar să umpli o pompă ca să o faci să funcţioneze, dar umplerea nu e un scop în sine. La fel, Dumnezeu acordă harul pentru a-l îndreptăţi pe păcătosul care se pocăieşte, dar numai pentru a-l pune în postura de a primi continuu har, ca să-l ajute să trăiască mai presus de păcat. Îndreptăţirea prin har e numai începutul vieţii creştine.
Harul. Vezi la Romani 3,24.
Te-am ascultat. Versetul acesta este un comentariu suplimentar la primirea harului divin (v. 1). El constituie un apel urgent făcut oamenilor pentru a căuta împăcarea cu Dumnezeu, ca nu cumva să primească harul Său în zadar. Citatul este din LXX, Isaia 49,8 (vezi comentariul de acolo). Isaia priveşte înainte spre ziua mântuirii ca fiind timpul lui Mesia. Pavel recunoaşte aici că profeţia a fost împlinită în Hristos. Prima venire a lui Hristos a inaugurat era favorabilă mântuirii (vezi DA 37). Atâta vreme cât Hristos mijloceşte pentru păcătoşi, ziua mântuirii continuă.
Ajutat. [sprijinit, KJV]. Adică susţinut.
Vremea potrivită. Adică un timp când păcătoşii pocăiţi vor fi primiţi (vezi la Isaia 49,8).
Ziua mântuirii. Adică timpul când lumina punerii la probă încă mai există (vezi Ioan 12,35). Cândva, ziua îndurării se va încheia şi atunci nu va mai exista o a doua ocazie pentru cei care au dispreţuit harul lui Dumnezeu. Oamenii întârzie adesea deoarece îşi închipuie că ziua mântuirii va continua la infinit, că lucrurile trecătoare trebuie să fie pe primul loc, că plăcerea trebuie satisfăcută, că va fi mai uşor să se pocăiască şi să creadă mâine decât astăzi. Ei uită că unicul timp pe care omul îl are pentru mântuire şi biruinţă asupra păcatului este clipa prezentă şi că biruinţa amânată devine înfrângere. Amânarea e şi neînţeleaptă, şi primejdioasă. Viaţa se poate curma brusc. Deteriorarea minţii şi a trupului pot face ca vigilenţa spirituală să scadă sau să dispară. Inima poate să fie în mod fatal împietrită şi dorinţa după mântuire pierdută. Duhul Sfânt poate înceta lupta. Amânarea este în cele din urmă egală cu respingerea.
Prilej de poticnire. [jignire, KJV]. Literal, prilej de poticnire. Pavel doreşte să-şi îndeplinească slujba (cf. v. 1) în aşa fel, încât să nu le dea oamenilor nici o scuză pentru lepădarea harului lui Dumnezeu. E deci imperativ ca propria sa viaţă să fie în armonie totală cu Evanghelia pe care o predică. În v. 3-10, Pavel aduce dovezi că viaţa sa este în armonie cu solia sa. El nu le-a dat corintenilor nici o pricină de învinuire, ca slujitor al lui Dumnezeu.
Slujba. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru a se citi slujba noastră. Pavel vorbeşte aici despre propria sa slujbă ca ambasador al lui Hristos. El suferise, muncise, studiase şi slujise Cuvântul în aşa fel încât să nu producă vreo pricină de poticnire (1 Corinteni 8,13; 10,32.33; Filipeni 2,15; 1 Tesaloniceni 2,10; 5,22; cf. Matei 10,16). Cu toate acestea, erau câţiva în Corint care se poticniseră. Ar fi poate imposibil să predici şi să acţionezi în aşa fel, încât nimeni să nu se poticnească. Pentru unii chiar şi adevărul şi sfinţenia îi fac să se poticnească; oameni care L-au ascultat pe Isus s-au poticnit din cauza Lui (Ioan 6,60.61.66). Pentru alţii, orice avertizare cu privire la păcat sau greşeli îi face să se poticnească. Dar pentru adevăraţii creştini, ambasadorul Evangheliei nu va fi o pricină de poticnire pentru creştini prin manifestări de mândrie, necuviinţă, rezervă, obiceiuri şi practici îndoielnice, lipsă de politeţe sau prin vulgaritate.
Pe cât este posibil, slujitorul Evangheliei trebuie să trăiască în pace cu toţi oamenii (Romani 12,18), dar atât Isus cât şi Pavel au trezit vrăjmăşie oriunde au mers. Isus n-a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10,34) şi a avertizat că omul îi va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui
(v. 36). Nici un creştin nu a trebuit să înfrunte mai mulţi vrăjmaşi decât a trebuit să o facă Isus, iar ucenicii lui erau acuzaţi că au răscolit lumea [răsturnat lumea, KJV] (Fapte 17,6). Virtutea creştină şi norma lui Dumnezeu pentru neprihănire stau adesea în calea plăcerilor păcătoase ale oamenilor şi cei nelegiuiţi sunt înclinaţi să-i acuze că sunt instigatori pe cei care îi avertizează cu privire la căile lor rele. Nici un slujitor al Evangheliei nu poate nădăjdui să predice adevărul cu credincioşie fără să-i jignească pe oamenii a căror viaţă se dovedeşte astfel că este greşită.
Arătăm. [ne dovedim, KJV]. Pavel reia problema recomandării, la care se referă adesea în epistola aceasta (cap. 3,1-3; 4,2; 5,12; 10,12.13.17.18). El caută să facă o distincţie clară între recomandarea corectă şi cea falsă. În cap. 6,3-10, el face trimitere la propria sa slujbă, care scoate în evidenţă purtarea şi viaţa sa de lucrare şi suferinţă pentru Hristos. Adevărata recomandare constă din fapte, nu din cuvinte.
Răbdare. Gr. hupomone, statornicie, stabilitate, stăruinţă, aşteptare răbdătoare (cf. Luca 8,15; 21,19). Necazuri. Gr. thlipsis, oprimare, necazuri, strâmtorări; literal, presări laolaltă, presiuni (cf. cap. 1,4.8; 2,4; 4,17 etc.). Nevoi. [necesităţi, KJV]. Gr. anagkai, calamităţi, literal presări strânse.
Strâmtorări. Gr. stenochoriai, calamităţi groaznice, nenorociri extreme, literal spaţii strâmte. Cuvântul acesta descrie o stare de extremă şi presantă nevoie, în care cineva e înconjurat din toate părţile fără să se poată mişca. Pavel se referă aici la situaţii extrem de dificile şi aparent imposibile, ca de pildă cea în care s-au aflat israeliţii la Marea Roşie (Exod 14,1-12).
Bătăi. Sau lovituri. Vezi la Matei 10,17; 2 Corinteni 11,24.25.
Răscoale. [răzmeriţe, KJV]. Gr. akatastasiai, dezordini, tulburări, confuzie. Acelaşi cuvânt e tradus răscoală în Luca 21,9. Pavel şi asociaţii lui erau adesea obiectul acestor răscoale şi erau adesea acuzaţi că le stârneau. În asemenea împrejurări, apostolii erau într-o mare primejdie. Asemenea experienţe au trăit în Antiohia din Pisidia (Fapte 13,50), la Listra (cap. 14,8-19), la Tesalonic (cap. 17,5), la Corint (cap. 18,12), la Efes (cap. 19,23-41) şi la Ierusalim (cap. 21,28-31; 23,7-10).
Osteneli. Probabil o referire la munca lui Pavel de a face corturi şi la cea legată de slujba sa (1 Corinteni 3,8; 4,12; 15,58; 1 Tesaloniceni 2,9; 2 Tesaloniceni 3,8).
Vegheri. Sau insomnii (Fapte 16,24.25; 20,7.31).
Posturi. Probabil cuprinzând atât abţinerea voluntară de la hrană (Fapte 9,9; 13,2; 14,23), cât şi forme rezultând din sărăcie şi alte împrejurări (2 Corinteni 11,9.27; Filipeni 4,10-12).
Curăţie. Până aici, Pavel a prezentat dificultăţile care însoţeau slujba lui (cf. cap. 4,8-11; 11,23-27). Acum el prezintă acele calităţi morale şi spirituale pozitive care trebuie să caracterizeze în special viaţa slujitorului Evangheliei şi să valideze însărcinarea lui ca ambasador al lui Hristos. Aceste trăsături pozitive îl fac în stare să suporte cu tărie insultele, persecuţia şi lipsurile pe care împrejurările le aduc asupra lui. Prin harul lui Dumnezeu, aceste experienţe maturizează şi înnobilează caracterul său. Fără îndoială că Pavel vorbeşte aici despre motive curate şi purtare curată, despre puritatea minţii şi a corpului. Curăţia este o condiţie primară a unei slujbe nepătate (cf. 2 Corinteni 11,2; 1 Tesaloniceni 2,10; 1 Petru 3,2; 1 Ioan 3,3; vezi la Matei 5,8).
Înţelepciune. [cunoştinţă, KJV] Adică în ceea ce priveşte împărăţia Cerului, cuprinzând întregul domeniu al adevărului divin descoperit în Biblie. Adevăratei religii nu-i merge bine cu un regim alimentar compus numai din ignoranţă. Una dintre cele mai solemne datorii ce-i revin fiecărui creştin este aceea de a dobândi o înţelegere clară şi cuprinzătoare a Evangheliei, aşa cum este expusă în Cartea lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,77; 11,52; 1 Corinteni 1,5.
Îndelungă răbdare. Gr. makrothumia, răbdare, perseverenţă, statornicie, rezistenţă. Calitatea îndelungii răbdări îl face capabil pe slujitorul Evangheliei să suporte multă vreme defectele, slăbiciunile şi insensibilitatea întâlnite uneori la convertiţii în devenire şi adesea la cei care se opun adevărului.
Bunătate. [amabilitate, KJV]. Gr. chrestotes, bunătate morală, integritate, amabilitate (vezi la Romani 3,12). Cunoştinţa prin ea însăşi duce la mândrie şi intoleranţă (1 Corinteni 8,1-3). Mulţi aşa-zişi creştini care pretind că ar cunoaşte adevărul găsesc că e imposibil să apere credinţa altfel decât cu argumente pătimaşe. Ei nu pot vorbi în favoarea adevărului fără să se mânie pe cei care nu sunt de acord. Slujitorul lui Dumnezeu, în special, are nevoie să se ferească de această tendinţă necreştină. Mai ales în mijlocul persecuţiei, când este acuzat pe nedrept sau când credincioşii săi nu par să-l aprecieze aşa cum se cuvine, el trebuie să-şi controleze strict mintea.
Prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este forţa activă pentru cultivarea tuturor acestor virtuţi (Galateni 5,22.23). Este posibil ca cineva să aibă într-o oarecare măsură, superficial, aceste trăsături de caracter, dar niciodată în plinătatea lor.
Dragoste. Gr. agape (vezi la Matei 5,43.44). Cea mai importantă caracteristică a slujitorului Evangheliei este acest rod activ al Duhului Sfânt (vezi la 1 Corinteni 13). În ce priveşte comentariul la dragoste neprefăcută, vezi la Romani 12,9. Fără această calitate, ambasadorul lui Hristos devine aspru, rece, mulţumit de sine şi cusurgiu. Curăţia şi puterea sunt imposibile fără iubire.
Adevărului. Vezi la Ioan 1,14; 8,32. Slujitorul Evangheliei nu are o chemare mai înaltă şi mai importantă decât să proclame adevărul fără să adauge sau să omită nimic. A fi întruparea adevărului în viaţă, cuvânt şi faptă constituie proba supremă a autenticităţii. Dumnezeu este adevărul (Psalmi 31,5; Ieremia 10,19), iar adevărul e veşnic, după cum Dumnezeu este veşnic (Psalmi 100,5; 146,6). Hristos întrupat era descoperirea deplină şi perfectă a adevărului (Ioan 14,6). Adevărul trebuie să fie căutat cu sârguinţă şi transformat într-un mijloc de naştere din nou (Iacov 1,18) şi sfinţire (Ioan 17,17), un model pentru purtarea zilnică (3 Ioan 3.4). Adevărul n-are nici o valoare când e cultivat numai la nivelul intelectului (Ioan 3,21; 1 Ioan 1,6), deoarece primirea cu toată inima a adevărului înseamnă ascultare deplină de toată voia descoperită a lui Dumnezeu. Însuşirea şi practicarea adevărului sunt un semn al adevăratului creştin (vezi la Matei 7,21-27).
Puterea. Gr. dunamis, tărie, capacitate, putere lăuntrică. Adevărul şi puterea sunt complementare. Adevărul lui Dumnezeu nu are o valoare practică fără puterea Sa. Puterea singură, fără adevăr, duce la oprimare. Atât adevărul, cât şi puterea vin de la Dumnezeu şi amândouă trebuie să fie sub controlul iubirii (vezi la cap. 5,14). Singura autoritate valabilă pentru crezul religios este adevărul, aşa cum este expus în Cuvântul lui Dumnezeu, pus în practică prin puterea lui Dumnezeu şi ţinut sub controlul iubirii Lui.
Armele... pe care le dă neprihănirea. [armura neprihănirii, KJV]. Pavel foloseşte imaginea războiului pentru a descrie soarta creştinului (Efeseni 6,11-17). Să fii îmbrăcat cu armura lui Hristos înseamnă să fii îmbrăcat cu neprihănirea Lui.
Slavă şi ocară. [onoare şi dezonoare, KJV]. Versetele 8-10 prezintă o serie de adevăruri-pereche (cf. cap. 4,8-10). Cele mai multe, dacă nu chiar toate experienţele acestea veneau în viaţa lui Pavel din cauza crizei recente din biserica din Corint. Reacţia lui la aceste situaţii schimbătoare îl recomandă ca slujitor al Evangheliei. El a rămas răbdător şi curajos şi, în felul acesta, urmările au fost întotdeauna pozitive.
Pe de o parte, el fusese onorat de oameni (Galateni 4,14) şi, pe de altă parte, ocărât şi discreditat (1 Corinteni 4,11-13). Dar totdeauna a răspuns în spiritul lui Hristos şi în armonie cu poruncile Lui (Matei 5,38-42; Luca 6,22; 10,16; Galateni 1,10). Apostolii mincinoşi din Corint îl vorbiseră de rău. Mai erau şi unii care dispreţuiau învăţăturile şi slujba lui Pavel şi vorbeau de el ca despre un impostor (2 Corinteni 2,17; 4,2; vezi la cap. 11,22). Aceasta îi dădea prilej lui Pavel să fie părtaş suferinţelor lui Hristos (Filipeni 3,10; cf. Matei 5,11; 1 Petru 4,14). Pavel şi colaboratorii săi n-au fost pricină de poticnire, nici prin manifestarea resentimentelor, nici prin înălţare de sine.
Ca nişte necunoscuţi. Adică obscuri. Poate că Pavel se referă la lipsa lui de scrisori de acreditare (cap. 3,2). În contrast, iudaizanţii (vezi la cap. 11,22) se considerau oameni distinşi. La fel, lumea nu L-a recunoscut pe Domnul Isus (Ioan 1,19). Chiar şi fraţii Lui nu-L recunoşteau. Locuitorii cetăţii sale natale Îl ştiau doar ca fiul tâmplarului (Matei 13,55). Orbirea spirituală îi făcea pe contemporanii Săi să nu-L recunoască drept Mesia. Tot aşa stau lucrurile cu creştinii din orice vreme (Ioan 16,33; 1 Ioan 3,1.13). Lumea aclamă măreţia şi puterea, având în vedere originea, bogăţia, capacitatea intelectuală şi poziţia, dar măreţia întemeiată pe sfinţenie şi umilinţă nu primeşte recunoaştere. Creştinii trebuie să fie pregătiţi pentru calomnie, înţelegere greşită, dispreţ şi persecuţie, deoarece viaţa, experienţa, principiile, ambiţiile şi nădejdile lor sunt fără sens pentru omul firesc (1 Corinteni 2,14).
Binecunoscuţi. Adică recunoscuţi şi respectaţi de oamenii sinceri.
Ca unii care murim. [pe pragul morţii, G.Gal.]. Pentru ochiul firesc, Pavel era poate pe pragul morţii, dar pentru ochiul spiritual el avea viaţa veşnică (1 Ioan 5,11.12). Suferinţele lui apăreau în viziunea îngustă a potrivnicilor săi ca o dovadă a nemulţumirii lui Dumnezeu şi a pedepsei trimise de El, dar cu discernământ spiritual, Pavel se bucura de comuniune cu Hristos în suferinţele Lui (Filipeni 3,10) şi observa dovezile marii iubiri a lui Dumnezeu pentru el (1 Corinteni 11,32; Evrei 12,6; Apocalipsa 3,19).
Pedepsiţi. Vezi la cap. 4,9.
Ca nişte întristaţi. Pavel părea să nu aibă motive pentru nimic altceva decât pentru melancolie. Pentru el, însă, tristeţea şi bucuria nu sunt alternative care se exclud reciproc, deoarece ştie cum să fie vesel în mijlocul strâmtorării. El se bucură de conducerea providenţială a lui Dumnezeu, chiar şi atunci când are motiv să se întristeze. Această atitudine reflectă şi atitudinea lui Hristos (Romani 12,12; Filipeni 4,4.11; Evrei 2,10-18). Creştinismul nu numai că susţine sufletul în ceasul încercării, dar dă şi bucuria biruinţei şi umple mintea de siguranţă şi nădejde (Isaia 61,3).
Spiritul de biruitor al lui Pavel este probabil cel mai bine pus în valoare în Epistola către Filipeni, al cărei cuvânt-cheie este bucuraţi-vă. Dar când a scris epistola aceea, Pavel era în închisoare, părăsit, singur şi în primejdia de a fi executat. Adevăratul creştin poate totdeauna să se bucure, cu un gând curat şi nobil, de bunătatea divină şi de mântuirea semenilor săi (Evrei 12,2). Pavel se deprinsese să fie mulţumit, indiferent de suferinţa pe care era chemat să o îndure (Filipeni 4,11). O viaţă de mulţumire şi bucurie este dreptul inalienabil al creştinului. Să fii eliberat de sub puterea păcatului şi din mâinile lui Satana, să fii mai mult decât biruitor prin Acela care ne-a iubit (Romani 8,37), să fii mântuit în chip desăvârşit (Evrei 7,25) – toate acestea sunt motive suficiente pentru o viaţă de bucurie şi fericire.
Săraci. Adică săraci cu duhul (vezi la Matei 5,3). Pentru ochiul firesc, Pavel era într-adevăr sărac, dar pentru ochiul spiritual el era bogat. El pierduse totul (1 Corinteni 4,11; Filipeni 3,7.8; 4,12). Mulţi creştini au ales să fie săraci în cele materiale. Credincioşii din Ierusalim îşi predaseră de bunăvoie averea pământească (Fapte 2,44.45; 3,6 5,1-3). Viaţa nu poate fi apreciată după aparenţe. Cât priveşte împărăţia lui Dumnezeu, lucrurile nu sunt ceea ce par. Oamenii devin cu adevărat bogaţi nu ţinând pentru ei, ci dăruind (vezi la Proverbe 11,24). Ei sunt făcuţi bogaţi prin bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos (Isaia 55,1.2; Fapte 20,35; 2 Corinteni 8,9; Efeseni 3,8; 1 Timotei 6,18). Ei devin bogaţi acordând altora binecuvântările Cerului (Isaia 58,6-14).
Stăpânind toate lucrurile. În Hristos, credinciosul devine moştenitor şi posesor al tuturor lucrurilor (Matei 5,5; 16,25; 19,29; Marcu 10,28-30; Romani 8,17; 1 Corinteni 3,21-23; Apocalipsa 3,21). Evanghelia îi îmbogăţeşte pe oameni cu gânduri nobile, scopuri înalte, nădejde înălţătoare, comuniune divină, curăţie de inimă, armonia existenţei, capacitatea de a se bucura de tot ce a făcut Dumnezeu. Vezi la Matei 6,24-34.
Am dat drumul gurii. [gura noastră este deschisă, KJV]. Pavel nu a ascuns nimic de corinteni. El le spune tot ce are de spus pentru ca aceştia să ştie cum stau lucrurile.
Faţă de voi, corintenilor. Numai aici, în cele două epistole ale sale, Pavel li se adresează corintenilor pe nume. El îi cheamă să răspundă iubirii lui, să se poarte cu el aşa cum s-a purtat el cu ei.
Inima. În toate relaţiile cu ei, în îndemnurile şi mustrările lui, în faţa problemelor şi criticilor lor, Pavel a vorbit din preaplinul inimii. Niciodată, nici măcar în acel moment, el nu a evitat să-şi exprime cele mai adânci gânduri şi sentimente faţă de ei. Mereu le vorbise deschis şi fără rezerve, nu ascundea nimic de ei (Matei 12,34; Romani 10,10). Inima lui fusese totdeauna plină de iubire faţă de ei şi chiar şi acum tânjea de dor după ei şi după răspunsul lor iubitor. El întâmpinase toate criticile lor în spiritul lui Hristos, cu inima deschisă.
Strâmtorare [strâmtoraţi, KJV]. Sau restrânşi, îngrădiţi, comprimaţi. Iubirea lui Hristos pentru ei nu e în nici un caz limitată. Dacă a existat o lipsă de înţelegere şi de împreună-simţire, aceasta nu a fost din partea sa. Corintenii nu au un loc strâmt în inima sa, dar se pare că unii dintre ei aveau puţin loc în inimă pentru el.
Inima. [măruntaiele, KJV]. Adică inima, plămânii, ficatul, intestinele etc. Această regiune a corpului era considerată de cei din vechime centrul afectivităţii (Filipeni 1,8; 2,1). Orice ar fi fost neplăcut şi de nedorit în legăturile dintre Pavel şi corinteni, nu-şi găsea locul în inima lui Pavel şi a colaboratorilor săi.
Faceţi-ne şi voi la fel. [ca o recompensă, KJV; plătiţi-mi cu aceeaşi plată, G.Gal.]. Pavel îi consideră pe credincioşii corinteni copiii săi spirituali (1 Corinteni 4,14.15) şi, ca părinte spiritual, el a revărsat asupra lor o măsură plină de iubire părintească. În schimb, el doreşte să primească iubirea lor. Nu-şi vor deschide ei inima pentru a-i face loc? A proceda astfel înseamnă a rezolva toate problemele şi a îndepărta toate sentimentele negative dintre ei (cf. Galateni 4,12; 1 Tesaloniceni 2,11).
Nu vă [nu fiţi, KJV]. Literal, nu deveniţi. Capitolele 6,14 la 7,1 constituie o paranteză extinsă, aşa cum apar adesea în scrierile lui Pavel. Ea constă într-o avertizare cu privire la orice fel de asociere cu necredincioşii care i-ar pune pe creştini în situaţia de a nu putea evita compromisul. Această interdicţie cuprinde legăturile de căsătorie (vezi la cap. 7,1), dar în nici un caz nu se opreşte doar aici. Îndemnul din acest pasaj i-a venit probabil în minte lui Pavel odată cu sfatul său din cap. 6,12.13, de a nu fi strânşi la inimă şi exclusivişti. În cazul acesta, scopul său era acela de a nu le da corintenilor nici un motiv să tragă concluzia că trebuie să fie atât de deschişi încât să intre în tovărăşie intimă cu necredincioşii. Faptul că v. 14 începe prin cuvintele nu vă înjugaţi arată că Pavel se gândea, în primul rând, la viitor şi nu la trecut.
La un jug nepotrivit. [înjugaţi inegal, KJV]. Gr. heterozugeo, a se înjuga la o tovărăşie inegală. Prefixul hetero denotă aici persoane de tipuri diferite (cf. la Matei 6,24). Având în vedere faptul că Pavel se adresa membrilor bisericii corintene, care erau creştini, concluzia este că cealaltă categorie sunt necreştinii. Principiul enunţat aici este similar cu acela din Exod 34,16; Deuteronom 7,1-3; cf. Levitic 19,19; Deuteronom 22,10; Filipeni 4,3. Atât de mare e deosebirea de idealuri şi purtare între creştini şi necreştini, între credincioşi şi necredincioşi, încât legarea unor relaţii strânse cu ei, fie de căsătorie, de afaceri sau de orice fel, îi pune pe creştini în faţa alegerii de a abandona principiile sau de a suferi din cauza diferenţelor de credinţă şi purtare. A intra într-o astfel de relaţie înseamnă a fi neascultător de Dumnezeu şi a face pact cu diavolul. Păstrarea distanţei faţă de păcat şi păcătoşi este clar arătată în Scripturi (Levitic 20,24; Numeri 6,3; Evrei 7,26 etc.). Nici un alt principiu nu a fost impus mai strict de Dumnezeu. În toată istoria poporului Său, călcarea acestui principiu a avut ca rezultat inevitabil dezastrul spiritual.
Cu cei necredincioşi. Pentru cei care nu-L acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor şi învăţăturile Lui ca o normă de credinţă şi purtare, principiile şi practicile creştinismului sunt o nebunie (1 Corinteni 1,18). Din cauza concepţiei lor despre viaţă, necredincioşii găsesc adesea că e cât se poate de dificil să accepţi un model de conduită care tinde să îngrădească propriul stil de viaţă sau care descoperă că idealurile şi practicile lor sunt greşite sau inferioare. Pavel nu interzice orice asociere cu necredincioşii, ci numai acea asociere care tinde să micşoreze iubirea de Dumnezeu a creştinului, să altereze concepţia sănătoasă de viaţă a acestuia sau să-l facă să se abată de la un model strict de purtare. Creştinii nu trebuie să-şi evite rudele sau prietenii, ci să stea în mijlocul lor ca exemple vii ale creştinismului practic şi aşa să-i câştige la Hristos (1 Corinteni 5,9.10; 7,12; 10,27). Întrebarea decisivă este: alege creştinul să se asocieze cu necredinciosul, din cauză că iubeşte căile lumii sau pentru că doreşte sincer să fie o binecuvântare pentru necredincios şi să-l câştige la Hristos? A doua întrebare la fel de importantă pentru creştin este: a cui influenţă va fi mai mare, a lui Hristos sau a celui rău? Însă când e vorba de o legătură care implică responsabilităţi, cum ar fi căsătoria, creştinul care Îl iubeşte cu adevărat pe Domnul nu se va uni sub nici o formă cu un necredincios, chiar în nădejdea pioasă, şi de altfel lăudabilă, de a-l câştiga pentru Hristos.
Aproape fără excepţie, rezultatul unei purtări contrare sfatului înţelept enunţat aici de apostol este dezamăgirea. Cei care aleg să ţină cont de sfatul acesta se pot bucura într-un fel special de favoarea lui Dumnezeu şi vor descoperi că El are ceva pus deoparte pentru ei, cu mult mai frumos decât orice plan al lor.
Ce legătură? Printr-o serie de şase întrebări retorice (v. 14-16), Pavel pune într-un contrast ireconciliabil jugul lui Hristos cu cel al lumii. Este interzisă orice asociere în care caracterul, doctrinele religioase şi interesele creştinului pierd ceva din caracteristicile şi integritatea lor. Un creştin nu-şi poate permite să intre în parteneriat cu lumea care cere compromis. Linia de demarcaţie este clar definită între (1) neprihănire şi păcătoşenie, (2) lumină şi întuneric, (3) Hristos şi Satana, (4) credinţă şi necredinţă, (5) templul lui Dumnezeu şi templul idolilor.
Înţelegere. [armonie, KJV]. Gr. sumpahonesis, armonie, acord. Cu privire la cuvântul înrudit sumphonia, vezi la Luca 15,25. Între Hristos şi Satana există un dezacord total.
Belial. Gr. Belial din ebr. beliya’al, cel nevrednic (vezi la Deuteronom 13,13; Judecători 19,22; 1 Samuel 2,12). Totuşi, dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) citirea Beliar. Cuvântul Belial apare numai în câteva manuscrise târzii şi probabil că a pătruns în KJV prin Vulgata latină. Aici, acest cuvânt este o personificare a lui Satana, reprezentând nevrednicia sau nimicnicia lucrurilor cu ajutorul cărora el caută să-i atragă şi să-i ademenească pe oameni la păcat. El e folosit şi cu privire la adepţii lui Satana (Deuteronom 15,9; 1 Samuel 25,25; 30,22; Psalmi 41,8). Hristos şi Belial sunt conducătorii adversari în marea luptă dintre neprihănire şi păcătoşenie (Apocalipsa 12,7.9; cf. cap. 7-9). Păcatul nu e ceva abstract. În spatele a tot ceea ce este rău şi nevrednic sunt forţele supranaturale ale întunericului, conduse de Satana. Toţi oamenii sunt aliniaţi în spatele uneia sau alteia dintre forţe, fie a binelui, fie a răului (1 Petru 5,8.9; Apocalipsa 12,11).
Alegerea omului de partea cui vrea să stea trebuie să fie clară şi hotărâtă. Hristos este Domnul luminii (Ioan 1,9; 8,12). Urmaşii Lui sunt numiţi fiii luminii (Matei 5,14; Ioan 12,36; Efeseni 5,8). Ei umblă în lumină şi destinul lor este cetatea luminii, unde nu există deloc întuneric (Ioan 12,35.36; 1 Tesaloniceni 5,4.5; 1 Ioan 1,5-7; Apocalipsa 22,5). Satana este domnul întunericului (Coloseni 1,13). Adepţii lui sunt fiii întunericului (Ioan 3,19; Efeseni 5,11). Ei umblă în întuneric acum şi soarta lor este întunericul veşnic (Matei 22,13; 25,30; 2 Petru 2,17; 1 Ioan 1,16; Iuda 13).
Împacă. [înţelege, KJV]. Sau a fi în asentiment, a consimţi (Luca 23,51). Nu poate exista alianţă între Hristos şi Satana, între adevăratul Dumnezeu şi dumnezeii mincinoşi, între creştinism şi păgânism. Pavel declară că şi o alianţă între credincioşi şi necredincioşi este de neconceput.
Noi suntem Templul. [voi sunteţi templul, KJV]. Vezi la 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20.
Voi locui. Citând din Levitic 27,11,12, Pavel face o analogie între templul iudaic şi biserica creştină. Templul de la Ierusalim fusese zidit pentru slava lui Iehova, fusese onorat cu slava prezenţei Sale, în şechina, şi fusese locuinţa Sa (1 Regi 6,12.13; cf. Exod 25,8; 29,43-45; Evrei 8,1.2). Biserica este alcătuită din cei care au fost născuţi în Hristos (Evrei 3,6; 12,23). Ei alcătuiesc trupul lui Hristos (Coloseni 1,24), care este Capul (Efeseni 1,22). El intenţionează să locuiască în ei, aşa cum a locuit în templul din vechime (1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20). Dar cum poate face El acest lucru, dacă ei sunt în înţelegere cu idolii?
Voi fi Dumnezeul lor. Formula aceasta Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu apare în tot Vechiul Testament şi constituie o declaraţie a legăturii de legământ în care Dumnezeu intenţiona să intre cu Israelul din vechime (vezi la Osea 1,9.10) şi acum intenţionează să intre cu poporul Său de astăzi.
De aceea ieşiţi din mijlocul lor. Pavel combină aici diferite pasaje din Vechiul Testament, ca de pildă Isaia 52,11.12; Ieremia 51,6.45. Referinţa istorică este plecarea israeliţilor captivi din Babilonul din vechime, la care Pavel se referă aici ca o ilustrare a despărţirii poporului Dumnezeu de lume şi de Babilonul spiritual (vezi la Apocalipsa 18,4). La reîntoarcerea din captivitate, iudeilor li s-a ordonat să nu ia cu ei nimic care să aducă idolatria păgână în ţară. La fel, Israelului spiritual i se porunceşte să nu se atingă de ce e spurcat (vezi la Isaia 5,211.12).
Tată. Versetul 18 constă dintr-un alt mozaic de idei adunate din diferite pasaje ale Vechiului Testament (2 Samuel 7,8.14; Isaia 43,6; Ieremia 31,9). Compară cu 2 Corinteni 6,18; vezi la Matei 6,9.
Fii şi fiice. A deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu este privilegiul suprem pe care El îl acordă celor care sunt născuţi din Duhul (vezi la Ioan 1,12.13; 3,3.5; 1 Ioan 3,1.2). Dumnezeu făgăduieşte aici să îndeplinească rolul de tată pentru cei care devin copiii Lui, să fie protectorul, sfătuitorul, călăuzitorul şi izbăvitorul lor. Deşi oamenii devin fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, procesul acesta mai este numit şi naştere din nou (Ioan 1,12.13; 3,3.5).
Ca rezultat al credinţei credinciosului în Hristos, operaţia supranaturală a Duhului lui Dumnezeu dă naştere unei vieţi noi, spirituale, care îl transformă pe om într-un fiu al Său. Această relaţie tată-fiu e tot atât de reală şi de vitală ca şi legătura omenească folosită ca ilustraţie. În viaţa lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, avem un exemplu desăvârşit în ce priveşte legătura pe care suntem privilegiaţi să o avem cu Părintele nostru ceresc ca fii ai Lui (vezi la Luca 2,49; Ioan 1,14, 4,34; 8,29). Cheia acestei legături este iubirea, şi rezultatul ei este încrederea plină de ascultare. Elementul esenţial al calităţii de părinte este autoritatea iubitoare, după cum cea a calităţii de fiu este încrederea şi ascultarea. Fără aceste elemente nu poate exista o relaţie adevărată tată-fiu (Romani 8,9.10; 2 Corinteni 7,1; 1 Ioan 1,1.7). Dumnezeu intenţionează ca ele să fie o realitate în viaţa fiecărui creştin.
Atotputernic. Un titlu divin folosit şi aici şi prezent adesea în cartea Apocalipsei (Apocalipsa 1,8 etc.). Titlul acesta accentuează certitudinea şi măreţia făgăduinţei din 2 Corinteni 6,17.18. Comparaţi cu echivalentul ebraic (vezi vol. I, p. 171). Capitolul 7,1 completează raţionamentul început de Pavel în cap. 6,14 (vezi comentariul respectiv).
Comentarii ale lui Ellen G. White:
1 1T 381, 432; 6T 297
1-4 MH 116
1-10 FE 533
2 MB 151; SC 34; 2T 102; 5T 635; 9T 129
3 GW 60
3-10 AA 369; GW 60
7 EW 273; ML 94; PK 111, 725; 2T 446
10 Ed 68; SR 313
14 CS 38; Ev 617: LS 321; PP 175; 1T 200; 2T 44, 689; 4T 504; 505; 7T 108
1. 14.15 FE 476; GW 392; PK 58; TM 271; 2T 48; 3T 248; 4T 346 14-16 FE 499, 533; MH 404; 3T 373; 5T 13, 364; 6T 195; 8T 223
15 CT 330; 1T 279; 289; 408:2T 168, 344; 4T 187; 5T 52, 340
2. 15.16 PP 563 15-18 5T 431
16 DA 161, 311; Ed 258; GW 254; MH 146; TM 388, WM 130
16-18 FE 480; TM 272
17 CH 291, 589; CT 328; EW 242; FE 311, 483, 501; MYP 313; PP 458; SR 60; Te 119; 1T 242, 279, 288, 405, 503; 2T 48, 125; 3T 126, 458; 4T 577, 583; 6T 95, 147
17.18 CH 51; Ev 622; FE 142, 502; GC 475; LS 292; ML 260; MYP 81, 139; PK 59; PP 175; Te189; 1T 510, 663; 2T 43, 441, 592; 3T 245, 566; 4T 109; 6T 91; 7T 164; 8T 41; 9T 17; WM 254
18 CH 590; ML 83, 86, 98; 2T 593; 4T 624, 653; 5T 348, 368; 6T 190; 7T 226; 8T 177; 9T 188, 287