Dumnezeu este credincios
Text de memorat
„Din toate vorbele __ pe care le spusese casei lui Israel __, niciuna n-a rămas __: __ s-au împlinit” (Iosua 21:45).
Când John F. Kennedy s-a adresat concetățenilor lui americani la ceremonia sa de învestire, pe 20 ianuarie 1961, discursul lui a avut doar 1.366 de cuvinte, dar a lăsat o amprentă de neșters în mintea americanilor. Încurajându-și țara să se concentreze pe responsabilități, și nu pe privilegii, el a spus: „Cu o conștiință curată drept singura noastră răsplată sigură, cu istoria ca judecător final al faptelor noastre, să mergem înainte pentru a conduce țara pe care o iubim, cerând binecuvântarea și ajutorul Său, dar știind că, aici pe pământ, lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie cu adevărat a noastră.”
Simțind că se apropie de sfârșitul vieții, Iosua, bătrânul conducător al israeliților, a decis să se adreseze liderilor națiunii și israeliților (Iosua 23 și Iosua 24). Capitolul 23 se concentrează mai mult pe viitor și pe cum să se închine lui Dumnezeu: în mod exclusiv. Capitolul 24 trece în revistă faptele de devotament ale lui Dumnezeu din trecut, având scopul de a determina o decizie cu privire la cine este singurul care este cu adevărat demn de închinare: Iahve.
În această săptămână vom studia primul discurs al lui Iosua, în care acesta privește retrospectiv la victoriile poporului Israel, dar conturează în același timp calea spre succesul viitor.
Comentariu EGW
Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul, mergând la un munte sfânt sau un la templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme și ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuți din Duhul Sfânt. El va curăți inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerințele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este rodul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet Îl caută pe Dumnezeu, se dă pe față lucrarea Duhului și Dumnezeu i Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 189
Întâlnirile noastre de închinare ar trebui să fie ocazii sfinte, preţioase. Întâlnirea pentru rugăciune nu este un loc în care fraţii să se critice şi să se condamne unii pe alţii, unde să se manifeste sentimente lipsite de amabilitate şi să se spună vorbe grele. Hristos va fi alungat din adunările în care se manifestă acest spirit, iar Satana va veni să preia conducerea. Nimic din ceea ce aduce a spirit necreştin, neiubitor, n-ar trebui să fie îngăduit să intre, căci nu ne adunăm noi oare pentru a căuta milă şi iertare de la Domnul? Iar Mântuitorul a spus în mod clar: „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi şi, cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” Cine poate sta înaintea lui Dumnezeu susţinând că are un caracter nepătat, o viaţă ireproşabilă? Aşadar, cum îndrăzneşte cineva să-i critice şi să-i condamne pe fraţii lui? Cei care pot spera să fie mântuiţi doar prin meritele lui Hristos, care trebuie să caute iertare doar în virtutea sângelui Său, se află sub cea mai puternică obligaţie de a manifesta dragoste, milă şi iertare faţă de semenii lor, păcătoşi ca şi ei. …
Întâlnirile noastre trebuie să fie făcute foarte interesante. Ele trebuie să fie impregnate cu atmosfera cerului. Să nu fie discursuri lungi şi seci şi rugăciuni formale doar de dragul de a umple timpul. Toţi trebuie să fie gata să îşi aducă partea lor de contribuţie cu promptitudine, iar atunci când şi-au făcut datoria, întâlnirea trebuie să se încheie. În acest fel, se va păstra interesul până la sfârşit. Aceasta înseamnă o închinare plăcută lui Dumnezeu. Serviciul divin trebuie să fie făcut interesant şi atractiv şi nu trebuie îngăduit să degenereze într-o formă seacă. Noi trebuie să trăim pentru Hristos clipă de clipă, oră de oră şi zi de zi. Atunci, Hristos va locui în noi, iar când ne vom aduna laolaltă, dragostea Lui va fi în inimile noastre, ţâşnind ca un izvor în deşert, înviorându-i pe toţi şi făcându-i pe cei care sunt gata să piară doritori să bea din apa vieţii. – Mărturii, vol. 5, p. 607, 609
1. Ce imagine Îi creează cartea Iosua lui Dumnezeu în Iosua 21:43-45? Cum se aplică aceste cuvinte nu numai la țara promisă propriu-zisă, ci și la realitatea mântuirii noastre (2 Timotei 2:11-13)?
Aceste versete constituie punctul culminant al cărții și rezumatul ei teologic. Ele evidențiază una dintre temele majore ale întregii cărți: credincioșia față de legământ a lui Iahve, care Se ține de promisiuni și Își îndeplinește juruințele. Această scurtă secțiune rezumă și conținutul cărții de până acum. Iosua 21:43 vorbește despre împărțirea și colonizarea țării (capitolele 13 la 21), în timp ce Iosua 21:44 se referă la victoriile obținute asupra dușmanilor și la controlul obținut asupra teritoriului (capitolele 1 la 12). Toată această retrospectivă este privită prin prisma fidelității lui Dumnezeu. Israeliții trebuie să își amintească întotdeauna că nu pot revendica niciodată victoriile asupra dușmanilor lor sau țara ca moștenire decât prin loialitatea lui Dumnezeu față de cuvântul pe care l-a rostit.
El a dat lui Israel „toată țara” (Iosua 21:43, subl. ad.), „i-a dat pe toți [vrăjmașii] în mâinile lor” (Iosua 21:44, subl. ad.) și, „potrivit cu tot ce le jurase” (Iosua 21:44, BTF, subl. ad.), „toate s-au împlinit” (Iosua 21:45, subl. ad.). Folosirea repetată a cuvântului kol, „tot/toată/toți/toate”, de șase ori în trei versete (Iosua 21:43-45), subliniază încă o dată adevărul că țara este darul de la Iahve, iar poporul Israel nu își poate asuma niciun merit pentru primirea ei. Domnul a fost Cel care a jurat să „dea” țara și Cel care „a dat” pe dușmanii lor în mâinile lor.
Toate succesele poporului Israel trebuie atribuite exclusiv inițiativei și credincioșiei lui Dumnezeu. Acest lucru este la fel de adevărat și în ceea ce privește mântuirea noastră: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).
Într-adevăr, punând accent pe credincioșia lui Dumnezeu, Pavel a mai scris: „Adevărat este cuvântul acesta: Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2:11-13).
Cum ne oferă credincioșia lui Dumnezeu în respectarea promisiunilor Sale încrederea că niciuna dintre aceste promisiuni referitoare la viitor nu va rămâne neîmplinită? (Vezi 1 Corinteni 10:13; 2 Corinteni 1:18-20.)
Comentariu EGW
În toate veacurile, martorii aleși de Dumnezeu au făcut obiectul ocării și prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău și persecutat. … David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmașii lui ca un animal de pradă. … Ştefan a fost omorât cu pietre pentru că L-a predicat pe Hristos, și pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, împroșcat cu pietre și, în cele din urmă, dat la moarte. … Ioan a fost exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”.
Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioșia făgăduințelor lui Dumnezeu, despre dăinuitoarea Sa prezență și despre harul Său susținător. Ele dau mărturie despre puterea credinței de a se împotrivi puterilor lumii.
Timpul de încercare și de groază din fața noastră va cere o credință care să suporte oboseala, amânarea și foamea, o credință care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată.
Mulți, din toate popoarele și toate clasele – înalte sau de jos –, bogați și săraci, negri și albi, vor fi aduși în cea mai nedreaptă și crudă servitute. Preaiubiții lui Dumnezeu trec prin zile grele, legați în lanțuri, aruncați în spatele gratiilor închisorii, condamnați la moarte, unii lăsați să moară de foame în întunericul dezgustător al închisorilor. … Nicio mână omenească nu este dispusă să le ofere ajutor.
Îl va uita oare Dumnezeu pe poporul Său în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe Noe cel credincios, atunci când judecățile lui Dumnezeu au fost dezlănțuite peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot atunci când a căzut foc din cer pentru a nimici cetățile câmpiei? … L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl amenința cu aceeași soartă ca a preoților lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa cea mai întunecoasă și dezgustătoare a închisorii? I-a uitat El pe cei trei demnitari în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor?...
Deși dușmanii îi pot arunca în închisoare, zidurile temniței nu pot întrerupe comunicarea dintre suflet și Hristos. Acela care vede fiecare slăbiciune a lor, care cunoaște fiecare încercare, este deasupra puterilor pământești și îngerii vor veni la ei în celulele izolate, aducând pace din cer. – Conflict and Courage, p. 369
Promisiunile lui Dumnezeu sunt ca niște flori superbe presărate într-o grădină. Dumnezeu ne lasă să zăbovim și să le privim de aproape, să asimilăm farmecul lor și să apreciem favoarea pe care El ne-a acordat-o prin faptul că ne-a pus la dispoziție atât de multe resurse pentru nevoile noastre. Fără contemplarea făgăduințelor lui Dumnezeu nu am putea să înțelegem iubirea și compasiunea lui Dumnezeu față de noi sau să ne dăm seama cât de bogate sunt comorile pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc. Sufletul nostru va fi încurajat să se sprijine în credință pe Dumnezeu, singurul lucru suficient pentru om. – În locurile cerești, p. 125 (28 aprilie)
Glorioasa concluzie a întregii secțiuni (Iosua 21:43-45) conține condiția respectată a ascultării. Succesul nu trebuie niciodată considerat de la sine înțeles; el este întotdeauna legat de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, împărțirea țării, pe lângă faptul că este o dovadă a credincioșiei lui Dumnezeu față de Israel (Neemia 9:8), creează un cadru pentru o evoluție viitoare cu final deschis, bazată pe atitudinea poporului Israel. Va reuși Israel să mențină ceea ce a fost deja obținut?
2. Care sunt principalele puncte de interes ale introducerii lui Iosua din Iosua 23:1-5?
Discursul lui Iosua face trecerea de la bătrânul vorbitor (fapt evidențiat de două ori) la audiența care va trebui să ducă mai departe misiunea încredințată de Dumnezeu. El descrie cum a fost posibilă cucerirea țării: Domnul a luptat pentru ei. Chiar dacă, din cauza lipsei lor de loialitate și a necredinței lor, israeliții au trebuit să fie implicați în războaie după exod, nu prin puterea lor militară, ci prin intervenția lui Dumnezeu au reușit să pună stăpânire pe țară.
Dumnezeu i-a dat odihnă poporului Israel în fața dușmanilor săi, dar mai erau câteva națiuni care încă nu fuseseră alungate. Victoria nu este o realitate împlinită și neschimbătoare pentru Israel, ci o posibilitate mereu prezentă prin bizuirea constantă și devotată pe ajutorul disponibil de la Dumnezeu.
3. Pe baza textelor din Iosua 23:10; Coloseni 2:15; 2 Corinteni 10:3-5; Efeseni 6:11-18, care sunt asemănările dintre modul în care israeliții au cucerit Canaanul sub conducerea lui Iosua și modul în care creștinii de astăzi pot trăi o viață spirituală biruitoare?
Victoriile israeliților nu puteau fi atribuite forței și strategiei lor. În mod similar, victoria spirituală asupra păcatului și a ispitei a fost asigurată prin jertfa și învierea lui Isus Hristos, dar poporul lui Dumnezeu de astăzi trebuie să se bazeze în mod constant pe resursele spirituale oferite de Duhul Sfânt pentru a trăi o viață de biruință.
De ce ne este încă atât de ușor să păcătuim chiar dacă avem atâtea promisiuni minunate în fața noastră?
Comentariu EGW
Toată fericirea, pacea, bucuria şi succesul pe care le aveți în viața voastră depind de credinţa sinceră în Dumnezeu. Această credinţă va duce la ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi încrederea în El vă vor ajuta să vă ţineţi departe de orice lucru rău şi vă vor motiva pentru toate lucrurile bune.
Credeţi în Isus, pentru că El este Cel care vă iartă păcatele, Cel care doreşte să fiţi fericiţi în locaşurile pe care vi le-a pregătit! El doreşte să trăiţi în prezenţa Lui, să aveţi viaţă veşnică şi să primiţi o cunună de slavă. – Solii către tineret, p. 410
Tot ce este îndeplinit spre slava lui Dumnezeu trebuie să fie însoțit de un spirit voios, nu de tristețe și amărăciune. În religia lui Isus nu există nimic deprimant. Dacă, printr-o atitudine tristă și posomorâtă, lasă impresia că au fost dezamăgiți de Domnul lor, creștinii reprezintă în mod greșit caracterul lui Isus și pun la dispoziția vrăjmașilor Lui tocmai argumentele necesare pentru a I se opune. Chiar dacă declară că Dumnezeu este Tatăl lor, totuși, prin atitudinea lor tristă și descurajată, ei se prezintă lumii ca și când ar fi niște orfani.
Domnul Hristos dorește să facem ca lucrarea în slujba Lui să pară atractivă, așa cum și este în realitate. Luptele renunțării la sine și frământările tainice ale inimii trebuie să-I fie dezvăluite numai Mântuitorului, care este înțelegător și milos. Lăsați poverile sufletului la piciorul crucii și continuați-vă drumul, bucurându-vă de iubirea Aceluia care v-a iubit mai întâi. Este posibil ca oamenii să nu cunoască niciodată lucrarea care are loc în taină, în relația sufletului cu Dumnezeu, dar rezultatul acțiunii Duhului Sfânt asupra inimii va fi vizibil pentru toți, deoarece Acela „care vede în ascuns îți va răsplăti”. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 88
Păsările cerului, crinii câmpului, semănătorul și sămânța, păstorul și oile – prin aceste lucruri Hristos a ilustrat adevărul nemuritor. El a tras învățături și din evenimentele vieții, fapte din experiență, familiare ascultătorilor – aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de preț, năvodul, banul pierdut, fiul risipitor, casele de pe stâncă și de pe nisip. În lecțiile Sale era ceva care să intereseze fiecare minte, să atragă fiecare inimă. Astfel, sarcina zilnică, în loc să fie o simplă rundă de trudă, lipsită de gânduri mai înalte, era luminată și înălțată prin amintiri constante ale celor spirituale și nevăzute.
Așa ar trebui să dăm și noi învățătură. Copiii să învețe să vadă în natură o expresie a iubirii și a înțelepciunii lui Dumnezeu; gândul la El să fie legat de pasăre, floare și copac; toate lucrurile văzute să devină pentru ei interpreți ai celor nevăzute și toate evenimentele vieții să fie un mijloc de învățătură divină.
Pe măsură ce învață astfel să studieze lecțiile din toate lucrurile create și din toate experiențele vieții, arătați-le că aceleași legi care guvernează lucrurile naturii și evenimentele vieții sunt valabile și pentru noi, că ele sunt date pentru binele nostru și că, numai ascultând de ele, putem găsi adevărata fericire și succesul. – To Be Like Jesus, p. 245
Folosind aceleași cuvinte care i-au fost adresate la începutul cărții (Iosua 1:7,8), Iosua afirmă că misiunea care stă în fața poporului Israel nu este în primul rând de natură militară. Este spirituală. Are de-a face cu ascultarea de voia lui Dumnezeu revelată în Tora.
4. De ce crezi că a adoptat Iosua o poziție atât de fermă cu privire la relațiile poporului Israel cu națiunile din jur, în Iosua 23:6-8,12,13?
Poporul Israel nu se confruntă cu pericolul animozității din partea celorlalte națiuni, ci cu pericolul prieteniei acestora. Poate că armele lor nu reprezintă o provocare pentru Israel, dar ideologia și valorile (sau contravalorile) lor s-ar putea însă dovedi mai dăunătoare decât orice forță militară. Iosua le atrage atenția liderilor asupra faptului crucial că lupta în care sunt implicați este în primul rând, și în ultimă instanță, spirituală. Prin urmare, poporul Israel trebuie să își mențină identitatea unică.
Interdicția de a invoca numele unui zeu, de a jura pe el, de a-i sluji sau de a-i aduce închinare are în vedere idolatria. În Orientul Apropiat antic, numele unei zeități reprezenta prezența și puterea acesteia. Invocarea sau menționarea numelor unor zei străini în salutul de zi cu zi sau în tranzacțiile de afaceri însemna recunoașterea autorității lor și îi putea pune pe israeliți în situația să apeleze la puterea lor în caz de nevoie (compară cu Judecătorii 2:1-3,11-13).
Pericolul căsătoriilor mixte cu canaaniții rămași consta în pierderea purității spirituale a poporului Israel. Intenția îndemnului lui Iosua nu este de a promova puritatea rasială sau etnică, ci de a evita idolatria, care poate duce la prăbușirea spirituală a lui Israel. Cazul lui Solomon este un exemplu dramatic al consecințelor spirituale regretabile ale căsătoriilor mixte (1 Împărați 3:1; 1 Împărați 11:1-8); în Noul Testament, creștinii sunt avertizați în mod deschis să nu caute relații maritale cu cei necredincioși (2 Corinteni 6:14), deși, în cazul căsătoriilor deja realizate, Pavel nu recomandă divorțul de partenerul necredincios, ci îndeamnă la trăirea unei vieți creștine exemplare, în speranța câștigării partenerului pentru Domnul (1 Corinteni 7:12-16).
Avertismentul lui Iosua în privința legăturilor periculoase duce inevitabil la întrebarea privind relația creștinului cu „lumea”. Cum putem stabili o relație echilibrată cu societatea care ne înconjoară?
Comentariu EGW
Domnul Hristos a fost temelia întregului sistem iudaic. Moartea lui Abel a fost consecinţa faptului că fratele său, Cain, a refuzat să accepte planul lui Dumnezeu în şcoala ascultării pentru a fi mântuit prin sângele lui Isus Hristos, simbolizat prin jertfele care arătau spre El. Cain a refuzat vărsarea de sânge, care simboliza sângele lui Hristos ce urma să fie vărsat pentru lume. Întreaga ceremonie era pregătită de Dumnezeu, iar Hristos era temelia întregului sistem. Acesta este începutul lucrării legii ceremoniale în calitate de îndrumător care îi aduce pe oamenii păcătoşi la o înţelegere a Domnului Hristos, ca fiind temelia întregului sistem iudaic.
Toţi aceia care au slujit în sanctuar au fost învăţaţi fără încetare despre intervenţia lui Hristos în favoarea neamului omenesc. Serviciul acesta a fost plănuit pentru a crea în fiecare inimă dragoste faţă de Legea lui Dumnezeu, care este Legea Împărăţiei Sale. Jertfele trebuiau să fie o pildă despre dragostea lui Dumnezeu, descoperită în persoana lui Hristos, în Jertfa care suferă şi moare, care a luat asupra Sa păcatul de care era vinovat omul, Cel Nevinovat făcându-Se păcat pentru noi.
Când contemplăm această mare temă a mântuirii, vedem lucrarea lui Hristos. Nu numai darul făgăduit al Duhului Sfânt, ci şi natura şi caracterul acestei jertfe şi al acestei intervenţii sunt subiectele care ar trebui să dea naştere, în inima noastră, unor idei înalte şi sfinte cu privire la Legea lui Dumnezeu, care îşi menţine cerinţele adresate fiecărui om. Călcarea Legii, prin fapta minoră de a mânca din pomul oprit, a adus asupra omului şi asupra pământului consecinţa neascultării de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Natura intervenţiei divine ar trebui să-l facă pe om să se teamă pentru totdeauna să săvârşească cea mai mică faptă de neascultare faţă de cerinţa lui Dumnezeu.
Trebuie să avem o înţelegere clară cu privire la ce anume constituie păcatul şi să evităm cea mai mică încercare de a păşi peste graniţele dintre ascultare şi neascultare.
Dumnezeu doreşte ca fiecare fiinţă creată de El să înţeleagă lucrarea cea mare a Fiului infinit al lui Dumnezeu, care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1). – Solii alese, cartea 1, p. 233, 234
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârșit. Lumea a lepădat harul Său, a disprețuit iubirea Sa și a călcat în picioare Legea Sa. Nelegiuiții au trecut hotarul punerii lor la probă; Duhul lui Dumnezeu, căruia I s-au împotrivit cu încăpățânare, a fost până la urmă retras. Neocrotiți de harul divin, ei nu mai au nicio apărare în fața celui rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o mare și finală strâmtorare. … Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de necaz și de suferință, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov. – The Faith I Live By, p. 339
5. Cum ar trebui să interpretăm descrierile mâniei lui Dumnezeu și ale justiției retributive din cartea Iosua (Iosua 23:15,16) și din alte părți din Scriptură (Numeri 11:33; 2 Cronici 36:16; Apocalipsa 14:10,19; Apocalipsa 15:1)?
Poporul Israel avusese parte deja de mânia Domnului în timpul rătăcirii prin pustiu (Numeri 11:33; Numeri 12:9), precum și în țara promisă (Iosua 7:1), fiind pe deplin conștient de consecințele stârnirii mâniei lui Iahve prin încălcarea flagrantă a legământului. Aceste versete reprezintă punctul culminant al durității exprimate în discursul lui Iosua. Este șocant să auzim că Domnul va nimici poporul Israel, mai ales că același termen fusese folosit pentru nimicirea canaaniților. La fel de sigur cum promisiunile Domnului s-au împlinit în ceea ce privește binecuvântarea poporului Israel, și blestemele legământului (Leviticul 26; Deuteronomul 28) aveau să se transforme în realitate, dacă israeliții aveau să respingă legământul. În lumina deposedării și nimicirii canaaniților, aceste versete demonstrează încă o dată că Iahve este în cele din urmă judecătorul întregului pământ. El declară război păcatului, indiferent unde se află acesta. Stătea în puterea de alegere a poporului Israel să facă din glorioasele certitudini ale trecutului fundamentul pentru a face față viitorului.
La prima vedere, învățătura biblică despre mânia lui Dumnezeu pare incompatibilă cu afirmația că Dumnezeu este iubire (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:8). Cu toate acestea, tocmai în lumina mâniei lui Dumnezeu, doctrina biblică a iubirii lui Dumnezeu devine și mai relevantă. În primul rând, Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu drept iubitor, îndelung răbdător și gata să ierte (Exodul 34:6; Mica 7:18). Doar că, în contextul unei lumi afectate de păcat, mânia Domnului este atitudinea Lui de sfințenie și dreptate atunci când Se confruntă cu păcatul și cu răul. Mânia Lui nu este niciodată o reacție emoțională, răzbunătoare, imprevizibilă și exagerată. Noul Testament ne învață că Hristos S-a făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21) și, prin moartea Sa, am fost împăcați cu Dumnezeu (Romani 5:10). Oricine crede în El nu va trebui să înfrunte mânia lui Dumnezeu (Ioan 3:36; Efeseni 2:3; 1 Tesaloniceni 1:10). Conceptul de mânie a lui Dumnezeu Îl prezintă pe Dumnezeu ca judecătorul drept al universului și Cel care susține cauza dreptății (Psalmii 7:11; Psalmii 50:6; 2 Timotei 4:8).
Comentariu EGW
În timpul unei viziuni de noapte, mă aflam pe o înălţime de unde puteam vedea case clătinându-se ca trestia în vânt. Clădiri mari şi mici cădeau la pământ. Localuri de petrecere, teatre, hoteluri şi case ale celor bogaţi erau zguduite şi dărâmate. Multe vieţi erau distruse şi văzduhul era plin de ţipetele celor răniţi şi îngroziţi.
Îngerii nimicitori ai lui Dumnezeu erau la lucru. O singură atingere, şi clădiri atât de solid construite, încât oamenii le considerau sigure împotriva oricărui pericol, deveneau într-o clipă mormane de gunoi. Nu exista nicăieri nicio garanţie a vreunui loc sigur. … Nu pot găsi cuvinte să descriu grozăvia scenelor care au trecut prin faţa mea. Se părea că răbdarea lui Dumnezeu ajunsese la capăt şi Ziua Judecăţii venise.
Îngerul care stătea lângă mine mi-a arătat apoi că doar câţiva erau conştienţi de nelegiuirea care există în lumea noastră şi, în special, de nelegiuirea din oraşele mari. El declara că Domnul stabilise un timp când să-i cerceteze cu mânia Sa pe aceia care au persistat în călcarea Legii Sale. … Stăpânirea supremă a lui Dumnezeu şi sfinţenia Legii Sale trebuie să le fie descoperite acelora care, în mod stăruitor, au refuzat să-I dea ascultare Împăratului împăraţilor. Aceia care aleg să rămână necredincioşi trebuie să primească, în mila Lui, anumite pedepse, pentru ca, dacă este posibil să fie treziţi să-şi dea seama de păcătoşenia purtării lor. … Cu toate că are îndelungă răbdare cu nelegiuirea şi cu îndărătnicia, Stăpânitorul divin nu Se lasă înşelat şi nu va tăcea la nesfârşit. Supremaţia Sa, autoritatea Sa de Stăpân al Universului, trebuie să fie în cele din urmă recunoscute, iar cerinţele drepte ale Legii Sale să fie apărate.
Există limite chiar și ale îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, iar mulți depășesc aceste limite. Au depășit limitele harului și, prin urmare, Dumnezeu trebuie să intervină și să-Și apere onoarea. ...
Când Domnul va veni ca răzbunător, El va veni și ca protector al tuturor celor care au ținut credința curată și s-au păstrat neîntinați de lume. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 51 (12 februarie)
Cei care au dus un raport descurajant și au adus descurajare întregii tabere a lui Israel, când s-au împotrivit prin mărturia lor necredincioasă, au slujit puterilor satanice într-o totală răzvrătire. Și au atras adunarea poporului dezamăgit în ceea ce credeau ei despre țara făgăduită. Adunarea a trecut de partea rea și, inspirați de agenții satanici, israeliții au strigat împotriva celor două iscoade credincioase, vrând să îi omoare cu pietre pe Iosua și Caleb, care au îndrăznit să prezinte adevărul cu privire la țară.
Dar întotdeauna este asigurată protecția pentru cei care au mărturisit pentru adevăr. Cine a salvat viețile lui Iosua și Caleb? „Și slava Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii înaintea tuturor copiilor lui Israel.” ...
Avem aici o dovadă clară că mânia Domnului a fost trezită împotriva poporului răzvrătit, împotriva celor care fuseseră binecuvântați cu multă lumină și ocazii prețioase de a cunoaște voia lui Dumnezeu, transmisă chiar prin Hristos, Conducătorul lor nevăzut, învăluit în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea. – Hristos, Biruitorul, p. 119 (22 aprilie)
Singura modalitate prin care poporul Israel va putea să evite ispita idolatriei și mânia lui Dumnezeu nu este reamintirea constantă a interdicțiilor din legământ, ci încurajarea unei supuneri conștiente și consecvente față de Domnul. Același verb „a se alipi, a se lipi” de Domnul (vezi Deuteronomul 4:4) este folosit și pentru a descrie legământul de căsătorie dintre soț și soție (Geneza 2:24) sau loialitatea lui Rut față de Naomi (Rut 1:14). Este important de remarcat faptul că, potrivit evaluării lui Iosua, o astfel de credincioșie a caracterizat poporul Israel ca națiune „până în ziua aceasta”. Din păcate, aceeași afirmație nu va fi valabilă pentru perioadele ulterioare din istoria lui Israel, după cum o demonstrează cu tristețe cartea Judecătorii (Judecătorii 2:2,7,11; Judecătorii 3:7,12; Judecătorii 4:1 etc.)
6. Iosua îi îndeamnă pe israeliți să-L iubească pe Domnul, Dumnezeul lor (Iosua 23:11; compară cu Deuteronomul 6:5). Dragostea nu poate fi impusă, altfel și-ar pierde esența. Totuși în ce sens poate fi dragostea poruncită?
Ca să se bucure în permanență de binecuvântările legământului, poporul Israel va trebui să rămână loial lui Dumnezeu. Ebraica este extrem de expresivă: „Fii foarte atent pentru binele sufletului tău!” Cuvântul ’ahabah, „a iubi”, poate face referire la o gamă largă de sentimente umane, inclusiv la relația de prietenie, intimitatea sexuală, tandrețea maternă, dragostea romantică și loialitatea față de Dumnezeu. Dacă înțelegem dragostea pentru Dumnezeu ca pe un angajament conștient și ca pe un devotament față de El, ea poate fi impusă fără a-i încălca natura în esență (compară cu Ioan 13:34). Dumnezeu a intenționat întotdeauna ca supunerea față de poruncile Sale să izvorască dintr-o relație personală cu El (Exodul 19:4 [„v-am adus aici la Mine”]; Deuteronomul 6:5; compară cu Matei 22:37) bazată pe ceea ce El a făcut pentru oameni în marea Lui milă și dragoste. Porunca de a-L iubi pe Dumnezeu exprimă, în același timp, natura reciprocă, dar nu simetrică, a iubirii divine. Dumnezeu dorește să intre într-o relație profundă, personală, cu fiecare persoană care Îi împărtășește iubirea. Astfel, iubirea Sa universală constituie cadrul pentru manifestarea iubirii noastre voluntare, reciproce.
Domnul Isus le-a dat ucenicilor Lui o poruncă nouă. În ce sens era aceasta o poruncă nouă și veche în același timp? Studiază Ioan 13:34; Ioan 15:17 și 1 Ioan 3:11; compară cu Leviticul 19:18.
Comentariu EGW
Aurul se lămurește în foc, ca să fie curățit de zgură, dar credința curățită prin încercare este mai prețioasă decât aurul curat. Așadar, să privim încercările într-un mod rațional. Să nu trecem prin ele cu murmurări și nemulțumire. Să nu facem greșeli vrând să ieșim din ele. În vremurile de încercare trebuie să ne prindem strâns de Dumnezeu și de promisiunile Sale.
Unii mi-au spus: „Nu te descurajezi uneori, când ești în încercare?” Și am răspuns: „Da, dacă prin descurajat înțelegi trist sau abătut.” „Nu i-ai spus nimănui despre sentimentele tale?” „Nu; există un timp pentru tăcere, un timp pentru a-ți ține limba în frâu și am fost hotărâtă să nu rostesc niciun cuvânt de îndoială sau întuneric, să nu aduc nicio umbră de întuneric asupra celor cu care aveam de a face. Mi-am spus: Voi suporta focul rânduit de Meșterul aurar, nu voi fi mistuită. Când voi vorbi, voi vorbi despre lumină, despre credință și speranță în Dumnezeu; voi vorbi despre neprihănire, despre bunătate, despre dragostea lui Hristos, Mântuitorul meu; voi face aceasta pentru a îndrepta mințile altora spre cer și spre lucrurile cerești, spre lucrarea lui Hristos în cer pentru noi și spre lucrarea noastră pe pământ pentru El.”
Cuptorul de rafinare are rolul de a îndepărta zgura. Când Maestrul Își va vedea chipul reflectat perfect în tine, te va scoate din cuptor. Nu vei fi lăsat să fii mistuit sau să înduri încercarea arzătoare mai mult decât este necesar pentru purificarea ta. Dar este necesar ca tu, pentru a reflecta chipul divin, să te supui procesului pe care Cel care conduce procesul de curățire îl alege pentru tine, ca să poți fi curățit, purificat și fiecare pată și cusur îndepărtate, să nu rămână nici măcar o zbârcitură în caracterul tău creștin. Fie ca Domnul să te ajute … să alegi ca voia și lucrarea lui Dumnezeu să fie împlinite în tine... Privește în sus! Isus trăiește. Isus iubește. Isus are milă și te va primi cu toată povara ta de griji și necazuri, dacă vei veni la El și îți vei lăsa povara asupra Lui. El a promis că nu-i va părăsi și nu-i va abandona niciodată pe cei care își pun încrederea în El. – Our High Calling, p. 312
Încrede-te în Domnul din toată inima ta și El nu-ți va trăda niciodată încrederea. Dacă vei cere ajutorul lui Dumnezeu, nu vei cere în zadar. Pentru a ne încuraja să avem încredere și credință, El vine aproape de noi prin Cuvântul Sfânt și Duhul Său Sfânt și caută în mii de moduri să ne câștige încrederea. Dar de nimic nu se bucură mai mult decât să-i primească pe cei slabi care vin la El pentru putere. Dacă vom găsi inimă și glas pentru a ne ruga, El va avea cu siguranță o ureche care să audă și un braț care să mântuiască.
Nu există niciun caz în care Dumnezeu să-Și fi ascuns fața de rugăciunile poporului Său. Când nicio altă soluție nu se găsea, El a fost un ajutor prezent în fiecare situație grea. Dumnezeu să te binecuvânteze, suflet sărman, lovit și rănit. Ține-te de mâna Lui, ține-te strâns! El te va lua pe tine și pe copiii tăi și îți va lua toate durerile și poverile, dacă le vei arunca pe toate asupra Lui. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 194 (4 iulie).
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 49
„Satana îi amăgește pe mulți cu teoria, care pare adevărată, că iubirea lui Dumnezeu față de poporul Său este atât de mare încât îi va scuza păcatele; el susține că, deși îndeplinesc un anumit rol în guvernarea Sa morală, amenințările din Cuvântul lui Dumnezeu nu se împlinesc la literă. Dar, în toate relațiile cu ființele pe care le-a creat, Dumnezeu susține principiile dreptății prin faptul că demască adevăratul caracter al păcatului, demonstrând că efectele lui certe sunt suferința și moartea. Iertare necondiționată a păcatului nu a fost și nu va fi niciodată. O astfel de iertare ar arăta abandonarea principiilor dreptății, principii care sunt însăși temelia guvernării lui Dumnezeu. S-ar umple de consternare universul necăzut. Dumnezeu arată fidel urmările păcatului și, dacă aceste avertismente nu ar fi adevărate, cum am putea fi siguri că făgăduințele Sale se vor împlini? Acea așa-numită bunăvoință care ar da la o parte dreptatea nu ar fi bunăvoință, ci slăbiciune.
Dumnezeu este dătătorul vieții. De la început, toate legile Lui erau orientate spre viață. Dar păcatul a stricat ordinea stabilită de Dumnezeu și rezultatul a fost disensiunea. Atâta timp cât există păcat, suferința și moartea sunt inevitabile. Numai datorită faptului că Răscumpărătorul nostru a purtat și poartă în locul nostru blestemul păcatului putem spera să scăpăm de urmările nenorocite ale păcatului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 522).
Zilnic:
Rut 3
Rut 4
1 Samuel 1
1 Samuel 2
1 Samuel 3
1 Samuel 4
1 Samuel 5
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 57
1. Până când i-a zis Naomi lui Rut să fie liniștită?
2. Cine se închiriază pentru pâine?
3. De ce voia Domnul să pedepsească familia lui Eli pentru totdeauna?
4. Câte persoane din familia lui Eli au murit în aceeași zi?
5. De ce fusese ucenicul iubit foarte mult favorizat?
Privire generală
Biblia relatează istoria cu un scop precis. Autorii nu sunt observatori neutri; ei urmăresc întotdeauna să transmită un mesaj teologic. Descriu versiunea inspirată a ceea ce s-a întâmplat, dar sunt interesați și de sensul istoric. Inspirația divină le-a dat istoricilor biblici ochelarii potriviți pentru a vedea istoria. Semnificația profetică a cărții Iosua este mai evidentă în tradiția ebraică, ce include cartea în secțiunea numită Nevi’im (Profeții). Istoria relatată din Iosua până în 2 Împărați este cunoscută sub numele de „Profeții timpurii” și face parte din fundalul istoric pentru înțelegerea profeților mari și mici, care sunt cunoscuți sub numele de „Profeții târzii” în canonul ebraic.
Discursurile finale ale lui Iosua reprezintă miezul teologic al cărții omonime. Mesajul principal poate fi rezumat în trei cuvinte: „Dumnezeu este credincios.” Deoarece El este și puternic, niciuna dintre promisiunile Lui nu poate rămâne neîmplinită. Cartea prezintă perspectiva biblică conform căreia istoria progresează în concordanță cu scopul suveran al lui Dumnezeu, indiferent de răspunsul poporului Israel. Totuși se subliniază faptul că, pentru a primi și a păstra binecuvântările lui Dumnezeu, poporul trebuie la rândul lui să fie credincios. Din nefericire, generațiile următoare nu au ținut cont de acest îndemn, după cum arată evoluția canonică a Scripturii. În acest context, Iosua și Judecătorii reprezintă două fețe ale aceleiași monede: prima este neclintita credincioșie a lui Dumnezeu, iar a doua este constanta ne-credincioșie a poporului Israel.
Comentariu
Credincioșia lui Dumnezeu s-a manifestat vizibil în relația cu copiii Lui în contextul legământului. Relatarea biblică descrie devotamentul neclintit al lui Dumnezeu față de legământul Său, în ciuda atitudinii ezitante a ființelor umane. Fidelitatea lui Dumnezeu era un atribut al caracterului Său (Deuteronomul 32:4; Isaia 49:7) și era înrădăcinată în „îndurarea” (hesed) Lui (Deuteronomul 7:9). De fapt, îndurarea și credincioșia lui Dumnezeu sunt adesea menționate împreună (Mica 7:20). Angajamentul divin de a-Și respecta promisiunile, în ciuda eșecurilor umane rușinoase, este o manifestare concretă a iubirii loiale (hesed) a lui Dumnezeu, evidentă în fiecare legământ din întreaga Biblie, de la legământul adamic la cel davidic.
Credincioșia lui Dumnezeu s-a manifestat vizibil în relația cu copiii Lui în contextul legământului. Relatarea biblică descrie devotamentul neclintit al lui Dumnezeu față de legământul Său, în ciuda atitudinii ezitante a ființelor umane. Fidelitatea lui Dumnezeu era un atribut al caracterului Său (Deuteronomul 32:4; Isaia 49:7) și era înrădăcinată în „îndurarea” (hesed) Lui (Deuteronomul 7:9). De fapt, îndurarea și credincioșia lui Dumnezeu sunt adesea menționate împreună (Mica 7:20). Angajamentul divin de a-Și respecta promisiunile, în ciuda eșecurilor umane rușinoase, este o manifestare concretă a iubirii loiale (hesed) a lui Dumnezeu, evidentă în fiecare legământ din întreaga Biblie, de la legământul adamic la cel davidic.
Legământul cu Adam
Promisiunea fundamentală a legământului adamic implica o mulțime de urmași și stăpânirea asupra pământului (Geneza 1:28). Ființele umane, ca purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, erau menite să prospere în calitate de conducători-asociați cu Dumnezeu, prin reproducerea vieții și prin stăpânirea asupra creației. Doar că această binecuvântare divină este întreruptă de neascultarea omului. În ciuda acestei rupturi, planurile lui Dumnezeu nu au fost anulate. În noua realitate, nașterea a devenit dureroasă (Geneza 3:16), iar interacțiunea oamenilor cu pământul a fost afectată în mod direct (Geneza 3:17-19). Cu toate acestea, în ciuda eșecului uman, Dumnezeu a rămas dedicat planului Său și a promis că sămânța femeii va distruge șarpele și va restabili stăpânirea pierdută (Geneza 3:15). Capitolul tragic, Geneza 3, se încheie cu numele dat de Adam Evei (în ebraică, „viață”), care avea să devină mama „tuturor celor vii” (Geneza 3:20), indicând în mod clar că moartea nu urma să aibă ultimul cuvânt.
Promisiunea fundamentală a legământului adamic implica o mulțime de urmași și stăpânirea asupra pământului (Geneza 1:28). Ființele umane, ca purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, erau menite să prospere în calitate de conducători-asociați cu Dumnezeu, prin reproducerea vieții și prin stăpânirea asupra creației. Doar că această binecuvântare divină este întreruptă de neascultarea omului. În ciuda acestei rupturi, planurile lui Dumnezeu nu au fost anulate. În noua realitate, nașterea a devenit dureroasă (Geneza 3:16), iar interacțiunea oamenilor cu pământul a fost afectată în mod direct (Geneza 3:17-19). Cu toate acestea, în ciuda eșecului uman, Dumnezeu a rămas dedicat planului Său și a promis că sămânța femeii va distruge șarpele și va restabili stăpânirea pierdută (Geneza 3:15). Capitolul tragic, Geneza 3, se încheie cu numele dat de Adam Evei (în ebraică, „viață”), care avea să devină mama „tuturor celor vii” (Geneza 3:20), indicând în mod clar că moartea nu urma să aibă ultimul cuvânt.
Legământul cu Noe
Până în Geneza 6, păcatul adusese omenirea aproape de punctul fără întoarcere. În plan moral, se instalase un proces de de-creație, creație în sens invers, care a făcut ca buna lume creată să ajungă într-o stare de rău permanent (Geneza 6:5). Așadar, nu este de mirare că de-creația se manifestă și în lumea naturală, aducând pământul la starea inițială de liniște acvatică. Tăcerea a fost întreruptă doar de Noe și de familia sa, aflați în arcă. După potop, Dumnezeu a reînnoit cu Noe legământul adamic, folosind aceeași formulă ca în Geneza 1:28 (compară cu Geneza 9:1). Ca un nou Adam, Noe a fost binecuvântat cu promisiunea de a avea mulți urmași și stăpânire. Cu toate acestea, Noe a eșuat și el. Ca într-un ecou al căderii, Noe a luat din rodul viței, a băut și s-a expus, rămânând gol, așa cum făcuseră și Adam și Eva. Ca urmare a acțiunii sale, a fost pronunțat un blestem, care a definit viitorul urmașilor săi. Totuși, Dumnezeu a rămas fidel planului Său.
Până în Geneza 6, păcatul adusese omenirea aproape de punctul fără întoarcere. În plan moral, se instalase un proces de de-creație, creație în sens invers, care a făcut ca buna lume creată să ajungă într-o stare de rău permanent (Geneza 6:5). Așadar, nu este de mirare că de-creația se manifestă și în lumea naturală, aducând pământul la starea inițială de liniște acvatică. Tăcerea a fost întreruptă doar de Noe și de familia sa, aflați în arcă. După potop, Dumnezeu a reînnoit cu Noe legământul adamic, folosind aceeași formulă ca în Geneza 1:28 (compară cu Geneza 9:1). Ca un nou Adam, Noe a fost binecuvântat cu promisiunea de a avea mulți urmași și stăpânire. Cu toate acestea, Noe a eșuat și el. Ca într-un ecou al căderii, Noe a luat din rodul viței, a băut și s-a expus, rămânând gol, așa cum făcuseră și Adam și Eva. Ca urmare a acțiunii sale, a fost pronunțat un blestem, care a definit viitorul urmașilor săi. Totuși, Dumnezeu a rămas fidel planului Său.
Legământul cu Avraam
Istoria primitivă se încheie în Geneza 11, unde omenirea se revoltă din nou împotriva lui Dumnezeu. Într-o încercare de a contracara planul inițial al lui Dumnezeu (de risipire a oamenilor) și de a stabili o dominație independentă de El (prin a-și face „un nume” [Geneza 11:4]), oamenii au construit turnul Babel, care a devenit un monument al confuziei. Punând la îndoială credincioșia lui Dumnezeu față de promisiunile Sale, ei au întruchipat legalismul, încercând să se mântuiască singuri, fără El. Din perspectivă canonică, apariția lui Avraam în acest punct nu a fost întâmplătoare. Chemarea lui Avraam a demonstrat că nu era totul pierdut. Încă mai exista pe pământ credincioșie. Aceleași elemente ale binecuvântării originare se regăsesc și în legământul avraamic: numeroși urmași și stăpânire (Geneza 12:1-3). Acest legământ a marcat un nou început pentru creație. De altfel, paralelele dintre legământul cu Avraam și cel cu Noe sunt remarcabile și indică faptul că acestea erau faze diferite ale aceluiași legământ. Totuși, asemenea lui Adam, Avraam a căzut, ascultând de sfatul Sarei de a o lua de soție pe Agar. Paralelele dintre căderea lui Adam și acțiunile lui Avraam sunt evidente, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos.
Istoria primitivă se încheie în Geneza 11, unde omenirea se revoltă din nou împotriva lui Dumnezeu. Într-o încercare de a contracara planul inițial al lui Dumnezeu (de risipire a oamenilor) și de a stabili o dominație independentă de El (prin a-și face „un nume” [Geneza 11:4]), oamenii au construit turnul Babel, care a devenit un monument al confuziei. Punând la îndoială credincioșia lui Dumnezeu față de promisiunile Sale, ei au întruchipat legalismul, încercând să se mântuiască singuri, fără El. Din perspectivă canonică, apariția lui Avraam în acest punct nu a fost întâmplătoare. Chemarea lui Avraam a demonstrat că nu era totul pierdut. Încă mai exista pe pământ credincioșie. Aceleași elemente ale binecuvântării originare se regăsesc și în legământul avraamic: numeroși urmași și stăpânire (Geneza 12:1-3). Acest legământ a marcat un nou început pentru creație. De altfel, paralelele dintre legământul cu Avraam și cel cu Noe sunt remarcabile și indică faptul că acestea erau faze diferite ale aceluiași legământ. Totuși, asemenea lui Adam, Avraam a căzut, ascultând de sfatul Sarei de a o lua de soție pe Agar. Paralelele dintre căderea lui Adam și acțiunile lui Avraam sunt evidente, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos.
| Geneza 16 | Geneza 3 |
|---|---|
| Și Sarai a zis lui Avram (v. 2) | Femeia a răspuns (v. 2) |
| Avram a ascultat cele spuse de Sarai (v. 2) | ai ascultat de glasul nevestei tale (v. 17) |
| [Sarai] a luat pe egipteanca Agar, roaba ei (v. 3) | [Eva] a luat deci din rodul lui (v. 6) |
| și [Sarai] a dat-o de nevastă bărbatului său, Avram | [Eva] a dat și bărbatului ei (v. 6) |
Fără îndoială, Avraam a fost ascultător, dar ascultarea sa a fost prea fragilă. Descendenții lui i-au urmat exemplul credincios, dar au fost și ei sub nivelul așteptărilor. De fapt, descendența loială a ajuns într-o stare jalnică între Isaac și Iacov. Cu toate acestea, Dumnezeu îi putea folosi pe respectivii oameni pentru a fi o binecuvântare pentru popoare (vezi istoria lui Iosif, în care viața a fost conservată, iar sămânța avraamică a deținut stăpânirea), dar au sfârșit prin a rămâne blocați în Egipt, pentru a deveni mai târziu sclavi. Cu toate acestea, Dumnezeu a rămas dedicat planului Său.
Legământul mozaic
Chiar și atunci când copiii lui Dumnezeu erau sclavi în Egipt, planul Lui pentru ei era în plină desfășurare. Ecourile din Geneza 1:28 sunt evidente în Exodul 1:7 – „Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” Nu lipsea decât un singur element: stăpânirea. Și de aici au început îngrijorările faraonului. El a gândit un plan de a scădea numărul israeliților în așa fel încât să îi împiedice să devină mai puternici decât egiptenii, care ar fi ajuns dominați de ei. În acest context, faraonul intervenea astfel în planul inițial al lui Dumnezeu și, din acest motiv, el și imperiul lui au fost judecați.
Chiar și atunci când copiii lui Dumnezeu erau sclavi în Egipt, planul Lui pentru ei era în plină desfășurare. Ecourile din Geneza 1:28 sunt evidente în Exodul 1:7 – „Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” Nu lipsea decât un singur element: stăpânirea. Și de aici au început îngrijorările faraonului. El a gândit un plan de a scădea numărul israeliților în așa fel încât să îi împiedice să devină mai puternici decât egiptenii, care ar fi ajuns dominați de ei. În acest context, faraonul intervenea astfel în planul inițial al lui Dumnezeu și, din acest motiv, el și imperiul lui au fost judecați.
Dumnezeu Și-a scos poporul din Egipt pentru a reînnoi legământul cu el pe muntele Sinai. Și, din nou, omenirea nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor divine. Moise se afla încă pe vârful muntelui când poporul a început să se închine vițelului de aur, atribuindu-i eliberarea din sclavie (Exodul 32:4). Doar câteva săptămâni mai târziu, poporul Israel se răzvrătea din nou, refuzând să intre în Canaan din cauza necredinței (Numeri 14:11). Dar Dumnezeu era încă fidel planului Său. Este adevărat că în fiecare legământ au apărut noi actori umani, iar Dumnezeu S-a adaptat la noile circumstanțe. Însă credincioșia Sa a rămas nealterată.
Legământul cu David
Cucerirea inițială sub conducerea lui Iosua a fost un succes, dar trebuia finalizată. Pe lângă nevoia de a ocupa complet teritoriul, poporul lui Dumnezeu trebuia să păstreze ceea ce fusese cucerit. Perioada acoperită de cartea Judecătorii arată incapacitatea celei de-a doua generații de a face acest lucru. În mila Sa, Dumnezeu a ridicat eliberatori (numiți judecători în carte) pentru a apăra poporul Israel, însă, pe măsură ce istoria se derula, și acești judecători deveneau necredincioși, haosul se instala din nou. Dumnezeu l-a chemat pe Samuel să fie preot, judecător și profet în același timp. Totuși, pe măsură ce Samuel îmbătrânea, poporul a observat că fiii lui nu îi urmau exemplul și, inspirat de națiunile din jur, poporul Israel a cerut un rege.
Cucerirea inițială sub conducerea lui Iosua a fost un succes, dar trebuia finalizată. Pe lângă nevoia de a ocupa complet teritoriul, poporul lui Dumnezeu trebuia să păstreze ceea ce fusese cucerit. Perioada acoperită de cartea Judecătorii arată incapacitatea celei de-a doua generații de a face acest lucru. În mila Sa, Dumnezeu a ridicat eliberatori (numiți judecători în carte) pentru a apăra poporul Israel, însă, pe măsură ce istoria se derula, și acești judecători deveneau necredincioși, haosul se instala din nou. Dumnezeu l-a chemat pe Samuel să fie preot, judecător și profet în același timp. Totuși, pe măsură ce Samuel îmbătrânea, poporul a observat că fiii lui nu îi urmau exemplul și, inspirat de națiunile din jur, poporul Israel a cerut un rege.
Din nou, Dumnezeu Și-a adaptat planul – o mișcare deja prezisă în Deuteronomul – și i-a permis poporului Israel să aleagă monarhia. Saul părea să se potrivească perfect, dar comportamentul său a arătat că era un rege după inima poporului. După respingerea acestuia, David a fost uns rege de către Samuel. În legământul Său cu David, Dumnezeu a reiterat promisiunile făcute lui Avraam: un nume mare, un loc pentru Israel și un urmaș (2 Samuel 7:9-14). Cu toate acestea, David și urmașii săi au eșuat și ei lamentabil, ducând la împărțirea poporului Israel în două regate, dintre care unul a fost în cele din urmă distrus (regatul din nord), iar celălalt dus în exil (regatul din sud). În ciuda acestor lucruri, Dumnezeu a rămas credincios planului Său și nu a renunțat la poporul Său.
Această succesiune de legăminte arată un tipar: binecuvântare, păcat și har. Demonstrează că loialitatea și îndurarea (hesed) lui Dumnezeu au rămas constante de-a lungul veacurilor. Domnul Isus a inaugurat noul legământ, care, având la bază meritele Sale, nu va eșua așa cum au făcut-o cele anterioare. În firul escatologic ce leagă Daniel de Apocalipsa, este clar că, prin Isus Hristos, binecuvântările originale din Geneza 1 și Geneza 2 sunt redate omenirii: sămânța numeroasă a femeii primește împărăția. Stăpânirea este restaurată din nou în mâinile potrivite (Daniel 7:13,14).
Aplicație
Credincioșia lui Dumnezeu în zilele noastre
Credincioșia lui Dumnezeu în zilele noastre
Iosua a încurajat poporul Israel să mediteze la promisiunile lui Dumnezeu și la faptele din trecut pentru a recunoaște credincioșia Sa în prezent (Iosua 23:2-5).
Gândește-te la parcursul vieții tale și identifică acele perioade în care ai fost martor la credincioșia lui Dumnezeu într-un mod mai clar decât în alte momente. Împărtășește cu grupa gândurile și perspectivele tale.
Gândește-te la parcursul vieții tale și identifică acele perioade în care ai fost martor la credincioșia lui Dumnezeu într-un mod mai clar decât în alte momente. Împărtășește cu grupa gândurile și perspectivele tale.
Unul dintre cele mai cunoscute versete despre fidelitatea lui Dumnezeu este Plângerile lui Ieremia 3:23, în care Ieremia proclamă: „Și credincioșia Ta este atât de mare!” La momentul acestei proclamații a lui Ieremia, poporul lui Dumnezeu, din cauza răzvrătirii sale, se afla într-un loc întunecat. Cei trei piloni fundamentali ai societății iudaice erau distruși: țara, monarhia și templul. Dar chiar și în fața realității dure a exilului și a distrugerii, profetul a proclamat cu îndrăzneală cuvintele care au inspirat îndrăgitul imn „Ne pregătim de drum” (engl. „Great is Thy Faithfulness!”), Imnuri creștine, nr. 509.
Cum poți vedea credincioșia lui Dumnezeu în momentele grele din viața ta?
1. Faptul că Dumnezeu este demn de încredere și statornic cum te poate ajuta să navighezi în apele tulburi ale vieții atunci când nu vezi clar acțiunile Lui?
2. Analizează contextul imediat al textului din Plângeri 3:23, în special versetele 22 și 24. Observă cum aceste versete ne ajută să răspundem la întrebarea de mai sus. Gândește-te la „îndurările” (hesed) lui Dumnezeu, la compasiunea și la speranța pe care El ni le insuflă în contextul acestor versete și în lumina situației lui Ieremia. Ce încurajare îți oferă aceste versete?
1. Faptul că Dumnezeu este demn de încredere și statornic cum te poate ajuta să navighezi în apele tulburi ale vieții atunci când nu vezi clar acțiunile Lui?
2. Analizează contextul imediat al textului din Plângeri 3:23, în special versetele 22 și 24. Observă cum aceste versete ne ajută să răspundem la întrebarea de mai sus. Gândește-te la „îndurările” (hesed) lui Dumnezeu, la compasiunea și la speranța pe care El ni le insuflă în contextul acestor versete și în lumina situației lui Ieremia. Ce încurajare îți oferă aceste versete?
Credincioșia noastră astăzi
Credincioșia este identificată ca o roadă a Duhului Sfânt, în Galateni 5:22.
1. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe verticală, în relația ta cu El?
2. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe orizontală, în relațiile tale cu semenii tăi?
Credincioșia este identificată ca o roadă a Duhului Sfânt, în Galateni 5:22.
1. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe verticală, în relația ta cu El?
2. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe orizontală, în relațiile tale cu semenii tăi?
Studiul 12, 13-19 decembrie
