Loialitate supremă: închinare în zonă de război

Săptămâna aceasta vom analiza câteva momente-cheie din perioada cât poporul Israel s-a aflat în țara promisă, când s-a consacrat din nou Domnului, uneori în fața unui pericol iminent. Iosua a luat deciziile aparent iraționale de a-i tăia împrejur pe israeliți pe teritoriul inamic (Iosua 5:1-9), de a sărbători Paștele în fața unui pericol iminent (Iosua 5:10-12), de a construi un altar și de a se închina Domnului în timp ce cucerirea era în plină desfășurare (Iosua 8:30-35) și de a ridica cortul Domnului, deși șapte seminții din Israel nu își primiseră încă moștenirea (Iosua 18:1,2).

În existența noastră agitată, tindem să acordăm atenție urgențelor cu care ne asaltează viața. Prea adesea uităm să punem deoparte timp de calitate pentru a ne reînnoi angajamentul față de Dumnezeu și pentru a ne opri și a ne exprima recunoștința pentru ce a făcut și continuă să facă zilnic pentru noi. Închinarea de dimineață și de seară, precum și altarul familial par să nu-și mai găsească locul într-o viață suprasolicitată, axată pe confort și pe realizări. Cu toate acestea, în adâncul inimii noastre, știm cu toții că ocaziile petrecute cu Dumnezeu și cu cei dragi sunt cea mai bună investiție a timpului nostru limitat.

15 noiembrie: Dar pentru SperanțaTV România (colectă)

„Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). … Prima poruncă nu este călcată numai prin negarea existenței lui Dumnezeu sau închinarea la idoli din lemn și din piatră. Mulți dintre cei care spun că sunt urmași ai lui Hristos, calcă principiile Legii, însă Domnul cerurilor nu îi recunoaște ca fiind copii ai Săi pe cei care, în inima lor, prețuiesc vreun lucru care ia locul pe care ar trebui să îl aibă numai Dumnezeu. Pentru mulți, satisfacerea apetitului este cea care îi stăpânește; în inima altora, locul întâi este ocupat de îmbrăcăminte și de iubirea de lume. …

Dumnezeu ne-a dat în viața aceasta o mulțime de lucruri asupra cărora să ne revărsăm afecțiunea, dar, când ducem la exces ceva ce, în sine, nu este interzis de lege, devenim închinători la idoli. … Orice lucru care abate dragostea noastră de la Dumnezeu și ne micșorează interesul pentru lucrurile veșnice este un idol. Aceia care folosesc timpul prețios pe care li l-a dat Dumnezeu – timp care a fost cumpărat cu un preț infinit – ca să-și înfrumusețeze casele pentru etalare sau urmând moda și obiceiurile lumii nu numai că își lipsesc sufletul de hrana spirituală, ci nu sunt în stare să Îi dea lui Dumnezeu ce Îi este datorat. Timpul folosit astfel în satisfacerea dorințelor egoiste ar trebui să fie folosit pentru obținerea unei mai bune cunoașteri a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a ne cultiva talentele ca să Îi putem aduce Creatorului nostru o slujire plăcută Lui. … Dumnezeu nu va primi o inimă împărțită. Dacă lumea ne absoarbe atenția, El nu poate domni pe deplin. Dacă aceasta scade devoțiunea noastră față de Dumnezeu, în ochii Săi este idolatrie. …

„Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Când inimile noastre sunt acordate așa ca să Îi aducă laudă Creatorului nostru, nu numai prin psalmi, prin imnuri și cântări spirituale, ci și prin viața noastră, noi vom trăi în comuniune cu Cerul. … În inima noastră, în cămin, dar și în devoțiunea personală și cea publică va exista recunoștință. Aceasta este adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. – That I May Know Him, p. 322

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Să adunăm laolaltă binecuvântatele asigurări ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divinitatea Sa în haina naturii omeneşti, ca să-l poată răscumpăra pe păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul înaintea oamenilor şi înfăţişând privirii noastre locul în care Dumnezeirea Îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îl aruncase păcatul şi adus iarăşi în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină prin credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la tronul măririi Sale – iată tablouri pe care Dumnezeu doreşte ca noi să le contemplăm. …

Îngerii ascultă cu atenţie ca să audă ce fel de mărturie dai, ce spui tu lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta să-L aibă ca subiect pe El, pe Acela care trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, pe buzele tale şi în inima ta să fie laude la adresa lui Dumnezeu. Faptul acesta va îndrepta cugetele lui la Domnul Hristos. – Calea către Hristos, p. 118, 119

După explorarea țării, după raportul încurajator al spionilor și după trecerea miraculoasă a Iordanului, ne-am aștepta la o confruntare imediată cu inamicul. Cu toate acestea, există ceva mai important decât cucerirea militară: legământul poporului Israel cu Dumnezeu.

Înainte ca să se poată angaja în cucerirea țării, noua generație trebuia să fie pe deplin conștientă de relația ei specială cu Stăpânul țării. Reînnoirea semnului legământului vine ca răspuns la actul miraculos și plin de har al lui Dumnezeu de a trece cu bine poporul Israel peste Iordan.

Legământul nostru cu Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna un răspuns de recunoștință pentru ceea ce El a realizat deja pentru noi, și niciodată o încercare de a obține vreun beneficiu prin conformarea legalistă la cerințele Sale. (Același concept a fost fără îndoială crucial în disputele lui Pavel cu cei care insistau ca bărbații neevrei convertiți să fie circumciși, așa cum se vede cel mai clar în Epistola sa către galateni.)

Poporul Israel se afla în pragul celei mai ample campanii militare din istoria sa și ne-am aștepta ca întreaga tabără să fie ocupată cu pregătirile de război. Și era, dar nu în sensul convențional. În loc să înhame caii și să ascută săbiile, israeliții s-au angajat într-un ritual care a făcut ca cea mai mare parte a forței de luptă să fie vulnerabilă pentru cel puțin trei zile.

Ei au făcut acest lucru în semn de apreciere a relației lor cu Dumnezeul care îi eliberase din Egipt. De ce? Pentru că au recunoscut că lupta este a Domnului. El este Cel care le acordă biruința și succesul. Domnul Isus a formulat același principiu în cuvinte ușor diferite: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). De cele mai multe ori, viața de zi cu zi ne copleșește cu atâtea lucruri importante încât uităm să acordăm prioritate celui mai important lucru din viața noastră: reînnoirea zilnică a angajamentului nostru față de Hristos.

La mică depărtare de Iordan, evreii și-au așezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua... i-a tăiat împrejur”; „copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal și au prăznuit Paștele” (Iosua 5:3,10). Suprimarea circumciziei, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumcizia, fusese rupt. Iar suspendarea Sărbătorii Paștelor, ziua de amintire a eliberării din Egipt, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorința lor de a se întoarce în pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său și semnul legământului a fost restabilit. Toți cei născuți în pustietate au fost tăiați împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră” (Iosua 5:9). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire”. – Patriarhi și profeți, p. 485

Mulţi dintre cei care erau copii atunci când trecuseră Marea Roşie, acum, printr-o minune asemănătoare, traversau Iordanul ca oameni de război, echipaţi de luptă. După ce oştirea lui Israel a trecut în întregime în partea cealaltă, Iosua le-a poruncit preoţilor să iasă din râu. Când aceştia, purtând chivotul legământului, au ajuns în siguranţă pe malul opus, Dumnezeu a retras braţul Său puternic şi apele adunate au năvălit la vale, ca o cascadă puternică, pe albia naturală a râului. Iordanul a început să se rostogolească din nou, ca un potop irezistibil, revărsându-se peste toate malurile lui.

Dar, pentru ca această minune extraordinară să nu poată fi uitată niciodată, înainte ca preoţii să iasă din râu, Domnul i-a poruncit lui Iosua să aleagă din fiecare seminţie oameni de vază, care să ia pietre din albia râului, din locul unde stătuseră preoţii, şi să le ducă pe umeri până la Ghilgal, pentru ca acolo să înalţe un monument de aducere-aminte a faptului că Dumnezeu făcuse ca Israel să treacă Iordanul pe uscat. Acesta avea să le aducă mereu aminte de minunea pe care o făcuse Domnul pentru ei. Odată cu trecerea anilor, copiii lor aveau să întrebe despre acel monument, iar ei aveau să le relateze din nou şi din nou această istorie minunată, până când ea avea să fie întipărită pentru totdeauna în mintea lor, până la ultima generaţie.

Când toţi împăraţii amoriţilor şi ai canaaniţilor au auzit că Domnul oprise în loc apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, inima li s-a topit de frică. Israeliţii omorâseră doi dintre împăraţii Moabului, iar miraculoasa lor trecere peste Iordanul cel umflat şi năvalnic a umplut poporul de groază. Apoi, Iosua i-a circumcis pe toţi cei care se născuseră în pustie. După acest ceremonial, ei au celebrat Paştele în Câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.»” – Mărturii, vol. 4, p. 158

Pe vremea patriarhilor, altarele marcau traseul pelerinajului lor și deveneau reprezentări tangibile ale revendicării țării promise de Dumnezeu. Acum, prin ridicarea unui altar, israeliții dădeau mărturie despre împlinirea făgăduințelor făcute strămoșilor lor. În acest caz, ridicarea altarului este respectarea categorică a indicațiilor date de Moise (Deuteronomul 11:26-30; Deuteronomul 27:2-10).

Versetele 30 la 35 din Iosua 8 joacă un rol important în conturarea mesajului teologic al cărții. Prin faptul că leagă una dintre cele mai groaznice și violente situații (războiul) de ceva cu totul diferit – o scenă de re­afirmare a legământului (închinarea) –, Iosua ne readuce la una dintre cele mai importante teme teologice lansate în carte la început: Iosua are mandatul de a conduce poporul Israel la o viață de ascultare de legământ (Iosua 1:7). La sfârșitul cărții așa și este prezentat Iosua (Iosua 24).

Deși războiul și cucerirea sunt importante, există ceva de-a dreptul vital: loialitatea față de cerințele legii lui Dumnezeu. Cucerirea este doar un pas spre împlinirea planului lui Dumnezeu pentru Israel și spre restaurarea întregii omeniri. Credincioșia față de preceptele Torei constituie elementul suprem în destinul omenirii. Iosua copiază legea pe niște pietre mari, albite, altele decât pietrele altarului (compară cu Deuteronomul 27:2-8). Astfel, pietrele, care conțineau probabil Cele Zece Porunci, alcătuiau un monument separat în apropierea altarului, amintindu-le în permanență israeliților de privilegiile și de îndatoririle aferente legământului.

Iosua Îl prefigurează pe Yehișua (Isus) din Noul Testament, a cărui misiune era, printre altele, să readucă omenirea la ascultarea de Dumnezeu. Pentru a îndeplini acest obiectiv, El a trebuit să intre în conflict cu puterile răului. Scopul Său suprem a fost să îndeplinească cerințele legământului în numele nostru: „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «Da»; de aceea şi «Amin» pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Toți cei care vor căuta îndrumare în Cuvântul lui Dumnezeu, cu o minte smerită și dispusă să învețe, hotărâți să afle cum pot să fie mântuiți, vor înțelege ce spun Scripturile. Dar cei care aduc în cercetarea Cuvântului un spirit pe care el nu-l aprobă, vor lua din acest studiu un spirit pe care nu Cuvântul li l-a transmis. Domnul nu-i va vorbi unei minți nepăsătoare. El nu-Și irosește învățăturile cu un om care este în mod intenționat lipsit de reverență și întinat. Dar ispititorul educă orice minte care se supune ideilor lui și este gata să facă astfel încât Legea sfântă a lui Dumnezeu să pară lipsită de importanță.

Trebuie să ne smerim inimile și să cercetăm Cuvântul vieții cu sinceritate și respect, pentru că numai o minte smerită și pocăită poate să vadă lumina. Inima, mintea și sufletul trebuie să fie pregătite să primească lumina. Trebuie să fie liniște în suflet. Gândul trebuie să fie făcut rob al lui Hristos. O părere înaltă despre sine și autosuficiența trebuie să fie mustrate în prezența Cuvântului lui Dumnezeu.

Domnul îi vorbește inimii care se smerește înaintea Lui. La altarul rugăciunii, când tronul harului este atins prin credință, noi primim din mâna lui Dumnezeu făclia cerească ce va lumina întunericul nostru și ne va convinge de nevoile noastre spirituale. Duhul Sfânt ia din lucrurile lui Dumnezeu și i le descoperă aceluia care caută în mod sincer comoara cerească. Dacă ne supunem călăuzirii Sale, El ne va conduce în toată lumina. Când privim slava lui Hristos suntem schimbați după chipul Său. Noi ajungem să avem credința care lucrează din iubire și curățește sufletul. Inimile noastre sunt înnoite și noi suntem făcuți dornici să ascultăm de Dumnezeu în toate lucrurile. – Ye Shall Receive Power, p. 109

Mi-a fost arătat că Israelul lui Dumnezeu trebuie să se ridice şi să-şi înnoiască puterea în Dumnezeu, înnoindu-şi şi păzind legământul încheiat cu El. Lăcomia, egoismul, iubirea de bani şi iubirea de lume – toate se găsesc în rândurile păzitorilor Sabatului. Aceste rele distrug spiritul de sacrificiu în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Cei care nutresc această lăcomie în inima lor nu sunt conştienţi de ea. Ea a câștigat stăpânire asupra lor în mod imperceptibil şi, dacă nu este smulsă din rădăcină, nimicirea lor va fi la fel de sigură precum cea a lui Acan. Mulţi au luat jertfa de pe altarul lui Dumnezeu. Ei iubesc lumea, iubesc câștigul şi bogăţia ei, şi, dacă nu se produce în ei o schimbare radicală, vor pieri împreună cu lumea. Dumnezeu le-a împrumutat mijloace materiale; acestea nu sunt ale lor, ci Dumnezeu i-a făcut administratori peste ele. Din această cauză, ei consideră că acestea le aparţin şi își fac din ele comori. Dar, vai, cât de repede, când mâna plină de generozitate a lui Dumnezeu se va îndepărta de la ei, totul le va fi luat într-o clipă! Trebuie să existe dispoziţia de a face sacrificii pentru Dumnezeu, o tăgăduire de sine de dragul adevărului. O, cât de slab şi de fragil este omul! Cât de plăpând este braţul lui! Am văzut că, în curând, trufia omului va fi doborâtă la pământ şi mândria lui va fi umilită. Regi şi nobili, bogaţi şi săraci, toţi deopotrivă se vor pleca şi plăgile nimicitoare ale lui Dumnezeu vor cădea peste ei. – Mărturii, vol. 1, p. 140

Muntele Ebal este menționat doar în Deuteronomul (Deuteronomul 11:29; Deuteronomul 27:4,13) și în cartea Iosua (8:30,33). Împreună cu Garizim, acesta era locul unde trebuiau recitate binecuvântările și blestemele legământului. Mai precis, conform Deuteronomul 11:29 și Deuteronomul 27:4,13, acesta trebuia să fie locul blestemelor. Aici israeliții trebuiau să stea de o parte și de alta a chivotului în prezența preoților (Iosua 8:33). Un grup stătea în fața muntelui Ebal, celălalt – în fața muntelui Garizim. Aici puneau simbolic în scenă cele două moduri posibile de raportare la legământ. Jertfele care erau aduse acolo arătau spre Domnul Isus, care a luat asupra Sa toate blestemele legământului, astfel încât toți cei care cred în El să se poată bucura de binecuvântările acestuia (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

Noi, oamenii, avem tendința să fim uituci. Înghesuim cerințele tot mai copleșitoare ale vieții de zi cu zi în segmente de timp din ce în ce mai scurte. Inevitabil, uităm lucrurile care nu se repetă cu aceeași frecvență sau intensitate. La fiecare ocazie de Sfânta Cină, avem șansa specială de a ne reconsacra Domnului și de a ne reînnoi angajamentul legământului. Ar fi bine să percepem aceste momente nu doar ca oportunități pentru o reconsacrare individuală, ci și ca ocazii de reînnoire colectivă a loialității față de Dumnezeu. Într-o societate tot mai individualistă, trebuie să redescoperim puterea apartenenței la o comunitate care împărtășește aceeași viziune asupra lumii, aceleași valori și convingeri și aceeași misiune.

Scopul lui Dumnezeu este acela de a manifesta, prin cei care sunt poporul Său, principiile Împărăţiei Sale. Pentru ca prin viaţa şi prin principiile lor să poată descoperi aceste principii, El doreşte să-i separe de obiceiurile şi de practicile lumii. El caută să-i apropie de Sine ca să le descopere voia Sa.

Acesta a fost scopul Său când l-a eliberat pe Israel din Egipt. La rugul aprins, Moise a primit de la Dumnezeu mesajul pe care să-l ducă împăratului Egiptului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească” (Exodul 7:16). Cu mână tare şi cu braţ puternic, Dumnezeu a scos mulţimea evreilor din ţara robiei. Minunată a fost eliberarea pe care le-a pregătit-o, pedepsindu-i cu nimicirea totală pe duşmanii lor care au refuzat să asculte de cuvântul Său.

Dumnezeu dorea să-i separe de lume pe cei care erau poporul Său şi să-i pregătească pentru a primi Cuvântul Său. Din Egipt, El i-a condus la muntele Sinai, unde le-a descoperit slava Sa. Aici nu era nimic care să le stimuleze simţurile sau să le distragă mintea de la Dumnezeu şi, când imensa mulţime a privit la munţii semeţi care se înălţau în faţa lor, oamenii şi-au dat seama de nimicnicia lor în ochii lui Dumnezeu. Lângă aceste stânci, pe care nu le putea clinti nimic în afara puterii voinţei divine, Dumnezeu a comunicat cu oamenii. Şi, pentru ca în mintea lor cuvântul Său să poată fi întotdeauna clar şi distinct, El a proclamat din mijlocul tunetelor şi al fulgerelor şi cu o teribilă măreţie Legea pe care o dăduse în Eden şi care era oglinda caracterului Său. Iar cuvintele au fost scrise pe table de piatră cu degetul lui Dumnezeu. Astfel, voinţa Dumnezeului infinit a fost descoperită unui popor chemat să transmită oricărui neam, oricărei seminţii şi oricărei limbi principiile stăpânirii Sale în cer şi pe pământ.

Acum, El îi cheamă pe oamenii acestei generaţii pentru aceeaşi lucrare. Le descoperă voinţa Sa şi le cere ascultare. În ultimele zile ale istoriei pământului, glasul care a vorbit de pe Sinai încă le spune oamenilor: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). Omul şi-a ridicat propria voinţă împotriva voinţei lui Dumnezeu, dar nu poate reduce la tăcere cuvântul poruncilor Sale. Mintea omenească nu poate înţelege niciodată pe deplin care îi sunt obligaţiile faţă de puterea mai înaltă, dar nu se va putea sustrage niciodată de le ele. Teorii profunde şi speculaţii pot să fie din belşug, oamenii pot încerca să aşeze ştiinţa în opoziţie cu revelaţia şi, astfel, să dea deoparte Legea lui Dumnezeu, dar Duhul Sfânt va aduce cu o tot mai mare putere înaintea lor porunca: „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10). – Mărturii, vol. 6, p. 9, 10

După descrierea teritoriilor alocate celor două seminții mai mari de pe partea de vest a Iordanului și jumătății din seminția lui Manase, acest pasaj prezintă o adunare a poporului la Silo, unde pământul este împărțit celorlalte șapte seminții mai mici.

Instalarea sanctuarului, „Locașul Meu”, reprezintă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu de a locui în mijlocul poporului Său (Exodul 25:8; Leviticul 26:11,12) și dezvăluie tema centrală a cărții: prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel a făcut posibilă luarea în stăpânire a țării și avea să fie o sursă continuă de binecuvântare pentru Israel și, prin Israel, pentru tot pământul (Geneza 12:3). Închinarea la Dumnezeu ocupă locul central și prioritar, mai presus chiar decât cucerirea și alocarea teritoriului. Prezența sanctuarului și mai târziu a templului ar fi trebuit să ajute întotdeauna poporul să conștientizeze prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui și obligațiile de a respecta legământul.

Apariția sanctuarului nu ar trebui să fie o surpriză, deoarece tema sanctuarului a fost prezentă în narațiunea din Iosua prin chivotul legământului. Acesta era piesa centrală de mobilier din Locul Preasfânt și a marcat primele două secțiuni ale cărții: trecerea și cucerirea. Acum, prin faptul că redă instalarea cortului ca punct central al împărțirii țării, Iosua arată că toată viața poporului Israel se învârtea în jurul sanctuarului, reședința pământeană a lui Iahve.

Este și mai important pentru noi, creștinii care trăim în Ziua antitipică a Ispășirii, să ne îndreptăm privirea spre sanctuarul ceresc în timp ce ne continuăm lupta cu uriașii moderni (sau postmoderni) care ne contestă credința, speranța și moștenirea spirituală. Bazându-ne constant pe lucrarea pe care Hristos a realizat-o pe cruce și în sanctuarul ceresc, putem aștepta cu credință momentul în care Dumnezeu va locui din nou în mijlocul poporului Său, dar, de data aceasta, pentru totdeauna. (Compară cu Apocalipsa 21:3.)

Când a fost pe pământ, Domnul Hristos a împlinit lucrarea pentru care lăsase tronul lui Dumnezeu din cer. El a lucrat pentru oameni, pentru ca, prin lucrarea Sa, oamenii să poată fi ridicați pe scala valorii morale împreună cu Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană, ca să poată eleva familia umană, să-i facă pe oameni părtași naturii dumnezeiești și să îi plaseze pe un teren avantajos, împreună cu Dumnezeu. Fiecare acțiune a Sa fost în favoarea lumii căzute, a fost pentru a căuta oaia care se pierduse din staul și a o aduce înapoi, la Dumnezeu. …

Domnul ne-a văzut într-o stare de plâns și a trimis în lumea noastră pe singurul Mesager căruia Îi putea încredința marele Său tezaur de iertare și har. Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, a fost acest mesager. El a fost desemnat să facă o lucrare pe care nici îngerii din cer nu o puteau îndeplini. Numai Lui Îi putea fi încredințată lucrarea cerută pentru mântuirea unei lumi pârjolite și distruse de blestem. În acest dar, Tatăl i-a dăruit lumii tot cerul.

Ce schimbare a fost aceasta pentru Fiul lui Dumnezeu, pentru Cel adorat de îngeri, Lumina cerului! El ar fi putut merge în plăcutele cămine ale lumilor necăzute, în atmosfera curată în care nu au pătruns niciodată necredincioșia și răzvrătirea, și acolo ar fi fost primit cu cântări de laudă și de iubire. Dar exista o lume căzută care avea nevoie de un Răscumpărător. „Eu am venit să chem la pocăință”, a spus El, „nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” El a venit să Îl reprezinte pe Tatăl și să aducă lumii noastre mesajul de speranță și mântuire. El nu a trăit pentru Sine, El nu a căutat ce era mai ușor și mai plăcut pentru Sine, El nu S-a supus ispitei și S-a coborât până acolo, încât a murit pentru ca oamenii păcătoși să poată fi răscumpărați și să trăiască veșnic în locuințele pe care El avea să li le pregătească. Misiunea Lui era să îi învețe pe aceia care mureau în păcatele lor.

Hristos a încredințat apoi această lucrare fiecăruia dintre cei pe care i-a răscumpărat. Domnul le va da o mare lumină tuturor acelora care Îi vor fi credincioși. … Mila Sa și manifestările pline de har ale Spiritului Său rămân aceleași pentru toți cei care le vor primi. Oferta Sa de mântuire nu se schimbă. Omul este acela care se schimbă în relația lui cu Dumnezeu. Mulți adoptă o poziție în care nu pot să recunoască harul Său și mântuirea Sa. …

Domnul nu a lăsat nefăcut nimic din tot ce ar fi putut să facă pentru noi. El ne-a dat un exemplu perfect al caracterului Său prin caracterul Fiului Său, iar urmașii Săi, privind desăvârșirea incomparabilă a vieții și a caracterului Său, trebuie să crească în asemănarea cu El. Pe măsură ce privesc la Isus și răspund iubirii Lui, ei vor reflecta chipul lui Hristos. – Lift Him Up, p. 208.

„Potrivit cu instrucțiunile date de Moise, pe muntele Ebal s-a realizat un monument din pietre mari. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat de tencuială, s-a scris legea – nu numai Cele Zece Porunci vestite pe muntele Sinai și săpate pe cele două table de piatră, ci și legile date lui Moise și scrise de el într-o carte. Lângă acest monument a fost ridicat un altar din pietre necioplite, pe care s-au adus Domnului jertfe. Era semnificativ faptul că altarul a fost așezat pe muntele Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, și arăta că Israel, din cauza abaterilor de la legea lui Dumnezeu, atrăsese asupra sa pe bună dreptate mânia divină, care s-ar fi manifestat din nou, dacă nu ar fi fost ispășirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul jertfelor” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 500).

„Dar Sfânta Cină nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul ei. Când se adună în jurul mesei Sale, ucenicii Domnului nu trebuie să-şi amintească de slăbiciunile lor și să se lamenteze. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie acestea înălţătoare sau descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Slujba pregătitoare a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii” (Ellen G. White, Viața lui Iisus/Hristos, Lumina lumii, p. 659).

5. De ce anume nu se va teme adevăratul slujitor al lui Hristos?