Dumnezeu luptă pentru tine

Cartea Iosua conține unele scene tulburătoare. Conceptul de război divin sau război sfânt, care înfățișează un grup de oameni cu un mandat de la Dumnezeu să distrugă un alt grup de oameni, ridică întrebări serioase.

Problema războiului divin din Vechiul Testament este una dificilă. Dumnezeu apare în Vechiul Testament ca Domn suveran al universului; prin urmare, tot ceea ce se întâmplă trebuie să fie legat, cumva, de voia Sa directă sau indirectă. Astfel, întrebarea: „Cum poate Dumnezeu să permită astfel de lucruri?” devine inevitabilă. Săptămâna trecută am văzut că Dumnezeu Însuși este implicat într-un conflict care este mult mai amplu decât orice război sau bătălie purtată în istoria omenirii, un conflict care pătrunde în fiecare aspect al vieții noastre. Am văzut, de asemenea, că evenimentele din istoria biblică și seculară pot fi pe deplin înțelese doar în lumina acestui conflict.

Săptămâna aceasta continuăm să explorăm complexitatea războaielor aprobate de Dumnezeu, limitele și condițiile războiului divin, perspectiva finală a păcii exprimată de profeții Vechiului Testament și implicațiile spirituale ale acestor războaie.

 1 noiembrie: Ziua Exploratorilor

Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului și asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul așa cum se așteptaseră, îndată după ieșirea lor din Egipt. Vrăjmașii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, și spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în Țara Făgăduită. Acum, Domnul Își dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în fața poporului Său, iar vrăjmașii lor nu-i mai puteau ocărî. – Patriarhi și profeți, p. 486

Nimicirea deplină a celor din Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire la popoarele Canaanului: „Când… le vei bate, să le nimicești cu desăvârșire.” „Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți-o dă ca moștenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu lași cu viață nimic care suflă” (Deuteronomul 7:2; 20:16). Multora li se pare că poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milă și de iubire descoperit în alte părți ale Bibliei, dar, în realitate, nu este altceva decât ceea ce cerea dreptatea și înțelepciunea infinită. Dumnezeu Se pregătea să îi așeze pe israeliți în Canaan și să dezvolte între ei o cârmuire și o națiune care să fie manifestarea Împărăției Lui pe pământ. Ei nu trebuiau să fie numai moștenitorii adevăratei religii, ci și să răspândească pe întreaga față a pământului principiile acesteia. Canaaniții se dedaseră la păgânismul cel mai depravat și cel mai degradant și era necesar ca pământul să fie curățat de aceia care ar fi împiedicat cu siguranță împlinirea planurilor milostive ale lui Dumnezeu.

Locuitorilor Canaanului li se dăduseră suficiente ocazii pentru pocăință. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Roșie și plăgile care loviseră Egiptul dovediseră puterea Dumnezeului lui Israel. Iar acum, de curând, înfrângerea împăraților din Madian, Galaad și Basan arătase din nou că Iehova este mai presus de toți zeii. Sfințenia caracterului Lui și neplăcerea Sa față de orice întinăciune se arătaseră în pedepsele cu care fusese lovit Israel, pentru că luase parte la ceremoniile spurcate ale lui Baal-Peor. Toate întâmplările acestea le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului și între ei erau mulți care împărtășeau credința lui Rahav – că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului și al pământului –, chiar dacă întârziau să-i urmeze pilda. Ca și oamenii de dinainte de potop, canaaniții trăiau numai pentru a batjocori cerul și a întina pământul. De aceea, atât iubirea, cât și dreptatea cereau grabnica executare a acestor răsculați împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași ai oamenilor. – Patriarhi și profeți, p. 492

Trebuie să privim dincolo de cartea Iosua pentru a înțelege pe deplin ce însemna nelegiuirea națiunilor care locuiau în Canaan. Practicile abominabile ale acestor popoare, cum ar fi sacrificarea copiilor, divinația, vrăjitoria, magia, necromanția și spiritismul, ne ajută să ne facem o idee (Deuteronomul 18:9-12).

Descoperirea textelor antice ugaritice (de la Ras Shamra) oferă mai multe informații despre religia și societatea canaaniților și demonstrează că pedepsirea acestei culturi nu numai că era de înțeles, dar – în conformitate cu standardele morale ale Vechiului Testament – era și justificată.

Religia canaanită se baza pe credința că fenomenele naturale, care asigurau fertilitatea, erau controlate de relațiile sexuale dintre zei și zeițe. Astfel, canaaniții își imaginau activitatea sexuală a zeităților în termenii propriului lor comportament sexual și practicau ritualuri sexuale pentru a-i stimula pe zei și zeițe să facă la fel. Acest concept a dus la instituirea prostituției „sacre”, implicând atât bărbați, cât și femei care se prostituau în ritualuri orgiace ca parte a practicilor religioase.

O națiune nu se poate ridica la un nivel moral mai înalt decât cel al zeilor la care se închină. Nu este de mirare că, în urma unei astfel de înțelegeri privind zeitățile lor, practicile religioase ale canaaniților includeau sacrificarea copiilor, în privința căreia Biblia avertiza în mod special.

Dovezile arheologice confirmă faptul că locuitorii Canaanului își sacrificau în mod regulat primii născuți zeilor, de fapt demonilor, cărora se închinau. Scheletele mici găsite zdrobite în borcane mari cu inscripții votive atestă religia lor degradantă și ce a însemnat aceasta pentru mulți dintre copiii lor.

Distrugerea canaaniților nu a fost așadar un gând ulterior, o idee care a apărut în urma deciziei lui Dumnezeu de a le da israeliților țara Canaan. Locuitorilor din Canaan li s-a acordat un timp de probă, o perioadă suplimentară de îndurare în care aceștia au avut ocazia să-L descopere pe Dumnezeu și caracterul Său, prin mărturia patriarhilor care trăiau printre ei. Au avut această șansă, dar, în mod evident, au irosit-o și au continuat practicile lor îngrozitoare, până când Domnul a trebuit în cele din urmă să le pună capăt.

La cucerirea Ierihonului, puternicul Conducător al oștirilor a plănuit lupta într-un mod atât de simplu, încât niciun om nu-și putea asuma slava biruinței. Nicio mână de om nu trebuia să încerce să dărâme zidurile cetății, altfel omul și-ar fi atribuit sieși gloria victoriei. În același fel, nici astăzi niciun om nu ar trebui să își asume laudele pentru lucrarea pe care o face. Numai Domnul trebuie să fie slăvit. Oh, dacă oamenii ar vedea cât de mult au nevoie să privească la Dumnezeu ca El să le arate ce au de făcut!

Domnul Și-a adunat oștirile în jurul orașului condamnat; nicio mână de om nu a fost ridicată împotriva ei, ci oștirile cerului i-au răsturnat zidurile, pentru ca numai Numele lui Dumnezeu să fie slăvit. Ierihonul era aceea cetate semeață, ale cărei bastioane puternice îi îngroziseră pe spionii lipsiți de credință. Acum, la cucerirea Ierihonului, Dumnezeu le-a declarat evreilor că părinţii lor ar fi putut lua în stăpânire cetatea cu patruzeci de ani înainte dacă s-ar fi încrezut în El.

Slăbiciunea oamenilor va găsi putere supranaturală și ajutor în fiecare conflict aprig pentru a face faptele Atotputerniciei, iar perse­verența în credință și încrederea desăvârșită în Dumnezeu vor asigura succesul. În timp ce vasta confederație a răului este aliniată împotriva lor, El le cere să fie tari și plini de curaj și să lupte cu vitejie pentru că au un rai de câștigat și, în rândurile lor, nu este numai un înger, ci puternicul Conducător este în fruntea armatelor cerului. Ca și cu ocazia luării Ierihonului, niciuna dintre oștirile lui Israel nu se putea lăuda că prin puterea ei limitată au fost dărâmate zidurile cetății, ci Căpetenia oștirii Domnului a plănuit acea bătălie în cea mai mare simplitate, ca numai Domnul să primească slava și omul să nu fie înălțat. Dumnezeu ne-a promis toată puterea și făgăduința este pentru tine și pentru copiii tăi și pentru toți cei care sunt încă departe, în oricât de mare număr i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru.

Trebuie să existe credință și încredere continuă în Căpetenia mântuirii noastre. Trebuie să ascultăm poruncile Lui. Zidurile Ierihonului s-au prăbușit ca urmare a respectării poruncilor primite. – Conflict and Courage, p. 118

Soarta lui Balaam a fost asemănătoare cu cea a lui Iuda și caracterele lor se aseamănă foarte mult unul cu altul. Amândoi acești bărbați au încercat să slujească și lui Dumnezeu, și lui Mamona și au avut în față semnalul că va fi un eșec. Balaam Îl cunoștea pe adevăratul Dumnezeu și declara că Îi slujește; Iuda a crezut în Isus ca Mesia și s-a alăturat celor care Îl urmau. Dar Balaam a sperat să facă din slujirea lui Iehova puntea către dobândirea de bogății și onoruri lumești, iar când a văzut că nu reușește, s-a poticnit, a căzut și a fost zdrobit. Iuda spera ca, prin relația cu Hristos, să-și asigure bogăție și o poziție înaltă în acea împărăție lumească pe care, așa cum spera el, Mesia avea să o întemeieze. Prăbușirea speranțelor sale l-a dus la apostazie și ruină. Atât Balaam, cât și Iuda primiseră mare lumină și se bucuraseră de privilegii speciale, dar un singur păcat îndrăgit și cultivat le-a otrăvit întreg caracterul și le-a provocat nimicirea. …

Un singur păcat îndrăgit va înjosi încetul cu încetul caracterul, aducând toate puterile lui nobile în supunere față de dorința rea. Îndepărtarea unei singure măsuri de protecție pentru conștiință, îngăduirea unui singur obicei rău, o neglijare a unei înalte cerințe a datoriei – oricare dintre acestea dărâmă zidurile de apărare ale sufletului și deschide calea pentru Satana ca să intre și să ne ducă pe un drum greșit. Singura cale sigură este să lăsăm ca rugăciunile noastre să se înalțe zilnic, dintr-o inimă sinceră, așa ca acelea ale lui David: „Ține-mi paşii neclintiţi pe căile Tale, ca să nu-mi alunece picioarele” (Psalmii 17:5). – Conflict and Courage, p. 114

Sfințenia caracterului divin înseamnă că Dumnezeu nu poate tolera păcatul. El este răbdător, dar păcatul trebuie plătit cu moartea (Romani 6:23). Iahve declarase război păcatului, indiferent dacă acesta se găsea în Israel sau printre canaaniți. Poporul Israel nu a fost sfințit prin participarea la războaie sfinte, așa cum n-au fost sfințite nici alte națiuni (Deuteronomul 9:4,5; Deuteronomul 12:29,30), chiar și atunci când acestea au devenit mijloacele de judecată ale lui Iahve. Spre deosebire de alte popoare din Orientul Apropiat antic, israeliții au avut parte de reversul războiului sfânt: Dumnezeu nu a luptat pentru ei, ci împotriva lor, lăsându-i pe dușmanii lor să îi asuprească (compară cu Iosua 7).

Întregul concept de război sfânt poate fi înțeles numai dacă este privit în lumina activității lui Dumnezeu de judecător. Privite astfel, războaiele poporului Israel de cucerire capătă un caracter complet diferit. Spre deosebire de războaiele imperialiste care urmăreau înălțarea de sine, atât de des întâlnite în lumea antică (și în lumea noastră de azi), războaiele lui Israel nu erau menite să obțină gloria proprie, ci să instaureze dreptatea și pacea lui Dumnezeu în țară. Prin urmare, în miezul înțelegerii conceptului de război sfânt se află conceptul de domnie și de suveranitate a lui Dumnezeu, care reprezintă miza în reprezentarea Lui ca războinic, împărat sau judecător.

Iahve ca războinic este Cel care, în calitate de judecător, Se angajează să pună în aplicare, să consolideze și să mențină domnia legii, care este reflectarea caracterului Său. Reprezentarea lui Dumnezeu ca războinic, asemănătoare cu cea de judecător și împărat, transmite faptul că Iahve nu va tolera la nesfârșit răzvrătirea împotriva ordinii Sale stabilite. Prin urmare, se poate afirma că scopul activității lui Dumnezeu nu este niciodată războiul sau victoria în sine, ci reinstaurarea dreptății și păcii. În cele din urmă, a judeca și a face război, sau a face dreptate, sunt același lucru, dacă subiectul acțiunii este Dumnezeu.

Noi avem un vrăjmaș puternic care, nu numai că urăște orice ființă omenească creată după chipul lui Dumnezeu, ci urăște cu cea mai mare înverșunare pe Dumnezeu și pe singurul Său Fiu – Domnul Isus Hristos. Când oamenii se predau ei înșiși pentru a fi sclavii lui Satana, el nu manifestă aceeași vrăjmășie față de ei ca aceea pe care o manifestă față de cei ce poartă Numele lui Hristos și se consacră în slujba lui Hristos. Pe aceștia, îi urăște cu o ură de moarte. El știe că, aducându-i sub puterea înșelăciunilor lui, făcându-le rău, slăbindu-le credința și făcându-i incapabili de a-I sluji lui Dumnezeu așa cum le cere Conducătorul lor, Domnul Isus Hristos, Îl poate întrista pe El. Satana este îngăduitor și îi lasă în pace pe cei care sunt sclavi și trag la carul său, pentru că ei îi sunt captivi de bunăvoie, însă vrăjmășia lui este stârnită atunci când mesajul îndurării lui Dumnezeu ajunge la cei care îi sunt robi și caută să se smulgă de sub puterea lui pentru a-L putea urma pe adevăratul Păstor. Atunci, el încearcă să îi lege și cu alte lanțuri pentru a-i ține captivi. Lupta dintre om și Satana începe atunci când cel captiv începe să se zbată în jug și să dorească cu ardoare să fie liber, căci atunci agentul omenesc devine conlucrător cu ființele cerești, iar credința se agață de Domnul Hristos. Atunci, acela care este mai puternic decât omul bine înarmat îl ajută, iar bietul prizonier este întărit de Duhul Sfânt pentru a-și obține libertatea.

Dumnezeu are o dragoste profundă și sinceră pentru fiecare membru al familiei omenești – nimeni nu este uitat, nimeni nu este lăsat fără ajutor și amăgit pentru a fi biruit de vrăjmașul. Și, dacă își vor pune întreaga armură a lui Dumnezeu și o vor purta, cei care s-au înrolat în oștirea lui Hristos vor fi pregătiți împotriva tuturor atacurilor vrăjmașului. Cei care doresc cu adevărat să fie învățați de Dumnezeu și să meargă pe calea Lui au făgăduința sigură că, dacă simt că le lipsește înțelepciunea și o cer de la Dumnezeu, El le-o va da cu mână largă și fără mustrare. Apostolul spune: „Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât și nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1:6-8). Dumnezeu Își ține fiecare făgăduință și nu Îl putem dezonora mai mult decât punând acest lucru sub semnul întrebării și ezitând, cerând fără să credem că primim și exprimându-ne îndoiala în cuvinte. Dacă nu primiți de îndată ceea ce ați cerut, vă veți supăra și veți da frâu liber necredinței? Credeți, credeți că Dumnezeu va face exact ce a promis! Continuați să vă înălțați cererile și vegheați, lucrați și așteptați! Luptați lupta cea bună a credinței! Spuneți în inima voastră: „Dumnezeu m-a invitat să vin. El mi-a ascultat rugăciunea. El Și-a dat cuvântul că mă va primi și Își va împlini făgăduința. Mă pot încrede în Dumnezeu, pentru că El m-a iubit atât de mult, că L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru mine. Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul meu.” „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide.” „Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da Duhul Sfânt celor care I-L cer!” – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 299, 300

Intenția inițială a lui Dumnezeu cu canaaniții nu a fost distrugerea, ci deposedarea. În pasajele care descriu modul în care poporul Israel trebuia să se implice în luptele de cucerire apar termeni care trimit la deposedarea, expulzarea și risipirea locuitorilor din țara promisă. A doua categorie de termeni sunt cei care exprimă distrugerea, dar se referă mai ales la lucruri, cum ar fi obiecte de închinare păgână și obiecte menite distrugerii. Evident, locurile de închinare păgână și altarele constituiau principalele centre ale religiei canaanite.

Războiul sfânt are ca țintă principală cultura și societatea coruptă a Canaanului. Pentru a evita contaminarea, poporul Israel trebuia să distrugă toate elementele care propagau depravarea. Cu toate acestea, toți locuitorii Canaanului și cei care, la nivel individual, au recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, înainte de cucerire sau chiar în timpul cuceririi, au putut scăpa prin imigrație (Iosua 2:9-14; compară cu Judecătorii 1:24-26). Singura parte a populației canaanite condamnate la distrugere au fost cei care s-au retras în cetățile fortificate, au continuat să se revolte cu încăpățânare împotriva planului lui Dumnezeu pentru israeliți și și-au împietrit inima (Iosua 11:19,20).

Acest lucru ridică însă o întrebare: dacă intenția inițială în ce privește cucerirea Canaanului a fost aceea de a alunga locuitorii țării și nu de a-i nimici, de ce au trebuit israeliții să ucidă atât de mulți oameni?

Analiza textelor biblice referitoare la cucerirea Canaanului indică faptul că intenția originală în privința cuceririi presupunea risipirea populației canaanite. Cu toate acestea, majoritatea canaaniților, la fel ca faraonul Egiptului, și-au împietrit inima și, ca atare, au devenit atât de contopiți cu propria cultură încât distrugerea acesteia a însemnat și distrugerea lor.

Cetatea Ierihon era dedată la cea mai extravagantă idolatrie. Locuitorii ei erau foarte bogaţi, dar ei considerau că toate bogăţiile pe care Dumnezeu li le dăduse erau un dar de la zeii lor. Aveau aur şi argint din belşug, dar, asemenea oamenilor care trăiau înainte de potop, erau corupţi şi blasfematori, insultându-L şi supărându-L pe Dumnezeul cerului, prin faptele lor nelegiuite. Judecăţile lui Dumnezeu au fost stârnite împotriva Ierihonului. Cetatea era o fortăreaţă. Dar Căpetenia oştirilor Domnului a venit din cer pentru a conduce armatele cerului în atacul împotriva cetăţii. Îngerii lui Dumnezeu au apucat zidurile masive şi le-au doborât la pământ. Dumnezeu spusese ca cetatea Ierihonului să fie blestemată şi toţi locuitorii ei să piară, în afară de Rahav şi de cei din casa ei. Aceştia trebuiau salvaţi datorită bunăvoinţei pe care o arătase Rahav faţă de trimişii Domnului. Cuvântul pe care l-a adresat Domnul poporului a fost: „Feriţi-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire, căci, dacă veţi lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci.” „Atunci a jurat Iosua şi a zis: «Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!»” – Mărturii, vol. 3, p. 264

Cum împietrește Domnul inimile oamenilor? În același fel în care a fost împietrită inima lui Faraon. Dumnezeu i-a trimis acestui rege un mesaj de avertizare și har, dar el a refuzat să-L recunoască pe Dumnezeul cerului și nu a vrut să se supună poruncilor Sale. El a întrebat: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Său?”

Domnul i-a dat dovada evidentă a puterii Sale prin lucrări, semne și minuni care au fost făcute înaintea lui. Marele EU SUNT i-a arătat lui Faraon, prin faptele Sale mărețe, că El este conducătorul cerului și al pământului, dar regele a ales să-L sfideze pe Dumnezeul cerului. El nu a acceptat să-și supună inima mândră și încăpățânată nici înaintea Regelui regilor, ca să poată primi lumina, pentru că era hotărât să meargă pe drumul lui și să rămână în răzvrătirea lui. El a ales să-și urmeze propria voință și să respingă porunca lui Dumnezeu, iar dovada evidentă dată lui că Iehova era mai presus de toți zeii popoarelor, mai presus de toți înțelepții și vrăjitorii, nu a făcut decât să-i orbească mintea și să-i împietrească inima.

Dacă ar fi acceptat dovada puterii lui Dumnezeu dată în prima plagă, Faraon ar fi fost scutit de toate pedepsele care au urmat. Dar încăpățânarea sa hotărâtă a atras manifestări și mai mari ale puterii lui Dumnezeu, plăgile au venit una după alta, până când a fost nevoit să îl vadă mort pe întâiul său născut și pe întâii născuți ai rudelor și celor apropiați lui, în vreme ce copiii lui Israel, pe care îi privea ca pe niște sclavi, nu au suferit de pe urma plăgilor și nu au fost atinși de îngerul nimicitor. Dumnezeu a arătat clar cine rămăsese plăcut înaintea Lui, cine era poporul Său.

Fiecare nouă dovadă a puterii lui Dumnezeu căreia monarhul egiptean i s-a împotrivit l-a dus la o sfidare mai puternică și mai persistentă a lui Dumnezeu. … Acest caz este o ilustrare clară a păcatului împotriva Duhului Sfânt. „Ce seamănă omul, aceea va și secera.” Treptat, Domnul Și-a retras Duhul Său. Îndepărtând puterea Sa de a limita răul, El l-a dat pe rege în mâinile celui mai rău dintre toți tiranii – eul său. – Conflict and Courage, p. 89

Textul ebraic folosește un termen unic pentru a descrie distrugerea oamenilor în război: herem, „interzis”, „condamnat” sau „menit distrugerii”. De cele mai multe ori desemnează plasarea completă și irevocabilă a unor oameni, animale sau obiecte în domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, ceea ce în război implica, de obicei, anihilarea, exterminarea. Conceptul și practica herem ca formă de eradicare a unui popor în război trebuie înțelese în lumina conflictului dintre Iahve și forțele cosmice ale răului, conflict în care sunt în joc caracterul și reputația Sa.

De la apariția păcatului în lume, nu există neutralitate: omul este fie de partea lui Dumnezeu, fie împotriva Lui. O cale duce la viață, la viața veșnică, iar cealaltă – la moarte, la moartea veșnică. Practica distrugerii totale oglindește judecata dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului și a răului. Într-un mod unic, Dumnezeu i-a delegat executarea unei părți a judecății Sale națiunii alese de El, Israelul antic. Devotamentul față de misiunea de distrugere se afla sub controlul Său teocratic strict, limitat la o anumită perioadă a istoriei – perioada de cucerire – și la o zonă geografică bine definită – Canaanul din vechime. După cum am văzut în studiul de ieri, cei care au căzut sub blestemul distrugerii se revoltaseră constant împotriva scopurilor lui Dumnezeu și le-au sfidat, fără să se pocăiască vreodată. Prin urmare, decizia lui Dumnezeu de a-i distruge nu a fost nici arbitrară, nici naționalistă.

Mai mult, poporul Israel se putea aștepta la același tratament dacă ar fi decis să adopte același stil de viață canaanit (compară cu Deuteronomul 13). Chiar dacă pare că taberele din cadrul războiului divin sunt prestabilite (israeliții vor moșteni țara, iar canaaniții vor fi distruși), există posibilitatea de a trece dintr-o tabără în alta, după cum vom vedea în cazul lui Rahav, al lui Acan și al gabaoniților. Oamenii nu erau protejați sau condamnați în mod arbitrar. Cei care beneficiau de o relație cu Iahve își puteau pierde statutul privilegiat prin răzvrătire, iar cei aflați sub condamnare se puteau supune autorității lui Iahve și să trăiască.

Cel dintâi efort al lui Satana de a răsturna Legea lui Dumnezeu – efort întreprins printre locuitorii fără păcat ai cerului – a părut, pentru un timp, a fi încununat de succes. Un mare număr de îngeri au fost amăgiți, dar așa-zisa biruință a lui Satana a avut ca rezultat înfrângere și pierdere, despărțire de Dumnezeu și alungare din cer.

Când conflictul a fost reînceput pe pământ, din nou Satana a câș­tigat un aparent avantaj. Prin păcătuire, omul a ajuns captivul lui, iar stăpânirea sa a trecut în mâinile arhivrăjmașului. Se părea că acum drumul este liber pentru ca Satana să-și întemeieze o împărăție independentă și să sfideze astfel autoritatea lui Dumnezeu și a Fiului Său. Dar planul de mântuire a făcut posibil ca omul să fie adus din nou în armonie cu Dumnezeu și să asculte de Legea Sa; în cele din urmă, atât omul, cât și pământul aveau să fie răscumpărați de sub puterea celui rău.

Satana a fost din nou înfrânt și din nou a apelat la înșelăciune, în speranța transformării înfrângerii lui în biruință. Pentru a declanșa revolta în neamul omenesc căzut în păcat, el L-a înfățișat pe Dumnezeu ca fiind nedrept atunci când i-a îngăduit omului să calce Legea Sa. „De ce”, spunea iscusitul ispititor, „dacă știa care aveau să fie urmările, Dumnezeu a îngăduit ca omul să fie încercat, să păcătuiască și să atragă asupra lui mizeria și moartea?” Iar fiii lui Adam, uitând mila îndelung răbdătoare care i-a dat omului posibilitatea unei noi puneri la probă, fără să țină seama de sacrificiul uimitor de mare și de teribil făcut de Împăratul cerului, au plecat urechea la șoaptele ispititorului și au murmurat împotriva singurei Ființe care putea să-i salveze de puterea nimicitoare a lui Satana.

Și astăzi sunt mii cei care fac să se audă aceleași plângeri împotriva lui Dumnezeu. Ei nu înțeleg că a-l lipsi pe om de libertatea de a alege ar însemna să-l jefuiești de prerogativele sale ca ființă inteligentă, să faci din el un simplu automat. Nu este scopul lui Dumnezeu să forțeze voința omului. Omul a fost creat ca un agent moral liber. Asemenea locuitorilor din alte lumi, el trebuie să fie supus probei ascultării, dar el nu este niciodată adus într-o asemenea situație, încât supunerea față de rău să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nicio ispită sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. Dumnezeu a luat ample măsuri, astfel încât omul să nu fie niciodată înfrânt în lupta cu Satana. – Patriarhi și profeți, p. 331

Deși tema principală a studiului din această săptămână o constituie războaiele din Vechiul Testament poruncite și susținute de Divinitate, trebuie să menționăm prezența unei alte teme la fel de importante în scrierile profetice ale Vechiului Testament: viziunea asupra erei viitoare mesianice a păcii. Mesia este descris ca „Domn al păcii” (Isaia 9:6). El va inaugura o împărăție dominată de pace, în care leul și mielul vor paște împreună (Isaia 11:1-8), în care nu va exista distrugere sau durere (Isaia 11:9) și în care va domni liniștea (Isaia 60:17), iar pacea va curge ca un râu (Isaia 66:12).

Să ne îndreptăm puțin atenția asupra relatării despre hrănirea armatei siriene la inițiativa lui Elisei! În loc să-i masacreze (2 Împărați 6:22), el le-a prezentat sirienilor idealul suprem, pacea, care a fost dintotdeauna dorința lui Dumnezeu pentru poporul Său. Este interesant de observat că Elisei este pe deplin conștient de superioritatea armatei invizibile care înconjoară inamicul (2 Împărați 6:17). Oricât de mult ar fi implicat Dumnezeu într-un conflict cosmic care a afectat și planeta noastră, scopul final al răscumpărării nu este un conflict perpetuu sau chiar o subjugare eternă a inamicului într-o stare de sclavie, ci scopul final este pacea veșnică. Așa cum violența generează violență (Matei 26:52), pacea generează pace. Istorisirea se încheie cu afirmația că „oştile sirienilor nu s-au mai întors pe ţinutul lui Israel” (2 Împărați 6:23).

Oriunde este folosită puterea intelectului, a autorității sau a forței și iubirea nu este prezentă în mod evident, afecțiunile și voința celor la care căutăm să ajungem ia o poziție defensivă, de respingere, iar puterea lor de împotrivire crește. Isus a fost Prințul Păcii. El a venit în lume pentru a aduce împotrivirea și puterea la supunere față de El. El putea comanda, putea domina înțelepciunea și puterea, dar mijloacele pe care le-a folosit pentru a învinge răul au fost înțelepciu­nea și puterea dragostei. …

„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor.” Ca urmare a unei astfel de purtări vor apărea rezultate binecuvântate. „Cu ce măsură ​​măsurați, vi se va măsura.” Iată motive puternice care ar trebui să ne constrângă să ne iubim unul pe altul cu o inimă curată, cu ardoare. Hristos este exemplul nostru. El mergea din loc în loc să facă bine. El a trăit pentru a le aduce binecuvântare altora. Dragostea I-a înfrumusețat și înnobilat toate acțiunile. Nu ni se poruncește să ne facem nouă înșine ce dorim să ne facă alții, ci trebuie să le facem altora ce ne dorim ca ei să ne facă nouă în aceleași circumstanțe. Cu măsura cu care măsurăm, cu aceeași ni se va măsura și nouă. Dragostea curată este simplă în acțiunile ei și este diferită de orice alt principiu de acțiune. … Dragostea ar trebui să fie prețuită și cultivată, deoarece influența ei este divină.

În Isus poţi să iubeşti cu înflăcărare şi cu seriozitate. Dragostea aceasta poate să crească fără limite. … Iubirea pentru Dumnezeu va atrage după sine iubirea pentru semeni şi te vei angaja în datoriile vieţii cu un interes profund şi neegoist. La baza acţiunilor tale trebuie să stea principii curate. Pacea lăuntrică îţi va aduce şi gândurile pe un făgaş sănătos. … Pacea minţii, care vine din a avea motive şi acţiuni curate şi sfinte, va da un imbold liber şi viguros tuturor organelor corpului.

Pacea lăuntrică şi o conştiinţă nevinovată înaintea lui Dumnezeu vor trezi şi înviora intelectul ca roua picurată pe plantele delicate. … Gân­durile sunt plăcute, deoarece sunt sfinţite. Liniştea sufletească pe care o poţi avea va fi o binecuvântare pentru toţi aceia cu care te vei asocia. Cu timpul, această linişte va deveni naturală şi îşi va reflecta razele preţioase pretutindeni în jurul tău, ca apoi să se reflecte din nou asupra ta.

Cu cât guşti mai mult din această pace cerească, din această linişte a sufletului, cu atât ea va creşte mai mult. Este o plăcere vie, însufleţită, care nu aruncă în amorţeală toate energiile morale, ci le trezeşte la o activitate sporită. Pacea desăvârşită este un atribut al cerului, pe care îl posedă îngerii. – Lift Him Up, p. 94.

La fel ca în toate cazurile din Biblie, cunoașterea contextului și con­dițiilor este crucială. După cum am văzut, conflictul cosmic și motivul literar Dumnezeu ca Judecător sunt esențiale pentru înțelegerea acestor războaie împotriva canaaniților.

„Dumnezeu este încet la mânie. El le-a dat națiunilor rele o perioadă de probă pentru ca acestea să se poată familiariza cu El și cu caracterul Său. Condamnarea lor a fost în funcție de lumina care le-a fost dată, pentru că au refuzat să primească lumina și au ales căile proprii în locul căilor divine. Dumnezeu a exprimat motivul pentru care nu i-a alungat imediat pe canaaniți. Nelegiuirea amoriților nu era totală. Prin nelegiuirea lor, ei se aduceau treptat pe ei înșiși în punctul în care îngăduința lui Dumnezeu nu mai putea fi exercitată și ei aveau să fie exterminați. Până când avea să se ajungă în acest punct și nelegiuirea lor să fie deplină, răzbunarea lui Dumnezeu avea să fie amânată. Toate națiunile au avut o perioadă de har. Cei care au respins legea lui Dumnezeu aveau să treacă de la un grad de nelegiuire la altul. Copiii aveau să moștenească atitudinea răzvrătită a părinților lor și să facă mai rău decât părinții lor, până când mânia lui Dumnezeu avea să cadă peste ei. Pedeapsa nu era mai mică pentru că era amânată” (Comentarii Ellen G. White, Comentariul biblic adventist, vol. 2, p. 1005).

Hristos, Biruitorul, „Până la urmă, adevărul învinge”, p. 93 (27 martie).