Moștenitori ai făgăduințelor, prizonieri ai speranței

Text de memorat

„__-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de __! O spun şi astăzi că îţi voi întoarce __!” (Zaharia 9:12).


Capitolele 13 la 21 din Iosua conțin liste ample de granițe geografice care delimitează zonele alocate semințiilor lui Israel. Pentru cititorul modern, aceste liste pot părea irelevante, dar ele se bazează pe o înțelegere teologică a țării promise, care este importantă și pentru noi astăzi. Prin aceste liste concrete, Dumnezeu dorea să le arate israeliților că țara nu era doar un vis, ci o realitate promisă într-un mod foarte tangibil, măsurabil. Însă, pentru ca această promisiune să devină realitate, ei trebuiau să acționeze.
Adică, da, Dumnezeu urma să le dea țara ca moștenire, urma să fie un cadou în direcția împlinirii promisiunii făcute părinților lor. „Vedeţi, v-am pus ţara înainte, intraţi şi luaţi în stăpânire ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri, Avraam, Isaac şi Iacov, că o va da lor şi seminţei lor după ei” (Deuteronomul 1:8). Dar, da, și ei aveau un rol de jucat. 
În această săptămână vom analiza câteva concepte teologice legate de țara promisă și implicațiile lor spirituale pentru cei care revendică toate promisiunile care se găsesc în Domnul Isus.

29 noiembrie: Ziua Prevenirii Violenței 
Comentariu EGW
După moartea lui Moise, frâiele conducerii au fost puse în mâinile lui Iosua. Ca slujitor al Domnului, el a primit o lucrare specială de făcut. Aceasta aducea asupra lui o mare onoare și responsabilitate, iar instrucțiunile date lui Moise au fost transferate asupra lui într-un mod semnificativ. „Acum scoală-te”, a spus Domnul, „ treci Iordanul acesta, tu și tot poporul acesta, și intrați în țara pe care o dau copiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise.” ...

Privind cetatea Ierihon și fortificațiile ei, Iosua și-a înălțat inima în rugăciune către Dumnezeu, pentru că aparențele păreau să fie potrivnice. „Și iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână.” Aceasta nu era o viziune, ci Hristos în persoană, cu slava acoperită de veșmântul înfățișării omenești. ...
Dacă ochii lui Iosua ar fi fost deschiși, el ar fi văzut oștirea cerului prezentă pentru a dărâma zidurile Ierihonului și a da cetatea în mâna poporului lui Dumnezeu. Acum, cu toată încrederea, Iosua putea să urmeze instrucțiunea și să lase asupra Domnului povara lui, atât de mare și chinuitoare! ...

Domnul i-a oferit poporului Său ales prosperitate. ... Dumnezeu a declarat că acest popor este un popor sfânt pentru Sine și a promis că, dacă israeliții vor păstra legământul cu El, le va asigura tot ce era necesar pentru fericirea lor.
Foarte clară a fost instrucțiunea dată de Hristos când i-a făcut cunoscute lui Moise condițiile prosperității lor și ale feririi de boală. „Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului”, a spus El. „Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.” ...

Această asigurare vine la poporul lui Dumnezeu de-a lungul pelerinajului său pământesc către Canaanul ceresc, unde este pregătită o bogată moștenire pentru toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui. – Hristos, Biruitorul, p. 133 (6 mai)

1. Potrivit Geneza 2:15 și Geneza 3:17-24, care au fost consecințele căderii în ceea ce privește spațiul în care trăia primul cuplu uman?

La creație, Dumnezeu i-a așezat pe Adam și pe Eva într-un mediu perfect care întruchipa abundența și frumusețea. Primul cuplu de oameni L-a întâlnit pe Creatorul lor în cadrul unui minunat spațiu de locuit care le putea satisface toate nevoile fizice. Pe lângă cuvântul rostit de Dumnezeu, grădina Eden servea ca centru de învățare în care Adam și Eva au dobândit o cunoaștere profundă a caracterului lui Dumnezeu și a vieții pe care El o dorea pentru ei. Prin urmare, atunci când au rupt relația de încredere cu Creatorul lor, s-a schimbat și relația lor cu grădina Eden și, ca semn al relației rupte, au trebuit să părăsească grădina. Ei au pierdut teritoriul pe care Dumnezeu li-l dăduse. Astfel, grădina Eden a devenit simbolul vieții la superlativ, iar noi vom redescoperi în tema țării promise motivele literare asociate acestui simbol.

2. Cum au perceput patriarhii făgăduința privind primirea acestei țări? (Vezi Geneza 13:14,15; Geneza 26:3,24; Geneza 28:13.) Ce crezi că înseamnă pentru noi, ca adventiști, să trăim ca moștenitori ai făgăduințelor (Evrei 6:11-15)?

Când Avraam a intrat în țara pe care Dumnezeu i-o arătase, prin credință, acea țară a devenit țara promisă pentru el și pentru urmașii săi. A rămas țara promisă timp de 400 de ani. Patriarhii nu dețineau cu adevărat țara; nu era a lor în așa fel încât să o poată da copiilor lor drept moștenire. În schimb, aceasta Îi aparținea lui Dumnezeu, așa cum Îi aparținuse grădina Eden. Așa cum Adam și Eva nu au făcut nimic care să le dea dreptul la grădina Eden, nici poporul Israel nu a contribuit cu nimic ca să merite țara. Aceasta a fost un dar de la Dumnezeu, la inițiativa Sa. Poporul Israel nu avea niciun drept implicit sau vreo pretenție de a deține țara (Deuteronomul 9:4-6); numai prin harul lui Dumnezeu o putea stăpâni.

Patriarhii au fost moștenitorii făgăduințelor până când acestea au devenit realitate. Noi, ca urmași ai lui Hristos, am moștenit făgăduințe și mai bune (Evrei 8:6), care se vor împlini dacă o să călcăm „pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6:12).
Comentariu EGW
Dumnezeu le-a făgăduit că, dacă vor păzi poruncile Sale, le va da grâul cel mai bun și le va scoate miere din stâncă. El le-ar fi dat o viață lungă și le-ar fi descoperit mântuirea Sa.
Adam și Eva pierduseră Edenul prin neascultare și, din cauza păcatului, întregul pământ a fost blestemat. Dar, dacă poporul lui Dumnezeu ar fi urmat învățătura Sa, pământului lor i-ar fi fost redată fertilitatea și frumusețea. Dumnezeu Însuși le-a dat evreilor îndrumări cu privire la cultivarea pământului, iar ei trebuiau să coopereze cu El pentru refacerea solului. În felul acesta, întreaga țară, aflată sub conducerea lui Dumnezeu, ar fi devenit o pildă a adevărului spiritual. După cum pământul avea să producă recolte bogate prin respectarea legilor naturii date de Dumnezeu, tot astfel inima oamenilor urma să reflecte atributele caracterului lui Dumnezeu prin ascultarea de Legea Sa morală. Chiar și păgânii ar fi recunoscut superioritatea acelora care Îi slujeau și I se închinau Dumnezeului celui viu.

„Iată”, zicea Moise, „v-am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți, căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se despre toate aceste legi și vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!» Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare, încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care este neamul acela așa de mare, încât să aibă legi și porunci așa de drepte cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:5-8).

Copiii lui Israel trebuiau să ocupe întregul teritoriu pe care îl stabilise Dumnezeu pentru ei. Popoarele care au respins închinarea și slujirea față de adevăratul Dumnezeu urmau să fie deposedate de teritoriile lor. Dar scopul lui Dumnezeu era ca, prin descoperirea caracterului Său prin intermediul poporului Israel, oamenii să fie atrași la Sine. Invitația Evangheliei urma să fie vestită în lumea întreagă. Prin învățătura serviciului religios al jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălțat înaintea tuturor națiunilor, și cei care urmau să creadă în El trebuiau să trăiască. Asemenea lui Rahav, canaanita, și lui Rut, moabita, toți cei care s-au întors de la idolatrie la închinarea la adevăratul Dumnezeu trebuiau să se alăture poporului Său ales. Pe măsură ce poporul Israel urma să crească, teritoriile sale aveau să se extindă, până când împărăția lui ar fi cuprins lumea întreagă.
Dumnezeu a dorit să aducă toate popoarele sub conducerea Sa plină de milă. El a dorit ca pământul să fie umplut de bucurie și pace. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit și dorește nespus de mult să umple inima oamenilor cu pacea cerului. El vrea ca familiile de pe pământ să fie un simbol al marii familii cerești. – Parabolele Domnului Hristos, p. 289, 290

3. Analizează Exodul 3:8; Leviticul 20:22; Leviticul 25:23; Numeri 13:27; Deuteronomul 4:1,25,26; Deuteronomul 6:3 și Psalmii 24:1. Care era relația specială dintre Dumnezeu, Israel și țara promisă?

La un nivel profund elementar, țara oferă unei națiuni o identitate fizică. Poziționarea geografică a națiunii determină ocupația și stilul de viață al locuitorilor ei. Sclavii nu aveau un loc al lor; altcineva se bucura de rezultatele muncii lor. A avea pământ însemna libertate. Identitatea poporului ales era strâns legată de locuirea în țara promisă.

Între Dumnezeu, poporul Israel și țară exista o relație specială. Israel a primit țara de la Dumnezeu ca un dar, nu ca un drept inalienabil. Poporul ales putea stăpâni țara atâta timp cât se afla într-o relație de legământ cu Iahve și respecta preceptele legământului. Cu alte cuvinte, israeliții nu puteau beneficia de acel pământ și binecuvântările lui fără binecuvântarea lui Dumnezeu.

În același timp este adevărat că țara oferea un mijloc prin care poporul Israel Îl putea înțelege mai bine pe Dumnezeu. Viața în țară avea să le amintească mereu israeliților de un Dumnezeu devotat, care Își respectă promisiunile și este demn de încredere. Nici țara, nici poporul Israel nu ar fi existat fără inițiativa lui Dumnezeu, care era sursa și temelia existenței lor. În timp ce se aflau în Egipt, Nilul și sistemul de irigații, împreună cu munca grea le asigurau recoltele necesare pentru subzistență. Canaanul era diferit. Israeliții depindeau de ploaie pentru bogăția recoltelor și numai Dumnezeu era Cel care putea controla vremea. Astfel, țara le amintea locuitorilor ei de dependența lor constantă de Dumnezeu.

Chiar dacă poporul Israel a primit țara în dar de la Iahve, în esență tot El a rămas proprietarul. Ca adevăratul proprietar al întregului pământ (Psalmii 24:1), Iahve are dreptul de a oferi țara poporului Israel sau de a o lua de la el. Dacă Dumnezeu este proprietarul pământului, atunci israeliții și, prin extensie, toți oamenii sunt străini și călători sau, în terminologia modernă, suntem cu toții musafirii lui Dumnezeu pe termen lung în țara/pe pământul Lui.

În lumina textelor din 1 Petru 2:11 și Evrei 11:9-13, ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să trăiești ca un străin și călător, privind cu speranță spre cetatea al cărei arhitect și ziditor este Însuși Dumnezeu?

Comentariu EGW
Domnul nostru cunoaște conflictul din aceste zile de pe urmă dintre poporul Său și agențiile satanice combinate cu oamenii răi care neglijează și refuză această mare mântuire. Cu cea mai mare simplitate și sinceritate, Mântuitorul nostru, puternicul General al armatelor cerului, nu ascunde conflictul aspru care îi așteaptă. El arată pericolele, ne arată planul de luptă și lucrarea grea și periculoasă care trebuie făcută, apoi Își ridică glasul, înainte de a intra în conflict, [spunân­du-ne] să socotim costurile și, în același timp, [încurajându-i] pe toți să pună mâna pe arme și să aștepte alcătuirea oștirii cerești care va lupta pentru apărarea adevărului și a dreptății.

Slăbiciunea omenească va găsi putere supranaturală și ajutor în fiecare conflict aprig pentru a face faptele Atotputernicului, iar perseverența în credință și încrederea desăvârșită în Dumnezeu va asigura succesul. În timp ce vasta confederație a răului este aliniată împotriva copiilor Săi, Dumnezeu le poruncește să fie curajoși și puternici și să lupte cu vitejie, pentru că ei au un cer de câștigat și în rândurile lor se află cineva care este mai mult decât un înger – chiar puternicul Comandant al oștirilor cerești care le conduce. … Cu ocazia luării Ierihonului, niciuna dintre armatele lui Israel nu s-a putut făli că și-a exercitat puterea limitată pentru a dărâma zidurile acestei cetăți, ci Căpetenia oștirii Domnului a plănuit acea luptă în cea mai mare simplitate, ca numai Domnul Dumnezeu să primească slava și muritorii să nu fie înălțați. Dumnezeu ne-a promis toată puterea.

Acum nu avem nevoie de un mare talent, ci de inimi smerite și efort direct și personal consacrat, de veghere, de rugăciune și de perseverență. … Domnul Hristos L-a trimis pe reprezentantul Său, Duhul Sfânt, în prejma agenților Săi activi, care sunt angajați să străpungă ignoranța cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Glasul Lui ne dă asigurarea: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii.” Acest fapt trebuie avut în vedere pentru că noi ducem lupta în prezența unei lumi nevăzute.
Noi trebuie să depindem toți cu calm de Dumnezeu când vedem obstacole și o necredință înverșunată și să luăm în considerare toate riscurile, apoi să ascultăm glasul lui Isus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Da, Hristos este biruitor. El este Conducătorul nostru, Căpetenia noastră și putem merge înainte către biruință. Pentru că El trăiește, vom trăi și noi. – Hristos, Biruitorul, p. 136 (9 mai)

4. Studiază Iosua 13:1-7. Chiar dacă țara Canaan a fost un cadou de la Dumnezeu, care au fost dificultățile care au venit odată cu posesia ei?

Având în vedere faptul că israeliții trăiseră timp de secole ca sclavi, abilitățile lor militare nu erau suficiente pentru a cuceri țara. Nici măcar stăpânii lor, egiptenii, cu armatele lor bine pregătite și echipate, nu au reușit să o ocupe definitiv. Egiptenii nu au cucerit niciodată Canaanul complet, din cauza aspectelor inatacabile ale cetăților fortificate. Acum, unei națiuni de foști sclavi i se spune să cucerească o țară pe care foștii ei stăpâni nu au fost în stare să o supună. Dacă va fi ca israeliții să stăpânească vreodată țara, va fi doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin propriile eforturi.

Capitolele 13 la 21 din Iosua tratează împărțirea țării între semințiile poporului Israel. Această împărțire îi arată poporului Israel nu numai ce i-a fost repartizat, ci și ce mai trebuie să cucerească din teritoriul respectiv. Israeliții pot trăi în siguranță în țara pe care Dumnezeu le-a dat-o ca moștenire. Ei sunt chiriașii de drept, legitimi ai țării aflate în proprietatea lui Dumnezeu. Totuși, inițiativa lui Dumnezeu trebuie să fie însoțită de un răspuns uman. Prima jumătate a cărții arată modul în care Dumnezeu alocă țara prin deposedarea canaaniților; a doua jumătate relatează modul în care poporul Israel intră în posesia țării prin instalarea în respectivele locuri.

Această complexitate a cuceririi ilustrează dinamica mântuirii noastre. La fel ca Israel, noi nu putem face nimic pentru a ne câștiga mântuirea (Efeseni 2:8,9). Este un dar, la fel cum țara a fost darul lui Dumne­zeu pentru israeliți pe baza relației lor de legământ cu El. Cu siguranță nu s-a bazat pe meritele lor (vezi Deuteronomul 9:5).
Totuși, ca să se bucure de cadoul primit de la Dumnezeu, israeliții trebuiau să își asume toate responsabilitățile care veneau odată cu locuirea în țară, la fel cum noi trebuie să parcurgem procesul de sfințire printr-o ascultare din iubire față de cerințele impuse de statutul de cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu. Deși nu este același lucru, există o paralelă destul de clară între faptul că ei au primit țara prin har și faptul că noi primim mântuirea prin har. Ni s-a oferit un dar minunat, însă este un dar pe care îl putem pierde dacă nu suntem atenți.

Cum se confruntă creștinii de astăzi cu provocări similare celor legate de ocuparea țării promise? Vezi Filipeni 2:12; Evrei 12:28.

Comentariu EGW
De-a lungul vieții vom avea luptele noastre cu puterile întunericului și vom obține victorii prețioase. Ochii noștri trebuie să fie ațintiți spre premiu. După trecerea Iordanului, când s-a suit să cucerească Ierihonul, Iosua a întâlnit o Ființă maiestuoasă, pe care a întrebat-o imediat: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmași?” Iar răspunsul a fost „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului... Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Nu Iosua, conducătorul lui Israel, ci Hristos Însuși, a îndeplinit lucrarea de cucerire a Ierihonului.

Acestea au fost lecțiile pe care le-au primit continuu copiii lui Israel. Îndreptându-le atenția către Dumnezeul cerului, Hristos i-a învățat să nu-și atribuie slava. Să nu nutrim înălțarea de sine. Când începem să credem că suntem cineva, să ne amintim că nu avem nimic deosebit sau mai bun decât alți muritori, în afară de ceea ce ne-a dat Dumnezeu.
Iar când suntem în nevoie, să nu uităm de asemănarea noastră cu copiii lui Israel. Istoria lor este trasată clar de pana inspirației. Nu trebuie să imităm exemplul lor de cârtire și nemulțumire. Dumnezeu nu a pus pe buzele lui Moise niciun cuvânt de condamnare. În această privință, israeliții erau deosebiți de alte popoare.
Mulți par să creadă că, primind religia lui Isus Hristos, fac un pas în jos. Aceștia au nevoie să renunțe la stima de sine și la îndreptățirea de sine și să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Dar cei care vin în legătură cu Dumnezeul cel viu, ca fii și fiice ale Lui, fac pași în sus. …

Noi trebuie să vorbim despre cer și despre lucrurile cerești rămânând într-o atitudine de rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Nu este sigur pentru niciunul dintre noi să simtă că se află acolo unde picioarele nu îi pot aluneca, ci ar trebui să simțim că terenul pe care stăm este sfânt. Curățați-vă templul sufletului de întinarea lui, pentru ca Hristos să poată veni și să domnească acolo. Privind la Isus Hristos, vom crește în asemănarea cu El. Cu cât suntem mai strâns legați de El, cu atât mai clar ne vom vedea imperfecțiunile. … Pentru a cunoaște puterea și tăria adevăratei evlavii, trebuie să ne ascundem în Isus, dedicându-ne Lui fără rezerve. … Dedică-ți pe deplin puterea, mintea și toate abilitățile tale lui Dumnezeu. Oriunde te va pune El, oricât de umilă ar fi poziția ta, lucrează cu credincioșie. – Hristos, Biruitorul, p. 135 (8 mai)


Țara promisă a trebuit să fie împărțită pe seminții, neamuri și familii (Numeri 34:13-18) pentru a se evita situația în care aceasta să fie deținută de câteva elite conducătoare.

5. Potrivit Leviticul 25:1-5,8-13, care era scopul anului sabatic și al anului jubiliar („anul de veselie”)?


Spre deosebire de Egipt, unde era uzual ca cetățenii să își piardă pământul și să devină slugile faraonului, intenția lui Dumnezeu în privința israeliților era ca aceștia să nu ajungă niciodată deposedați definitiv de moștenirea lor. Nimeni nu putea deține pământul în afara clanului („neamului”) și a familiei căreia îi fusese inițial alocat. De fapt, conform planului lui Dumnezeu, pământul nu putea fi vândut niciodată; el putea fi doar închiriat în funcție de valoarea sa, stabilită pe baza numărului de ani rămași până la următorul jubileu („anul de veselie”). Prin urmare, rudele persoanei care fusese obligată să își vândă pământul strămoșesc aveau datoria să îl răscumpere chiar înainte de jubileu (Leviticul 25:25).

Împărțirea țării devine o fereastră către inima lui Dumnezeu. Ca Tată ceresc, El dorește să îi vadă pe copiii Săi generoși cu cei lipsiți și să facă în așa fel încât pământurile lor să îi hrănească pe cei săraci în fiecare al șaptelea an. Anul sabatic aplica principiul poruncii Sabatului la o scară mai largă. Pe lângă faptul că valorifică și încurajează munca asiduă, deținerea pământului implică și respect și bunătate față de cei care se confruntă cu dificultăți financiare.

Legislația privind proprietatea asupra pământului îi oferea fiecărui israelit oportunitatea de a se elibera de circumstanțele opresive moște­nite sau autoinduse și de a avea un nou început în viață. În esență, acesta este scopul principal al Evangheliei: să elimine distincția dintre bogați și săraci, angajator și angajat, privilegiați și defavorizați, punându-ne pe toți pe picior de egalitate prin recunoașterea nevoii noastre absolute de harul lui Dumnezeu. Din nefericire, poporul Israel nu a respectat standardul stabilit de Dumnezeu și, după secole, avertismentele cu privire la deposedare s-au împlinit (2 Cronici 36:20,21).

Cum ne pot aminti principiul împărțirii țării și principiul Sabatului că, în ochii lui Dumnezeu, suntem cu toții egali? Cum ne poate ajuta Sabatul să refuzăm ciclurile vicioase și exploatatoare ale consumerismului, care afectează atâtea societăți?

Comentariu EGW
Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. „Așa încât vei da cu împrumut multor neamuri”, spunea El, „dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine” (Deuteronomul 15:6).
După șapte ani sabatici, de șapte ori șapte ani, venea marele an de eliberare – anul jubiliar, sau anul de veselie. „În a zecea zi a lunii a șaptea, să pui să sune cu trâmbița răsunătoare... în toată țara voastră. Și să sfințiți astfel anul al cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui și fiecare din voi să se întoarcă în familia lui” (Leviticul 25:9,10).

„În a zecea zi a lunii a șaptea”, și anume în Ziua Ispășirii, trebuia să se sune cu trâmbița. Pretutindeni unde locuiau iudeii se auzea trâmbița, îndemnându-i pe toți copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În marea Zi a Ispășirii, se făcea ispășire pentru păcatele lui Israel și poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.
Ca și în anul sabatic, pământul nu trebuia semănat și nici recolta strânsă, iar ceea ce creștea de la sine era socotit ca un venit îndreptățit al săracilor. Anumite categorii de robi evrei – toți aceia care nu-și primiseră libertatea în anul sabatic – erau acum eliberați. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor vechilor lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese împărțit prin sorți. După împărțirea aceasta, nimeni nu era liber să-și vândă averea. Și nici nu trebuia să-și vândă pământul, în afara cazului în care sărăcia îl obliga s-o facă; și, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răs­cumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era răscumpărat, venea iarăși în stăpânirea primului lui proprietar sau al moștenitorilor lui în anul jubiliar.

Domnul i-a spus lămurit lui Israel: „Pământurile să nu se vândă de veci, căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici” (Leviticul 25:23). Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu și că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, și că voia ca săracul și nenorocitul să fie luați în atenție în mod deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca și cei avuți.
Acestea erau asigurările date de milostivul nostru Creator pentru a micșora suferințele și pentru a aduce în viața celor lipsiți și suferinzi o rază de nădejde și de lumină. – Patriarhi și profeți, p. 533, 534

6. Citește Ieremia 24:6; 31:16; Ezechiel 11:17; Ezechiel 28:25 și Ezechiel 37:14,25. Care a fost promisiunea lui Dumnezeu cu privire la întoarcerea poporului Israel în țara promisă și cum s-a împlinit?


În timpul exilului babilonian, israeliții au avut parte nu doar de trista realitate a faptului că nu mai aveau un loc al lor, ci și de promisiunea că relația lor cu Dumnezeu, deși concretizată prin promisiunea țării, nu era condiționată și limitată de deținerea țării. Atunci când israeliții și-au mărturisit păcatele, s-au pocăit și L-au căutat pe Domnul din toată inima, Dumnezeu Și-a respectat din nou promisiunea și i-a adus înapoi în țara lor ca semn al restaurării lor. Cu alte cuvinte, El era în continuare Dumnezeul lor, chiar dacă nu se aflau în țară.

Totuși, așa cum făgăduința că poporul Israel avea să stăpânească țara pentru totdeauna era o făgăduință condiționată (Deuteronomul 28:63,64; Iosua 23:13,15; 1 Împărați 9:7; 2 Împărați 17:23; Ieremia 12:10-12), la fel era și făgăduința lui Dumnezeu de a-i aduce din nou în țară și de a le asigura prosperitatea după exil. În același timp, profeții din Vechiul Testament au indicat o restaurare pe care avea să o aducă un viitor rege davidic (Isaia 9:6,7; Zaharia 9:9,16). Această promisiune s-a împlinit prin viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, în persoana căruia aveau să se împlinească toate promisiunile făcute vechiului Israel.

În Noul Testament nu se menționează în mod direct țara promisă, dar ni se spune că promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit în și prin Isus Hristos (2 Corinteni 1:20; Romani 15:8). Prin urmare, în lumina lui Hristos, țara este reinterpretată și devine simbolul binecuvântărilor spirituale pe care Dumnezeu intenționează să le ofere poporului Său credincios, aici și acum (Efeseni 2:6) și în viața de apoi.
Împlinirea supremă a promisiunii divine de odihnă, belșug și bunăstare în țară va avea loc pe noul pământ, unde păcatul și consecințele sale nu vor mai exista. În acest sens, în calitate de creștini, speranța noastră se bazează pe promisiunea lui Hristos că Se va întoarce și, după 1.000 de ani în ceruri, Își va instaura împărăția veșnică pe pământul înnoit. Aceasta va fi împlinirea finală a tuturor făgăduințelor privind țara promisă.

Ce speranță supremă găsim în Ioan 14:1-3; Tit 2:13 și Apocalipsa 21:1-3 și de ce moartea Domnului Isus ne garantează împlinirea acestei speranțe?

Comentariu EGW
Dacă cei care sunt încă activi, care au avut o experiență și știu cum S-a ocupat Dumnezeu de ascensiunea și progresul lucrării, ar lua atitudine la fel ca Iosua, pentru a întări credința poporului lui Dumnezeu prin trecerea în revistă a binecuvântărilor și îndurărilor din trecut, ei înșiși ar fi binecuvântați și s-ar dovedi o binecuvântare pentru cei care nu au avut această experiență. Dacă ar relata sacrificiile făcute de cei care au condus lucrarea și le-ar aminti oamenilor simplitatea lucrătorilor de la începuturi și puterea lui Dumnezeu manifestată pentru a feri lucrarea de abateri, amăgire și risipă, ei ar avea o influență modelatoare asupra lucrătorilor în timpul de acum.
Dacă pierdem din vedere ce a făcut Domnul în trecut pentru copiii Săi, pierdem din vedere și ce face El în prezent pentru ei. Cei care intră acum în lucrare nu știu, prin comparație, mai nimic despre tăgăduirea de sine și sacrificiile personale ale celor asupra cărora Domnul a pus povara lucrării la începutul ei. Aceste lucruri ar trebui să li se amintească din nou și din nou. …

Un conflict aprig este în desfășurare între Prințul vieții și prințul întunericului, iar această bătălie cere o vigilență constantă din partea lucrătorilor devotați. … Dacă oamenii, bărbați și femei, refuză să accepte căile Domnului, dacă se împotrivesc, din orice motiv, luminii trimise de cer, ei vor fi găsiți printre cei ce sunt lucrători ai fărădelegii. … Când văd greșeala pe care au făcut-o și își dau seama că nu au avut un spirit corect, că au încercat să ucidă ceea ce Domnul voia să trăiască, lăsați-i să-și recunoască deschis și cinstit greșeala. … Când își smeresc inimile înaintea lui Dumnezeu așa cum a făcut David, mărturisind că au greșit, ei au garanția Cuvântului lui Dumnezeu că vor găsi iertare. …
Satana a fost încurajat în lucrarea sa specială pentru acest timp. Cei care au greșit în trecut, dar nu s-au smerit și nu și-au mărturisit greșelile și nu le-au îndreptat, vor continua să acționeze în același spirit al lor. Ei vor numi adevărul eroare și eroarea, adevăr. Acești lucrători vor fi găsiți în cele din urmă de partea lui Satana în marea luptă. …
Așa cum este credincios în ceea ce a promis, Dumnezeu va fi credincios și în împlinirea avertizărilor Sale. Frați și surori, s-ar putea ca eu să trec la odihnă, în mormânt, înainte ca aceste avertismente ale lui Dumnezeu să aibă efectul dorit asupra minții și inimii voastre, dar, folosind cuvintele lui Pavel, vă spun: „Ca unii care cunoaștem deci frica de Domnul”, căutăm să-i convingem pe oamenii de pretutindeni să se pocăiască. – Hristos, Biruitorul, p. 140 (13 mai)


Suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 42

„Vom fi pentru totdeauna salvați atunci când vom intra prin porțile cetății. Atunci ne vom putea bucura că suntem mântuiți, pentru totdeauna mântuiți. Dar până atunci trebuie să ascultăm de îndemnul apostolului și «să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din [noi] să nu se pomenească venit prea târziu» [Evrei 4:1]. Cunoașterea Canaanului, cântarea cântărilor Canaanului, bucuria perspectivei de a intra în Canaan nu i-au adus pe copiii lui Israel în viile și livezile de măslini ale țării promise. Ei puteau să și-o însușească într-adevăr doar prin ocupare, prin respectarea condițiilor, prin exercitarea unei credințe vii în Dumnezeu, prin însușirea promisiunilor ei” (Ellen G. White, în The Youth’s Instructor, 17 februarie 1898).

„În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită «o patrie» (Evrei 11:14-16). Acolo, păstorul ceresc Își conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, și, pe malul lor, pomi unduind își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță crestele înalte. Pe acele câmpii pașnice, lângă izvoarele pline de viață, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 675).

1. Ce i-a profetizat Debora lui Barac?


2. Cum sunt cei ce-L iubesc pe Domnul?


3. Cu ce putere l-a trimis Dumnezeu pe Ghedeon?


4. Din ce materiale a fost făcut efodul nelegiuit din Ofra?


5. Cum se dobândește un loc în împărăția lui Dumnezeu?

Comentariu EGW
Studiu suplimentar

Hristos, Biruitorul, „Sfârșitul luptei dintre Hristos și Satana”, p. 372 (31 decembrie); „Dumnezeu împlinește cu credincioșie ce a făgăduit”, p. 139 (12 mai).

 
Privire generală
Scripturile scot în evidență legătura dintre poporul lui Dumnezeu și pământ, de la început până la sfârșit. Pământul, țara, patria este un subiect important în studierea lucrurilor de la început (protologie) și în studierea lucrurilor de la sfârșit (escatologie) din Biblie. În această săptămână dimensiunea teologică a pământului, a țării este analizată din perspectiva cuceririi. În partea centrală a cărții Iosua, după ce descrie cucerirea inițială a teritoriului, autorul se ocupă de împărțirea între cele 12 seminții. Deși unii cititori pot considera detaliile geografice plictisitoare, acestea sunt esențiale pentru transmiterea mesajului cărții, demonstrând modul în care Dumnezeu Își respectă promisiunea făcută strămoșilor lui Israel. 

În acest context, țara, patria, pământul este o entitate literală și fizică, un loc în care poporul Israel ar putea scrie un nou capitol. Cu toate acestea, pe măsură ce se desfășoară istoria răscumpărării, caracterul simbolic al țării devine mai evident. După sute de ani, poporul Israel însuși se confruntă cu exilul, iar speranța unei reîntoarceri este aprinsă în timpul captivității babiloniene. Iuda se întoarce în țară, dar nu găsește odihna permanentă. O astfel de odihnă poate fi găsită doar în realizările lui Mesia. Prin Isus, realitatea prezentă a odihnei spirituale nu anulează viitoarea întoarcere literală acasă, când poporul lui Dumnezeu va stăpâni din nou țara. Între timp, trăim ca refugiați, exilați din adevărata noastră casă, călătorind spre țara noastră reală, care este definită nu prin limite geografice, ci prin locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. 

Comentariu 

Teologia țării: între creație și noua creație
 
Etapa în istoria mântuirii Stilul de viață Relația cu țara Referințe biblice
Plan original –
Edenul		 Sedentar Posesie Geneza 1–2
Judecată Nomad (în afară) Exil Geneza 3–11
Făgăduință Nomad (în interior) Peregrinare Geneza 12 – Deteronomul 34
Restaurare Sedentar Posesie (dificilă) Iosua 1–2; 2 Împărați 24
Judecată Nomad (în afară) Peregrinare 2 Împărați 25; Ieremia;
Ezechiel
Făgăduință Nomad (în interior) Posesie (dificilă) Isaia 40–65; Hagai; Zaharia
Restaurare Sedentar Posesie (dificilă) Ezra; Neemia
Restaurare
mesianică		 Sedentar
Nomad (în interior)		 Posesie (deja)
Peregrinare (nu încă)		 Noul Testament
Plan original –
noul Eden		 Sedentar Posesie Apocalipsa 21–22
 
 
În planul original al lui Dumnezeu, omul a fost creat ca să stăpânească pământul (Geneza 1:28) și să locuiască într-un loc al delectării veșnice numit grădina Eden (Geneza 2:8), unde Adam și Eva se puteau bucura de contactul direct cu Dumnezeu (Geneza 3:8). În această stare sedentară, ei s-ar fi bucurat de viața eternă, condiționată de loialitatea lor față de Creator. Dar păcatul a stricat planul original, ducând la prima strămutare din istoria omenirii. În urma judecății, Adam și Eva au avut parte de exil, fiind nevoiți să părăsească grădina (Geneza 3:23,24). Din punct de vedere teologic, mutarea din locul proiectat de Dumnezeu marchează consecința neascultării. În acest sens, prima familie a devenit și primul grup de refugiați spiritual, trăind ca nomazi în așteptarea întoarcerii. 

Primul semn al unei posibile întoarceri a apărut la chemarea lui Avraam, când Dumnezeu i-a poruncit: „Ieși din țara ta [...] și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). În istoria mântuirii, importanța chemării lui Avraam poate fi apreciată doar atunci când înțelegem că aceasta a marcat o tranziție de la judecată la făgăduință. Deși familia lui Avraam a rămas nomadă timp de mai multe secole, ascultarea sa a demarat o deplasare către țara promisă. Pe parcursul călătoriei, Avraam a trecut prin perioade de exil, părăsind temporar țara și revenind ulterior (Geneza 12:10-20; 20:1-17). În mod similar, urmașii săi au trecut și ei prin cicluri de plecare și întoarcere, cum ar fi atunci când au ajuns refugiați în Egipt și mai târziu sclavi, până când Dumnezeu a intervenit în favoarea lor (Exodul 6:5). Jacques Doukhan surprinde corect semnificația teologică a acestor deplasări nomade: „Prin aceste parcursuri nomade ale familiei-sămânță, care niciodată nu ajunge, niciodată nu este împlinită, mereu tânjind după casă, cartea Geneza vibrează de speranță. Deși au gustat din binecuvântările divine, semne că Dumnezeu Își va respecta cu devotament promisiunea, Adam, Noe și patriarhii au continuat să aștepte victoria divină finală asupra răului și a morții. Pentru că numai aceasta i-ar aduce pe ei, și pe noi, întreaga creație, înapoi în grădina Eden” (The SDA International Bible Commentary: Genesis, 2016, p. 37). 

Peregrinarea copiilor lui Avraam timp de 400 de ani s-a încheiat cu cei 40 de ani de colindat prin pustiu, unde discursul final al lui Moise, din Deuteronomul, a pregătit trecerea poporului Israel de la promisiune la restaurare, de la o stare nomadă la una sedentară. Din punct de vedere teologic, Iosua a fost cel care a condus poporul Israel înapoi în țara lui Dumnezeu. Această întoarcere nu înseamnă că țara Canaan este adevăratul loc al grădinii Eden. Nu granițele geografice definesc țara lui Dumnezeu, ci prezența Sa în mijlocul ei (Exodul 25:8; Exodul 33:14). 

Astfel, cartea Iosua marchează și o tranziție importantă în istoria mântuirii, când poporul lui Dumnezeu trebuia să supună țara și să se bucure de odihnă. Din nefericire, într-o singură generație, Israel a început să trăiască în neascultare, iar dominația asupra țării s-a șubrezit (Iosua 2:10-13). Din timpul judecătorilor și până la cele relatate în 2 Împărați, Israel s-a luptat în cea mai mare parte a timpului să-și mențină controlul asupra țării. Spre sfârșitul acestei perioade, Dumnezeu a trimis profeți care să-I avertizeze poporul cu privire la judecata iminentă din cauza călcării legământului, dar israeliții nu au ascultat (Ieremia 7:23-27). În urma judecății, cei din Israel și din Iuda au fost exilați din locul pe care Dumnezeu îl pregătise pentru ei (2 Împărați 17:7-40; 2 Împărați 25:1-26). În timpul exilului, ei au ajuns din nou nomazi, părăsind țara și mergând în direcția opusă lui Avraam (Psalmul 137). 

Cu toate acestea, exilul nu ar fi trebuit să dureze mai mult de 70 de ani (Ieremia 25:11,12). În cărțile profetice, promisiunea unei întoarceri era strâns legată de mesajul invariabil al judecății. Această întoarcere este echivalentă cu o nouă creație (Isaia 65:17), cu accente edenice (Isaia 51:3; Ezechiel 36:35). Cele două figuri mozaice, Ezra și Neemia, au condus iarăși poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan, cu promisiunea că Dumnezeu avea să le binecuvânteze eforturile de a restaura Ierusalimul. Din Babilon, acum o provincie persană, poporul lui Dumnezeu a pornit într-un pelerinaj spre țară (Ezra 1; Neemia 2). În ciuda opoziției puternice (Ezra 4), poporul a reușit în cele din urmă să reconstruiască Ierusalimul (Neemia 11; Neemia 12). Cu toate acestea, pe parcursul întregului proces, Ezra și Neemia au fost nevoiți să lupte împotriva apostaziei care afecta poporul Israel aflat în declin spiritual (Ezra 10; Neemia 13). În ciuda renașterii și a reformei spirituale inițiale, deținerea țării a devenit din nou incertă, iar evreii reîntorși s-au confruntat cu vremuri dificile sub asuprirea străină din perioada intertestamentară. 

Odată cu venirea lui Mesia, lumina a strălucit din nou. Primul verset din Noul Testament arăta deja că Isus reprezenta un nou început pentru omenire (Matei 1:1). Isus Hristos a venit să învingă acolo unde Adam fusese înfrânt. Faptul că Domnul Hristos a respins oferta diavolului de a-i da toate împărățiile pământului nu înseamnă că Domnul Isus nu avea să cucerească aceste împărății, ci arată că El le va cuceri în felul lui Dumnezeu (Matei 4:8-10). Ca un nou Adam, El a devenit conducătorul tuturor națiunilor, iar împărăția Lui nu va trece (1 Corinteni 15:22-26). Această universalizare a țării este evidentă în conceptul de împărăție a lui Dumnezeu, pe care a inaugurat-o Isus. Această idee nu este nici o spiritualizare, nici o reinterpretare a conceptului de țară din Vechiul Testament. De fapt, ea este în concordanță cu aspectul universal al legământului avraamic, deja evident în contextul original (Geneza 12:3; Geneza 17:6,16). Noul Testament nu face altceva decât să precizeze când și cum se vor împlini făgăduințele. 

Inaugurarea Împărăției lui Dumnezeu prin Isus introduce o tensiune care nu a fost întotdeauna evidentă în Vechiul Testament. Deși Hristos a adus restaurarea finală, poporul Său era încă în peregrinaj. Într-un sens, poporul Său făcea deja parte din împărăția Lui, deoarece Dumnezeu „ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6). Cu toate acestea, ucenicii Săi erau încă nomazi într-o lume căreia nu-i aparțineau (Ioan 17:11-19), așteptând împlinirea promisiunii în forma ei desăvârșită. 

Experiența nomadă a poporului lui Dumnezeu în drumul spre locul său definitiv de odihnă se va încheia în Noul Ierusalim, fapt descris în mod clar nu numai ca o întoarcere în țara promisă, modelată în conformitate cu istoria exodului, ci și ca o întoarcere în Eden. Râul vieții curge prin mijlocul cetății, udând pomul vieții, care este accesibil tuturor națiunilor. La fel ca în Eden înainte de cădere, nu există loc pentru blestemul păcatului și al morții, iar Dumnezeu locuiește din nou cu poporul Său (Apocalipsa 22:1-5). Aici, istoria răscumpărării se întoarce de unde a început. În centrul ei se află crucea, unde Mesia a plătit cu sângele Său biletul de întoarcere. Noul Adam este Cel care Își va aduce copiii refugiați înapoi acasă. O, ce glorioasă zi va fi aceea! 

Aplicație 

Țară și speranță
În context biblic, țara și speranța sunt intrinsec legate. Această legătură este evidentă în Zaharia 9:12, unde Dumnezeu îi invită pe acei „prinși de război plini de nădejde” să se întoarcă. Acești oameni așteptaseră această chemare în timpul lungilor ani de exil și în sfârșit sosise momentul ca ei să se întoarcă la Ierusalim. 

1. Ce îți transmite ție, personal, imaginea de „prins de război plin de nădejde”/„prizonieri ai speranței” (NTR)? 
2. Ce paralele găsești între experiența exilaților în Babilon și experiența ta spirituală, în mod special în contextul celei de-a doua veniri iminente a Domnului Isus? 

Speranță, iubire și credință
Augustin de Hipona a spus: „Nu există dragoste fără speranță, nici speranță fără dragoste și nici dragoste sau speranță fără credință” (The Enchiridion: On Faith, Hope, and Love, p. 9). Aceste trei elemente apar și în imnul scris de Benjamin Gaither, Jeff Silvey și Kim Williams. 

„Sunt un prizonier al speranței, legat prin credință 
În lanțurile iubirii Tale, închis în har 
Sunt liber să plec, dar n-am să plec niciodată; 
Sunt cu bucurie, din toată inima, 
De bunăvoie, un prizonier al speranței” 
(The Gaither Vocal Band, „Prisoner of Hope”, 2008). 

Cum percepi relația dintre speranță, iubire și credință în călătoria ta spirituală? 

Viața de refugiat
Potrivit Agenției Națiunilor Unite pentru Refugiați, există aproximativ 44 de milioane de refugiați în întreaga lume. Cei mai mulți dintre ei au fost forțați să își părăsească țara din cauza violenței, a instabilității politice și a războiului. În legea Vechiului Testament, experiența poporului Israel ca străin în Egipt trebuia să influențeze modul în care israeliții urmau să îi trateze pe străinii care locuiau printre ei (Exodul 23:9). 

Cum ar trebui ca experiența ta de „străin” în această lume să influențeze modul în care te raportezi la refugiații din zilele noastre? 

Studiul 9, 22-28 noiembrie

Lesson image

Trimestrul 4, 2025

Lecții de credință din cartea Iosua