Slujba aceasta. Adică slujba noului legământ, prin care oamenii sunt eliberaţi din robia slovei legii (vezi la cap. 3,6.17) şi au principiile lui gravate în inimă (v. 3). Această slujbă a duhului (v. 6), a neprihănirii prin credinţă (v. 9), a noului legământ (v. 6) şi a adevăratei slobozenii (v. 17) îl reface pe credincios după chipul lui Hristos. Această slujbă plină de slavă îi susţine continuu pe membri şi pe slujitorii Evangheliei, prin orice încercare şi prin orice suferinţe ar trece, şi chiar şi acestea contribuie la slava lui Dumnezeu.
Nu cădem de oboseală. [nu leşinăm, KJV]. Gr. egkakeo, a fi obosit, a-şi pierde curajul, a se descuraja. Pavel avea o încredere neţărmurită în integritatea şi valoarea soliei sale, iar Dumnezeu binecuvântase foarte mult lucrarea lui. El era cu totul nevrednic. Fusese un persecutor şi un hulitor. Se socotea cel dintâi dintre toţi păcătoşii (1 Timotei 1,15). Dar primise îndurare. El datora consacrarea lui ca slujitor al Evangheliei în totul numai harului lui Dumnezeu (1 Corinteni 7,25; 15,9.10; Galateni 1,15.16; 1 Timotei 1,12-16). Nimic nu înfrânge mai bine mândria, îngâmfarea şi înfumurarea decât o face o privire retrospectivă obiectivă asupra vieţii personale. Convertirea lui Pavel şi însărcinarea lui în slujba Evangheliei se datorau îndurării divine (1 Timotei 1,13.14).
Am lepădat. [am renunţat; KJV]. Literal, am renunţat [o dată pentru totdeauna]. La convertire, Pavel renunţase la toate obiceiurile care erau în neconcordanţă cu credinţa sa nou-găsită şi odată cu primirea misiunii de propovăduitor al Evangheliei, el renunţase şi la metodele contestabile pe care unii dintre oponenţii săi se simţeau liberi să le folosească.
Ruşinoase. Gr. aischune, [lucrurile] ruşinoase. Lucrarea de slujitor al Evangheliei cere o transparenţă a vieţii şi a caracterului. Din clipa în care oamenii încep să suspecteze că în viaţa unui conducător sunt lucruri care nu rezistă unei cercetări atente, lucrarea lui s-a sfârşit. Primul lucru care i se cere unui adevărat slujitor al Evangheliei este să renunţe pe deplin la toate lucrurile care ar putea aduce ocară cauzei lui Dumnezeu. Adevărata religie este o cale a luminii şi niciodată a întunericului (vezi Romani 13,12; 1 Corinteni 4,5; Efeseni 5,8; cf. 1 Ioan 1,5), deoarece ea are legătură nu numai cu fiecare faptă, ci mai mult, cu motivul care o determină.
Nu umblăm cu vicleşug. Adică nu practicăm înşelăciunea. Pavel aspira să fie ceea ce părea că este (cf. Luca 20,23). Adversarii lui ar fi recurs la orice înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile.
Nu stricăm. [cu înşelăciune, KJV]. Pavel proclama întregul adevăr, fără a-l strica. Stricarea Cuvântului lui Dumnezeu constă în propovăduirea de păreri personale ca şi când ar avea aprobarea Scripturii, în scoaterea textelor din contextul lor, în punerea tradiţiilor omeneşti în locul unui aşa zice Domnul, în înlăturarea prin explicaţii a înţelesului clar al Scripturii pentru a scuza păcatul, în interpretarea învăţăturilor ei literale într-un mod mistic sau simbolic, astfel încât să-i altereze autoritatea, sau în prezentarea unui amestec de eroare cu adevăr (vezi 2 Corinteni 11,3; 12,16; Efeseni 4,14; 1 Tesaloniceni 2,3.4).
Arătarea. Într-o formă sau alta, cuvântul a arăta apare de repetate ori în epistola aceasta (cap. 3,3; 4,10; 11,6 etc.). El semnifică opusul lui tăinuire sau vicleşug. Tot ceea ce cere adevărul este o afirmare simplă şi clară. Această arătate nu trebuie să fie umbrită de nimic din viaţa slujitorului creştin sau a celui care se declară creştin.
Ne facem vrednici să fim primiţi. [ne recomandăm, KJV]. Adversarii din Corint îl înfieraseră pe Pavel ca apostol mincinos (vezi la cap. 3,1). El caută acum să-şi apere apostolia prezentând anumite aspecte ale vieţii şi lucrării lui care trebuiau să-l recomande în faţa lor ca apostol autentic.
Cuget. [conştiinţă, KJV]. În ce priveşte importanţa pe care Pavel o dădea unui cuget curat, vezi Fapte 2,31. Pavel îi atribuie fiecărui om capacitatea judecăţii morale şi a unei cunoaşteri înnăscute a legii morale (vezi Romani 2,13-15). Arătarea de către Pavel a adevărului făcea apel nu numai la intelectul oamenilor, dar şi la conştiinţa lor (cf. Ioan 8,9; Romani 2,15).
Înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte integritatea inimii lui Pavel, iar Pavel Îl invită, ca să zicem aşa, pe Dumnezeu să dea mărturie cu privire la adevărul celor scrise de el acum.
Este ascunsă. Sau este acoperită sau rămâne acoperită. Pavel se referă aici la năframa din cap. 3 (vezi v. 13-16). Pe vremea lui Pavel, situaţia rămăsese aceeaşi de pe vremea lui Moise: pentru mulţi adevărul încă era ascuns. Situaţia aceasta nu se datora lipsei de claritate a Evangheliei înseşi, ci atitudinii minţii şi inimii cărora le era adresată.
Sunt pe calea pierzării. [sunt pierduţi, KJV]. Literal, se pierd. Pavel se referă, fără îndoială, la minoritatea corinteană care se încăpăţânează să asculte de apostolii mincinoşi din mijlocul lor. Cei care fac parte din această minoritate se pot pocăi încă, dar atâta vreme cât Evanghelia rămâne acoperită pentru ei, şi ei rămân într-o stare pierdută. Pentru ei, mântuirea va fi cu putinţă când vălul este dat la o parte (vezi Matei 18,11; Luca 15,4.6.24.31.32; 19,10).
Omul nu poate să-şi procure singur lumină, dar îşi poate face întuneric, închizând ochii în faţa luminii. Oricât de strălucitor ar fi soarele, razele lui sunt acoperite pentru cel orb. Pavel vorbeşte despre cei care au refuzat lumina Evangheliei din cauza întunericului lăuntric, de care ei înşişi erau răspunzători (vezi la Osea 4,6). Anumite situaţii pot duce la acoperirea puterii mântuitoare a Evangheliei. În biserica din Corint, de pildă, spiritul de partidă, rivalitatea, cearta, imoralitatea, mândria şi egoismul din viaţa unora ascundeau Evanghelia de ei. Evanghelia descoperită trebuie să fie întâmpinată de minţi şi inimi deschise (Ioan 8,47; Ioan 4,6).
Nepăsarea faţă de cele spirituale şi preocuparea cu lucruri nespirituale fac şi ele să existe vălul (vezi Luca 21,34; vezi la Matei 6,24-34). Preocupări pământeşti îndreptăţite pot să-l acapareze pe om, până când acesta nu mai are nici timp, nici dorinţă de lumină cerească. Oamenii nu leapădă adevărul din cauza lipsei de dovezi. Ei pot să creadă o mie de lucruri pe temeiul unor dovezi mult mai nesemnificative. Dar resping adevărul pentru că îi condamnă, le mustră păcatele şi le tulbură conştiinţa.
Minte. [minţi, KJV]. Gr. noemata, facultăţi perceptive. Lupta dintre Hristos şi Satana este
o luptă pentru mintea oamenilor (Romani 7,23.25; 12,2; 2 Corinteni 3,14; 11,3; Filipeni 2,5; 4,7.8). Lucrarea principală a lui Satana este aceea de a orbi sau întuneca voinţa oamenilor. El face lucrul acesta oprindu-i de la studiul Cuvântului lui Dumnezeu, afectând puterile minţii prin excese ale trupului şi ale sufletului, prin ocuparea totală a minţii cu lucrurile vieţii acesteia şi apelând la mândrie şi înălţare de sine.
Necredincioasă. [nu cred, KJV]. Răspunderea pentru orbirea spirituală îi revine lui Satana, dar şi celor care aleg să nu creadă. Ei au fost aduşi la lumina adevărului lui Dumnezeu, dar reacţiile lor mentale şi spirituale sunt oarbe şi negative. Marile doctrine fundamentale ale credinţei creştine le par lipsite de valoare. Dar ei înşişi sunt răspunzători, deoarece s-au abătut cu bună ştiinţă de la adevăr. Au ochi, dar nu văd (Isaia 6,9; Matei 13,14.15; Ioan 12,40; Romani 11,8-10). Nu văd în Domnul nici o frumuseţe care să-i facă să-L iubească (Isaia 53,2).
Dumnezeul veacului acestuia. [Dumnezeul acestei lumi, KJV]. Adică Satana. Pavel clarifică aici de ce Evanghelia cea slăvită este acoperită pentru mulţi oameni. Satana e o fiinţă (vezi la Matei 4,1) şi e important să-l recunoaştem când vine în orice formă sau prin orice intermediar. Titlul dumnezeul acestei lumi face aluzie la încercarea lui Satana de a uzurpa suveranitatea lui Dumnezeu asupra acestei lumi. Diavolul pretinde că e dumnezeul acestei lumi (Matei 4,8.9; 1 Ioan 5,19). El a fost domnitorul invizibil al multora dintre marile regate şi împărăţii ale pământului. E numit dumnezeul acestei lumi, deoarece scopul lui este să obţină controlul deplin asupra ei şi a locuitorilor ei. El este dumnezeul acestei lumi, deoarece lumea este în cea mai mare măsură sub controlul lui. El stăpâneşte în inima celor mai mulţi dintre locuitorii ei (cf. Efes 2,1.2). Lumea ascultă de poruncile lui, cedează la ispitele lui, ia parte la lucruri rele şi la urâciunile lui. El este autorul şi instigatorul tuturor păcatelor şi întruchiparea lor. se Spune că păcătoşii cu voia sunt daţi pe mâna lui Satana (1 Corinteni 5,5; cf. 1 Timotei 1,20). El este dumnezeul acestei lumi din cauza stăpânirii lui, deşi limitate, asupra forţelor naturii, a elementelor pământului, a mării şi a cerului.
Lumina. Gr. photismos, iluminare, iluminaţie, de la un verb care înseamnă a da lumină. Comparaţi cu phos, cuvântul obişnuit pentru lumină (vezi la Ioan 1,7.9). Photismos e folosit cu privire la Evanghelie, care va lumina orice minte sinceră şi deschisă. Totuşi, mulţi rămân orbi, chiar şi atunci când lumina deplină a Evangheliei străluceşte în mintea lor întunecată. Ei sunt ca nişte oameni într-o cameră întunecoasă care voit se ţin departe de lumină. Ei împiedică lumina Evangheliei, să nu cumva să răsară şi să se ridice la zenitul vieţii lor (vezi Prov. 4,18).
Problema se pune între lumină şi întuneric. Satana nu poate face mai mult decât să i se adreseze minţii oamenilor. El nu poate întuneca lumina Evangheliei, dar poate învălui minţile oamenilor în întuneric. El poate face ca un văl să acopere privirea lor, chiar dacă Evanghelia îi luminează pe oameni pretutindeni în jurul lor.
Împărăţia lui Satana este împărăţia întunericului (vezi Isaia 60,2; Iuda 6; Apocalipsa 16,10) şi tocmai pentru motivul acesta diavolul urăşte lumina Evangheliei. El vrea să-şi facă lucrarea lumina oricărui înlocuitor al Evangheliei: lumina cunoştinţei, a culturii, a moralităţii, a educaţiei, a bogăţiei şi a înţelepciunii omeneşti. Dar întregul lui efort este îndreptat împotriva răspândirii luminii Evangheliei, singura care poate să îi salveze pe oameni (Fapte 4,12). Evanghelia este singurul mijloc prin care uneltirile şi înşelăciunile diabolice ale lui Satana pot fi demascate şi prin care oamenii pot să vadă calea care duce de la întuneric la lumină. Vezi la Ioan 1,4.5.9.14.
Chipul. Gr. eikon, figură, asemănare. Cuvântul acesta e folosit în LXX la Geneza 1,2.6 şi în 1 Corinteni 11,7; Coloseni 1,15; 3,10; Evrei 10,1. Hristos este chipul exact al Tatălui, prin faptul că atributele, caracterul şi desăvârşirea Ambilor sunt identice. Dumnezeu Tatăl este ca Fiul (Ioan 12,45; 14,9, Filipeni 2,6). Adam şi Eva au fost făcuţi la început după acel chip şi obiectivul planului de mântuire este să refacă acest chip în omenire.
Nu ne propovăduim. Pavel fusese acuzat că este egoist în lucrarea lui de predicare, dar el respinge categoric această acuzaţie. Oamenii se predică pe ei înşişi atunci când sunt călăuziţi de interes personal, când umblă după laudele oamenilor, când au ambiţii de a-şi etala propriile talente, când proclamă propriile lor opinii sau tradiţiile şi învăţăturile oamenilor în locul Evangheliei şi în contradicţie cu aceasta şi când sunt determinaţi să predice pentru câştig, pentru a-şi câştiga existenţa sau pentru prestigiu şi popularitate.
Domnul Hristos Isus. Vezi Matei 1,1; Ioan 1,38. A-L predica pe Hristos înseamnă a predica Evanghelia veşnică.
Robii. [slujitorii, KJV]. Gr. douloi, sclavi, robi. În altă parte, Pavel vorbeşte de sine însuşi ca fiind slujitor al lui Hristos (Romani 1,1; Filipeni 1,1; cf. Matei 20,28) şi ca atare nu are dreptul să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu.
A zis: Să lumineze lumina. [a poruncit luminii, KJV]. Dumnezeu a chemat lumina la existenţă prin cuvânt, printr-o singură poruncă (vezi la Gen. 1,3; Psalmi 33,6.9). Primele Lui cuvinte au dat naştere luminii acolo unde fusese numai întuneric (Geneza 1,2). Nu numai că Dumnezeu a creat lumina naturală, dar L-a şi trimis pe Fiul Său să fie Lumina lumii (Ioan 8,12). Toată lumina fizică, intelectuală, morală şi spirituală îşi are originea în Tatăl luminii (Iacov 1,17). El S-a îmbrăcat cu lumina ca şi cu o haină (Psalmi 104, 2). Prin însăşi natura Sa, Dumnezeu este lumină (Iacov 1,17; cf. Ioan 1,4.5). Vezi Ioan 1,4.5.9.14.
A luminat. Gr. lampo, a lumina. Acela care a creat soarele ca să lumineze întunericul primordial al acestei lumi, dă şi lumina adevărului pentru a lumina minţile întunecate (Psalmi 119,105). După cum cuvântul rostit al lui Dumnezeu a adus lumină unei lumi pline de întuneric, Cuvântul viu, aşa cum e prezentat în Cuvântul scris, porunceşte luminii cerului să strălucească în sufletele întunecate. E dincolo de puterea, iscusinţa şi înţelepciunea omului să producă o astfel de lumină.
Forma verbului în textul grecesc sugerează că Pavel s-ar putea referi la o anumită experienţă din trecut, propria convertire. Atunci când Pavel L-a privit pe Hristos în slavă, lumina de pe faţa Lui a strălucit asupra lui Pavel. Apoi, solzii de pe ochii lui şi de pe mintea lui au căzut (Fapte 9,3-18). Pentru prima dată, Hristos i-a apărut aşa cum era cu adevărat, Mântuitor şi Domn, iar el a fost transformat. Întunericul propriului său suflet şi al propriei sale minţi a fost împrăştiat (Fapte 9,17.18; 26,16-18).
Să facem să strălucească lumina. [să dăm lumină; KJV]. Potrivit construcţiei greceşti a acestui pasaj, scopul luminii lui Dumnezeu din inima oamenilor e acela de a da lumină; scopul luminii este acela de a le face cunoscut oamenilor slava divină, iar scopul cunoaşterii slavei divine este acela de a-i mântui.
Pe faţa. [în faţa, KJV]. Aceeaşi slavă care se reflectase pe faţa lui Moise fusese recent văzută pe faţa lui Hristos (vezi la Matei 17,2; Luca 2,48; Ioan 1,14; 2 Petru 1,17.18). Hristos este descoperirea deplină a slavei Tatălui sau întruparea perfecţiunii divine. Toate celelalte revelaţii au fost sau parţiale, sau nedesăvârşite. Pe faţa lui Isus Hristos oamenii pot vedea lumina deplină, curată şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Pavel recunoscuse slava lui Dumnezeu în creaţie şi în Lege, dar acum percepea descoperirea perfectă a slavei divine pe faţa şi în persoana lui Isus Hristos. Aceasta e ceea ce i-a câştigat inima şi consacrarea deplină. Numai în şi prin Isus Hristos omul devine părtaş firii dumnezeieşti şi, în felul acesta, de slavă divină.
Comoara aceasta. Adică cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos (v. 6). În v. 7-18, Pavel accentuează felul în care această cunoştinţă i-a dat putere să rabde, ca un rob al lui Dumnezeu, cele mai insurmontabile greutăţi cu care s-a confruntat în lucrare. Dacă nu ar fi fost această cunoştinţă şi putere, slabul vas omenesc s-ar fi prăbuşit (vezi v. 1).
Vase de lut. Gr. ostrakinoi, în original, recipient scobit (linguri mari) făcute din scoici sau din lut ars. Astfel de unelte erau slabe, fragile, umile, de folosinţă scurtă şi de mică valoare. Aşa e făptura omenească în comparaţie cu comoara veşnică a lui Dumnezeu. Totuşi, e planul lui Dumnezeu acela de a face ca acest vas slab să fie primitorul şi păstrătorul celei mai mari dintre comori. Slujitorul Evagheliei şi credinciosul sunt declaraţi doar vase de lut pentru scopul suprem de a conţine marea comoară a lui Dumnezeu. Poate că Pavel se gândeşte la vechea practică de a depozita comori în vase mari de lut pentru păstrare în siguranţă.
Omul este doar caseta care conţine giuvaerul neprihănirii lui Hristos, care este împărtăşită şi acordată fiecărui credincios (vezi Matei 13,45.46). Prin sine însuşi, omul este într-o stare de sărăcie cumplită. El rămâne în starea aceasta până când este îmbogăţit prin această comoară cerească. Toţi cei care sunt răscumpăraţi de Hristos au comoara aceasta, unii mai mult decât alţii, în funcţie de cât vor să primească prin credinţă. Pentru cei care străbat pustiul, apa este inestimabilă. Pentru cei care se confruntă cu moartea, viaţa este inestimabilă. Pentru omul muritor, comoara Evangheliei înseamnă toate acestea la un loc, apă vie, lumina lumii, viaţa veşnică.
De la Dumnezeu. Oamenii sunt înclinaţi să folosească vase de valoare pentru depozitarea comorilor lor. Dar la punerea în aplicare a planului Său, Dumnezeu alege adesea cei mai umili oameni, ca nu cumva să-şi acorde lor toate meritele (1 Cron. 1,28.29). Nu e spre binele omului să primească laudă pentru salvarea sa şi a semenilor săi. Nu există o piedică mai mare ca mândria, în viaţa slujitorilor Evangheliei sau a credincioşilor. Nu vasele, ci conţinutul lor este important; tot aşa şi în cazul slujitorului Evangheliei şi al soliei sale. Vasul sau instrumentul nu are valoare în el însuşi (cf. 2 Timotei 2,19.20); numai prezenţa şi puterea lui Dumnezeu determină valoarea sa. Răspândirea Evangheliei este totdeauna împiedicată acolo unde oamenii întunecă lucrarea lui Dumnezeu prin accentul pus asupra înţelepciunii, capacităţii sau elocvenţei omeneşti.
Încolţiţi în toate chipurile. [tulburaţi din toate părţile, KJV]. Versetele 8-10 conţin patru perechi de antiteze. Pe de o parte ele ilustrează fragilitatea fiinţei omeneşti şi pe de altă parte măreţia puterii lui Dumnezeu în ciuda acestei fragilităţi. Vezi cap. 1,4. Fiecare creştin, îndeosebi slujitorul Domnului, se află în mijlocul unei mari bătălii, lupta de veacuri dintre Hristos şi Satana (Efes. 6,10-17; Apocalipsa 12,7-12). În consecinţă, el nu poate scăpa de încercare şi strâmtorare (Ioan 16,33; Fapte 14,22; Apocalipsa 7,14). Totuşi, succesul care însoţeşte eforturile fragilului instrument omenesc în mijlocul strâmtorării şi al întristării demonstrează prezenţa puterii divine (Romani 8,35-39). De aceea, nimeni nu poate să se laude decât cu crucea Domnului Isus Hristos (Galateni 6,14). Descoperirea cea mai clară şi mai eficientă a lui Hristos are loc în şi prin bărbaţi şi femei care triumfă prin harul lui Dumnezeu.
Dar nu la strâmtorare. Optimismul spiritului neîmblânzit al lui Pavel a inspirat nenumăraţi ambasadori ai lui Hristos să fie loiali, îndrăzneţi şi curajoşi în mijlocul incertitudinii, a descurajării, a dificultăţii, a persecuţiei şi a morţii. Nu împrejurările determină climatul sufletului creştinului. El rabdă pentru că îl vede pe Domnul său invizibil şi e susţinut de lumina harului divin (vezi Evrei 11,27).
În grea cumpănă. Gr apareo, a avea îndoieli. Pavel s-a găsit adesea în situaţii în care, din punct de vedere omenesc, nu era cale de ieşire. Dar se deprinsese ca, în asemenea împrejurări, să se încreadă în Dumnezeu şi să aştepte.
Deznădăjduiţi. Gr. exaporeo, a fi disperat, a fi cu totul în încurcătură [neştiind ce să facă]. Oricât de respingătoare ar fi împrejurările, Pavel se deprinsese să se încreadă în Dumnezeu pentru
o soluţie.
Prigoniţi. Vezi Matei 5,10-12; 10,17-23; Ioan 15,20. Fiecare dintre antitezele următoare scoate în evidenţă mai clar intensitatea suferinţei şi a primejdiei personale. Pavel vorbeşte despre împresurare, urmărire, prindere şi trântire la pământ de către puterile vrăjmaşe. Nu părea să fie cale de scăpare şi moartea se arăta de neînlăturat.
Nu părăsiţi. În toate încercările, Pavel şi colaboratorii săi au experimentat împlinirea făgăduinţelor lui Hristos de a fi cu ei chiar până la moarte şi de a le asigura o cale de scăpare (vezi 1 Corinteni 10,13; 2 Tesaloniceni 1,4; Evrei 2,18; 13,5). Pentru creştin în vremuri de încercare şi persecuţie, anumite adevăruri divine sunt evidente. Oricât de mari ar fi încercările întâmpinate, ele nu sunt imposibil de îndurat (Deut. 33,25; Psalmi 46,1). Nici un creştin nu are de ce să fie descurajat. Chiar şi când e deposedat de bunurile omeneşti, comoara lui cea mai mare rămâne sigură, dincolo de posibilitatea de a fi atinsă de oameni sau demoni (2 Corinteni 4,16; cf. Psalmi 23,3). Suportate aşa cum se cuvine, toate suferinţele şi încercările care asaltează viaţa creştinului slujesc numai ca să-l aducă într-o şi mai strânsă comuniune cu Hristos în suferinţele Sale (Filipeni 3,10). E posibil ca Pavel să fi suportat mai mult pentru cauza lui Hristos decât a fost chemat să îndure oricare alt creştin. În acest caz, Pavel a înţeles mai bine ca alţii ce înseamnă a suferi cu Hristos Isus. Dintre toţi scriitorii Noului Testament, nici unul nu scrie atât de mult despre cruce şi despre moartea împreună cu Hristos. Pentru Pavel, chiar şi persecuţia, încercarea, sacrificiul şi viaţa însăşi deveneau experienţe cu care să se mândrească, datorită comuniunii mai strânse cu Hristos în suferinţele Lui.
Ucenicii lui Hristos urmează să ajungă la desăvârşire prin suferinţă. Suferinţele lui Hristos asigurau fundalul întunecos pe care desăvârşirea Lui de caracter strălucea mult mai minunat (Evrei 2,10). Întreaga Lui viaţă era o experienţă de moarte faţă de Sine. Nimic nu putea dezvălui mai clar propria Sa iubire şi aceea a Tatălui Său pentru păcătoşi. Tot astfel, pentru creştin, încercările, suferinţele şi dezamăgirile vieţii oferă fundalul pentru frumuseţea răbdării divine, pentru parfumul unui caracter creştin, pentru supunerea liniştită faţă de voia lui Dumnezeu, pentru încrederea puternică în călăuzirea Sa. În felul acesta, lumina lui Dumnezeu e reflectată pe faţa creştinului. Vieţuirea creştină va fi totdeauna primită cu ostilitate şi ură din partea urmaşilor domnului întunericului. Dar nu e în planul lui Dumnezeu ca cel credincios să facă din suferinţa lui un prilej de înfumurare, să stârnească vrăjmăşia şi împotrivirea, aşa încât să-şi scoată în evidenţă sacrificiul de sine şi curajul.
Trântiţi jos. Gr. kataballo, a trânti jos [la pământ], a zăcea întins la pământ, ca un om înfrânt în lupta personală.
Nu omorâţi. [nu nimiciţi, KJV]. E posibil ca de multe ori Pavel să fi dat impresia nu numai că e trântit jos, dar şi omorât. El admite că de repetate ori fusese trântit jos, dar accentuează faptul că niciodată nu a fost nimicit.
Purtăm... în trupul nostru. Ici şi colo, pe corpul lui Pavel erau fără îndoială multe cicatrice care dădeau mărturie mută despre suferinţele lui pentru Hristos.
Omorârea. Literal, moartea. Pentru Pavel, aceasta era omorârea continuă, zilnică, făcută reală prin propria sa expunere constantă la pericolul morţii (Romani 8,36; 1 Corinteni 15,31; 2 Timotei 2,11). Prin această figură de stil, Pavel exprimă comuniunea lui intimă cu Hristos în suferinţele pe care este chemat continuu să le îndure. Aceasta constituia o mărturie vie pentru lume despre puterea Evangheliei. Iudaizanţii, care scăpau de persecuţie predicând o Evanghelie lipsită de viaţă, legalistă, nu puteau să ofere o astfel de dovadă (vezi Galateni 6,17).
Şi viaţa lui Isus. După cum cicatricele sale mărturiseau despre cât de aproape de moarte ajunsese Pavel, faptul că încă mai trăia dădea o mărturie elocventă despre puterea lui Hristos de a-l elibera de la moarte. De asemenea, viaţa lui Pavel mărturisea despre puterea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de păcat şi a-i transforma după chipul Său (vezi Galateni 2,20).
Noi cei vii. [noi, cei care trăim, KJV]. Pavel amplifică aici şi confirmă ceea ce deja afirmase în v. 10. Pentru ambasadorul Evangheliei din zilele acelea, viaţa şi moartea nu erau niciodată departe una de alta.
Totdeauna. În textul grecesc, acest cuvânt este într-o poziţie în care este accentuat. Pavel trăia în apropierea morţii (vezi la 1 Corinteni 15,29).
Pentru ca şi viaţa. Deşi permanent dat morţii, misionarul creştin continuă să trăiască, deoarece Hristos transmite propria Sa viaţă celui ce esenţialmente este muritor şi supus putrezirii (Ioan 3,36; 14,6; 1 Ioan 5,11.12).
Lucrează moartea. Pavel face acum un pas mai departe în contrastul dintre viaţă şi moarte. În timp ce moartea este pururea o perspectivă prezentă pentru vestitorul Evangheliei, obiectivul lui este acela de a duce viaţă celor care sunt sortiţi morţii din cauza păcatului. Aici termenul viaţă e folosit în accepţiunea lui superioară, spirituală. Deşi convertiţii lui Pavel nu au cunoscut decât puţin sau deloc un conflict pe viaţă şi pe moarte în comparaţie cu al lui, totuşi Dumnezeu îl folosise pe el pentru ca să le aducă viaţă. Din smeritul vas de lut, care era viaţa proprie a lui Pavel, purcede puterea lui Hristos de a da o viaţă nouă corintenilor.
Duh de credinţă. Aceeaşi credinţă ca cea exprimată în citatul din Vechiul Testament: Am crezut, de aceea am vorbit. Pavel le scrie corintenilor cu un profund simţ al convingerii şi în nădejdea serioasă că ei vor lua seama la sfatul său.
Este scris. Citatul este din Psalmul 116,110. Psalmul acesta fusese evident sprijinul şi mângâierea lui. Atât Pavel, cât şi David s-au bucurat şi, în felul acesta au devenit convinşi, de bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Şi unul şi altul trecuseră prin încercări, suferinţe şi eliberare şi ambii vorbeau din convingere. Apropierea morţii nu e o piedică pentru exprimarea optimistă a unei credinţei vii. Viaţa tuturor marilor bărbaţi şi femei din Biblie radiază de acest spirit de biruinţă, de această stare de optimism şi strălucire. Ei şi-au exprimat recunoştinţa plină de bucurie faţă de Dumnezeu chiar în mijlocul pierderii şi persecuţiei. E lucru natural şi uşor pentru gură să exprime ceea ce cunoaşte mintea şi simte inima. Omul care spune ceea ce nu crede este un ipocrit, în timp ce un om care crede ceea ce nu vrea să spună e un laş.
A înviat pe Domnul. După cum Pavel le explicase deja corintenilor pe larg (vezi 1 Corinteni 15,13-23), învierea lui Isus stătea ca o garanţie absolută a învierii tuturor celor drepţi, care va avea loc cândva.
Ne va învia. Nădejdea plină de încredere a lui Pavel în înviere e ceea ce îl face în stare să înfrunte moartea în linişte şi cu curaj. El experimentase deja o înviere spirituală în Hristos (Romani 6,4) şi aceasta este asigurarea triumfului viitor asupra morţii. El e sigur de viaţa veşnică (Romani 8,11; 1 Corinteni 15,12-22; 2 Timotei 4,8).
Cu Isus. [prin Isus, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia cu Isus. Pavel se referă la învierea Domnului. El simte că propria sa înviere este tot atât de sigură. Isus a fost înviat ca cel dintâi din neamul răscumpărat (Apocalipsa 1,5), care i-ar cuprinde pe toţi convertiţii apostolului (1 Corinteni 15,20). În plus, Hristos e Cel care îi va aduce pe cei morţi la viaţă, în ziua de pe urmă (Ioan 5,25-29).
Ne va face să ne înfăţişăm. [ne va prezenta, KJV]. Poate cel mai mare moment de bucurie pentru cei care biruiesc cu Hristos va fi prezentarea lor înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Pavel anticipează cu mândrie prezentarea convertiţilor săi înaintea lui Hristos (cap. 11,2). Scripturile se referă de câteva ori la creştini ca fiind înfăţişaţi sau simplu ca fiind prezenţi înaintea lui Dumnezeu. Ei apar înaintea lui Hristos, în faţa scaunului Lui de judecată, pentru reabilitare, sau îndreptăţire (Romani 14,10-12; 2 Corinteni 5,10). Ei vor fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu la sărbătoarea nunţii Mielului, ca mireasă a Mielului (Apocalipsa 19,7-9), şi vor locui în prezenţa Lui (cap. 21,3).
Poate fi notat în trecere că limbajul acestui verset pare să lase a se înţelege că Pavel aştepta să moară înainte de revenirea Domnului său şi să aibă parte de înviere.
Toate. Adică toate câte Pavel a suferit ca ambasador al lui Hristos (v. 7-12). Compară cu 1 Corinteni 3,22.23; 2 Timotei 2,10. Harul mare. [har abundent, KJV]. Adică harul lui Dumnezeu, care face cu putinţă mântuirea şi răscumpărarea păcătosului (Ioan 1,14.16.17; Fapte 20,24.32; Romani 4,16; 5,20 etc.).
Să sporească mulţumirile. [mulţumirea multora, KJV]. Pavel anticipează că o slavă din ce în ce mai mare I va fi dată lui Dumnezeu, deoarece cu cât vor fi mai mulţi cei pe care el îi întoarce la Hristos prin lucrarea sa, cu atât vor fi mai mulţi cei care vor aduce slavă sfântului nume al lui Dumnezeu (cf. cap. 9,11.12). După cum ploaia face să crească roadele pământului, tot aşa harul îmbelşugat al lui Dumnezeu îi determină pe oameni să răspundă cu mulţumire (cf. Efeseni 21-8). Acest răspuns vine ca recunoaştere a bunătăţii, îndurării, iubirii şi puterii lui Dumnezeu. Aducerea de mulţumiri şi de laudă lui Dumnezeu arată refacerea relaţiilor bune dintre Dumnezeu şi om şi aceasta este ţinta principală a Evangheliei.
De aceea. [din care cauză, KJV]. Perspectiva bucuriei şi a slavei viitoare e ceea ce îl face pe Pavel să întâmpine cu seninătate şi răbdare încercările şi strâmtorările care însoţesc lucrarea sa (cf.
Evrei 12,2). Trimişii Evangheliei rabdă vicisitudinile acestui pământ, deoarece trăiesc zilnic ca şi când Îl văd pe Cel ce este nevăzut (Evrei 11,27). Ei sunt atât de încrezători în slava viitorului, încât toate experienţele vieţii acesteia nu fac altceva decât să adauge nădejde, bucurie şi credincioşie.
Omul nostru de afară. Adică trupul, partea vizibilă a omului, care trece sub măcinarea şi sfâşierea vieţii. Omul lăuntric, pe de altă parte, denotă natura spirituală renăscută a omului, care a fost şi este zilnic reînnoită de Duhul lui Dumnezeu (Romani 7,22; Efeseni 3,16; 4,24; Coloseni 3,9.1; 1 Petru 3,4). Procesul de reînnoire continuă fără încetare şi-l ţine pe om unit cu Dumnezeu. Pavel face referire constantă la această reînnoire (Romani 12,2; Efeseni 4,23; Tit 3,5). Un aspect al lucrării Duhului Sfânt este înnoirea credinciosului cu un plus de viaţă, energie, curaj şi credinţă în domeniul spiritual.
Lucrarea zilnică de reînnoire a Duhului în viaţă e ceea ce aduce restatornicirea deplină a chipului lui Dumnezeu în sufletul omului. În felul acesta, deşi omul din afară poate să îmbătrânească şi să treacă odată cu trecerea anilor, omul din interior continuă să crească în har atâta timp cât durează viaţa. Pavel putea să privească în linişte încercările vieţii, trecerea timpului, înaintarea în vârstă, durerea şi suferinţa şi moartea însăşi. În acelaşi timp, Duhul Sfânt i-a adus asigurarea nemuririi, un dar care avea să fie primit în ziua învierii (2 Timotei 4,8).
Fiecare creştin are nevoie de această înnoire zilnică, dacă nu vrea ca experienţa sa cu Dumnezeu să devină împietrită şi formală. Reînnoirea spirituală aduce o nouă lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, noi experienţe ale harului pentru a fi împărtăşite cu alţii, o nouă curăţire a inimii şi a minţii. Prin contrast, cei care nu sunt născuţi din nou sunt de obicei preocupaţi de lucrurile care ţin de omul din afară: ce să mănânce, cu ce să se îmbrace şi cu ce să se distreze. Vezi Marcu 6,24-34.
Întristările... uşoare. Versetul acesta cu superlativele lui paradoxale este unul dintre cele mai sugestive pasaje din toate scrierile lui Pavel. Aici apostolul pune în antiteză lucrurile prezente cu cele viitoare, lucrurile timpului cu cele ale veşniciei, întristarea cu slava.
De o clipă. Gr. parautika, momentane, imediate. Comparat cu veşnicia, un moment este nimic. Având în vedere veşnicia, creştinul îşi poate permite să îndure orice întristare în scurtul răstimp de o clipă.
Puţini oameni au suferit atât de mult pentru Hristos cât a suferit Pavel (cap 11,23-30). Suferinţa îl urmărea oriunde se ducea şi în fiecare clipă. Luate separat, încercările lui era cu adevărat grele. Dar când erau comparate cu bucuriile veşniciei şi cu slava viitoare, erau numai de o clipă. Compară cu Romani 8,18; Filipeni 1,29; Evrei 2,9.10.
Tot mai mult. Pavel consideră cuvintele o greutate veşnică de slavă cu totul necorespunzătoare pentru a exprima contrastul pe care el îl vede între întristările prezentului şi fericirea veşniciei. El mai adaugă un superlativ (cf. 1 Ioan 3,1), un idiom grecesc pe care pare să-l fi făurit chiar el. Comparaţi cu alte expresii superlative folosite de Pavel în Romani 7,13; 1 Corinteni 12,31; 2 Corinteni 1,8; Galateni 1,13.
Întristarea contribuie la slava veşnică prin curăţirea, înnobilarea şi înălţarea caracterului (Psalmi 94,12; Isaia 48,10; Evrei 12,5-11; Iacov 1,2-4.12; 1 Petru 1,7). Ea cultivă încrederea în Dumnezeu şi dependenţa de El (Psalmi 34,19; Isaia 63,9; Osea 5,15, Iona 2,2). Întristarea duce la supunerea inimii şi a minţii. Ea doboară mândria, smereşte eul şi este adesea mijlocul de a aduce voia credinciosului mai aproape de voia lui Dumnezeu. Ea pune la încercare credinţa credinciosului şi autenticitatea mărturisirii sale de credinţă ca şi creştin (Iov 23,10; Psalmi 66,10). Ea dă ocazie pentru punerea în practică şi perfecţionarea credinţei. Credinţa este întărită prin punerea în practică. Ea îl ajută pe credincios să vadă lucrurile în adevărata lor perspectivă şi să dea locul de frunte lucrurilor importante. În felul acesta, întristarea creează în creştini o pregătire pentru slavă. Când obiectivele lumeşti sunt îndepărtate prin disciplina suferinţei, creştinul găseşte că e mai uşor să-şi lege inima de cele cereşti (Coloseni 3,1.2; 2 Timotei 4,5). Întristarea dovedeşte falimentul înţelepciunii omeneşti, punându-l pe credincios în situaţii dificile, unde propria sa stângăcie şi nevoie de Dumnezeu devin evidente (Psalmi 107,39). Ea sfinţeşte legăturile omeneşti. Nimic nu contribuie mai mult la înţelegerea semenilor noştri şi la cultivarea bunătăţii faţă de ei ca întristarea, încercarea şi suferinţa.
Slavă. Gr. doxa (vezi Ioan 1,14; Romani 3,23).
Ne uităm. Pavel explică acum cum e cu putinţă să vedem întristările acestei vieţi în adevărata lor perspectivă şi să le vedem ca având o însemnătate doar de o clipă. Privirea lui era aţintită asupra măreţiei împărăţiei veşnice (cf. Evrei 12,2). Ceea ce preocupă la maximum mintea omului va determina felul în care acesta va suporta încercarea, fie cu nădejde şi răbdare, fie cu nemulţumire şi înverşunare. Primele vin din contemplarea lucrurilor nevăzute ale lumii veşnice (Filipeni 4,8), realităţile spirituale ale lui Hristos. Cele din urmă vin din privirea la lucrurile văzute şi trecătoare, precum bogăţia, plăcerea şi faima (vezi la Matei 6,24-34). Fixându-ne mintea asupra caracterului şi vieţii lui Hristos, devenim asemenea Lui (cf. Evrei 11,10.26.27.39.40; 1 Petru 1,11).
Comentarii Ellen G. White:
1-6 AA 329; FE 476
2 AA 331; 1T 337
3.4 Coloseni 106; 1T 338; 4T 586
4 CS 209; DA 19; Ev 610; GC 508; PK 682; PP 67, 442; 1T 476; 2T 397; 3T 250; 4T 44; 5T 742
5.6 AA 208; 3T 31 5-7 RC 61
5-10 2T 550
6 Coloseni 149, 415, 421; DA 19, 282, 464; Ed 22, 28, 30; Ev 284; MH 464; PK 717, 8T 46,
256, 322 6-10 AA 510; EW 28; SR 317 7 DA 297; TM 54, 154, 404; 4T 529 7-10 A 330
8.9 AA 296 10 AA 251, 297; TM 388; 2T 343 11 MB 78 11-14 AA 331 15 DA 288, 550 15-18 AA 332 16-18 RC 61 17 AA 560, CS 26; Ev 241; EW 17, 66; GC 351, 460; GW 18, MB 30; MŞ 338, PP 127, 476; SL
76; 1T 61, 126, 544, 657; 2T 38, 40, 44, 101, 275, 286, 358; 3T 481; 4T 526; 5T 260, 309, 351; 6T 156; 7T 29; 8T 131; 9T 49, 115; WM 31717.18 AA 363, EW 14, 28; 1T 7067; 3T 98, 115; 5T 745; 8T 125 18 DA 412, 662; Ed 183, 296; MB 32; MH 37; PK 548; 4T 345; 7T 143